“Creştinul este cel ce nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează.” Steinhardt
• An I • Nr. 7 • Octombrie 2010 • ISSN 2067 – 9912 • Tipărit cu binecuvântarea † P.S. Gurie Georgiu – Episcop al Devei şi Hunedoarei •
Parohia Ortodoxă Română Centrul Vechi – Vulcan
Cuviosul Dimitrie cel Nou. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie
„La Ţebea, moţul Iancu e-ngropat, pentru neam el a luptat…”
„Sus să avem inimile!”
pagina 3
Arsenie Papacioc despre avort pagina 4
Martiri creştini în ţinuturile dunărene pagina 5
Un călător rătăcit prin pustiul deşertului s-a ascuns de arşiţa cerului într-o peşteră. Acolo a găsit un părinte duhovnicesc, ceşi trăia viaţa numai în acel perimetru al peşterii, şi l-a întrebat: Părinte, cum poţi să-ţi iroseşti viaţa în acest fel? Părintele i-a răspuns: Dragă, vezi tu crăpătura acestei stânci? Pe aici eu văd mereu un petic de cer. Aceasta este cea mai mare comoară a inimii mele, pentru care îi mulţumesc Domnului în fiecare zi. În fiecare Sfântă Liturghie cerul ne este restituit, devine din nou posibilă trăirea raiului. Prin Sfânta Împărtăşanie, Hristos trăieşte în noi şi ne sfinţeşte în întregime, trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: ”Ce-mi este mie de cer, când eu contemplu pe Stăpânul cerului, când eu însumi devin cer?” Mai măsurăm noi astăzi pământul cu pasul mărturisirii venite din cer? Mai suntem mânaţi de curajul mărturisirii identităţii noastre de neam şi credinţă?
Mai răsună în sângele conştiinţei noaste de neam îndemnul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, când şi-a încurajat fiii spre a nu-şi lepăda credinţa: ”Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta, să ne mântuim cel puţin sufletul, spălândune păcatele în sângele nostru!”? Era ziua de 15 august 1714, când voievodul Brâncoveanu împlinea 60 de ani, iar doamna Maria pătimea alături de fiicele şi ceilalţi gineri ai săi, în ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, trecerea la Domnul a soţului său împreună cu cei patru fii, dar şi a ginerelui Ianache, prin martiriul credinţei mărturisite cu vi aţa. Versurile baladei copleşitoare redau pe deplin hotărârea mărturisirii brâncoveneşti: ”Facă Domnul ce o vrea,/ Chiar pe toţi de ne-aţi tăia,/ Nu mă las de legea mea.“ Astăzi nu ni se mai cere viaţa pentru a ne mărturisi credinţa, putem merge la biserică, dar societatea actuală ne impune din ce în ce mai pregnant o viaţă fără de Hristos. Gesturile mărunte, dar pline de mărturisire a credinţei – a te însemna cu semnul sfintei cruci, a posti miercurea şi vinerea, a avea un duhovnic, a avea un colţ de rugăciune în casă, a pune icoana lui Hristos la loc de cinste în casă sau în şcoală – sunt prezentate fie ca „demodate”, fie ca gesturi de „agresiune”, care atentează la „democraţia” în plină desfăşurare. Astăzi suntem liberi să credem mai degrabă în puterea Pământului şi a deşertăciunii lui (consumăm fără raţiune resursele sale, ba chiar se nasc războaie pentru ele) decât în năzuinţa Cerului din noi (să ne purtăm cu demnitate faţă de natura creată de Dumnezeu, să ne ridicăm din libertinajul toleranţei păcatului şi să iubim virtutea sfinţeniei ce ţine această creaţie). Ascultând chemarea liturgică „Sus să avem inimile!”, dacă starea noastră creştină, în deplinătatea fiinţei noastre, îşi doreşte să trăiască la înălţimea chemării lui Dumnezeu, în ciuda jertfei la care suntem supuşi zilnic, atunci să mărturisim cu deplin curaj: „Avem către Domnul!” Pr. Cătălin Teulea
Familia creştină pagina 6
Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi pagina 7
Despre nevoia de reper în viaţa creştinului pagina 8
PILDA SEMĂNĂTORVLVI Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut în loc pietros şi, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând odată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi auzind să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cele căzute între spini, aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele din pământ bun, aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă. (Luca 8, 5-15) În Duminica a XXI-a după Rusalii, se citeşte la Sfânta Liturghie Pilda semănătorului, din Evanghelia după Sfântul Luca. În această pildă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte despre un semănător şi despre patru situaţii diferite în care au ajuns seminţele aruncate de el pe pământ. Mai precis, Mântuitorul ne spune că dintre seminţele aruncate în brazdă, una a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare de trecători, iar apoi păsările cerului au mâncat-o. A doua sămânţă a căzut pe un loc pietros, a răsărit, dar, din lipsa umezelii, s-a uscat foarte curând. A treia sămânţă a căzut între spini, a crescut împreună cu spinii, dar, în cele din urmă, a fost înăbuşită de spini. A patra sămânţă a căzut în pământul cel bun şi “a făcut rod însutit”. După ce a spus această pildă, Mântuitorul Iisus Hristos a rostit cuvintele: “Cine are urechi de auzit să audă”. [continuare, pagina 2]
† PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române