Zile si Nopti National | August 2026

Editorial

Ioan BIG, publisher

PAugust, la munte şi la mare... mai puţin în (marile) oraşe

eisajul evenimenţial a lunii august este unul de-a dreptul arid în ceea ce priveşte marile oraşe, doar brandurile festivaliere deja consacrate putând oferi motive suficient de puternice pentru ca adepţii unor forme particulare de expresie culturală sau de lifestyle să îşi planifice din vreme escapade în afara ariei lor de reşedinţă, iar acestea se pot număra, literalmente, pe degete, având în vedere Untold (Cluj), Serile Filmului Românesc (Iaşi), Braşov Jazz & Blues Festival, Summer Well (Bucureşti), Codru (Timişoara), Puppets Occupy Street (Craiova) şi SEASStagiunea Estivală a Artelor Spectacolului de la Constanţa. Într-o vară în care suntem afectaţi deopotrivă de instabilitatea vremii şi de impredictibilitatea contextului, ne ghidăm după ce ne oferă destinaţiile în ansamblu, indiferent că ne propunem să descoperim Dunărea din amonte până-n Deltă, să lenevim în hamac la umbra brazilor sau să pozăm soarele răsărind din mare, iar dacă, în afară de asta, ni se oferă şi prilejul unor festivaluri incitante, care se petrec în timpul sejurului nostru acolo, cu atât mai bine.

Din acest punct de vedere, singura zonă absolut îndestulătoare pe parcursul întregii luni rămâne litoralul, datorită celor trei mari poli evenimenţiali, SEAS, Eforie Colorat şi Nibiru. Cel dintâi are peste 50 de teatre şi companii invitate să susţină în Constanţa o serie consistentă de spectacole de teatru clasic, contemporan şi musical, aşa că e un complement natural a platformei culturale din Eforie Sud, al cărei program este “colorat” cu o mare varietate de proiecţii de film, ateliere creative şi expoziţii de artă contemporană. Nevoia de muzică live

este acoperită (aproape) integral la Costineşti de Nibiru, concept nou, dar de incontestabil succes, care, dincolo de concerte sau party-uri, încorporează în august festivaluri precum K-Pop Days, Rock Days sau Greek Spirit & Balkan Fire. La acest trio se adaugă evenimente de interes specific - festivalul auto-moto-aviatic Bikers in Romania şi cel al baloanelor cu aer cald Luminaria (ambele la Corbu), mai sportivul The Color Run din Mamaia, festivalul de stand-up Râzi ca prostu’ la mare (Constanţa) şi cel auto, Coast Fest, de la Năvodari -, astfel încât tentaţii există pentru toate... fanteziile.

Pe de altă parte, mulţi dintre noi îşi doresc să ajungă în august în zone mai răcoroase, la munte, iar cea mai ofertantă este cea a Braşovului, care beneficiază nu doar de poziţia centrală pe harta ţării şi de uimitorul său patrimoniu natural si istoric, dar şi de festivaluri foarte diverse ca profil experienţial, începând chiar din primul weekend, cu Rockstadt pe final, la Ghimbav, Festivalul de Folk Vama de la Munte la Vama Buzăului şi 3 Smoked Olives la Sâmbăta de Sus. Plecând de aici, programul lunii continuă să înglobeze forme variate de manifestări culturale: Festivalul de Film şi IstoriiRâşnov, care se extinde anul acesta înspre Braşov şi Feldioara, festivalul Western de la Codlea Romanian Countryfest, combo-ul ‘clasic’ ICon Arts Transylvania şi Musica Barcensis, care ne poartă prin Ţara Bârsei,şi, bineînţeles, mult aşteptatul Braşov Jazz & Blues Festival. Prin urmare, indiferent de criteriile în baza cărora vă alegeţi destinaţia, vă recomandăm să nu treceţi cu vederea evenimentele din zona în care veţi ajunge, fiindcă ar putea contribui substanţial la memorabilitatea vacanţei voastre de vară sau, măcar, o va individualiza.

August 2026

www.zilesinopti.ro www.faceboook.com/zilesinopti

ZILE ȘI NOPȚI - POP CULTURE MAGAZINE

ISSN 2559-172X

Apare gratuit, lunar. Nr. 8 (598) - August 2026

Tiraj: 10.000 exemplare, Bucuresti, Brasov + prin abonament la nivel național pe shop.zilesinopti.ro

Director General: Marian Gîlea, marian.gilea@zilesinopti.ro

Publisher: Ioan Big, ioan.big@zilesinopti.ro

Director Vânzări: Simona Stoichici, simona@simone-advertising.ro

Digital & Print Manager: Aurel Martinescu, aurel.martinescu@zilesinopti.ro

Director Financiar: Mihaela Oană, mihaela.anutoiu@zilesinopti.ro

Contabilitate: Mihaela Stoica, contabilitate@zilesinopti.ro

Dezvoltare online: Radu Ganea, radu.ganea@zilesinopti.ro

Coordonator calendar evenimente naționale, zilesinopti.ro/evenimente-romania/ tibi.oprita@zilesinopti.ro

Redacție Print/Online/Social Media: Anastase Ștefania-Antonia, stefania.anastase@zilesinopti.ro

Tibi Oprița, tibi.oprita@zilesinopti.ro site@zilesinopti.ro

EDIȚIA DE BUCUREȘTI: Publisher: Ioan Big, ioan.big@zilesinopti.ro

Online: Anastase Ștefania-Antonia, bucuresti@zilesinopti.ro

Distribuție: Dan Budoi

EDIȚIA DE BRAȘOV:

Redactor: Adina Chirvasă site@zilesinopti.ro

Distribuție: Andrei Paul, paul.andrei@zilesinopti.ro

Francize ZILE ȘI NOPȚI: Sibiu, Oradea.

Tipărit la tipografia Conphys. www.conphys.ro

ZILE ȘI NOPȚI este marcă înregistrată.

Editor: City Guide Media SRL. Brașov, str. Octavian Goga nr. 9A

ABONEAZĂ-TE LA ZILE ȘI NOPȚI

N-ai prins revista în oraș? O aducem noi la tine! Detalii pe shop.zilesinopti.ro 

Autori & contributori

Ioan Big este jurnalist și analist Pop Culture. Din 2019 este Director al Dracula Film Festival și Director artistic al Brașov Jazz & Blues Festival.

gĂLĂȚEsCu sENIOR EDItOR

Alin este analist de Modă și LifeStyle / Creator de Evenimente/ Consilier de Imagine și de Brand / Creator de Proiecte Speciale de Film și Fotografie Arty.

LEFtER REDACtOR gRuIA DRAgOMIR sENIOR EDItOR

Gruia este jurnalist. A absolvit Facultatea de Litere, cu o lucrare de licență despre influența culturii americane asupra literaturii române.

E ziarist din 1990, a lucrat de la presa cotidiană (Tineretul liber, Evenimentul zilei, ProSport, Adevărul) până la ghiduri TV și reviste lucioase...

MuȘAt REDACtOR

Alex Mușat este toboșar și absolvent al secției de Jazz & Muzică Ușoară din cadrul U.N.M.B. Alex scrie articole despre muzică.

Delia este jurnalistă și face selecția de evenimente culturale pentru rubricile de recomandări. Realizează reportaje și interviuri din spațiul teatral și festivalier.

gHIBuȚIu REDACtOR CLAuDIA ALDEA REDACtOR

Studentă a Facultății de Litere din București, Claudia este pasionată de povești și de cum sunt ele trăite prin literatură și muzică.

Mădălina este activă în domeniul marketingului și este pasionată de citit, scris și de câte puțin din tot ce înseamnă artă.

Teodora este jurnalistă și scrie analize referitoare la teatru, fi lm și artele performative.

La început de carieră în marketing, Iuliana adoră muzica electronică și mâncarea (ne)obișnuită. Scrie texte pe subiecte de eat & drink și „pop-up” stories.

Contributori

Ioana Aldea

Alexandra Bujeniță

Ștefan Iancu

Sabina Suru

Răzvan Sădean

Cosmin Dragomir

Laura Cozmîncă

Andrada Dincă

Berti Barbera

Adriana Sohodoleanu

Anca Spiridon

Ștefan Chirițescu

Liviu Mereuță

Cezar Deli-Iorga

Dan Lupu

POP-UP STORiEs:

PAGINA 13

Mata Hari şi arhetipul femme

fatale în Pop culture

Capitolul FILM

PAGINA 15

DAN LUPU: ANONIMUL. Un festival cât o vacanță

PAGINA 17-19

Premierele lunii

PAGINA 20-21

OMUL-PĂIANJEN: O NOUĂ ZI

- Şansa lui Peter Parker de a o lua de la capăt

PAGINA 23

GAIL DAUGHTRY – liber la sex cu vedete

PAGINA 25

Fiul Tâmplarului

PAGINA 27

PATRULA CĂŢELUŞILOR: În

Lumea Dinozaurilor

PAGINA 29

WEEKEND LA SPA

PAGINA 31

INSIDIOUS: Ei sunt printre noi

PAGINA 33

Afară

PAGINA 35

One Night Only

PAGINA 36-37

Constelaţia câinelui

PAGINA 39

POINT OF VIEW: „The Invite”

Povești de succes

SUSȚINUT DE

PAGINA 74-75

KETOLICIOUS - Povestea unui brand care redefinește deserturile fără zahăr

Sumar

Capitolul ARTĂ

PAGINA 41

TEODORA BRATU: O vară în capitala fotografiei, Arles

PAGINA 42-43

ART (Hi)STORIES: CHARLOTTE

PERRIAND - O revoluţionară a artelor decorative

PAGINA 44-45

ARTĂ CONTEMPORANĂ: Bienala de la Veneţia | La pas pe alei inundate

PAGINA 46-47

ARTELE SPECTACOLULUI:

Interviu cu CHARLES CHEMIN

PAGINA 46-47

B.D.: Centenarul unei legende a benzilor desenate RENÉ GOSCINNY

PAGINA 50-51

BODY ART: ALESSIA ZAMPIERI

Capitolul MUZICĂ

SUSȚINUT DE

PAGINA 53

Electromures

LAURA COZMÎNCĂ: Formații de rock alternativ de care, probabil, nu aţi auzit

PAGINA 55

MUZICĂ NOUĂ: Ce ascultăm în luna august

PAGINA 56-57

ANIVERSARE: LOUIS

ARMSTRONG - Nemurirea prin Jazz PAGINA 58-59

DIALOGURI FĂRĂ NOTE:

JANIVA MAGNESS: “Adevărul se găseşte în cea mai pură formă în Blues”

PAGINA 60-61

REMEMBER: „Doamnelor și domnilor, rock and roll!”

PAGINA 62

INDIE STAR: BETH ORTON

PAGINA 63

OMUL CU DISCURILE: Iiro Rantala, Kaisa Mäensivu, Morten Lund -„Trinity”

Capitolul EAT & DRINK

SUSȚINUT DE

PAGINA 65

ŞTEFAN CHIRIŢESCU: Cine a spus că vinul roșu nu se bea vara?

PAGINA 66

GURMAND: Farfuriile cu principii

PAGINA 67

TOP: 6 restaurante turcești din țară care merită un ocol în august

PAGINA 68-69

De la Munte, pân’ la Mare, Cu Sergiana, Augustul e-o Sărbătoare!

PAGINA 71-72

PE GUSTUL NOSTRU: SamosaVedeta (ne)așteptată a ieșirilor de vară

PAGINA 72-73

ESTIVALE: Nu tot ce conține ciocolată e dulce?

PAGINA 76

DRINK : O întrebare răcoritoare

PAGINA 77

TOP : 6 localuri unde să bei un șpriț în august

PAGINA 78-79

MIXOLOGY: Dincolo de halbă: cum transformi berea în cocktailul perfect

Capitolul LIFESTYLE

PAGINA 81

ALIN GĂLĂŢESCU: Garderoba de vacanţă pentru luna august

PAGINA 82-83

RECOMANDĂRI: Rutina de skincare la final de vară

PAGINA 84-87

FASHION: „„Visul unei nopţi de vară” la piscină”

PAGINA 88-89

DESIGN: Interviu ALINA IONESCU

PAGINA 90

AWARDs: “VIS” din Colecţia Essence de Roumanie

PAGINA 90-93

DESIGN/ ARHITECTURĂ: De la infrastructură tehnică la arhitectură de experiență

PAGINA 94-98

FASHION EVENT: POOL FASHION SHOW 2026

AM DESCHIS

POP-uP stORiEs POP-uP stORiEs

Mata Hari și arhetipul femme fatale în Pop culture

La 150 de ani de la naşterea pe 7 august 1876 a spioanei dansatoare Margaretha Zelle, pseudonimul ei - Mata Hari - continuă să îşi conserve notorietatea în conştiinţa publică datorită Pop culture, pentru care a reprezentat constant o sursă de inspiraţie, indiferent de schimbările ce au marcat evoluţia reprezentării femeilor în variile medii de expresie, de la literatură, muzică şi arte vizuale până la cinema, teatru şi jocuri video. Faptul că Mata Hari rămâne singurul arhetip iconic al femme fatale în secolul XXI dintre cele pe care cultura, istoria şi mitologia le-au propulsat în atenţia publicului larg până în 1900, fie că ne gândim la Circe, Salome ori Cleopatra, fie la Morgan le Fay, Marie Antoinette sau Regina Noptii, îşi are explicaţia, în primul rând, în povestea ei de viaţă, mai dramatică decât orice ficţiune şi atât de ambiguă, încât lasă loc pentru nenumărate interpretări ale puterii şi influenţei pe care o avea asupra bărbaţilor.

Mata Hari a fost acuzată că ar fi cauzat moartea a 50.000 de soldaţi şi executată în 1917, în timpul WWI, fără ca serviciile de informaţii franceze şi britanice să prezinte dovezi concludente că ar fi trădat, deci nu e limpede - nici măcar după declasificarea dosarului, în 2017 - dacă a fost o superspioană sau a reprezentat un ţap ispăşitor pentru faptul că Franţa se afla în pragul colapsului militar. Întreaga

Mata Hari, 1905 foto © Fries Museum

biografie a Margarethei Zelle e însă jalonată de o serie de mistere, ce au contribuit la conturarea imaginii ei de femme fatale încă din timpul vieţii, începând de la cauza decesului copiilor săi în Indonezia până la modul în care îşi gândea apariţiile scenice. Chiar contemporanii femeii au aflat târziu adevărul despre persona Mata Hari, care, în realitate, nu era o prinţesă javaneză pregătită în arta dansului sacru indian

în arta dansului sacru indian

după cum susţinea, ci o tânără din Ţările de Jos, al cărei parcurs profesional începuse cu numere de circ şi modeling pentru artişti, înainte de a se afirma în spaţiul dansului exotic/erotic.

În pofida criticilor legate de calitatea artistică discutabilă a show-urilor sale exhibiţioniste, stilul de dans inedit şi provocator pe care l-a propus ca fiind de sorginte hindusă a făcut ca senzuala şi dezinhibata olandeză să se bucure de un succes imens şi imediat pe scenele pariziene, inclusiv Olympia, încă de la debutul din 1905, dublat şi de cel în zona mondenă, mai ales după ce a devenit amanta industriaşului multimilionar Émile Guimet, fondatorul muzeului de arte asiatice care-i poartă numele. După 10 ani în care piaţa se umpluse deja de imitatori, Mata Hari a renunţat la dans, însă a continuat să-şi consolideze reputaţia de curtezană boemă, al cărei portofoliu de conexiuni sociale se extindea în afara graniţelor Franței. Parte ca urmare a constantei poftă de bani, parte din dragoste pentru un ofiţer rus rănit pe front - nu vom şti niciodată adevărul complet -, femeia s-a lăsat apoi prinsă într-un joc de putere în care nu era decât un pion, iar acest pion a fost repede... sacrificat.

Dezvăluirile despre “cea mai importantă spioană a secolului” din timpul procesului au făcut ca, în doar câţiva ani de la execuţia ei, Mata Hari să devină personaj de ficţiune cinematografică, atât în Europa, interpretată fiind de către Magda Sonja (1927), cât şi la Hollywood, în versiunea MGM cu Greta Garbo (1931). Dincolo de suculenţa biografiei sale, un alt motiv pentru care a ajuns peste noapte o muză pentru scenarişti îl reprezintă contextul în care a cunoscut celebritatea: primul război mondial

Chronicles (1927), cât şi la Hollywood,

cu o istorie mai mare de 100

în noua eră a mediilor de comunicare, a cărui evoluţie şi consecinţe interesau publicul la nivel de masă. Perpetuarea ulterioară a stării de conflict între diverse state de pe glob a conservat apetitul consumatorilor de Pop culture pentru acest tip de background, permiţând crearea unor declinări relevante pentru noile generaţii, dar şi impunerea de noi modele feminine, astfel încât au urmat o sumedenie de alte întrupări, într-un spectru variat stilistic, de la Biopic-uri erotice (Mata Hari din 1985, cu Sylvia Kristel) ori parodii (Casino Royale din 1967, cu Joanna Pettet) până la episoade TV (Paris, October 1916 din serialul The Young Indiana Jones Chronicles, 1993) şi lungmetraje de spionaj de factură clasică (Mata Hari, Agent H21 din 1964, cu Jeanne Moreau) sau modernă, precum The King’s Man, al lui Matthew Vaughn, din 2021. Prin comparaţie, femmes fatales cu o istorie mai mare de 100 de ani, cu excepţia Cleopatrei, au beneficiat doar sporadic de resurecţii care să le facă perene în cinematografie. Salome, după filmul din 1923 cu Alla Nazimova, mai are ca vârf notabil doar Salome’s Last Dance, al lui Ken Russell (1988), interpretările lui Hedy Lamarr (Delilah) şi Paulette Goddard (Jezebel) din Samson and Delilah (1948) şi, respectiv, Sins of Jezebel (1953) nu au fost egalate, în cazul lui Marie Antoinette rămânem cu Norma Shearer (1938) şi Kirsten Dunst (2006), iar pe Medea a salvat-o Maria Callas în filmul lui Pasolini din ‘69. De fapt, ce a diferenţiat-o pe Mata Hari faţă de precursoare, dar şi în raport cu alte figuri cu potenţial mitologizant, contemporane cu ea, precum dansatoarea-curtezană La Belle Otero sau spioana Violette Szabo, de asemenea executată, a fost că povestea sa - ocombinaţie unică de mondenitate, erotism, artă şi politicăa dovedit din start un magnetism inepuizabil.

Mata Hari a devenit un sinonim al femme fatale, dar, mai ales în ultimii 50 de ani, personajul trebuie privit şi din perspectiva tropului central al spionului, ca mijloc de a observa schimbările culturale în dezbaterile despre gen, putere,

sexualitate și identitate națională. Mai mult decât a fi o sursă esenţială de inspiraţie în crearea unor trasee deja bătătorite (“femeile fatale” din franciza James Bond, filmele Noir sau cele cu Mafia) sau pentru reperele tipologice memorabile de la finele secolului XX (Sharon Stone în Basic Instinct, Kathleen Turner în Body Heat, Glenn Close în Fatal Attraction, Kim Basinger în Final Analysis ş.a.m.d.), Margaretha Zelle a influenţat o varietate considerabilă de femei-spion din cinematografia post-2000, precum agenta acuzată pe nedrept în Salt (2010, Angelina Jolie), senzuala spioană din Atomic Blonde (2017, Charlize Theron) sau balerina al cărei corp devine armă în Red Sparrow (2018, Jennifer Lawrence), care sunt mult diferite faţă de spioanele jucăușe din anii '60 (Emma Peel, Modesty Blaise) şi cele devenite în anii ’70-’90 parte a dezbaterilor despre femei în

anumite profesii, ca Purdey (The New Avengers) sau Sydney (Alias).

firesc, au marşat

Acest “shift” milenial al legendarei spioane de la femme fatale la femme violente a fost susţinut inclusiv de jocurile video - în JRPG-urile Fate/ Grand Order şi Shadow Hearts este agentă expertă în asasinate şi explozibili, de exemplu, iar în RPG-ul Reverse: 1999 e prezentată ca demon feminin -, dar contrabalansul a fost asigurat de artele performative, care, firesc, au marşat pe componenta vieţii lui Mata Hari asociată succesului ca dansatoare, indiferent că am avea în vedere spectacolele de musical, balet sau operă puse în scenă pe toate meridianele, în special în ultimul deceniu, după ce documentele legate de sfârşitul ei au devenit accesibile şi au inspirat câteva cărţi remarcabile, semnate de autori precum Jonathan Payne (Citizen Orlov) sau Paulo Coelho (The Spy). Oricum, interpretările continuă să fie împărţite

departe de final.

şi în prezent între misterul motivaţiei reale care a animat o femeie iubitoare de lux şi aventură să devină spioană şi transformarea ei remarcabilă din soție în Indiile Orientale Olandeze în cea mai celebrată prezență scenică din Europa, astfel încât parcursul lui Mata Hari în Pop culture este încă departe de final.

ANONIMUL. Un festival cât o vacanță

Toți cei care au fost la ANONIMUL până acum nu au nevoie „să fie convinși” să revină, iar printre miile de oameni care se adună în fiecare seară, în cele șapte zile de festival, în fața ecranului în aer liber din camping sunt mulți care nu au ratat nicio ediție. E un ceva acolo care te face să te întorci, un ceva care nu poate fi explicat până la capăt în cuvinte: trebuie să ajungi ca să înțelegi cu adevărat. Pentru toți aceștia, paragraful următor e aproape irelevant, de aceea pot sări la al treilea.

Pentru cei ce n-au ajuns la Sfântu Gheorghe în timpul festivalului propunem un exercițiu: imaginați-vă un loc înconjurat de ape și de o vegetație unduitoare, cu niște apusuri care te opresc oriunde te-ai afla - pe plajă, pe drumurile pavate cu nisip sau în vreo curte. Un sat la marginea lumii în care nu prea sunt mașini, în care e liniște, iar la marginea lui, spre mare, se întâmplă de mai bine de două decenii un festival de film. Peste tot sunt oameni care discută despre filme, citesc, fac fotografii, râd, sunt interesați de ce se întâmplă în jurul lor și în lume. E o stare de vacanță activă în care cei prezenți își chibzuiesc atent timpul între plajă, filmele proiectate toată ziua în cinema și până târziu în noapte în aer liber.

Vorbim despre un festival de film, deci să vedem ce ne rezervă ediția de anul acesta: trei competiții, una de lungmetraj - care anul acesta încearcă să dezbată prin cele cinci filme „ce se întâmplă atunci când un om descoperă că trăiește într-o lume deja scrisă pentru el” (cum spune selecționera acestei competiții, Ludmila Cvikova); și două de scurtmetraj - internațional (care reunește 12 titluri) și - național, în care

14 autori ne poartă într-un „carusel de emoţii şi forme de a face cinema, o călătorie audio-vizuală plină de surprize prin diverse societăţi şi culturi.” (Ionuț Mareș, selecționerul acestor secțiuni), iar publicul decide câștigătorii prin vot.

În afara competiției vedem în premieră națională filme precum: Coward (r. Lukas Dhont), The Man I Love (r. Ira Sachs) sau El ser querido (r. Rodrigo Sorogoyen), care se văd în România la doar câteva luni de la premiera lor la Cannes. Nu lipsesc nici filmele românești, precum Jurnalul unei cameriste (r. Radu Jude) sau Fezz (r. Teodor Mirea).

O altă parte frumoasă la ANONIMUL sunt întâlnirile cu realizatorii filmelor, în același cadru relaxat descris mai sus. Imaginați-vi-l pe Park Chan-wook în pantaloni scurți vorbind cu spectatorii festivalului despre filmele sale la o bere sau pe Naomi Kawase pe o bancă explicând legătura sa puternică cu orașul său natal, Nara, pe Ken Loach într-un șezlong sau pe Michel Franco făcând fotografii pe ponton...

ANONIMUL ajunge anul acesta la a 23-a ediție și se întâmplă între 10-16 august.

POVESTEA PEȘTELUI POSAC

PREMIERA 7 AUGUST

The Pout-Pout Fish

Ricard Cussó

Nick O erman, Miranda Otto, Amy Sedaris, Remy Hii

Animație, Aventuri, Comedie, Familie, Fantastic

92 de minute

CAY Films

7 august 2026

UMA MUSUME: PRETTY DERBY - ÎNCEPUTUL UNEI NOI ERE

PREMIERA 7 AUGUST

Uma Musume: Pretty Derby - Beginning of a New Era

Ken Yamamoto

Sumire Uesaka, Yui Ogura, Sora Tokui, Yuri Fujimoto

107 minute

Animație, Comedie, Dramă, Sport

Ro Image 2000 7 august 2026

GAIL DAUGHTRY-LIBER LA SEX CU VEDETE

PREMIERA 14 AUGUST

Gail Daughtry and the Celebrity Sex Pass

David Wain

Jon Hamm, Zoey Deutch, Thomas Lennon, John Slattery

Comedie

93 de minute

InterComFilm Distribution 14 august 2026

FIUL TÂMPLARULUI

PREMIERA 14 AUGUST

The Carpenter's Son Lot Nathan

Nicolas Cage, Noah Jupe, FKA twigs, Isla Johnston

Horror

94 de minute

Independența Film 14 august 2026

PATRULA CĂȚELUȘILOR: ÎN LUMEA DINOZAURILOR

PREMIERA 21 AUGUST

PAW Patrol: The Dino Movie

Cal Brunker

Mckenna Grace, Jameela Jamil, Terry Crews, Fortune Feimster, Snoop Dogg

Acțiune, Animație, Aventuri, Familie

88 de minute

Ro Image 2000 21 august 2026

Atmos

INSIDIOUS : EI SUNT PRINTRE NOI

PREMIERA 21 AUGUST

Insidious: Out of the Further

Jacob Chase

Lin Shaye, Maisie Richardson-Sellers, Brandon Perea, Laura Gordon

Horror, Mister, Thriller

106 minute

InterComFilm Distribution 21 august 2026

WEEKEND LA SPA

PREMIERA 21 AUGUST

Spa Weekend

Jon Lucas, Scott Moore

Yasmin Kassim, Anna Faris, Isla Fisher, Leslie Mann, Adam Demos

Comedie

97 de minute

Ro Image 2000, Prorom 21 august 2026

AFARĂ

PREMIERA 21 AUGUST

Gail Daughtry and the Celebrity Sex Pass

David Wain

Jon Hamm, Zoey Deutch, Thomas Lennon, John Slattery

Comedie

93 de minute

InterComFilm Distribution 14 august 2026

CONSTELAȚIA CÂINELUI

PREMIERA 28 AUGUST

The Dog Stars

Ridley Scott

Margaret Qualley, Guy Pearce, Josh Brolin, Jacob Elordi

Acțiune, Aventuri, SF, Thriller

100 de minute

Forum Film România 28 august 2026

AVENTURĂ DE O NOAPTE

PREMIERA 28 AUGUST

One Night Only

Will Gluck

Ro Image 2000 28 august 2026 TO

Monica Barbaro, Callum Turner, Maya Hawke, Molly Ringwald, Julia Fox

Comedie, Dramă, Romantic, Dragoste

102 minute

Şansa

OMUL-PĂIANJEN: O NOUĂ ZI

Dlui Peter Parker de a o lua de la capăt

Spider-Man:

upă aventuri în care a fost prins între mentori celebri, realități alternative și versiuni diferite ale propriului destin, Peter Parker pare pregătit să redevină eroul pe care fanii îl cunosc cel mai bine: Spider-Man-ul care patrulează străzile din New York. Tot ce a fost spectaculos în Spider-Man: No Way Home (multiversul, nostalgia și întâlnirea celor trei Spider-Man) pare să fie lăsat în urmă. Spider-Man: Brand New Day promite o schimbare de direcție care îi entuziasmează pe fanii eroului încă dinaintea lansării primului trailer complet. De data aceasta, miza nu mai este salvarea umanității sau a realității în care trăim. Miza este Peter Parker. Și, pentru prima dată în ultimii ani, asta pare suficient.

Finalul lui No Way Home a fost unul dintre cele mai curajoase pe care Marvel le-a oferit unui personaj principal. Pentru a salva universul, Peter a acceptat ca întreaga lume să uite că el există. Prietenii, colegii, Avengers, MJ, Ned – nimeni nu-și mai amintește cine este Peter Parker. Brand New Day începe la câțiva ani după acele evenimente și îl găsește într-o ipostază complet nouă. Nu mai este adolescentul care încerca să impresioneze pe toată lumea și nici ucenicul lui Tony Stark. Este un adult care își câștigă existența singur și patrulează New York-ul ca Spider-Man cu normă întreagă. Este poate cea mai apropiată versiune de Spider-Man din benzile desenate pe care Marvel Studios a adus-o până acum pe marele ecran.

Pentru cititorii de comics, alegerea titlului nu este deloc întâmplătoare, Brand New Day fiind numele uneia dintre cele mai importante perioade din istoria modernă a lui Spider-Man. Publicată după controversatul eveniment „One More Day”, seria îl prezenta pe Peter Parker obligat să înceapă o viață nouă, fără relația care îl definise ani la rând și fără mare parte din stabilitatea pe care o construise. Filmul nu adaptează fidel acea poveste, însă ideea centrală este aceeași: un Peter care trebuie să o ia de la zero. Diferența este că, în MCU, resetarea nu vine în urma unui pact supranatural, ci ca rezultat direct al sacrificiului făcut în No Way Home. Cu alte cuvinte, noua viață nu i-a fost impusă. A ales-o

pentru a-i proteja pe ceilalți. Una dintre cele mai interesante informații apărute în ultimele luni este că noul film ar urma să împrumute elemente din zona thrillerului și a misterului.

Tom Holland a descris noul film drept o poveste în care Peter încearcă să înțeleagă ce i se întâmplă, în timp ce investighează un adversar despre care știe foarte puține lucruri. Inclusiv materialele oficiale sugerează existența unui inamic care operează din umbră și pe care ceilalți nici măcar nu îl pot percepe. În paralel, sinopsisul confirmă că Peter trece printr-o transformare misterioasă, care îi afectează atât puterile, cât și propria existență. Detaliile sunt încă ținute la secret, însă descrierea amintește de mai multe povești celebre din benzile desenate, în care organismul lui Spider-Man începea să sufere modificări radicale.

clădiri și confruntările de stradă amintesc mai degrabă de Spider-Man-ul clasic decât de spectacolele cosmice cu care MCU și-a obișnuit publicul în ultimii ani. Acesta ar putea fi un alt mare atu al filmului. Asta și pentru că SpiderMan nu a devenit unul dintre cei mai populari supereroi din lume pentru că salva universuri. A devenit celebru pentru că încerca să salveze oameni obișnuiți, în timp ce își făcea griji că nu va avea bani de chirie la sfârșitul lunii.

Mai puțin multivers, mai mult New York, mai mult Peter Parker

Dacă există un lucru pe care trailerul și imaginile oficiale îl transmit foarte clar, acela este că orașul revine în centrul poveștii. Secvențele filmate în locații reale din New York, urmăririle printre

Tom Holland revine, evident, în rolul principal, iar Zendaya și Jacob Batalon se întorc ca MJ și Ned. Relația dintre ei este însă complet schimbată. Cei doi nu-și mai amintesc nimic despre Peter, iar acesta trebuie să decidă dacă le va spune vreodată adevărul sau va continua să-i protejeze păstrând distanța. Printre noutățile distribuției se află Jon Bernthal, care își face debutul cinematografic în MCU alături de Spider-Man în rolul lui Frank Castle, cunoscut drept Punisher. Apariția lui este interesantă nu doar pentru că aduce un personaj mult mai violent în universul lui Spider-Man, ci și pentru că sugerează o abordare mai matură și mai apropiată de zona crime drama decât de aventurile cosmice din ultimii ani.

Revine și Michael Mando în rolul lui Mac Gargan, personaj introdus încă din scena postcredit din Spider-Man: Homecoming. În benzile desenate, acesta devine Scorpion, unul dintre adversarii clasici ai lui Spider-Man, iar mulți fani cred că momentul transformării sale a venit în sfârșit. Mark Ruffalo apare din nou ca Bruce Banner, însă rolul său rămâne un mister. La fel și personajul interpretat de Sadie Sink. De luni bune circulă numeroase teorii despre identitatea sa, însă Marvel nu a confirmat oficial nimic, preferând să păstreze surpriza până aproape de lansare.

Un lucru pare deja clar: după ani în care a încercat să fie parte din cele mai mari evenimente ale MCU, Spider-Man are șansa să demonstreze că nu are nevoie de un multivers întreg pentru a spune o poveste bună. Uneori este suficient un singur om, un costum roșu și albastru și un oraș care nu va afla niciodată cine îl salvează.

GAIL DAUGHTRY –LIBER LA SEX CU VEDETE

O comedie cu vise nebune, nebune... nebune?

Ce faci când logodnicul tău, cu care ești încă din liceu, își folosește „biletul de voie” din relație și ajunge în pat cu vedeta lui preferată? Faci același lucru, evident! Bine, asta dacă reușești să-l și găsești. Gail Daughtry – Liber la sex cu vedete este o comedie care pornește de la o idee pe cât de absurdă, pe atât de seducătoare: ce s-ar întâmpla dacă una dintre cele mai improbabile fantezii ar deveni, dintr-odată, posibilă?

Gail este o simplă coafeză dintr-un orășel liniștit, care descoperă că promisiunea făcută în glumă între parteneri că, dacă vreodată ar avea șansa să fie cu vedeta lor preferată, nu s-ar pune ca înșelat, chiar devine realitate. Pentru că viața îi este dată peste cap și relația riscă să se ducă de râpă, trebuie neapărat să echilibreze balanța. Determinată să-l găsească pe Jon Hamm și să ajungă, cumva, în patul lui, aceasta începe o urmărire haotică prin Hollywood, uninduși forțele cu prietenul ei, Otto, un asistent de agenție care este concediat din vina ei, dar care susține cauza, un paparazzo și actorul John Slattery. Între personaje bizare, asasini italieni și o serie de coincidențe absurde, ideea trăsnită de la care pleacă filmul se transformă într-o comedie absurdă, plină de energie.

Dacă îți e dor de umorul din Airplane! sau

The Naked Gun, găsești aici aceeași comedie inteligentă împachetată în glume aparent prostuţe, dar sub stratul de gogomănii, scenariul este surprinzător de bine legat. Însă, sclipirea filmului vine și din chimia pe care o au actorii și din cât de bine se potrivesc rolurilor lor. Zoey Deutch pur și simplu luminează ecranul, iar șarmul ei te cucerește din prima. În același timp, John Slattery este absolut savuros, cu o autoironie rară, interpretând o versiune complet scăpată de sub control a propriei persoane, din care ies unele dintre cele mai bune glume.

Cei doi scenariști, Ken Marino și David Wain, au făcut o treabă minunată, arătând cât de bine își cunosc publicul. Comedia se adresează direct celor care cunosc toate clișeele cinematografice și detaliile obscure despre celebrități, având un ritm alert de glume și satiră. Tocmai de aceea, Gail Daughtry aduce o gură de aer proaspăt în era umorului previzibil. Este exact genul de comedie simplă și distractivă la care râzi cu voce tare și pe care îți vine să o revezi imediat ce se termină. Din 14 august, vino să râzi cu gura până la urechi în sălile de cinema!

FIUL TÂMPLARULUI

Un coming-of-age biblic cu nuanțe horror

U„Multe dintre aceste povești sunt destul de tulburătoare. De fapt, o mare parte din Biblie are această dimensiune. Tocmai acest lucru m-a inspirat să folosesc instrumentele genului horror pentru a spune povestea”, explică Lotfy Nathan. Această abordare neconvențională este completată de o distribuție surprinzătoare: Nicolas Cage îl interpretează pe Iosif, în timp ce artista britanică FKA twigs apare în rolul Mariei. Deși povestea îi are în centru pe Iisus, Maria și Iosif, personajele nu sunt niciodată identificate prin numele lor biblice, ci prin apelativele „Fiul”, „Mama” și „Tâmplarul”, o alegere prin care regizorul poziționează această poveste într-un moment anterior consacrării lor ca figuri simbolice.

nul dintre cele mai provocatoare filme ale verii, cu mari șanse să stârnească dezbateri aprinse, este Fiul tâmplarului, scris și regizat de Lotfy Nathan. Povestea îl urmărește pe Iisus, interpretat de Noah Jupe, la vârsta de 15 ani, când începe să-și descopere puterile vindecătoare, însă o face printr-o perspectivă neașteptată: aceea a unui film care reconfigurează abordarea clasică și solemnă a poveștilor biblice și împrumută atmosfera, tensiunea și mecanismele specifice genului horror. Filmul va avea premiera în cinematografe pe 14 august

Punctul de plecare al filmului este Evanghelia copilăriei după Toma, un text apocrif care explorează o perioadă puțin cunoscută din viața lui Iisus, absentă din relatările canonice. Totuși, Nathan subliniază că nu a urmărit o adaptare fidelă a acestei surse, ci a pornit de la ideea esențială a acelor „ani pierduți”. Filmul ar fi fost „mult mai senzaționalist”, spune regizorul, dacă ar fi urmat îndeaproape textul original. În schimb, Nathan a construit o poveste proprie în jurul relației tensionate dintre Iosif și Iisus, o relație care se amplifică treptat și devine unul dintre principalele motoare dramatice ale filmului. Tensiunea

dintre cei doi este amplificată și de apariția unui personaj imaginat de Nathan, un străin misterios interpretat de Isla Johnston, care încearcă să sădească îndoiala cu privire la adevărata origine a tânărului. O altă sursă de controversă este felul în care Nathan îl prezintă pe Iisus: ca pe o ființă umană, cu îndoieli și imperfecțiuni. El traversează momente de frustrare, nesiguranță și chiar furie, în încercarea de a-și înțelege propriile puteri și lumea din jurul său. „În definitiv, sper ca oamenii să descopere în acest personaj ceva familiar, un element cu care să poată rezona”, încheie Nathan.

PATRULA CĂȚELUȘILOR: ÎN LUMEA DINOZAURILOR

Misiune

în adâncul junglei

Regizată de Cal Brunker, omul din spatele primelor două Paw Patrol, noua animație cu echipa de cățeluși care a cucerit o lume întreagă, ce va avea premiera pe 21 august, îi poartă pe Ryder și echipa sa într-o misiune spectaculoasă pe o insulă secretă, unde creaturile preistorice încă trăiesc liniștite.

O furtună violentă îi prinde în mijlocul oceanului, le distruge nava, iar cățelușii eșuează pe o insulă tropicală ascunsă, unde dinozaurii de toate mărimile zburdă în voie. Acolo îl cunosc pe Rex, un pui de Ciobănesc de Berna expert în paleontologie, care locuiește de ani buni pe insulă și care folosește un cărucior special cu roți pentru a se deplasa. Lucrurile scapă însă de sub control când nesăbuitul primar Humdinger își face apariția pe insulă, hotărât să exploateze resursele locului. Săpăturile lui haotice trezesc la viață un vulcan adormit, iar Patrula Cățelușilor, sprijinită de Rex și dotată cu noi vehicule speciale, trebuie să intervină contra cronometru pentru a salva insula de la erupție.

Spre deosebire de alte producții încărcate de teme complicate, filmul rămâne o alegere extrem de curată și reconfortantă pentru cei mici (de la 3 ani în sus). Deși există momente de suspans cu vulcanul sau dinozaurii care i-ar putea speria puțin pe cei mai mici dintre spectatori, totul este dozat cu grijă, fără momente de violență sau limbaj nepotrivit. Totodată,

povestea pune accent pe prietenie, muncă în echipă și protejarea naturii, dar marea reușită este modul în care îl integrează pe Rex. Prezența unui cățeluș cu nevoi speciale le arată copiilor, într-un mod firesc, că fiecare membru al unei echipe este valoros, indiferent de limitele sale fizice.

Producătorii au înțeles că o animație reușită pentru copii trebuie să fie plăcută și pentru adulții care îi însoțesc în sală, așadar piesa lansată de Backstreet Boys (Bottle Up) aduce o notă nostalgică foarte simpatică pentru cei mari, iar din punct de vedere tehnic și vizual, filmul marchează cel mai ambițios proiect al francizei realizat de echipa de la Mikros Animation, deoarece nivelul detaliilor crește semnificativ față de producțiile anterioare. Insula tropicală este construită ca o junglă luxuriantă plină de viață, cu efecte speciale complexe pentru vegetație, apă și magia erupției vulcanice, dar marea provocare a animatorilor a fost crearea dinozaurilor. În acest sens, au fost consultați specialiști pentru a obține un echilibru perfect între anatomia modernă, anatomic corectă a creaturilor preistorice, și stilizarea prietenoasă, viu colorată, specifică universului PAW Patrol. Rezultatul este un spectacol vizual fluid, conceput special pentru a-i captiva pe micii spectatori.

EWEEKEND LA SPA

Dorința de relaxare poate produce haos

xistă filme care îți promit relaxare și există filme care îți amintesc că relaxarea poate fi o iluzie. După succesul comediilor Bad Moms și The Hangover, la finalul lunii august, Jon Lucas și Scott Moore revin pe marile ecrane cu Spa Weekend, o poveste care pornește de la ideea unei vacanțe între prietene și sfârșește cu o avalanșă de încurcături, confesiuni, situații absurde, decizii impulsive și revelații neașteptate, rezultatul fiind o comedie alertă, în care fiecare personaj are momentul său de strălucire.

Copleșite de rutina zilnică și de responsabilitățile care le-au acaparat viața, patru prietene decid că a venit momentul pentru o pauză binemeritată. Destinația aleasă pare ideală, într-un resort spa de lux, unde câteva zile de răsfăț și liniște ar trebui să le ajute să-și regăsească echilibrul. Numai că, odată ajunse acolo, planul perfect începe să se destrame. Întâlniri neașteptate și o serie de întâmplări tot mai haotice transformă escapada într-o aventură în care tratamentele de relaxare trec rapid în plan

secund. În mijlocul tuturor acestor situații, cele patru femei sunt nevoite să-și confrunte propriile frustrări, să-și testeze prietenia și să descopere că, uneori, cele mai importante revelații apar tocmai atunci când totul scapă de sub control.

Ca orice comedie reușită, Weekend la Spa folosește haosul drept pretext pentru a spune ceva despre personajele sale. În spatele glumelor și al situațiilor care scapă constant de sub control se ascunde o poveste despre încercarea de a găsi un echilibru într-o lume care transformă inclusiv relaxarea într-o performanță. Fără să renunțe la ritmul alert și la umorul său ireverențios, filmul sugerează că niciun tratament spa nu poate înlocui o conversație sinceră, iar cea mai bună terapie rămâne, uneori, compania oamenilor care te cunosc cu adevărat.

Filmul mizează și pe o distribuție carismatică și cu o amplă experiență în comedie.

Leslie Mann, Isla Fisher, Anna Faris și Michelle Buteau formează un grup de prietene credibil și plin de energie, iar umorul filmului se sprijină atât pe situațiile absurde prin care trec, cât și pe chimia dintre cele patru protagoniste. Ce mai, Weekend la Spa are toate ingredientele unei comedii de vară, iar uneori, exact asta este tot ce ai nevoie! Două ore în care să râzi, să te relaxezi și să ieși din sală cu zâmbetul pe buze. Din 21 august, în cinematografe.

INSIDIOUS: Ei sunt printre noi

Coșmarul continuă în realitatea noastră

După ce a redefinit

Horror-ul supranatural, franciza Insidious revine în luna august cu un nou capitol, Insidious: Ei sunt printre noi (Insidious: Out of the Further), care promite să ducă povestea într-o direcție puțin diferită, fără a renunța însă la atmosfera și suspansul care au consacrat-o. Filmul o va urmări pe Gemma, o tânără mamă care se întoarce împreună cu fiica sa în casa copilăriei, sperând să lase trecutul în urmă.

dintre cele două lumi începe să se destrame, iar ceea ce părea o

Noul film schimbă însă una dintre regulile importante ale universului Insidious. Dacă în producțiile anterioare, oamenii erau cei care ajungeau în „The Further”, acum și sufletele captive din această dimensiune pot folosi portalul pentru a pătrunde în realitate. Regizorul Jacob Chase preia cârma pentru acest nou film, iar fanii vor avea parte de revenirea lui Lin Shaye în rolul mediumului Elise Rainier, personajul cheie care a înfruntat de-a lungul timpului cele mai întunecate forțe. Pe lângă aceasta, rolul Gemmei este interpretat de actrița Amelia Eve, cunoscută publicului mai ales pentru serialul The Haunting of Bly Manor, iar distribuția îi mai include pe Brandon Perea, Sam Spruell sau Laura Gordon.

După o serie de evenimente inexplicabile, Gemma descoperă că poate pătrunde în „The Further”, dimensiunea întunecată în care locuiesc spiritele rătăcite și entitățile demonice. Curând, granița dintre cele două lumi începe să se destrame, iar ceea ce părea o simplă abilitate se transformă într-un pericol care amenință atât lumea celor vii, cât și pe cea de dincolo. www.zilesinopti.ro

În spatele producției se află

din nou James Wan, Leigh Whannell și Jason Blum, trio-ul care a pus bazele succesului celor cinci filme anterioare și care continuă să dezvolte universul creat în urmă cu mai bine de un deceniu. Primele imagini din trailer sugerează decoruri întunecate, apariții tulburătoare

și o tensiune construită treptat. În același timp, noul film dorește să exploreze mai profund mitologia „The Further” și consecințele pe care le poate avea deschiderea portalului dintre cele două lumi.

Cu personaje noi, o amenințare diferită și o poveste care extinde regulile universului supranatural, Insidious 6 își propune să atragă atât fanii vechi ai seriei, cât și spectatorii care descoperă pentru prima dată această franciză. Dacă până acum cea mai mare teamă era să ajungi în „The Further”, noul capitol sugerează că adevăratul coșmar începe atunci când cei de acolo găsesc drumul spre tine. Filmul va ajunge în cinematografe pe 21 august

Portretul unei femei

împotriva tuturor normelor

Una dintre marile producții cinematografice italiene ale anului 2025 și singurul film din Peninsulă inclus în competiția oficială de la Cannes în acel an, Afară (Fuori), regizat de Mario Martone, un maestru al filmului italian, recitește cu emoție și cu o impresionantă libertate formală o pagină din viața adevărată a Goliardei Sapienza. Cu premiera programată pe 28 august, filmul urmărește drumul scriitoarei către regăsirea bucuriei de a trăi și de a scrie în Roma începutului anilor ’80.

Povestea este spusă printr-o serie de întâlniri ale scriitoarei cu femeile pe care le-a cunoscut în închisoare și care, asemenea ei, sunt acum libere, intercalate cu flashback-uri discrete despre viața din detenție. În realitate, șederea ei în închisoare a fost scurtă, dar în film pare mult mai lungă, pentru a surprinde impactul enorm pe care această experiență l-a avut asupra felului în care a privit lumea. Sapienza a văzut existența din închisoare ca pe un microcosmos al inegalității sociale și al nedreptății, o formă extremă de izolare care oglindea restricțiile mai subtile asupra libertății „de afară”. Pornind de aici, regizorul transformă experiența detenției într-o reflecție asupra tuturor formelor

de captivitate: „Fiecare dintre noi poate trăi sentimentul captivității, iar imaginația este singura forță capabilă să ne elibereze”.

Din distribuția filmului se remarcă Valeria Golino – în rolul Goliardei Sapienza – și Matilda De Angelis – în rolul Robertei, o tânără deținută politic care devine cea mai apropiată prietenă a scriitoarei. Relația dintre cele două, marcată de o diferență de vârstă de 30 de ani, de atracție și tensiuni afective, devine spațiul în care Goliarda își testează limitele și își redescoperă treptat libertatea interioară. Golino construiește un portret nuanțat al unei femei vulnerabile, dar animate de o nevoie acută de libertate, în timp ce De Angelis aduce

personajului Roberta o energie rebelă și o forță instinctivă care contrastează cu fragilitatea protagonistei.

În spatele personajului interpretat de Valeria Golino se află una dintre cele mai fascinante și mai greu de încadrat figuri ale culturii italiene a secolului XX.

Goliarda Sapienza a fost scriitoare, actriță și activistă, o voce radicală și nealiniată, a cărei operă a contestat constant limitele impuse femeilor de societate. Romanul său L’arte della gioia, considerat astăzi o operă feministă fundamentală, a fost respins de editorii italieni în timpul vieții autoarei și a cunoscut faima abia după moartea acesteia.

Dragostea contra cronometru ONE NIGHT ONLY

Comediile romantice ne-au obișnuit cu întâlniri întâmplătoare, gesturi grandioase și povești care demonstrează că dragostea apare atunci când te aștepți mai puțin. Aventură de o noapte (One Night Only), noul film regizat de Will Gluck, pornește de la aceeași idee, dar o plasează într-o lume cu reguli complet diferite. Rezultatul este o comedie romantică, care îmbină umorul, romantismul și o premisă cât se poate de neobișnuită.

Acțiunea se desfășoară într-o versiune fictivă a New York-ului, unde persoanele singure au voie să întrețină relații intime doar într-o singură noapte din an. În acest context îi cunoaștem pe Allie (Monica Barbaro) și Owen (Callum Turner), doi tineri aflați în căutarea iubirii, care se întâlnesc întâmplător chiar în cea mai aglomerată și haotică noapte a anului. Deși între cei doi apare imediat o conexiune, o serie de întâmplări neprevăzute îi despart iar și iar, transformând orașul într-un adevărat labirint al coincidențelor. În timp ce încearcă să se regăsească, cei doi descoperă că, uneori, cea mai importantă întâlnire este cea pe care nu ai planificat-o niciodată.

Monica Barbaro, nominalizată la Oscar pentru interpretarea lui Joan Baez din A Complete Unknown și cunoscută publicului pentru rolul din Top Gun: Maverick, o întruchipează pe optimista Allie. Alături de ea este Callum Turner, nominalizat la premiile BAFTA pentru interpretarea din The Capture și apreciat pentru rolurile sale din The Boys in the Boat și seria Fantastic Beasts, intră acum în pielea lui Owen, un tânăr ce încearcă să-și găsească locul într-o lume cu reguli neobișnuite. Distribuția este completată de Maya Hawke, cunoscută pentru

Stranger Things, Julia Fox (Uncut Gems), artista King Princess, comedianții Ben Marshall și Ziwe, dar și Molly Ringwald – una dintre figurile emblematice ale filmelor pentru adolescenți din anii '80, precum Sixteen Candles, și LeVar Burton, actor premiat cu multiple premii Emmy. Will Gluck, cel care semnează pentru regie, este persoana din spatele unor comedii romantice de succes precum Easy A, Friends with Benefits și Anyone But You. Scenariul îi aparține lui Travis Braun, autorul scriptului original inclus pe celebra Listă Neagră a filmelor, în timp ce Gluck a contribuit ulterior la dezvoltarea acestuia. Aventură de o noapte este mai mult decât o simplă poveste de dragoste. Pelicula explorează presiunea socială, întâlnirile din era modernă și felul în care oamenii încearcă să găsească o conexiune autentică într-o lume în care totul pare să fie contra cronometru. Pentru aceia dintre noi care apreciază comediile romantice inteligente, dialogurile pline de umor și poveștile despre destin și coincidențe, filmul apare în cinematografele din țară pe 28

august.

Ridley Scott dă extratereștrii pe pandemie

CONSTELAȚIA CÂINELUI

CPovestea ne aruncă într-o lume devastată de o pandemie care a șters aproape întreaga civilizație (noi, care am trecut prin COVID, ne putem considera norocoși acum). Nu e chiar filmul ideal pentru cine încă tresare când aude cuvântul „lockdown”, dar povestea nu mizează atât pe dezastru, cât pe ceea ce rămâne după el. În fond, marile povești post-apocaliptice nu sunt despre sfârșitul lumii, ci, de cele mai multe ori, despre începutul unei alte lumi, una în care regulile morale trebuie

PAGINA 36

onstelaţia câinelui / The Dog Stars, noul film al regizorului care ne-a dat Alien, Blade Runner sau The Martian, este bazat pe romanul omonim al lui Peter Heller, publicat în 2012. Deși, la o primă vedere, noul proiect pare să bifeze toate ingredientele unui nou thriller post-apocaliptic, filmul promite ceva mai rar întâlnit în acest gen: o poveste despre speranță, doliu și nevoia de a rămâne om atunci când lumea din jur a încetat să mai fie chiar umană.

reinventate de la zero.

Filmul spune povestea lui Hig, un fost pilot civil care a supraviețuit epidemiei, însă și-a pierdut soția în timpul tragediei care a schimbat pentru totdeauna lumea.

Alături de Bangley, un supraviețuitor cu pregătire militară, Hig și-a construit un refugiu eficient, dar izolat, într-o lume postapocaliptică nemiloasă. Puținii supraviețuitori rămași trebuie să facă față unor grupuri de prădători nomazi, cunoscuți sub numele de Reapers. Viața

lor se schimbă în momentul în care un semnal radio misterios reaprinde o speranță aproape uitată: posibilitatea că undeva, dincolo de orizont, mai există oameni pentru care merită să decolezi încă o dată.

Dacă sinopsisul amintește pe alocuri de The Road, I Am Legend sau chiar de The Last of Us, diferența stă în atmosfera creată în film. The Dog Stars nu tratează apocalipsa ca pe un spectacol, ci ca pe o stare de spirit. Lumea nu este doar pustie, ci și tăcută, iar această liniște apăsătoare devine unul dintre personajele principale. Hig își petrece zilele zburând cu un avion Cessna peste munți și

păduri, patrulând un teritoriu aproape gol și ascultând frecvențe radio pe care, de cele mai multe ori, nu răspunde nimeni. Tocmai această rutină melancolică transformă fiecare posibil contact uman într-un eveniment cu adevărat important.

În rolul lui Hig îl găsim pe Jacob Elordi, actorul care pare hotărât să demonstreze că poate face mult mai mult decât să fie adolescentul imposibil de fotogenic din Euphoria. După interpretările apreciate din Priscilla și Saltburn, Elordi pare să-și construiască o carieră în care evită cât poate de mult zona blockbusterelor convenționale, preferând personaje vulnerabile și contradictorii. Hig este exact genul de rol care îi poate confirma această maturizare artistică.

Alături de el vine Josh Brolin, în postura veteranului dur Bangley, omul care supraviețuiește prin disciplină, reguli și suspiciune permanentă. Brolin nu mai are nevoie de prezentări: de la No Country for Old Men la Sicario, Dune sau rolul lui Thanos din universul Marvel, actorul și-a construit reputația interpretând personaje care inspiră forță chiar și atunci când sunt profund măcinate pe dinăuntru. Iar relația dintre Bangley și Hig promite să fie unul dintre motoarele emoționale ale filmului. Asta datorită și faptului că cei doi reprezintă două moduri complet diferite de a face față sfârșitului lumii.

Distribuția este completată de Margaret Qualley, una

dintre cele mai interesante actrițe ale noii generații, Guy Pearce, Allison Janney și Benedict Wong, fiecare dintre ei având experiența necesară pentru a transforma apariții aparent secundare în personaje memorabile. Ridley Scott a avut întotdeauna fler în alegerea distribuțiilor, iar lista de nume sugerează că accentul va rămâne pe interpretare și pe relațiile dintre personaje, nu doar pe spectacolul postapocaliptic.

La aproape nouă decenii de viață, Ridley Scott filmează într-un ritm pe care regizori cu jumătate din vârsta lui l-ar considera obositor. Filmografia sa este surprinzător de diversă, de la epopei istorice precum Gladiator și Kingdom of Heaven, la thrillere, filme de război sau drame medievale şi tocmai această capacitate de a trece cu naturalețe de la un gen la altul l-a menținut relevant timp de aproape cinci decenii... iar The Dog Stars pare genul

de proiect care îl avantajează. Fie că vorbim despre Ripley luptând pentru supraviețuire în spațiu, despre Deckard rătăcind printr-un viitor distopic sau despre cavalerii din The Last Duel, regizorul pare să revină de fiecare dată la aceeași întrebare: cum facem să rămânem oameni sau cel puțin umani atunci când totul din jur te împinge în direcția opusă?

Scenariul este semnat de Mark L. Smith, omul din spatele lui The Revenant, ceea ce sugerează că filmul va prefera atmosfera, natura ostilă și tensiunea mocnită în locul exploziilor la fiecare cinci minute. Sigur, fiind vorba de Ridley Scott, exploziile probabil nu vor lipsi, dar există speranța că ele vor servi poveștii. De altfel, romanul lui

Peter Heller nu este un festival al acțiunii. Este o meditație despre singurătate, memorie și despre felul în care oamenii continuă să caute frumusețe chiar și atunci când lumea pare terminată. The Dog Stars este programat să ajungă în cinematografe pe 28 august.

THE INVITE Uneori e nevoie doar de atât

ÎPremisa e una destul de simplă:

Joe și Angela (Seth Rogen și Olivia Wilde) formează un cuplu al cărui mariaj e într-un etapă destul de proastă. El, un muzician ratat cu probleme de spate care predă la o școală de muzică și simte că a intrat într-o rutină, iar ea, o femeie pasionată de design de interior, care însă și-a lăsat cariera la o parte pentru a se concentra pe familie. Într-o seară, Angela îi invită pe la ei pe vecinii lor de deasupra, Piña și Hawk (Penelope Cruz și Edward Norton), pentru a se cunoaște și a petrece niște timp împreună, lucru care nu îi convine deloc lui Joe.

Ce părea la început că va fi o seară liniștită, în care se va bea vin, se vor discuta subiecte ușoare, se va râde și toată lumea va pleca fericită acasă se transformă foarte repede în cu totul altceva. Dar nicidecum brusc sau forțat. Fiecare situație trece în alta într-un mod natural, clar, ca și cum așa ar fi trebuit să se întâmple. Nu există replici

n așteptarea celor două mari blockbustere ale verii, The Odyssey și SpiderMan: Brand New Day, am zis totuși să nu-mi întrerup seria bună de mers la cinema, începută acum vreo lună, și m-am uitat cu interes să văd ce mi-ar stârni curiozitatea. Așa am dat cu ochii de The Invite, un film în patru personaje care se întâmplă într-un apartament. „Ah, ca la teatru!”, mi-am zis în sinea mea și am pornit spre cel mai apropiat cinematograf. Pe drum am făcut un mic research și am aflat că, de fapt, filmul e un remake după un proiect spaniol apărut în 2020, regizat de Cesc Gay, iar adaptarea pe care urma să o văd era regizată chiar de Olivia Wilde, care joacă și unul dintre personaje.

băgate doar de dragul de a șoca sau de a stârni vreo reacție puternică din partea unuia dintre personaje, iar tot dialogul pare firesc și autentic. N-am avut vreun moment în care să-mi spun că aici „așa a vrut autorul, să ne surprindă” și ritmul s-a simțit bine susținut, atât din regie, cât și din actorie. Sunt foarte rare filmele în care nu sunt momente moarte, iar The Invite e unul dintre ele.

Olivia Wilde propune o mise-en-scene de mare finețe și ghidează perfect personajele în interiorul apartamentului lui Joe și Angela. Asta nu o face, însă, să se lase mai prejos atunci când vine vorba de actorie, unde face o treabă excelentă, acompaniată și (cred eu) ajutată și de ceilalți trei, care își conduc impecabil personajele de la un capăt la celălalt. O mențiune specială pentru pentru Seth Rogen care, cred eu, aici face cel mai bun rol din cariera lui. Uneori e nevoie doar de atât: câțiva actori buni, un scenariu bun și un apartament.

Una peste alta, până să vă aruncați în universul lui Nolan, treceți și prin apartamentul lui Joe și Angela din The Invite, s-ar putea să vă placă mult.

PO vară în capitala fotografiei, Arles

entru mulți, Arles este sinonim cu ruinele romane, farmecul regiunii Provence, piețele colorate și moștenirea lui Vincent van Gogh. Micul oraș din sudul Franței pare un loc în care timpul s-a oprit, unde moștenirea artistică și istoria de secole sunt bine conservate. Dar, în fiecare vară, Arles îmbrățișează o identitate complet diferită. Timp de aproape trei luni, străzile medievale, ruinele romane, mănăstirile, depozitele industriale și clădirile istorice devin galerii de muzeu, pe măsură ce orașul găzduiește cel mai important festival de fotografie din lume. Ediția 57 a Les Rencontres d'Arles, deschisă până pe 4 octombrie, vine cu tema „Worlds to Reread”, explorând istoriile complexe și interconectate ale continentului african și ale Mediteranei.

Festivalul a luat naștere în 1970 prin Lucien Clergue, fotograf deja cunoscut pe plan internațional, Michel Tournier, scriitor de renume în Franța, și istoricul Jean-Maurice Rouquette, cu un singur argument de la care au refuzat să se abată: fotografia este o formă de artă și merită să fie tratată ca atare. De-a lungul timpului, festivalul nu a fost doar un spațiu expozițional, dar și o platformă globală pentru noi voci din lumea fotografiei și unde se conturează viitorul acestui mediu de exprimare. Ediția Worlds to Reread explorează memoria, identitatea, arhivele, geografia și legăturile culturale dintre Africa și Mediterana. Fotografia funcționează ca un spațiu activ de analiză, examinând modul în care se construiesc identitățile, cum sunt rescrise istoriile și cum reprezentările pot redefini modul în care înțelegem lumea din jurul nostru.

Curatoriată de Nadine Hounkpatin, expoziția

The Best Possible Way To Tell The Truth... reunește șapte artiști internaționali

emergenți ale căror narațiuni poetice și contextualizate folosesc fotografia ca spațiu vital de rezistență pentru a contesta cenzura sistemică a imaginii și a remodela înțelegerea noastră asupra adevărului istoric. Tensiunile geopolitice și ecologice se propagă în lucrarea Circular Ruins de Orianne Ciantar Olive, care inversează pelicula în interiorul aparatului foto pentru a naviga chimic prin granițele catastrofale și de netrecut ale Levantului, și La terre amoureuse de Rebekka Deubner, o analiză intimă a activismului ecologic din Sainte-Soline.

Dincolo de retrospectivele majore, Les Rencontres d'Arles pune în valoare vocile contemporane din Africa, Orientul Mijlociu, Asia și America Latină, cu proiecte de fotografie documentară, instalații experimentale și lucrări multimedia. Pe lângă expoziții, vizitatorii pot experimenta fotografia și prin conferințe, proiecții de filme, ateliere, evaluări de portofolii și o gamă largă de evenimente.

CHARLOTTE PERRIAND

O revoluționară a artelor decorative

Dintr-un top european al destinaţiilor culturale din această vară nu poate lipsi oraşul austriac

Salzburg, pe de-o parte, grație ultracelebrului festival de operă şi teatru, care reuneşte regizori, dirijori şi performeri stelari, precum Asmik Grigorian, Yuja Wang, Romeo Castelucci, Cecilia Bartoli sau Athina Rachel Tsangari, iar pe de altă parte, datorită a două expoziţii de artă ieşite din comun, prezentate de Museum der Moderne: Baselitz Now şi Charlotte Perriand. Living

Modernism: Design, Photography, Architecture. Dacă cea dintâi, reprezentând o baleiere a creaţiilor din ultimii ani de viaţă ai marelui pictor neoexpresionist Georg Baselitz (decedat la scurt timp după vernisaj, pe 30 aprilie), este deschisă până la mijlocul toamnei, deci poate fi un obiectiv pentru alt city break, prima retrospectivă europeană majoră dedicată lui Charlotte Perriand (cea de la Design Museum din Londra având loc în lockdown, în 2021) nu ar trebui ratată, fiindcă are finisajul în septembrie şi ne oferă până atunci posibilitatea să ne convingem cu ochii noştri de ce creatoarea pariziană este considerată cea mai influentă personalitate feminină din designul modern.

Pentru a-i defini rolul în povestea artei moderne, este suficient să reamintim că Charlotte Perriand, cu 99 de ani în urmă doar o proaspătă absoventă a Şcolii de Arte Decorative, l-a impresionat într-atât pe Le Corbusier încât l-a determinat să o angajeze în studioul său ca designer de interior, apoi că, la invitaţia autorităţilor nipone, a devenit consultant pentru revitalizarea designului industrial japonez în anii ’40 şi, nu în ultimul rând, că lucrările ei, inclusiv cele de artă fotografică, sculptură şi plastică, o plasează conceptual în zona bunilor săi prieteni, celebrii artişti moderni Fernand Léger şi Alexander

Calder. O retrospectivă precum cea de la Salzburg ne pune însă în faţă un peisaj mult mai luxuriant de obiecte, ambienturi

Masa manifest (Charlotte Perriand)

şi vizualuri, care dau substanţă şi coerenţă acestui parcurs creativ absolut singular, început cu radicalul şi futuristul Bar de la mansardă (expus ca instalaţie în 1927 la Salon d’Automne, în care Perriand, prin renunţarea la lemn în favoarea metalului

şi sticlei, s-a detaşat complet de influenţele Art Deco din perioada studiilor), urmat în 1928 de iconicul şezlong LC4 din piele

şi tuburi de oţel, creat împreună cu Le Corbusier şi Pierre Jeanneret, prin care defeminizează piesa de mobilier din era Victoriană

www.zilesinopti.ro

(“canapeaua de leşinat”) şi o transformă întruna ergonomică, definitorie pentru estetica ei minimalistă, bazată pe funcţionalitate.

Spirit avangardist într-o epocă a mecanizării atunci abia la început, Charlotte Perriand a pus mereu accentul pe funcționalitate și simplitate, ea fiind interesată să creeze mobilier cu un design de calitate accesibil tuturor, indiferent de venituri sau statut social, care să poată fi produs în serie, iar în creațiile sale reușește să anime esenţa vieții cotidiene cu noi valori estetice, în special datorită talentului și intuiției în descoperirea și utilizarea de noi materiale. După colaborarea de un deceniu cu Le Corbusier și Jeanneret, experiența din Orientul Îndepărtat a reprezentat pentru Perriand, de asemenea, o perioadă de intensă efervescență creativă, printr-o reinterpretare a realității care să reflecte deopotrivă tradiția și modernitatea (de exemplu, piesele produse folosind tehnici tradiționale de prelucrare a bambusului, capabile să pună în valoare noile forme deja experimentate prin folosirea inoxului).

Principiile sale populiste şi egalitariste, tot mai pregnante în perioada interbelică, au condus-o treptat în tinereţe pe Charlotte Perriand spre renunţarea la materiale scumpe, precum cromul, pe care le-a înlocuit cu lemn sau laminate, dar şi la amenajarea interioară a unor clădiri proiectate de alti arhitecţi, unde exista riscul pierderii

controlului creativ, în special în perioada colaborării sale din anii ’50 cu multidisciplinarul designer Jean Prouvé. Din perspectiva reflectării crezurilor personale în arta ei, dincolo de implicarea în diverse organizaţii de stânga, un exemplu relevant îl reprezintă Masa manifest pe care a creat-o pentru ziaristul comunist JeanRichard Bloch, care include două desene din 1922 ale lui Fernand Léger - Tire-bouchon şi Fragment de vitrage - şi un combo al lui Pablo Picasso din seria Songe et mesonge de Franco (1937), în care sunt combinate fascinaţia primului pentru formele industriale cu reacţia lui Picasso la distrugerea culturii în Războiul Civil Spaniol. Creativitatea lui Perriand nu s-a limitat însă la designul de piese de interior, fiindcă a contribuit la proiectarea mai multor proiecte arhitecturale importante şi a lăsat în urmă şi o serie amplă de lucrări fotografice, doar că acestea au reprezentat pentru ea doar moduri de fixare a inspiraţiei, iar asta, în sine, a reprezentat o mică revoluţie în raportarea la procesul creativ. Chiar dacă s-a confruntat cu discriminarea și sexismul de-a lungul întregii sale cariere, Charlotte Perriand (1903-1999) a rămas dedicată depășirii limitelor designului modern tocmai pentru că a refuzat să fie limitată de așteptările societății, iar opera ei, în ansamblu, continuă să fie celebrată pentru eleganță, funcționalitate și inovativitate.

Bienala de la Veneția La pas pe alei inundate

Din doi în doi ani, asemeni majorității scenei artistice globale, merg la Veneția să iau pulsul cultural și să adulmec, mai aproape de nucleul lucrurilor, ce formă mai ia iresponsabilitatea în creația artistică ori instituțiile culturale. Cea de-a 61-a ediție a Bienalei de la Veneția –orchestrată în jurul cadrului teoretic al regretatei Koyo Kouoh, In Minor Keys – a promis un sanctuar pentru cei marginalizați și o critică nemiloasă a degradării ecologice. Totuși, pășind prin căldura sufocantă din Giardini și coridoarele nesfârșite ale Arsenale, incompatibilitatea dintre discursul curatorial și realitatea instituțională a culturii mi-a sărit în ochi; un fel de obicei nesănătos, tot mai vizibil, de a aduce în discuție vulnerabilități și urgențe globale - cum ar fi ecosistemele acvatice și moștenirea extracționismului colonialist -, dar contextualizate într-o formă de haute couture problematic. Mersul prin expoziții pline cu lucrări splendide și coerente în orice alt context mi-a ajuns în suflet ca mărturia neputincioasă a unei violențe.

Am simțit asta în mod special amuțitor în fața instalației artistului Theo Eshetu, Garden of the Broken-Hearted. Pentru prima oară, m-am înfuriat privind o lucrare de artă. Au trecut 52 ani de la performance-ul I Like America and America Likes Me al artistului Joseph Beuys, în care un coiot, viu și conștient, a petrecut un timp considerabil într-o galerie, împreună cu artistul - opt ore pe zi, timp de trei zile. După încheierea acestui performance durațional, Little John, coiotul co-performer, a

fost inapoiat propriei vieți. Mi-ar plăcea să pot spune același lucru despre măslinul din Garden. Pot spune, însă, doar că un copac viu încă trăiește într-un ghiveci, într-un colț întunecos al Arsenale, pe o masă rotativă care se învârte fără pauză. O moarte lentă pentru satisfacția vizuală a publicului și un mesaj neclar cu miză ecologică (uau!). Arta, ca exponent al umanității, legitimează aici suprimarea non-umanului pe marea scenă culturală.

Este un exemplu perfect al ironiei mai ample a Bienalei: folosirea distrugerii literale a naturii pentru a spune o poveste despre cât de rea este distrugerea naturii. În Pavilionul Nordic, dedicat precarității ecologiilor acvatice, spațiul este plin de ecrane și mostre biologice importate; să nu uităm că suntem într-un oraș care se scufundă literalmente, cu un ecosistem instabil afectat constant de infrastructura turistică masivă care susține Bienala însăși. A transporta o armată de oameni pentru a privi randări digitale ale râurilor pe moarte, ignorând în același timp laguna fragilă care se izbește de ușile pavilionului pare mai puțin activism și mai mult un caz grav de lipsă de atenție. Dar să mai facem câțiva pași, poate mai trece drama.

Am mers, fără mari speranțe, înspre Pavilionul de Arte Aplicate. N-aș putea să zic exact de ce m-am oprit în fața unui obiect care părea o foaie de plută înrămată barbar. Cert e că m-am oprit și-am rămas uitată câteva ore în expoziția Galei Porras-Kim. Lucrările ei n-au urlat la mine, n-au făcut paradă, nu m-au muștruluit pe ton înalt. Au înțepat, însă, cu umor și delicatețe aspecte dureroase (și profund nediscutate) din zona de patrimoniu și conservare. Porras-Kim nu se sfiește să puncteze incapacitatea timpului de a sta pe loc, chiar și în muzee. Uneori, cea mai bună modalitate de a respecta un obiect este să-l lași să-și trăiască viața - chiar dacă asta înseamnă să-l lași să putrezească puțin.

La polul opus lovește Pavilionul Austriei, transfigurat de coregrafa Florentina Holzinger într-un amestec amuzant și haotic de biserică, parc tematic acvatic de prost gust și stație de epurare a apei. Pavilionul este literalmente inundat, iar asamblajul performativ pornește de la două toalete publice, pe care publicul este îndrumat să le folosească repetat. Urina adunată este apoi purificată și alimentează toate bazinele instalației, puțin în perspectivă ce înseamnă apă și deșeu, printr-un dialog mediat de tehnologii mai mult sau mai puțin funcționale. Întorcând scenariul despre corpul feminin idealizat de-a lungul a secole de artă clasică, citată discret în bazinul principal (singurul detaliu discret, de altfel) și transformând publicul în poluatori asumați, m-am trezit în fața unei oglinzi gigantice și amuzante - și dureroase - a întregii Bienale.

Îmi este mai evident acum, decât înainte de a fi mers la Veneția, că nu avem nevoie de expoziții mamut pentru a predica despre mediu sau vinovăție instituțională pentru a chestiona sau înțelege culturile globale. Nu cred că adevărata responsabilitate artistică stă în încorsetarea ideilor în monumente grandioase, fotogenice, dedicate anxietăților noastre colective. Această responsabilitate o văd în practicile artiștilor care contestă spațiul pe care îl ocupă - amintindune că, dacă vrem să ne implicăm în subiectele vulnerabile ale lumii trebuie să fim dispuși să ne murdărim puțin mâinile - și poate, ocazional, și podelele galeriilor.

ACHARLEs CHEMIN

„Devii regizor abia atunci când accepți faptul că ai de învățat în continuare”

în

International Program in Scenography (IPS) se va 24 august - 6 , inspirată de celebra

noi aduce împreună artiști

juns la a cincea ediție, Program in Scenography (IPS) desfășura în perioada septembrie pe faleza lacului Siutghiol (Ovidiu, Constanța), iar tema aleasă este Bird in Space lucrare a lui Brâncuși. Această rezidență artistică interdisciplinară unică la noi aduce împreunăartiști emergenți din mai multe țări pentru a crea instalații sitespecific sub îndrumarea unor mentori consacrați din domeniile artelor vizuale și ale spectacolului, designului, arhitecturii și scenografiei. Unul dintre cei mai fideli suporteri ai programului rămâne reputatul regizor, dramaturg, performer și lighting designer CHARLES CHEMIN artistic al centrului artistic pluridisciplinar fondat de legendarul regizor (1941-2025), The Watermill Center. Colaborator apropiat al lui Wilson,

ai programului rămâne , director Robert Wilson

Charles, de-a lungul anilor, ai fost implicat în numeroase proiecte în cadrul cărora ai susţinut sau ai colaborat cu artiști emergenți. Cum evaluezi necesitatea sau importanța de a-i ajuta pe tinerii creativi să-și găsească propriile căi de explorare?

Cu toții am fost tineri, cu toții am încercat să creăm lucrări care să ne reprezinte și am simțit limitările, nevoile și lipsurile, iar toate astea, în fond, ajung să dea de gândit. Mă refer la creatorii implicați în aceste demersuri, la oamenii ARTELE

PAGINA 46

Huppert, PESSOA faimosul

asta, a fost director al rezidenței de la

Charles a co-regizat peste douăzeci de spectacole, printre care Mary Said cu Isabelle cu Maria de Medeiros și I Was Sitting on My Patio de la Théâtre de la Ville Paris, dar, dincolo de asta, a fost director al rezidenței de la Teatrul Național din Florența, creator de lucrări sonore și coregrafice pentru evenimente ca Bienala Performa de la New York sau Festivalul din Vincenza, şi, nu în ultimul rând, a pus în scenă spectacole în întreaga lume, inclusiv la Opéra Grand Avignon și Teatrul Național din Craiova, unde a realizat

Național din Craiova, unde a realizat memorabilele Chauve apreciatul artist vizual avea să inițieze International Program în 2022, în calitate de președinte

Le Messie du Peuple și, respectiv, Athens by Night, în colaborare cu apreciatul scenograf și Adrian Damian, cel care avea să inițieze International Program in Scenography în 2022, în calitate depreședinte al OISTAT România. De aici am plecat în dialog cu Charles Chemin, în încercarea de a afla cum se raportează la creativitate, deopotrivă în căutările personale și în interacțiunile cu artiștii care aspiră să îi calce pe urme.

De aici am plecat în dialog cu Charles Chemin, în încercarea de a afla creativitate, deopotrivă în căutările personale urme.

cărora le pasă să-şi transmită mai departe cunoștințele către generațiile mai tinere. De fapt, ce îl determină pe un artist să se dezvolte, să evolueze și să devină, în cele din urmă, ceea ce este? Uneori, apare sentimentul că, pentru a ne desăvârși, pentru a crește, pentru a deveni artiști mai puternici, este necesar să ne extindem mai departe și/sau în afara școlii. Personal, cred că școlile, indiferent de domeniu, oferă mult oamenilor în ceea ce privește învățarea verticală, cunoștințele tehnice, dar tot ceea ce învățăm pe

zilesinopti.ro

orizontală de la colegii noștri, de la alți tineri artiști sau de la mentori, de la oamenii pe care îi admirăm și pe care îi considerăm surse de inspirație, are o importanță cel puţin la fel de mare. Desigur, anumite lucruri nu se învață neapărat, ci le descoperi privind în interiorul tău, în căutarea propriului drum în artă, dar, pe de altă parte, este frumos să știi ce au făcut sau fac alții, pentru că, în felul acesta, te definești pe tine însuți în raport cu alte experienţe și căi care sunt deja deschise în jur. În general, eu sunt mereu reticent să sfătuiesc tinerii artiști să imite o cale sau să susţin că ‘Aceasta este calea!’ şi prefer mai degrabă să le vorbesc despre multitudinea de căi pe care ar putea păşi. [...]

Vorbind de creativitate, în opinia ta, care este definiţia acesteia? E ceva care apare şi se manifestă natural ori poate fi perfecționată şi dezvoltată prin experiență sau formare? Eu nu cred prea mult în originalitatea pură, pură, în acea idee unică care face diferența,, dar, în schimb, cred foarte mult într-o creștere pe un drum parcurs cu răbdare. Originalitate? Păi, gândeşte-te că, în fond, evoluăm și ne modificăm principiile încă de la începutul timpurilor, adică unele rămân foarte puternice în istorie, e adevărat, însă chiar și grecii antici își extrăgeau inspirația de undeva. Magia constă, de fapt, în

Citiţi interviul complet cu CHARLES CHEMIN pe www.zilesinopti.ro

a privi lumea din perspectiva porozităţii sale, a schimburilor care au loc între națiuni și culturi, precum și a modului în care suntem inspirați de viață, de toate elementele care o alcătuiesc, pe care putem să le încorporăm în reflecție, în gândire, în fine, în practica noastră artistică. Pentru mine, acest lucru este mult mai important și îmi este mult mai aproape de inimă decât a lua în considerare geniul sau geniile, întrucât conceptul de geniu ne determină să ne limităm impresiile la ceva magic şi supraomenesc, venit de la zei. Vezi tu, prin natura activităţii mele, am fost foarte apropiat de câțiva oameni și relativ apropiat de foarte mulți alţii care sunt considerați staruri sau personalități majore în domeniile lor şi ceea ce am observat de fiecare dată a fost capacitatea lor de judecată, capacitatea de a privi dintr-un anumit unghi, capacitatea de a încorpora impulsuri... în asta cred eu mult mai mult. [...]

www.zilesinopti.ro

RENÉ GOSCINNY Centenarul unei legende a benzilor desenate

n perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial, lumea părea să aibă nevoie de o nouă generație de eroi. În Statele

TEXT DE TEODORA BRATU

Unite, Superman și Batman păzeau orașe întregi de tâlhari și răufăcători, iar Japonia discuta despre etica inteligenței artificiale, lupta împotriva prejudecăților și pacifismul, privind cu optimism spre viitor prin Astro Boy. Franța, în schimb, avea un altfel de erou... mic și încăpățânat, dar hotărât să apere un sat galic care refuza să se predea Imperiului Roman: Astérix. Creatorul său a fost RENÉ GOSCINNY, unul dintre cei mai influenți autori din lumea benzilor desenate europene, născut la Paris pe 14 august 1926, într-o familie evreiască, cu mama din Ucraina și tatăl din Polonia, crescut la Buenos Aires și atras mai târziu de New York, deci modelat de mai multe culturi, dar fără a aparține în întregime vreuneia. Nu este o coincidență faptul că Goscinny a ajuns scriitor, parcursul său în viață devenind una dindtre principalele surse ale umorului său distinctiv: atent, ironic și capabil să transforme obiceiurile naționale în ceva absurd, dar și profund familiar.

Rene Goscinny & Albert Uderzo

Familia lui Goscinny pleacă din Paris și se stabilește la Buenos Aires când acesta avea 2 ani. Elev la școala franceză și implicat în comunitatea de imigranți, se face remarcat rapid prin umorul și talentul la desen. Dar această perioadă lipsită de griji se încheie rapid odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Tatăl său își pierde viața în 1943, în timp ce mai multe rude care rămăseseră în Europa devin victime ale Holocaustului. La fel ca atâția alți imigranți evrei care au fugit de umbra războiului și atrași de „visul american”, familia sa se mută la New York, unde tânărul Goscinny se străduia să își facă un renume ca artist de benzi desenate. Respins de

editori și nevoit să accepte slujbe în publicitate pentru a-și asigura traiul, aici a găsit totuși ceva ce avea să îi propulseze cariera: colegi ilustratori, viitori colaboratori și o înțelegere mai profundă a benzii desenate ca mijloc narativ.

O întâlnire cu artistul belgian Morris a dus la o lungă colaborare la Lucky Luke, o parodie a westernurilor, proiect care îl face pe Goscinny să realizeze că este mai priceput la a scrie povești decât la a le desena. Însă rolul autorului de benzi desenate nu era foarte bine recunoscut la acea vreme, nici măcar nu erau menționați în genericul operei, remunerația nu apărea în evidențele editurii, ci artistul însuși era cel care îi plătea scenaristului partea care i se cuvenea. Revenind în Franța în anii 1950, l-a întâlnit pe un alt ilustrator care avea să-i schimbe cariera, mai exact, pe Albert Uderzo, colegul său de la compania belgiană World Press. Fiecare credea că a găsit în celălalt un suflet pereche, împărtășind nu doar simțul umorului, dar și aceeași viziune artistică. Goscinny este în cele din urmă concediat de la World Press și împreună cu Uderzo începe un nou capitol în cariera sa, lansarea revistei Pilote în 1959, al cărei prim număr le-a prezentat cititorilor un mic războinic galic, pe nume Astérix.

„Un mic sat de gali neînfricați încă rezistă în fața invadatorilor…”, așa începe fiecare poveste cu Astérix. Dar acest personaj nu era pentru toată lumea. Nu era pe gustul americanilor, unde cititorii se identificau mai mult cu romanii decât cu satul galilor, iar japonezii nu înțelegeau individualismul și lipsa de disciplină. Un antierou, „un omuleț slab și firav, un prostănac

la fel de vizibil ca un semn de punctuație”, spunea Goscinny. Nu există gali blonzi, înalți și puternici, precum cei care apăreau în cărțile de istorie. Și deși la început voia să îl trimită de unul singur în aventuri, Uderzo l-a convins că are nevoie de un prieten, desenând un Obélix care nu era nici el neapărat un erou herculean, „doar puțin cam greoi”. Și ceea ce a făcut ca Astérix să se distingă de celelalte benzi desenate ale epocii sale a fost faptul că nu s-a adresat niciodată exclusiv copiilor. În spatele ilustrațiilor pline de culoare se ascundea un amestec sofisticat de satiră, referințe istorice, umor lingvistic și caricaturi ale stereotipurilor naționale. Romanii erau mai degrabă birocrați decât cuceritori de temut, galii invincibili reflectau încăpățânarea și rezistența francezilor, iar aproape fiecare aventură ironiza societatea contemporană. Lui Goscinny i-au plăcut jocurile de cuvinte, aluzile literare și glumele care îi satisfăceau pe adulți fără a-i îndepărta vreodată pe cei mai tineri.

René Goscinny (1926-1977) a fost un om al mai multor culturi, ceea ce l-a făcut să înțeleagă că eroii și glumele bune aparțin tuturor. Prin umor, a reușit să creeze o oglindă culturală în care generații întregi de cititori s-au privit și au râs, nu doar de lumea antică, ci și de ei înșiși. Poate de aceea Astérix a avut un succes atât de mare, fiind unul dintre cele mai de succes personaje de benzi desenate din lume, cu peste 500 de milioane de exemplare vândute, traduceri în peste 150 de limbi și nenumărate adaptări cinematografice.

ALEssIA ZAMPIERI

„Un

tatuaj bun începe cu o comunicare bună”

La doar 23 de ani, Alessia Zampieri

și-a construit un parcurs în care arta ia forme diverse, de la tatuaje la scenografie. Tattoo artist în București și studentă la Scenografie, ea îmbină pasiunea pentru desen, compoziție și imagine cu dorința de a crea proiecte care spun o poveste. Pentru Alessia, tatuajul nu este doar un exercițiu de estetică, ci un mijloc de exprimare, un spațiu în care fiecare concept este gândit să transmită o emoție și să capete o semnificație personală.

Cum a început povestea ta cu arta tatuajelor?

A fost o alegere spontană sau ceva planificat în timp?

A venit destul de natural. Am desenat mereu și mi-am dat seama că îmi place ideea de a crea ceva care rămâne cu omul toată viața. Nu a fost o decizie luată peste noapte, dar nici un plan foarte rigid. Am început să învăț, să exersez și, pe măsură ce am făcut primele tatuaje, am înțeles că asta este ceea ce vreau să fac.

Ai o formare clasică sau ai învățat totul din practică? Cum ți-ai defini stilul personal ca tattoo artist?

Cred că vin din ambele direcții. Facultatea m-a ajutat să înțeleg compoziția, culoarea și felul în care construiești un concept, iar tatuajul l-am învățat prin foarte multă practică. Stilul meu este

destul de versatil, dar îmi place ca fiecare lucrare să aibă personalitate. Mă atrag compozițiile curate, elementele simbolice și proiectele care spun o poveste.

Ce înseamnă pentru tine un „tatuaj reușit”?

Doar tehnic sau și emoțional?

Tehnica este importantă, dar nu este suficientă. Un tatuaj reușit este unul care arată bine și peste ani, se potrivește corpului și are o semnificație pentru persoana care îl poartă. Îmi place când clientul pleacă din studio simțind că tatuajul chiar îl reprezintă.

Cum reușești să transformi o idee vagă a clientului într-o operă de artă personală? Încep prin a pune multe întrebări. De multe ori, oamenii vin doar cu o emoție sau cu câteva cuvinte. Încerc să înțeleg ce vor să transmită și apoi traduc asta într-o imagine. Prefer să construiesc un design care are sens pentru persoana respectivă, nu doar să reproduc o referință de pe internet.

Ai vreo poveste de client care ți-a rămas în minte și pe care o porți cu tine?

Cred că cele mai speciale sunt poveștile primelor tatuaje. Mi se pare un moment foarte important pentru oameni și îmi place că am ocazia să fac parte din el. Îmi rămân în minte reacțiile lor când se uită prima dată în oglindă și își dau seama că exact asta își doreau.

Care au fost lucrările care ți-au ridicat cele mai mari provocări?

Cover-up-urile sunt probabil cele mai dificile. Trebuie să găsești echilibrul dintre partea tehnică și cea estetică, iar uneori trebuie să adaptezi complet ideea inițială. Îmi plac provocările de genul acesta, pentru că mă obligă să găsesc soluții creative.

Care este partea preferată a procesului: schițarea, tatuarea propriu-zisă, reacția clientului?

Cred că reacția clientului. Îmi place și procesul de creație, dar momentul în care vede rezultatul final și zâmbește este partea care îmi confirmă că fac ceea ce trebuie.

Ce sfaturi ai pentru cineva care își face primul tatuaj?

Să aleagă artistul înaintea prețului și să nu se grăbească. E important să găsească pe cineva al cărui stil îl place și în care are încredere. Un tatuaj bun începe cu o comunicare bună.

Ce obstacole ai întâmpinat în parcursul tău ca tattoo artist și cum le-ai depășit?

Cred că cea mai mare provocare este să rămâi consecvent. Sunt perioade foarte bune și perioade mai liniștite, iar industria se schimbă constant. Am învățat că trebuie să continui să desenez, să învăț și să evoluez indiferent de ritm. Consistența face diferența pe termen lung.

Cum vezi evoluția industriei de tatuaje în România? Ce s-a schimbat în ultimii ani?

Cred că oamenii au devenit mult mai atenți la calitate și la stilul artistului. Înainte conta mai mult să ai un tatuaj, acum contează cine îl face și dacă rezonezi cu munca lui. Mi se pare că scena din România a crescut foarte mult, există artiști extrem de talentați și tot mai mulți oameni tratează tatuajul ca pe o formă de artă, nu doar ca pe un desen pe piele.

DIALOguRI FĂRĂ NOtE

JANIVA MAGNESS: “Adevărul se găsește în cea mai pură formă în Blues”

Capitolul Muzică este susținut de

Electromures

POP CULTURE MAGAZINE

ANIVERsARE

LOUIS ARMSTRONG: 125 de ani Nemurirea prin jazz

de

Formații de rock alternativ

care probabil nu ați auzit

ândva, prin anii ’80, Joan Jett deschidea calea spre o lume a femeilor care stăpânesc chitara electrică și muzica rock, iar noua generație de trupe alt-rock allgirls sau cu lead-singers femei nu face decât să valideze munca începută de ea.

RIVALS

Iată câteva astfel de trupe cu un sound agresiv și care fac fix ce le taie capul:

Trupa americană RIVALS, cu Kalia Novelli ca lead singer, combină dark-pop-ul cu un alt-rock plin de tensiune. Păstrând un echilibru perfect între vulnerabilitate și furie, piesele lor au un dramatism și un fatalism care te prind instant. Ce-mi place foarte mult este amestecul întunecat și greu, care îți dă senzația că totul se prăbușește, dar în cel mai bun mod posibil. Mai ales că majoritatea versurilor vorbesc deschis despre luptele interioare, sănătate mentală și stările grele prin care trecem toți. Dark Matter este, de departe, piesa preferată.

PURE CHLORINE

Proiectul artistei austriece Claudia Kane aduce o combinație de alt-pop întunecat, industrial și grunge modern. Ce-mi place la ea este combinația dintre o nonșalanță totală și un „girl rage” rece, stilizat și extrem de acid. Versurile ei aduc în discuție modul în care percepem anxietatea, controlul și presiunea socială, având o atitudine clară de „don’t disrupt my peace”. De la ea, piesa mea preferată e Hijacked, dar merită ascultate și Crown sau In the Water, pentru că toate vin cu un bass greu și un discurs cinic. Probabil este soundtrack-ul perfect pentru momentele în care simți că nu prea te potrivești niciunde.

HOLLY WARS

Originară din Los Angeles, trupa o are ca lead singer pe Kat Leon și este o combinație de dark-alt-rock agresiv și synthuri punk. În spatele esteticii teatrale, piesele lor procesează teme grele, precum trauma, nedreptatea, ipocrizia și religia. Prin versurile lor tăioase și linia vocală care variază de la pasaje aproape recitate până la izbucniri brute de furie, aproape fiecare piesă se simte ca un marș sau un manifest. Piese precum Little Gods, Get Mine sau Welcome to My Hell arată cel mai bine cât de directă și fără ocolișuri este energia lor.

SAINT AGNES

Trupa vine din Marea Britanie și aduce un mix agresiv de industrial rock, punk și nu-metal, fără absolut nicio reținere sau inhibiție. Cu Kitty A. Austen ca frontwoman, refuză să fie politicoasă, iar pe scenă este un haos alimentat de o furie pură și o atitudine aproape primitivă. Piese ca Good Boy, Follow You sau Welcome to Silvertown arată cel mai bine latura neîmblânzită și nesupusă prin distorsiunile grele, ritmurile tăioase și energia brută. Muzica lor este scrisă special ca să scoți din tine toată frustrarea adunată.

Ce ascultăm în luna august

În luna august ne bucurăm de revenirea unei artiste country de renume și ne întrebăm cum de i-a luat lui Anthony Hopkins atât de mult timp pentru a-și face debutul discogra c. În plus, ne înspăimântăm și cu o coloană sonoră extrem de originală, ce poartă semnătura unui mare maestru horror.

John Carpenter

Cathedral

După ce ne-a speriat de-a lungul deceniilor cu filme precum Halloween (1978), The Thing (1982) sau They Live (1987), influentul regizor al universului horror revine cu un nou material discografic heavy metal ce pare că s-a născut după o noapte de improvizație muzicală dintre Metallica, Motorhead și... Michael Myers. Împachetat împreună cu un roman grafic de debut, Cathedral urmărește „un lanț înfiorător de crime legate de o biserică abandonată” Carpenter a declarat: ,,Visul care a inspirat povestea a fost atât de cinematic și viu, încât miam spus că trebuie să compun coloana sonoră pentru asta. Este, într-un fel, primul nostru album de heavy metal”. Desigur, un heavy metal semi-kitschos, care s-ar potrivi de minune drept soundtrack al unui film privit pe VHS, însă care ne poartă, încă o dată, către fascinanta lume macabră a lui Carpenter.

Anthony Hopkins Life is a Dream

La vârsta de 88 de ani, Anthony Hopkins își face debutul discografic cu o colecție de compoziții instrumentale de muzică cultă, interpretate de Philharmonia Orchestra, sub bagheta dirijorală a lui Gustavo Dudamel. Materialul discografic este cât se poate de personal, căci conform declarațiilor lui Hopkins, Suita pentru pian solo și orchestră a fost inspirată de străzile, fermele și munții care înconjurau casa familiei sale, în anii ’40. ,,Unele dintre aceste piese au trăit alături de mine timp de decenii și încă mă trezesc revenind la ele”, spune Hopkins, care își compune propriile creații clasice încă din anii ’60. Între videoclipuri pline de vitalitate pe Instagram și filmări la Hollywood, iată că Sir Anthony încă explorează tărâmuri necunoscute, pășind cu inspirație și curaj în zona lansărilor discografice muzicale.

Shania Twain

Little Miss Twain Legendara cantautoare canadiană se întoarce cu albumul numărul 10, într-o perioadă în care stilul country își trăiește un revival fulminant pe teritoriul

Statelor Unite. Astfel, așa numita Queen of Country, responsabilă pentru peste 100 de milioane de discuri vândute, își găsește locul într-o industrie schimbătoare, care însă a îmbrățișat estetica Americană prin recente lansări ale unor artiste precum Beyonce sau Lana del Rey. Inspirat din perioada de debut a carierei sale în Windsor, Ontario, Little Miss Twain este ,,cel mai personal” album al carierei artistei și o întoarcere binevenită la stilul muzical ce a consacrat-o în anii ’90. Produs de Zach Dawes, noul LP este catchy, proaspăt și modern, păstrând însă sound-ul country, presărat cu blues și rock.

LOUIS ARMSTRONG

Nemurirea prin Jazz

La 125 de ani de la naștere, Louis Armstrong rămâne una dintre personalitățile definitorii ale muzicii secolului al XX-lea. Influența sa depășește cu mult granițele Jazz-ului, gen pe care l-a modelat decisiv. Trompetist de excepție, cântăreț cu un timbru vocal inconfundabil și interpret de o remarcabilă forță scenică, Armstrong a contribuit la transformarea unei muzici născute în comunitățile afro-americane din sudul Statelor Unite într-un fenomen artistic de anvergură mondială. În istoria muzicii, puține contribuții individuale pot fi considerate atât de importante pentru dezvoltarea unui întreg gen.

Biografia lui este, în același timp, povestea unei ascensiuni impresionante. Louis Daniel Armstrong s-a născut la 4 august 1901, în New Orleans, într-o perioadă în care orașul era un port cosmopolit, aflat la confluența tradițiilor franceze, spaniole, africane și caraibiene, locul în care fanfarele militare, muzica bisericilor protestante, Bluesul și Ragtime-ul se împleteau, dând naștere unui limbaj muzical nou.

au

a părăsit familia la scurt timp după nașterea lui, iar mama, Mary Ann Albert,

Primii ani din viața lui Louis Armstrong fost marcați de sărăcie. Tatăl său a părăsit familia la scurt timp după nașterea lui, iar mama, Mary Ann Albert, și-a crescut singură copiii, în cartierul The Battlefield, una dintre cele mai sărace zone din New Orleans. Încă din copilărie a fost nevoit să muncească pentru a contribui la întreținerea familiei. În această perioadă a fost sprijinit de familia Karnofsky, imigranți evrei originari din Lituania pentru care lucra ca ajutor în gospodărie și livrator de cărbuni și cei care l-au încurajat să-și cumpere primul instrument muzical, o cornetă.

cornetistului ,

Șansa de a-și schimba destinul a apărut în

mod neașteptat. După ce, în noaptea de Anul Nou dintre 1912 și 1913, a tras un foc de armă în aer, Armstrong a fost internat la Colored Waifs' Home for Boys. Acolo a primit primele lecții de muzică, devenind liderul fanfarei instituției. După eliberare, și-a continuat formarea alături de muzicienii din New Orleans, sub îndrumarea Joe King Oliver www.zilesinopti.ro

mentorul care avea să-i deschidă drumul spre o carieră excepțională.

Mutarea la Chicago, în 1922, avea să deschidă un nou capitol al carierei sale. Invitat de Oliver să se alăture Creole Jazz Band, Armstrong a intrat într-unul dintre cele mai apreciate ansambluri ale vremii și a început să atragă atenția prin forța și originalitatea stilului său. Doi ani mai târziu, Fletcher Henderson, liderul celei mai importante orchestre afro-americane din New York, l-a cooptat în formația sa.

Din 1925 a început să înregistreze cu grupurile Hot Five și Hot Seven. Pentru istoricii jazzului, aceste sesiuni reprezintă unul dintre cele mai importante momente din evoluția genului. Dacă până atunci accentul cădea pe improvizația colectivă, specifică formațiilor din New Orleans, Armstrong a mutat centrul de greutate asupra solistului. Solo-ul a devenit nucleul discursului muzical, iar improvizația, o demonstrație de imaginație, expresivitate și virtuozitate. Originalitatea sa nu consta doar în tehnica impecabilă. Armstrong a schimbat felul în care era concepută frazarea muzicală, introducând libertatea ritmică. Aproape toți marii trompetiști ai secolului al XX-lea, de la Roy Eldridge și Dizzy Gillespie la Miles Davis și Wynton Marsalis, aveau să recunoască influența lui Armstrong.

Aceeași forță de expresie s-a manifestat și în interpretarea vocală, pentru că Louis Armstrong

şi-a tratat vocea asemenea unui instrument, construind frazele cu aceeași libertate ritmică și aceeași inventivitate pe care le demonstra la trompetă. Înregistrarea piesei Heebie Jeebies (1926) este asociată cu popularizarea tehnicii Scat, bazată pe improvizația vocală cu silabe fără sens.

Dintre înregistrările sale timpurii, West End Blues (1928) este considerată una dintre capodoperele istoriei jazzului, interpretarea demonstrând maturitatea artistică pe care Armstrong o atinsese înainte de a împlini 30 de ani. În deceniile următoare a susținut turnee pe toate continentele, devenind unul dintre cei mai cunoscuți ambasadori ai culturii americane. Supranumit „Ambassador Satch”, a contribuit la popularizarea jazzului în întreaga lume, chiar dacă relația sa cu autoritățile americane a fost uneori tensionată din cauza segregării rasiale.

Deși imaginea sa publică era aceea a unui entertainer mereu zâmbitor, Armstrong nu a rămas indiferent la problemele sociale. A condamnat în repetate rânduri discriminarea rasială, iar în 1957 l-a criticat public pe președintele Dwight D. Eisenhower pentru reacția sa în timpul crizei de la Little Rock. În același timp, a continuat să concerteze neîntrerupt, iar din 1947, alături de formația

Louis Armstrong and His All Stars, a readus în prim-plan formula grupurilor restrânse de jazz.

Ultimii ani ai carierei au confirmat popularitatea sa dincolo de lumea jazzului. În 1964, Hello, Dolly! a ajuns pe primul loc în clasamentul Billboard, depășind chiar și The Beatles, iar trei ani mai târziu, What a Wonderful World avea să devină una dintre cele mai iubite piese ale secolului trecut.

Louis Armstrong s-a stins din viață la 6 iulie 1971, în locuința sa din cartierul Corona, Queens, New York, la câteva luni după ce susținuse ultimele concerte. La 125 de ani de la nașterea sa, Louis Armstrong rămâne un reper fundamental în istoria muzicii, iar influența sa continuă să se regăsească în limbajul, expresivitatea și libertatea de creație care definesc muzica din ziua de azi.

JANIVA MAGNESS:

“Adevărul se găsește în cea mai pură formă în Blues”

Lansarea pe 7 august a noului său album, Truth in the Room, prefaţează concertul pe care Janiva Magness, una dintre cele mai strălucitoare şi valoroase artiste din Blues-ul contemporan, îl va susţine în premieră în România, în cadrul Braşov Jazz & Blues Festival (14-16 august). Acest prim LP înregistrat live marchează împlinirea a 35 de ani de la debutul discografic cu More Than Live a legendarei artiste, inclusă anul trecut în Women Songwriters Hall of Fame, nominalizată în carieră la Grammy şi câştigătoare a şapte Blues Music Awards din 26 de nominalizări. Povestea de dragoste dintre JANIVA MAGNESS şi acest gen muzical a început însă mult mai înainte, într-un context deloc idilic sau romanţios. Sunt destui cântăreţi care transmit cu har tristeţile şi neliniştile încapsulate în Blues, însă Janiva este unul dintre aceia care au trăit la propriu toate aceste stări şi sentimente, iar asta îi conferă o autenticitate inegalabilă. Cu ambii părinţi sinucigaşi, o copilărie petrecută în 12 case de plasament, violenţă, incest, bullying, viol... maturizarea în cazul Janivei

Magness a fost completamente ieşită din tipare şi despre asta a scris cu o brutală sinceritate în autobiografia ei din 2019, Weeds Like Us. Blues-ul a intervenit însă în mod miraculos în viaţa acestei minunate cantautoare şi, de la prima întâlnire, i-a rămas pentru totdeauna în suflet, la bine şi la rău. Am descoperit cartea în pandemie şi prima noastră întâlnire, online, a avut loc în primăvara lui 2021, iar faptul că mereu adevărul a fost cu noi în cameră, ca să parafrazez titlul noului disc, a dat naştere unei prietenii ce a condus, în cele din urmă, la împlinirea unui vis comun, concertul din România, pentru care acest amplu dialog, rămas până acum nepublicat, constituie o introducerecomplementară muzicii - în universul interior al singurei artiste din istoria Blues-ului care, după Koko Taylor, a fost onorată cu premiul

B.B. King Entertainer of the Year de către Blues Foundation. La fel ca Back For Me, albumul lansat de Janiva Magness în 2025, Truth in the Room face parte dintrun nou capitol din povestea ei, dar pe acesta îl vom scrie după... Braşov Jazz & Blues Festival.

Janiva, în adolescenţă ai fi putut fi tentată de alte genuri muzicale în vogă. De ce rădăcinile tale se regăsesc atât de adânc în Blues?

Sincer, nu am înţeles nimic din Blues când eram tânără, asta pot spune în momentul ăsta privind în spate, peste umăr... dar acum înţeleg. Blues-ul este forma cea mai brută, cea mai simplă, de muzică. Un bărbat sau o femeie, cu o chitară, care îşi cântă adevărul. Adevărul vieţii lor, a experienţei lor. Realitatea, tristeţea, furia, bucuria, sărbătoarea. Când Freddie King cântă “What are you going to do when the welfare turns its back on you?”, o piesă grozavă... eu chiar înţeleg. Mi-am descoperit o conexiune de netăgăduit cu această muzică în forma ei cea mai neşlefuită. Double Trouble, Otis Rush... i-am înţeles! Am priceput ce şi despre ce este Bluesul. Şi n-a contat pentru mine ce culoare avea pielea unuia sau altuia, n-a existat niciodată vreo barieră în mintea mea. Ce era important atunci şi rămâne la fel de important pentru mine şi acum este adevărul din cântece şi din interpretare, autenticitatea experienţei, ştii? Cred că adevărul se găseşte în cea mai pură formă a sa în muzica Blues tradiţională. În tinereţe aveam nevoie cu disperare de o asemenea conexiune, eram disperată, iar Blues-ul a reprezentat un dar. Unii chiar îl

numesc „darul disperării”. Acum îl văd astfel, dar atunci a fost o experienţă oribilă să fiu atât de disperată. Disperată după o legătură sufletească, disperată după recunoaştere, disperată după dragoste, disperată după bunătate omenească. Şi deodată a apărut... această muzică! M-am simţit parte a ei! Şi experienţa acestei legături – pe care n-am înţeles-o deloc la

vremea aceea – m-a făcut să o vânez. Am urmărit-o... aş fi făcut orice să intru în cluburi şi să ascult acea muzică. Habar n-aveam cine e Otis Rush până când nu l-am auzit şi ştiam doar foarte puţin despre cine e B.B. King, pe care l-am ascultat pentru întâia oară în acelaşi an. De asta continui să îmi doresc performance-uri live... după ani, vânătoarea acestei

experienţe s-a transformat într-un drum profesional. Am avut ca mentori oameni care m-au învăţat un lucru foarte important... să dau întotdeauna într-un performance o parte din mine însămi, o parte adevărată, autentică, să dau voie publicului să aibă acces la ceva din mine. Dacă mă aştept ca oamenii să plătească, la naiba, trebuie să le ofer şi eu ceva! Ceva autentic! Şi dacă nu faci asta, nu ştiu ce cauţi pe scenă. Eu o fac.

Totuşi, am o nedumerire legată de preferinţele tale eclectice fiindcă pe albumele tale sunt detectabile influenţe extrem de diverse. De fapt, ce muzică mai asculţi?

Ei bine, deseori, ascult muzică Soul veche. Am norocul să deţin arhive de înregistrări ale altor oameni care au colecţionat muzică, printre care se găsesc multe chestii obscure, regionale, single-uri, înregistrări radio ale unor DJ din Detroit cu artişti de Blues, R&B sau Soul. Ascult de asemenea şi Maria Callas... este singura muzică de operă pe care o ascult, pentru că nu sunt pasionată de operă, doar îmi place vocea ei. Asta nu înseamnă că nu ascult muzică clasică, dar de un anume fel. [...] www.zilesinopti.ro

„Doamnelor și domnilor, rock and roll!”

Pe 1 august 1981, exact la miezul nopții, cetățenii americani din New Jersey care butonau bezmetic prin lista semi-plictisitoare de oferte TV s-au lovit, vrând-nevrând, de imagini ale misiunii spațiale Apollo 11, steagul american înfipt pe suprafața Lunii fiind înlocuit cu logo-ul unui post de televiziune obscur ce emitea dintrun studio aflat în New York. „Doamnelor și domnilor, rock and roll!”, a spus vocea co-creatorului John Lack, iar la scurt timp, videoclipul piesei

Video Killed the Radio Star, al formației britanice

The Buggles (un proiect muzical de care aproape niciun locuitor din New Jersey nu auzise până atunci), și-a făcut apariția cu propriile idei profetice. În noaptea în care temperatura ajungea la aproximativ 22 de grade Celsius, ferestrele deschise ale cetățenilor micului stat american au ajutat la propagarea unei idei nemaiîntâlnite până atunci. După zeci de ani, radioul avea să fie învins de puterea năucitoare a videoclipului muzical, o născocire destul de veche, care însă nu-și prea găsea locul în peisajul culturii pop.

45 de ani de MTV

Astăzi, primele două ore ale emisei MTV,

disponibile pe YouTube, ne oferă o imbatabilă capsulă a timpului, transportându-ne în sufrageriile în care adolescenți neliniștiți s-au lovit de grafici kitschoase și refrene cât se poate de memorabile.

În 1981, aceiași adolescenți americani își petreceau verile în cinematografe, devorând producții hollywoodiene precum e Empire Strikes Back, Friday the 13th sau Superman II, se jucau nebunește Pac-Man și Space Invaders și își etalau adidașii și gecile de blugi în restaurantele lanțurilor de fast-food. Pentru aceștia, muzica se rezuma la experiența auditivă, căci mulți nici nu cunoșteau fețele artiștilor preferați. Odată cu apariția MTV, însă, vocile preferate nu doar că primeau o față, ci erau însoțite de costume, gesturi, decoruri și momente de dans memorabile. În plus, democratizarea culturii cool a făcut ca adolescenții din zone rurale ale unor state precum Ohio sau Montana să fie la fel de grozavi precum cei din centrele masive ale industriei, precum California sau New York. A lăsa MTV-ul deschis 24/7, a-ți face tema la matematică și a pune deoparte creionul pentru a te holba 5 minute la noul videoclip Duran Duran s-a transformat rapid într-un ritual absolut,

transformând felul în care tinerii se raportau la muzica și cultura pop.

Deși videoclipurile muzicale precum cele ale pieselor Bohemian Rhapsody (Queen) sau Life On Mars? (David Bowie) fuseseră filmate cu ani înainte, acestea erau difuzate în exclusivitate în cadrul unor emisiuni nocturne specializate, precum The Midnight Special sau The Ed Sullivan Show. Cu toate acestea, MTV le-a oferit o casă permanentă, oferind publicului șansa de a-și vedea artiștii preferați 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Desigur, înainte să criticăm adolescenții care își petrec timpul în dormitoare hipnotizați de „scrolling-ul infinit”, poate nu ar fi rău să trasăm niște paralele între social media din 2026 și MTV: niciunul nu iți oferă buton de stop, niciunul nu are vreo finalitate, iar ambele reprezintă spații în care universul adolescentin este dictat de haine, meme-uri și identități vizuale. În plus, „dezastrul” cauzat de MTV industriei muzicale pare ireversibil: dacă până în anii ’80, artiștii aveau totuși șansa de a cuceri FM-ul fără a avea fețe și figuri de catwalk, era videoclipurilor muzicale i-a transformat în modele, eliminând o bună parte din abilitățile muzicale în favoarea norocului genetic (sau a operațiilor estetice).

Astăzi, la 45 de ani de la prima emisie, MTVul pare că nu mai există decât într-un sertar al nostalgiei generației baby boomers și în materiale de arhivă, uploadate în calitate îndoielnică pe YouTube. Cu toate acestea,

Super

înainte de TikTok, reality show-uri și Instagram Reels, MTV a însemnat Moonwalk-ul lui Michael, dansurile la unison din riller și travestiul Queen din I Want To Break Free (videoclip interzis pe post în Statele Unite, dar introdus în 1991, imediat după moartea lui Mercury). Ulterior, MTV-ul a reprezentat și angoasa grunge a anilor ’90, prin difuzarea masivă a unor trupe precum Nirvana sau Pearl Jam, dar și împachetarea corporatizată a foștilor rockeri Metallica, deveniți maeștri ai deghizării chitarelor electrice în piesele fredonabile, gata să fie consumate la fel de ușor precum un nou single al Sabrinei Carpenter. Recent, MTV-ul ne-a arătat cum este să-ți serbezi aniversarea de 16 ani înconjurat de rapperi și Bentley-uri, cum Ozzy și Sharon încearcă să ducă o viață normală în California, dar și cum mame adolescentine își navighează viața pe teritoriul Statelor Unite. Așadar, fie că vorbim despre Madonna, *NSYNC sau My Super Sweet 16, MTV reprezintă de aproape jumătate de secol o prezență globală în cultura Pop, schimbând radical felul în care cultura americană este primită, consumată, împachetată

și transmisă pe întreg mapamondul. Nu ne rămâne decât să ne întrebam dacă

„TikTok killed the MTV star”

„TikTok killed the MTV și să așteptăm momentul în care noile activități de scrolling pe telefon să devină la rândul lor capsule ale timpului, demodate, aproape uitate și complet kitschoase.

pe telefon să devină la timpului, demodate,

Farmecul discret și peren al Folktronica BETH ORTON

Lansat vara aceasta, The Ground Above, al nouălea LP de studio al cantautoarei britanice Beth Orton, vine la exact 30 de ani de când aceasta s-a afirmat pe scena Indie ca pionier al sound-ului Folktronica, prin mixul singular de Folk şi muzică electronică de pe aclamatul ei album de debut, Trailer Park, care avea să îi aducă şi primele nominalizări la Brit Awards. Pentru cei deja familiarizaţi cu piesele ei, inclusiv din OST-urile unor filme precum Vanilla Sky sau Monster, este suficient să spunem că The Ground Above reprezintă un pas înainte în explorarea introspectivă deschisă de imersivul Weather Alive din 2022, dar melomanilor cărora Beth Orton nu le-a apărut încă pe radar, câteva detalii suplimentare ar putea, eventual, să îi incite la a-i descoperi universul sonor.

Chiar dacă este o prezenţă relativ discretă într-un peisaj muzical contemporan tot mai eterogen, Orton rămâne una dintre cele mai originale şi interesante personalităţi creative lansate în anii ’90, al cărei start muzical în underground-ul londonez a fost marcat de colaborările cu William Orbit şi The Chemical Brothers. Cu reputatul producător şi instrumentist de Electronica, aflat atunci în faza “Strange Cargo”, şi-a rafinat calităţile de compozitoare şi a înregistrat chiar un LP întreg, SuperPinkyMandy (care a fost editat în 1993, într-o ediţie limitată, doar în Japonia), iar cu Ed Simons şi Tom Rowlands s-a împrietenit încă de când îşi spuneau The Dust Brothers, astfel încât vocea artistei se aude cu regularitate

pe albumele “chimicilor”, începând chiar cu debutul Exit Planet Dust, din 1995. Combinarea chitarei acustice cu beat-uri electronice nu mai reprezintă acum ceva inedit, fiindcă se întâlneşte, mai mult sau mai puţin frecvent, într-un larg spectru muzical, de la Avicii sau Ellie Goulding până la Björk şi Goldfrapp, dar la vremea în care Beth Orton a venit cu propria ei viziune în Trailer Park (1996), realizat cu input-ul lui Andrew Weatherall şi scos la label-ul independent Heavenly Records (Manic Street Preachers, Saint Etienne), a constituit o revelaţie pentru un public obişnuit să separe clar ce aude noaptea în club şi ce ascultă acasă în solitudine, după un rave party.

Că muzica lui Beth Orton “vorbeşte” dincolo de starea de moment, indiferent că e sufletească sau fizică, a dovedit-o seria de discuri ce a urmat, din ce în ce mai mature şi complexe creativ, de la Central Reservation, care i-a adus Brit Award în 2000 la categoria British Female Solo Artist, până la acest The Ground Above, care, în stilul ei foarte personal, nu oferă răspunsuri sau promisiuni legate de viitor, ci doar pofta de a asculta, dansa şi, poate, fredona unele cântece de pe album într-o dimineaţă de vacanţă estivală.

Iiro Rantala, Kaisa Mäensivu, Morten Lund „Trinity”

De multă vreme este clar că nordul Europei a devenit un mediu distinct de exprimare a creativității muzicale. Studiul aprofundat încă din copilărie, investiția în educația muzicală au creat multe nume vibrante și o platformă fascinantă în care sunetul local, specific, este trecut prin spectrul limbajului universal. Pentru astăzi am un exemplu perfect prin albumul Trinity, o explozie de bucurie și creativitate în spațiul unei noi triade formate din pianistul finlandez Iiro Rantala, basista Kaisa Mäensivu, și ea finlandeză rezidentă la New York, și bateristul danez Morten Lund. Trinity reprezintă o celebrare de la început la final, oferind câteva preluări intime, fluente și atractive ale unor piese standard. Un festival de melodie și armonie la care putem reacționa zâmbind

și bătând ritmul. Aceeași producție poate fi oricând folosită pentru o inițiere în jazz-ul modern cu profunde rădăcini în tradiție. Piesele sunt cunoscute, maniera redă trioul anilor ’60, iar interpretarea este proaspătă și generoasă, ne face să vrem să ascultăm și să știm mai mult. Nu în ultimul rând, acest album oferă muzicienilor un standard de conduită față de propria vocație.

TEXT DE ŞTEFAN CHIRIŢESCU

guRMAND

HORIA GHIBUȚIU | Farfuriile cu principii

Capitolul Eat & Drink este susținut de

Cine a spus că vinul roșu nu

se bea vara?

Există câteva reguli despre vin care au supraviețuit mai mult din obișnuință decât din adevăr. Vinul alb merge la pește, roșul la carne, spumantul e doar pentru ocazii speciale și, desigur, cea mai încăpățânată dintre toate: vara nu se bea vin roșu.

Realitatea este mult mai simplă. Nu culoarea vinului îl face potrivit sau nepotrivit pentru un anotimp, ci stilul lui. Un Chardonnay maturat în baric, cu mult alcool și corp, poate părea mult mai greu într-o zi toridă decât un Pinot Noir suplu sau o Fetească Neagră tânără servite la temperatura potrivită. De fapt, noi confundăm adesea „vin roșu” cu „vin greu”. Și nu sunt același lucru.

Scena se repetă aproape la fiecare grătar de vară. Cineva deschide frigiderul și întreabă: „Avem alb? Rosé? Bere?” Dacă apare o sticlă de vin roșu, este pusă imediat deoparte, „pentru iarnă”. Între timp, pe grătar sfârâie burgeri, coaste, cârnați sau antricot, preparate care se înțeleg de minune cu multe vinuri roșii. Dar alegem automat un vin alb doar pentru că afară sunt 30 de grade.

Secretul nu este să renunți la vinul roșu, ci să alegi unul care are prospețime și suficientă lejeritate. Pinot Noir este probabil cel mai bun exemplu: elegant, fructat și cu taninuri fine, perfect lângă un burger, o pizza sau chiar un ton la grătar. La fel de inspirate sunt un Gamay sau o Fetească Neagră într-o variantă tânără, în care fructul este protagonistul, nu lemnul de stejar din baric

Mai există însă un mit care merită demontat: acela că vinul roșu trebuie servit la temperatura

PE gustuL NOstRu

COSMIN DRAGOMIR | Un fel de jurnal culinar

camerei. Întrebarea

este...

cameră? Regula a apărut într-o vreme în care încăperile aveau 16-18 grade, nu 28. Astăzi, un vin roșu ținut într-un apartament încins de vară va părea dezechilibrat și prea alcoolic. Un Pinot Noir sau o Fetească Neagră ușoară câștigă enorm dacă petrece 20 de minute în frigider înainte de servire. Nu trebuie să fie rece ca un Sauvignon Blanc, ci doar suficient de răcorite încât fructul să fie proaspăt și vibrant.

Poate că, până la urmă, problema nu este vinul, ci regulile pe care le-am construit în jurul lui. Vinul nu știe că este iulie și nici că afară sunt 35 de grade. Nu știe că este roșu și că, teoretic, ar trebui să aștepte toamna. Știe doar să însoțească o masă bună și o conversație care se prelungește cu încă un pahar.

Așa că, vara aceasta, înainte să pui automat sticla de vin roșu înapoi în raft, dă-i o șansă. Alege unul suplu, răcorește-l puțin și deschide-l lângă grătar, pizza sau burger. S-ar putea să descoperi că cel mai mare mit despre vinul roșu nu este că nu se bea vara, ci că anotimpurile decid ce avem voie să bem.

Farfuriile cu principii

Am descoperit cu poftă ce stă la baza bucătăriei

unui restaurant

japonez cu totul

special din centrul Bucureștiului

Când am fost la deschiderea terasei Edo, într-o grădină răsfățată de umbră, nu departe de Cișmigiu, cu un iaz în care înoată vesel pești koi, îmi ajunsese la urechi faima de spațiu autentic japonez din buricul târgului, ba și recenzii orale, făcute de prieteni în care am încredere, despre bucătăria de la Edo Sushi. În evul digital, mă bazez tot pe forța de tracțiune a vorbelor cinstite spuse, nu scrise pe Internet, cu pseudonim. La fața locului, care nu e deloc umflată, dacă permiteți parafraza după Geo Bogza, am descoperit, în afară de niște oameni care știu ce fac și fac ce știu, o întreagă filosofie a bucătăriei, menită să tranforme fiecare farfurie servită în suportul a ceva gustos, cu vino-ncoace vizual și foarte divers în ceea ce privește texturile. Se cheamă Go mi – Go shoku – Go hō, adică un principiu care însumează cinci gusturi, cinci culori și tot atâtea moduri de preparare. Aici l-am cunoscut și pe proprietar, Bogdan Hossu, care explică neted de unde i-a venit ideea de a deschide un astfel de local la noi, având sloganul (îl traduc din engleză) „Gust japonez, spirit Edo”: „Am ajuns în Japonia de peste 70 de ori din 2016 încoace. La un moment dat, Japonia a încetat să mai fie o destinație profesională și a devenit o pasiune. Edo Sushi este felul în care am ales să aduc acea pasiune acasă, în București”. Nu e nimic complicat în aceste denumiri: Edo e vechea denumire a orașului Tokyo, iar Edomae, dacă mă întreabă cineva, voi ști să-i spun că e un stil de a prepara sushi dezvoltat acolo.

Trec în revistă cinci argumente care mă determină să pun Edo Sushi în capul listei cu opțiuni atunci când vreau să scot la masă niște prieteni din străinătate, nu înainte de a vă asigura, simplu, minimalist, că Edo e de bine:

1

Localul e girat de Japanese Food Supporter, o distincție oferită restaurantelor din afara Japoniei care respectă autenticitatea și calitatea bucătăriei din această țară.

2Ingredientele specifice, de la sosuri la condimente, nori, oțet pentru orez până la matcha, sunt importate direct din Japonia.

3Peștele provine din zone recunoscute pentru calitate: Japonia, Oceanul Pacific, Norvegia și Croația. La fiecare livrare sunt verificate, cu rigoare niponă, prospețimea, textura, culoarea și trasabilitatea.

4

Băuturile, deserturile și cocktailurile signature de la Sushi Edo conțin matcha autentic japonez, așa cum sake și whisky premium se găsesc aici la acele standarde ale calității pe care cunoscătorii le pot detecta imediat.

5Muzica e discretă, nu trebuie să faci urechile pâlnie ca la majoritatea teraselor ca să auzi ce spune vecinul de masă, iazul decorativ desfată privirea, aici până și lemnul mobilierului e tratat printr-o tehnică tradițională japoneză.

6 restaurante turcești din țară care merită un ocol în august

De la kebab pregătit pe jar și pide coapte în cuptor cu lemne până la baclavale făcute în casă și cafea la nisip, aceste șase restaurante din București, Cluj, Brașov, Timișoara, Iași și Constanța spun fiecare altă poveste despre bucătăria Turciei, atât de aproape de inima și gusturile românilor.

București Beyti

 Barbu Văcărescu 56  0775.523.984

Într-un oraș în care oferta de restaurante orientale e generoasă, Beyti și-a construit reputația prin consecvență și printr-o abordare fidelă a bucătăriei turcești clasice. Recomandat inclusiv de Adi Hădean, restaurantul pune accent pe preparatele la grătar, cu carne atent maturată și gătită pe cărbuni, dar și pe specialități precum Beyti kebab, Adana, Iskender sau lahmacun.

Cluj Taste of Istanbul

 Sextil Pușcariu 10  0733.773.399

Taste of Istanbul a devenit rapid una dintre adresele preferate ale clujenilor atunci când vine vorba despre bucătărie turcească autentică. Localul aduce în prim-plan rețete inspirate din Istanbul, cu accent pe preparate făcute la comandă, de la kebab și pide până la supe tradiționale și deserturi cu fistic.

Brașov Sultan Mehmet

 Griviței 1W  0737.444.455

Sultan Mehmet e unul dintre restaurantele care au contribuit la popularizarea bucătăriei turcești în Brașov. Meniul aduce laolaltă preparate consacrate întrun spațiu inspirat de estetica orientală.

Timișoara Miral

 Wolfsberg 10, Săcălaz

 0742.163.137; 0742.025.181

La câteva minute de Timișoara, în Săcălaz, Miral a devenit un reper pentru iubitorii bucătăriei

turcești din vestul țării. Restaurantul mizează pe preparate gătite pe jar, platouri generoase și rețete care păstrează specificul anatolian.

Iași Efendi

 Muntenimii 7

 0753.643.643

Efendi propune o experiență care merge dincolo de kebaburile bine executate.

Restaurantul pune accent pe bucătăria otomană și pe preparatele pregătite după rețete tradiționale, de la pide și lahmacun până la preparate din miel și deserturi cu sirop și fistic.

Constanța

Bosfor Anatolya

 Tomis 48

 0758.554.526

Bosfor Anatolya e despre bucătărie turcească pusă într-un context contemporan, de oraș. Grill, preparate condimentate echilibrat și o selecție care acoperă zona clasică de comfort food anatolian, fără alte complicații. Totul e construit în jurul ideii de masă împărțită: carne fragedă, garnituri, sosuri și combinații care funcționează firesc împreună.

De la Munte pân’ la Mare,

Cu sergiana, Augustul e-o sărbătoare!

De data asta, în introducere, nu voi relua prezentarea celor șapte restaurante locale din Sergiana Horeca, ci voi spune doar că genericul MUNTE înseamnă pentru Sergiana Braşov, Poiana Braşov şi Râşnov, în timp ce MARE - aşa cum ar trebui să ştiţi de acum - înseamnă Neptun şi Restaurantul Calul Bălan. Urmărind traseul Munte - Mare, vom redescoperi că Sergiana întinde mese gustoase şi vă oferă zile frumoase, iar asta face din Sergiana un sinonim pentru Sărbătoare.

Oricât de fierbinte va fi August, la mare, briza ne va ajuta să ne bucurăm de vacanţe. Însă la Neptun, Bunătăţurile de la Calul Bălan şi întâlnirile cu Vinurile Verii sunt ingrediente unice pentru vacanţe de neegalat. Asta pentru că mâncarea gustoasă şi atmosfera prietenoasă a locului se îmbină perfect şi susţin întâlnirile cu renumite podgorii româneşti.

Aşa se face că o masă la Calul Bălan este mai mult decât un prânz sau o cină, e experienţa care instalează starea de bine. Poate fi un lucru pe care fiecare îl simte altfel şi de care fiecare se bucură în felul lui, însă de fiecare dată totul începe cu mâncare bună. Nu o să fac inventarul gusturilor ardeleneşti ori dobrogene sau cel al reţetelor internaţionale din meniu, o să adaug doar că în această vară au urcat în topul preferinţelor oaspeţilor noştri Ciolanul şi Frigăruile de Miel, urmate de Cotletul de Nisetru pe pat de French Salad.

Asta fără a detrona jumările, Tochitura, grătarele de tot felul, Saramura sau BiBanul pe Plită. Credeţi-mă, e greu să găseşti motive ca să-ţi refuzi întâlnirea cu Calul Bălan! Cu tot ce înseamnă asta.

SERGIANA & ZILE ȘI

La Braşov, Ceasu’ Rău şi Casa Tudor vor înghesui Augustul între două aniversări spectaculoase, cu evenimente care se vor succeda în social media şi în cele două restaurante. La Ceasu, momentul cel mai gustat va fi cu siguranţă Concursul de Băut Bere, competiţie de viteză, nu de volum! Vom parcurge din nou acelaşi drum ca anul trecut. De la reticenţa oaspeţilor de a se înscrie în concurs şi de la miştocăreala cu care se încurajau prietenii să reprezinte grupul în competiţie, vom trece la emoţiile, febra şi exuberanţa galeriilor care se năşteau odată cu derularea seriilor eliminatorii.

Iată un scurt rezumat în imagini al unei zile CBB - Concurs de Băut Bere!

La final am asistat la ovaţii pentru învingători, în timp ce pentru noi se repeta aceeaşi întrebare în cor: Când mai faceţi? Uite, acum, la Aniversarea 27. Organizaţi-vă, urmăriţi-ne pe Facebook şi fiţi gata să vă înscrieţi!

Vor fi seri şi momente speciale, cu

La Casa Tudor, momentele magice ale Aniversării 23 rămân degustările de vinuri. Gazdele celor două reuniuni din acest an vor fi podgoriile Domeniile Caraman şi Jidvei. Înscrierile se vor face prin concursuri pe Facebook şi Instagram. Vor fi seri şi momente speciale, cu mâncare bună asociată cu vinuri de soi şi secrete destăinuite despre lumea vinului şi a somelierilor. Însă, la Casa Tudor pregătim şi două surprize! Prima este realizată în jurul numelui Maria, al dragostei şi prieteniei, iar asta înseamnă că avem nevoie de voi ca Surpriza pentru Maria să devină un moment memorabil. A doua surpriză va fi o Tombolă de... Consolare!

Acum ne oprim aici. Sper că v-am convins că merită să ne urmăriţi paginile de social media şi site-ul sergiana.ro. Scanaţi Codul alăturat ca să fiţi la curent cu evenimentele lunii... pentru că August, alături de Sergiana, e o Sărbătoare!

Un fel de jurnal culinar

Se conturează o nouă specie literară, cea gastronomică, non-ficțiune. Observ că volumele tipărite dedicate rețetelor înregistrează scăderi masive și de tiraj și ca număr de titluri (pe o piață de carte oricum în scădere și una digitală în creștere), însă se înmulțesc titlurile gastronomice care ies din sfera bucatelor, ba chiar le teoretizează. Avem din ce în ce mai multe opuri de antropologie, etnografie, lingvstică, sociologia practicilor alimentare, istorie, biografii, storytelling, glocalism, sustenabilitate (unele chiar lucrări de doctorat), astfel încât putem vorbi apăsat de nașterea unei categorii literare care în urmă cu decenii era reprezentată doar sporadic. Amu', ne-ar trebui o lucrare care să analizeze acest fenomen. O aștept nerăbdător.

Osă avem, în octombrie, la București, un weekend gastronomic de pomină.

Prima ediție din Capitală a Taste of Transylvania anunțată la Muzeul Satului și care pare a deveni cea mai cea manifestare culinară din București. Simultan, la Biblioteca Națională, Artisan Food Market se reinventează și se dezvoltă: organizatorii au anunțat cea mai mare ediție de până acum, care în afara faptului că este indoor, o să aducă și cea mai mare diversitate de produse locale. Sunt așteptați sute de expozanți (înscrierile continuă) din mai toate categoriile de producători locali. Ar trebui făcută o linie directă de autobuz între cele două puncte de atracție, distincte, dar complementare. Într-o parte democookinguri și mâncare modernă, în cealaltă tot ce ai nevoie ca să îți faci un festin acasă și să ajuți și producătorul local.

Harghita și Banatul vor fi anii următori Regiuni Gastronomice Europene, iar Dobrogea și-a depus candidatura pentru

2029. Cele trei inițiative demonstrează, încă o dată, interesul pentru gastronomie, dar mai ales potențiala amplitudine a trendului care ajută la dezvoltarea multor altor industrii și, implicit, a consolidării economiei. Cred mult în potențialul turistic-culinar al României, ba chiar sper la o strategie de țară în acest sens. E adevărat că noi nu avem Guvern, nu avem strategii și stabilitate, ba chiar sunt uimit că avem o țară.

În Portul Tomis s-a organizat cu tam-tam o sindrofie culinară de mângâiat orgolii locale și de umplut niște exceluri cu chestiuni de bifat. Săptămâna Dobrogeană din Portul Tomis dovedește incapacitatea (și ignoranța) de a avea mâncare cu specific local tot timpul anului. Specificul cherhanalei se pierde printre somon și langustine, zacuscă cu ton la conservă și doradă. Nu e atât de groaznic precum celebrarea a „x” sute de ani de atestare a Ploieștiului cu câteva sute de șaorme oferite moca de primărie, în urmă cu doar câțiva ani, dar nici prea smart nu e.

SAMOSA Vedeta (ne)așteptată a ieșirilor de vară

Lunile de vară sunt cel mai adesea asociate cu ieşitul în aer liber. Picnicurile în parc, weekendurile la mare, festivalurile sau, pur și simplu, serile petrecute alături de prieteni vin la pachet cu o întrebare cât se poate de comună: ce luăm de mâncare?

alături luăm

Sbifează aproape toate criteriile unei ieșiri

andvișurile sunt o alegere sigură, chipsurile sunt la îndemână, iar fructele nu lipsesc aproape niciodată, dar ce se întâmplă când ne dorim să încercăm o gustare nouă? Ei bine, există un preparat care bifează aproape toate criteriile unei ieșiri reușite: este ușor de transportat, se mănâncă fără tacâmuri, poate fi consumat atât cald, cât și rece, vine la pachet cu o poveste, iar șansele să îl mai fi mâncat până acum nu sunt foarte mari. În cazul în care a învins curiozitatea, aflați că este vorba

despre samosa și, deși este asociat aproape automat cu India, originile sale sunt mult mai îndepărtate.

Samosa își are originile în Persia (Iranul de astăzi) și Asia Centrală. Primele variante, cunoscute sub numele de sanbosag sau sambusak, erau mici plăcinte umplute cu carne, nuci și fructe uscate, apreciate mai ales pentru că rezistau bine în timpul călătoriilor lungi.

sanbosag sau sambusak, erau mici

Negustorii au dus rețeta dintr-o regiune în alta, iar când aceasta a ajuns în India, preparatul a început să devină din ce în ce mai popular datorită condimentelor locale, legumelor și ingredientelor specifice bucătăriei indiene.

ajuns legumelor

Dacă forma de triunghi a samosei este aproape universală, interiorul ei este ceea ce o face o gustare versatilă. Cea mai cunoscută versiune este cea vegetariană, cu cartofi, mazăre, ceapă, coriandru, chimen, ghimbir și garam masala. Este varianta pe care o găsim cel mai des în restaurantele indiene și una dintre cele mai apreciate datorită echilibrului dintre textura moale a cartofilor la cuptor și aromele intense ale condimentelor, dar lista umpluturilor este aproape nesfârșită.

Pentru cei care preferă preparatele cu carne există variante cu pui condimentat, miel, vită sau chiar pește, iar în funcție de

regiune, pot apărea ingrediente precum lintea, spanacul, conopida, dovleacul, cartoful dulce sau ciupercile. Nici iubitorii de brânzeturi nu sunt uitați. Feta, mozzarella sau cheddarul și-au făcut loc în reinterpretările moderne ale preparatului, transformând samosa într-o gustare potrivită inclusiv pentru brunch-uri sau platouri de aperitive.

Iar dacă până acum am asociat samosa doar cu preparatele sărate, merită să știm că există și variante dulci. Mere și scorțișoară, banane cu ciocolată, mango, cocos, curmale, fistic sau migdale sunt doar câteva dintre combinațiile care transformă celebrul triunghi crocant într-un desert surprinzător.

Poate cel mai interesant lucru la acest preparat este felul în care fiecare cultură l-a adaptat propriilor obiceiuri culinare. În India predomină umpluturile vegetariene, bogate în condimente și verdețuri aromatice. În Pakistan și Bangladesh sunt foarte populare versiunile cu carne tocată și ardei iuți, în timp ce în Nepal pot fi întâlnite inclusiv variante cu carne de bivol.

În Africa de Est, samosa a devenit un preparat nelipsit din piețe și de la evenimentele de familie, fiind umplută adesea cu carne de vită sau miel și servită alături de sosuri picante. În Orientul Mijlociu există sambousek, un derivat al samosei, preparat frecvent cu brânză, miel sau spanac.

Și, totuși, de ce ar fi samosa gustarea ideală pentru vară? Pe lângă posibilitățile infinite de umpluturi, aceasta este foarte ușor de transportat și consumat oriunde, mai ales că nu necesită farfurii sau tacâmuri, iar atunci când este cald afară se poate consuma inclusiv rece.

specială este chiar longevitatea ei.Într-o perioadă în care rețetele devin virale peste noapte și dispar la fel de repede, samosa pare să sfideze tendințele. Există de secole, dar continuă să inspire bucătari, restaurante și pasionați de gastronomie, care descoperă mereu noi combinații de ingrediente de pus în aceasta.

Pentru aceia dintre noi care la o primă vedere ar considera că o samosa este un preparat uscat, aflați că se poate servi cu o varietate de sosuri, precum chutney de mentă și coriandru, sos dulce-acrișor sau chiar iaurt.

Ceea ce face samosa și mai

Așadar, dacă vara aceasta ne gândim să încercăm o alternativă la gustările clasice pentru picnic sau pentru o ieșire cu prietenii, merită să îi dăm samosei o șansă. S-ar putea ca, după prima îmbucătură, să descoperim nu doar un preparat delicios, ci și unul care și-a câștigat locul în bucătăriile din întreaga lume de aproape o mie de ani.

îi de aproape o mie de ani.

Povești de succes

KETOLICIOUS

Povestea unui brand care redefinește deserturile fără zahăr

Unele afaceri se nasc din oportunități de piață, altele dintr-o nevoie profund personală. Așa a apărut și Ketolicious - un brand românesc care demonstrează că deserturile fără zahăr pot fi la fel de gustoase, rafinate și autentice precum cele clasice. În spatele acestui proiect se află Mihaela Pavel, o antreprenoare care și-a transformat pasiunea pentru alimentația echilibrată și dorința de a găsi alternative sănătoase într-un business construit cu răbdare, perseverență și grijă pentru calitate. În acest interviu, Mihaela Pavel ne vorbește despre începuturile brandului, lecțiile învățate pe drumul antreprenoriatului și viziunea din spatele unui concept care își propune să schimbe modul în care privim deserturile și alimentația responsabilă.

Cum a luat naștere Ketolicious? Cine este Mihaela Pavel, dincolo de rolul de fondator, și cum s-a conturat ideea acestui business?

Ketolicious nu s-a născut dintr-un plan de afaceri, ci dintr-o nevoie personală și multă curiozitate. În 2019 am descoperit alimentația keto și am început să gătesc pentru mine și pentru familia mea. Îmi plăceau deserturile și nu eram dispusă să accept că renunțarea la zahăr înseamnă automat renunțarea la plăcerea de a mânca ceva cu adevărat bun. Așa că am început să experimentez. Unele rețete au ieșit, multe nu, dar fiecare eșec m-a ajutat să

înțeleg mai bine ingredientele și să merg mai departe. La momentul acela aveam o carieră complet diferită și nici nu-mi trecea prin cap că voi ajunge să deschid un laborator de cofetărie. Dar, încet-încet, pasiunea s-a transformat într-un proiect de familie, apoi într-un business: în 2022 am pus la punct documentația pentru StartUp Nation, iar în septembrie 2024, Ketolicious și-a deschis ușile pentru clienți. Dincolo de rolul de fondator, sunt un om căruia îi place să construiască - să transform idei în proiecte reale, ceva ce am făcut, cred, indiferent de domeniul în

care am lucrat. Ketolicious este, până la urmă, povestea unei familii care a ales să construiască ceva împreună.

Dacă ar fi să ne spuneți un lucru mai puțin știut despre Ketolicious, care ar fi acela?

Cred că mulți sunt surprinși când află că majoritatea clienților noștri nu țin dietă keto. Unii caută produse fără zahăr, alții fără gluten, iar mulți pur și simplu caută un desert bun. Îmi place mult reacția celor care gustă pentru prima dată un produs și spun: „Nu are cum să fie fără zahăr”. În momentul acela eticheta nu mai contează - contează doar că au descoperit ceva care le place.

Cum ați descrie pe scurt produsele voastre și ce le diferențiază de alte deserturi „sănătoase” sau low-carb de pe piață?

Nu plecăm niciodată de la ideea că facem produse „de dietă”. Plecăm de la ideea că vrem să facem un desert excelent, iar abia apoi construim rețeta astfel încât să fie fără zahăr, fără făină de grâu și cu ingrediente în care credem cu adevărat. Suntem atenți la fiecare detaliu, de la materia primă până la textura finală, și evităm compromisurile doar pentru un cost mai mic sau un termen de valabilitate mai lung. Cred că oamenii simt diferența atunci când un produs e făcut cu răbdare, nu doar cu o rețetă.

Cât de dificil a fost drumul de la un proiect artizanal la listarea în retail sau în locații partenere?

A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut. În laborator poți controla fiecare produs; în retail trebuie să demonstrezi că păstrezi aceeași calitate zi de zi, indiferent de volum. În spatele fiecărei listări sunt ore de muncă, teste, proceduri și investiții pe care clientul final nu le vede niciodată. Dar tocmai de-aici vine valoarea fiecărui parteneriat nou pentru noi.

Care a fost cea mai mare provocare pe care ați întâmpinat-o de la început și până acum?

Cea mai mare provocare a fost să construim încredere - în produse, în concept, în ideea că un desert fără zahăr poate fi, mai întâi de toate, un desert foarte bun. Pe plan personal, ultimii ani m-au învățat cât de important este să ai grijă de tine și cât contează ce alegi să pui pe masă. Am trecut printr-o experiență medicală dificilă, care mi-a schimbat perspectiva fără să-mi schimbe direcția - dimpotrivă, mi-a dat și mai multă claritate. Astăzi, fiecare produs care iese din laborator trebuie să fie unul pe care l-aș pune, fără ezitare, pe masa familiei mele.

Dincolo de business, ce impact vă doriți să aibă Ketolicious asupra modului în care oamenii privesc deserturile și alimentația?

Mi-ar plăcea ca oamenii să nu mai vadă un desert fără zahăr ca pe un compromis automat. Mi-ar plăcea să înceapă să citească etichetele, să fie curioși, să pună întrebări și să aleagă conștient. Nu îmi doresc ca toată lumea să mănânce keto. Îmi doresc doar ca oamenii să descopere că există alternative făcute responsabil și că alimentația poate fi, în același timp, gustoasă și echilibrată.

Cum arată următoarea perioadă pentru Ketolicious — ce planuri, direcții sau produse noi pregătiți?

Ne dorim să continuăm să creștem, dar fără să pierdem ceea ce ne definește. Vom lansa produse noi, vom dezvolta gama de panificație și deserturi și ne dorim să fim prezenți în cât mai multe locuri din România, ca oamenii să găsească mai ușor produsele Ketolicious. Dar dacă mă întrebați care e adevăratul obiectiv, răspunsul e altul: mi-aș dori ca, peste zece ani, oamenii să spună despre Ketolicious nu doar că face deserturi foarte bune, ci că e un brand în care au încredere. Pentru mine, asta ar fi cea mai frumoasă reușită.

O întrebare răcoritoare

Ca abonat la „The New York Times”, cel mai influent ziar din lume, mă aștept să citesc o abordare serioasă chiar și a problemelor superficiale, care pot apărea oriunde, nu doar în America. Iată una dintre ele: „poți face un barman să pregătească băuturi răcoritoare în afara meniului?”. Așa sună titlul unei dezbateri încinse din această publicație, pe seama celei mai banale răcoritoare din lume: limonada.

De când am decis - în bună măsură, și ca să mă mențin la o greutate decentă - să consum alcool doar la ocazii cu adevărat speciale, am ajuns să mă pricep un pic la limonade. Nu doar pentru că așa se intitulează prima știre sub formă de piesă de teatru pe care am inclus-o în volumul cu care debutam ca autor în 2018, #ÎnTimpCeTuDormeai, ci și pentru că asta cer de cele mai multe ori când iau masa în oraș. Însă nici această specializare nu m-a făcut să știu răspunsul corect la o întrebare banală: dacă nu e în meniu, suntem îndreptățiți să-i cerem barmanului sau chelnerului să ne facă una?

profesioniști în cocteiluri și cred că asta e o dovadă de lipsă de ospitalitate. Un bar ar trebui să facă limonadă. Liam nu e de acord. Cine are dreptate?”.

Un prim răspuns a părut să încline balanța în favoarea clientului: „Limonada e o băutură clasică, nu o pretenție ciudată. Dacă barul are suficient sirop simplu și suc de lămâie preparat, de ce să nu te facă fericit?”. Riposta a venit instantaneu: „Ăsta e un bar de cocteiluri, nu un stand dintr-un parc. Limonada e pentru copii. Mai exact, e pentru ca părinții să o cumpere de la copiii care o vând adulților care trec pe acolo, astfel încât aceștia să poată merge o jumătate de stradă înainte să o verse, deoarece copilul o fi amestecat-o cu mâna. Maturizează-te și comandă un mocktail din meniu!”.

rânduri, de la clasicul

Autorul articolului, care are și podcastul Judge John Hodgman, a preluat luna trecută această întrebare și a supus-o dezbaterii publice: „Recent, am încercat să comand limonadă la un restaurant din New York. Chelnerul a spus că sucul de lămâie și siropul simplu de la bar erau «doar pentru cocktailuri». Prietenul meu, Liam, și cu mine suntem amândoi

Dezbaterea continuă și la ora apariției acestor rânduri, de la clasicul „clientul nostru, stăpânul nostru” la „sigur au deja preparat mai mult suc decât vor avea nevoie, iar zahărul nu-i caviar, să-l cântărești la gram”, fără să existe un răspuns unanim acceptat. Sau, de fapt, ar fi unul: depinde. Dacă barmanul are chef - exista în Bucureștiul anilor 2000 un club din centru unde mergeam nu pentru prețuri, anturaj, program, distracție, ci pentru că la bar era un băiat care punea suflet în pahare - ar trebui să-ți dea fără probleme. Știți vorba aia: când viața îți dă lămâi, stoarce-le și mai vezi tu după aia.

preparat mai mult suc decât vor avea nevoie, iar are chef - exista în Bucureștiul anilor 2000 un club din centru unde

6 localuri unde să bei un șpriț în august

Sunt cei care comandă șpriț fără să clipească și cei care se uită lung la tine când ceri apă minerală lângă un vin bun. În unele baruri, gestul e privit aproape ca un sacrilegiu – cam cum ar fi să ceri zahăr într-o cafea de specialitate sau ketchup lângă un steak maturat. Dar adevărul e că vinul nu vine cu poliția gustului la pachet. Dacă ție îți place mai rece, mai sprinten și cu bule, atunci șprițul își face treaba exact așa cum trebuie. Așa că am ales șase locuri din țară unde vinul este suficient de bun încât să-l bei și simplu, dar unde nimeni nu ar trebui să se supere dacă alegi să-i adaugi puțină apă minerală.

București Mosto

 Nicolae Filipescu 61  0728.868.862

Aici merită să începi cu un pahar de vin natural românesc și, dacă temperatura de afară o cere, să-l transformi într-un șpriț discret, însoțit de un platou cu brânzeturi sau mezeluri artizanale.

Brașov Juno Wine Garden

 După Ziduri

Ascuns între zidurile vechii cetăți, Juno Wine Garden profită din plin de unul dintre cele mai frumoase decoruri de vară din Brașov. Grădina, umbrită și relaxată, invită la după-amiezi lungi în care un șpriț rece vine firesc lângă selecția atentă de vinuri românești și internaționale. E genul de loc în care nu te grăbești să pleci, iar atmosfera discretă și verde transformă fiecare pahar într-o pauză de la agitația centrului istoric.

Cluj Blériot Cafe

 Bulevardul 21 Decembrie

1989 nr.18

 0758.350.625

Terasa animată și interiorul cu aer boem fac din el un spațiu potrivit pentru un șpriț băut fără grabă, în timp ce privești orașul trecând pe bulevard.

Timișoara Scârț Loc Lejer

 Arhitect Laszlo Szekely 1

 0751.892.340

La Scârț, Loc Lejer, șprițul nu e o improvizație, ci apare direct în meniu, semn că face parte din ADN-ul locului. Într-un spațiu alternativ, cu mobilier recuperat, umor cât cuprinde și celebrul Muzeu al Consumatorului Comunist la subsol, băutura asta simplă se potrivește perfect cu spiritul casei.

Iași rit. tabieturi urbane

 Cuza Vodă 4

 0757.748.825

Rit. tabieturi urbane vorbește încă din nume despre plăcerea ritualurilor mici de zi cu zi. Dacă preferi vinul lungit cu apă minerală în locul cocktailurilor complicate, aici găsești cadrul perfect pentru un șpriț echilibrat, băut încet, în ritmul orașului.

Constanța Popină

 Eminescu 29

 0742.784.591

La Popină, apropierea de mare schimbă inevitabil felul în care privești un pahar de vin. Selecția de etichete este atent construită, iar echipa nu se uită ciudat dacă alegi să transformi un alb proaspăt într-un șpriț rece.

Dincolo de halbă: cum transformi berea în cocktailul perfect

Berea este una dintre băuturile emblematice ale verii, însă dincolo de clasica halbă rece se află o lume a cocktailurilor care merită descoperită. În ultimii ani, mixologia a transformat berea într-un ingredient surpriză, capabil să completeze arome fructate, citrice sau condimentate.

Fie că petreceți o seară cu prietenii, sunteți în vacanță sau organizați un grătar, aceste cinci cocktailuri cu bere vă pot oferi o experiență diferită și răcoritoare, perfectă pentru luna august.

sHANDY

Shandy este unul dintre cele mai populare cocktailuri pe bază de bere, fiind apreciat pentru gustul său ușor răcoritor și echilibrat.

Preparat din bere blondă și limonadă, acest mix este alegerea ideală pentru zilele toride de vară, datorită conținutului redus de alcool și prospețimii oferite de citrice.

Originile Shandy sunt asociate cu Regatul Unit, unde băutura a devenit populară în secolul al XIXlea sub denumirea de „shandygaff ”. Astăzi, Shandy rămâne unul dintre cele mai cunoscute cocktailuri cu bere, perfect pentru cei care își doresc o băutură lejeră și revigorantă în timpul verii.

sNAKEBItE

Este un cocktail pe bază de alcool, ideal de savurat într-o zi călduroasă. La baza acestuia stau două băuturi extrem de populare, berea lager și cidrul de mere, care se completează armonios, oferind un gust fructat și răcoritor. Pentru un plus de prospețime, poate fi servit cu gheață și o felie de lămâie sau măr, care îi vor accentua aromele.

prieteni, pe terasă sau în grădină, -ului lea sub denumirea de

Atunci când vreți să petreceți o seară relaxantă alături de prieteni, pe terasă sau în grădină, Snakebite este una dintre cele mai apreciate opțiuni. Originar tot din Regatul Unit, acest cocktail a devenit cunoscut datorită simplității sale și combinației inedite dintre bere și cidru, fiind astăzi nelipsit din meniurile multor puburi.

RADLER

Acest cocktail pe bază de bere se prepară extrem de simplu, prin combinarea berii blonde cu limonadă, rezultând un gust ușor, citric și fresh. Pentru un plus de prospețime, se servește foarte rece, alături de o felie de lămâie, care îi completează perfect aroma. Este una dintre cele mai apreciate băuturi ale verii, fiind ideală pentru o dupăamiază petrecută pe plajă, alături de prieteni. Originar din Germania, Radler a devenit popular în întreaga lume datorită echilibrului dintre gustul berii și prospețimea limonadei, fiind alegerea perfectă pentru cei care vor să se bucure de vară într-un mod răcoritor și plin de savoare.

DIEsEL

BELgIAN MuLE

Este un cocktail aromat care

îmbină într-un mod plăcut berea belgiană cu vodca, bere de ghimbir și sucul proaspăt de lime, rezultând o băutură cu note ușor condimentate, citrice și efervescente. Combinația ingredientelor oferă un gust intens, potrivit zilelor caniculare. Mixul obținut impresionează atât prin savoare, cât și prin aspectul său elegant. Cocktailul se poate decora cu o felie de lime și cu câteva frunze de mentă, iar tradițional este servit într-o cană de cupru, care îl menține rece pentru mai mult timp. Belgian Mule este alegerea ideală pentru cei care își doresc un cocktail modern, cu personalitate, ce poate fi servit atât la petreceri, cât și în momentele de relaxare alături de cei apropiați.

băuturi îi oferă o savoare aparte, fiind apreciat de cei care își doresc să încerce

Un cocktail simplu, dar surprinzător prin combinația sa de arome, este și Diesel. Extrem de popular în Germania și Belgia, acesta se prepară din doar două ingrediente – bere blondă și cola – care creează un gust dulceamărui, ușor caramelizat. Deși rețeta este minimalistă, contrastul celor două băuturi îi oferă o savoare aparte, fiind apreciat de cei care își doresc să încerce ceva diferit. Servit foarte rece, alături de câteva cuburi de gheață și, opțional, o felie de lime, Diesel este alegerea potrivită pentru grătarele în aer liber sau serile petrecute alături de cei dragi. Datorită modului rapid de preparare, dar mai ales a gustului său, acest cocktail și-a câștigat popularitatea în numeroase puburi europene și continuă și astăzi să fie una dintre cele mai cunoscute combinații pe bază de bere.

Pe lângă rețetele prezentate mai sus, lumea cocktailurilor pe bază de bere este mult mai variată. Dacă doriți, puteți încerca și variante precum Black & Tan (combinație de bere blondă și stout), Half and Half (lager și stout), Irish Boilermaker (bere și whiskey) sau Monaco, un mix răcoritor din bere blondă, limonadă și sirop de grenadine.

www.zilesinopti.ro

DEsIgN

Interviu cu ALINA IONESCU „Pentru mine, bijuteria chiar este o formă de sculptură”

ARHItECtuRĂ

De la infrastructură tehnică la arhitectură de experiență

Garderoba de vacanță pentru luna august

Luna august este una atipică pe parcursul unui an, unică din foarte multe puncte de vedere. În ea se concentrează - de multe ori nefericit (aglomeraţie, costuri) - vacanţele de vară ale majorităţii, iar asta duce la o focusare specială pe reacţiile estetice şi funcţionale specifice de călătorie, cu precădere cele legate de distracţii şi locaţii.

Aici apare confuzia: multe persoane aleg să-şi creeze bagajul cu lucruri „foarte comode”, de „alergat” prin zonele alese, uitând ceva esenţial, că exact în această perioadă se fac cele mai multe şi mai speciale fotografii din an. Asta se vede clar în nivelul submediocru de estetică al ‘turiştilor’ de profesie, tocmai aceste poze fiind vizate intens în această civilizaţie a imaginii şi a reţelelor sociale. Rezultatul este, de nenumărate ori, dezastruos şi comic simultan. Anti-strategic, cu siguranţă.

Ca atare, o mulţime de show-uri şi, implicit, marea majoritate a brandurilor, au revelat în ultimii 10 ani acest sezon intermediar în fashion, cel de CRUISE, ca devenind unul foarte important. Astfel, mărci de renume, inclusiv la noi, prin evenimente ca POOL FASHION SHOW sau SUMMER FASHION GALA, s-au centrat pe această garderobă ideală de vacanţă. Aceasta porneşte de la faptul că majoritatea zonelor vizate sunt în regiuni calde că în această lună putem experimenta estetic cu multe dintre elementele de vestimentaţie greu de folosit în restul anului şi că libertatea cvasi-totală este cuvântul de referinţă al sezonului.

FAsHION ALIN GĂLĂȚESCU | „Visul unei nopți de vară” la piscină

Prin urmare, este recomandat să aveți la voi, doamnelor, 4 sau 5 costume de baie – unul alb şi/sau negru, unul culoarea pielii şi două ultracolorate, fie în culori electrice, fie cu imprimeuri intense cromatic. Să aveți un kimono şi/sau un halat Vienez/de Ritz, care merg peste orice costum de baie sau rochie uşoară. Să experimentați cu fuste şi pantaloni scurţi... câte două perechi: foarte scurţi, ca experiment, şi scurţi „regulamentar”, pentru oraş. Să explorați transparenţele - ceea ce e rar în restul anului -, pentru că puteți profita acum de costumul de baie sau de lenjeria neutră, neagră şi fără dantele, pentru seară, pe dedesubt, gradul de acceptabilitate fiind crescut.

În plus, recomand o cămaşă albă, oversized; un trench, care este util peste orice; un echipament de sport, pentru dimineţile de antrenament pe plajă; un hanorac, pentru seri întârziate la malul mării; douătrei şepci/pălării, în funcţie de preferinţe; un costum de in, larg, oversized; un sacou elegant şi câteva rochii uşoare, dintre care cel puţin una neagră şi simplă. Restul ţine de particularităţile garderobei preexistente ale fiecăreia. VACANŢE FERICITE!

Rutina de skincare la nal de vară

Zilele dogoritoare, cu soare ce-și etalează măreția, aerul de mare, costumul de baie, părul îmbibat cu apă sărată, loțiunea solară și bronzul încep să își găsească loc în bagajul verii. Amintirile de la încă un răsărit par să înnobileze zilele de vară și, totuși, deși atât de râvnită și de așteptată, vara are de fiecare dată grijă să lase urme nu doar în suflete, ci și pe piele.

Odată cu sfârșitul sezonului, când bronzul începe să se estompeze ușor, iar ritmul vacanțelor este înlocuit de rutină, pielea începe să își dorească mai multă atenție. În urma unei lungi expuneri la soare, devine mai sensibilă, mai deshidratată, luminozitatea i se estompează treptat. În astfel de momente, tenul are nevoie de o perioadă de recuperare, iar aceasta este subiectul discuției

noastre. V-ați aplicat SPF-ul? Dacă da, putem începe.

Când începem să observăm aceste schimbări ale tenului, căutăm opțiuni de compensareexfolianți puternici, măști despre care ne place să credem că vor face miracole, tratamente intensive ce promit să readucă instant glow-ul pierdut. Cu toate acestea, pielea noastră nu se încrede în logica recuperării rapide. Adesea, dermatologii vorbesc despre ideea de refresh, în detrimentul celei de reset. Altfel spus, și recomandat, rutina la final de vară trebuie să fie adaptată nevoilor tenului și ale sezonului ce urmează, și nu reinventată din dorința arzătoare de a șterge cât mai repede urmele lăsate de zilele toride de vacanță.

În

pași blânzi de curățare

Curățarea trece drept un pas esențial, atunci când este făcută cu răbdare și blândețe. După luni în care pielea a fost expusă zilnic la soare, sebum, factori de mediu, un cleanser delicat este suficient pentru a îndepărta impuritățile fără a afecta bariera cutanată. Simplu până aici, nu?

Hidratarea în toată splendoarea ei

Oh, hidratarea și importanța ei sunt atât de des menționate în rutinele de skincare și, totuși, atât de neglijate uneori. Serurile și cremele cu acid hialuronic, ceramide, glicerină, niacinamidă, spre exemplu, contribuie la refacerea barierei cutanate, diminuând considerabil senzația de piele uscată, În funcție de tipul de ten, uscat, mixt sau gras, poți alege texturi lejere sau nutritive. Fundamental este, însă, să ții minte că hidratarea corectă începe mereu de la consumarea cantității adecvate de apă.

SPF-ul e cool tot anul

Contrar multor credințe de acest fel, nevoia de a aplica SPF nu dispare odată cu trecerea verii. Razele UVA sunt prezente indiferent de anotimp și contribuie la apariția petelor pigmentare, dar și la îmbătrânirea prematură a pielii. Astfel, chiar dacă scoți jacheta din dulap, lasă SPF-ul să fie parte din rutina ta.

Ingrediente active reintroduse treptat

Frumusețea antioxidanților

Vitamina C,

Protagonistele din piesele de teatru ale verii sunt razele UV. Totuși, la finele sezonului, ne putem îndrepta atenția spre alți actori ce pot avea rolul principal - antioxidanții. Vitamina C, vitamina E sau formulele bogate în antioxidanți ajută la combaterea stresului oxidativ provocat de plăcuta și îndelunga expunere la soare. Totodată, sunt un adjuvant în uniformizarea nuanței tenului, redând aspectul luminos al acestuia.

Printre toate sfaturile și recomandările ce pot fi scrise, enunțate, menționate și amintite în atât de multe conversații, noi, urmând modelul lui

Coco Chanel, vă încurajăm să priviți simplitatea ca o formă a luxului. Asemenea garderobei, și rutina de skincare

expunere la soare. Totodată, sunt este supusă unei tranziții.

Vara își face bagajele, dar lasă în urmă lucrul cel mai de preț pe care îl și oferă: timpul, răbdarea, ce se completează armonios cu atenția.

Astfel, la finele verii, vă încurajăm

efectele dorite. Începe cu una sau două aplicări

Retinolul, acizii AHA și BHA sau alte ingrediente cunoscute pentru intesitatea acțiunii lor revin adesea în rutina de skincare odată cu apariția sezonului rece. Totuși, introducerea lor treptată este cea care face diferența și care poate oferi efectele dorite. Începe cu una sau două aplicări pe săptămână și observă reacția pielii. Rezultatele durabile apar atunci când tenul are suficient timp să se adapteze.

din calitatea oferită de simplitate

Astfel, la finele verii, vă încurajăm să nu lăsați promisiunile deșarte ale rutinelor complexe să vă răpească din calitatea oferită de simplitate și de corectitudine. Vara pleacă încet, lăsându-ne timp pentru a ne adapta cu noul anotimp. Aceeași răbdare o merită și pielea. Râvnitul secret al unui ten sănătos stă, de fapt, în gesturile pe care alegem să le repetăm constant. Cum Coco Chanel a făcut din simplitate o adevărată artă, aceeași filosofie merită să își găsească locul și în trusa cu produse de îngrijire.

FASHION

Text de ALIN GĂLĂŢESCU

„Visul unei nopţi de vară” la piscină

Locaţie: DIAMON Summer Pool

Creaţii: Aleha Toncea • Alexandra Calafeteanu • Denis Predescu • Raluca Soare • Beatrice

Lianda Design • Carmen Roată • Cristina Diaconu - „Black Sheep” • Manuela Holban × Nicolle Popescu – „Maison Discrepance” (New).

Accesorii: Cristina Grama și Atelier Danessa. Make up: Ana Maria Vasile Academy

Întotdeauna, vara înseamnă evadare, libertate asumată plenar, căutarea fericirii prin diverse mijloace şi în multiple locuri. Un astfel de loc este piscina. Un univers cu propriile reguli ce satisfac orăşenii care nu reuşesc să evadeze din urbe sau îi pregătesc pe cei care urmează să exploreze lumea prin călătoriile asociate vacanţelor pentru bucuriile verii.

Una din acestea este garderoba ideală de vacanţă. Aceasta a fost şi tema acestui „vis al unei nopţi de vară” în oraş, la piscină, căutând vestimentaţia şi stările ideale ale perioadei. Maşini cool, culori vibrante, senzualitate, detalii feminine, accesorii diverse şi excentrice –toate fac parte din această garderobă estivală de vis, care a fost şi subiectul celui mai recent eveniment de modă bucureştean, Pool Fashion Show 2026.

Foto: Cătălin Samoilă, Remus Nicolaescu, Bogdan Matei, Laurenţiu Dumitru, Alexandru Dumitru, Robert Billi, Angelos Fragkos, Nelu Stoica și Laurenţiu Pirnea.

ALINA IONESCU (Atelier

Mascari):

„Pentru mine, bijuteria chiar este o formă de sculptură”

Alina Ionescu (Atelier Mascari) reinterpretează măștile ceremoniale românești prin tehnica cerii pierdute, într-un dialog despre identitate, memorie și imperfecțiunea frumoasă a lucrului făcut de mână. Colecția sa de debut, Măști, va fi prezentată în cadrul Romanian Jewelry Week (30 septembrie - 4 octombrie), la Biblioteca Națională a României.

PAGINA 88

Spune-ne puțin despre backgroundul tău. Când ai descoperit pasiunea pentru bijuterie?

Am descoperit bijuteria în 2019, la Assamblage. Apoi am lăsat să treacă ani. A urmat o pauză lungă și m-am reapucat abia în 2025. Nu am uitat-o în tot timpul ăsta, doar că nu era încă momentul. Când m-am întors, m-am întors serios.

Cum a fost experiența de la Assamblage și ce anume te-a făcut să îți dai seama că acesta este drumul pe care vrei să mergi?

Assamblage mi-a readus copilăria și joaca de atunci, doar că de data asta cu alt fel de materiale. Acolo am descoperit ceara pierdută. Am iubit instant faptul că ceara mă lasă să greșesc și să reiau, fără ca greșelile să-mi fie neiertate. Ceara te iartă. Te lasă să te corectezi până când reușești ce ți-ai propus. Nu te grăbește. Nu-ți ține greșelile așa cum face un metal dur. E blândă.

Ai spus că nu ai încetat niciodată să vezi bijuteria ca pe o formă de sculptură. Cum se traduce această viziune în procesul tău de creație?

Pentru mine, chiar este o formă de sculptură. În copilărie, modelam și ciopleam în tot felul de materiale. Iubeam miniaturile, pentru că puteam să am tot ce-mi doream, făcut cu mâinile mele. Și acum gândesc la fel: întâi văd volumul, forma care ocupă spațiul, și abia după aceea devine bijuterie. Lucrez scoțând din material, nu adăugând ornament peste ornament.

De unde a venit inspirația pentru colecția de debut „Măști” și ce te-a atras la universul măștilor ceremoniale românești?

Cu toții purtăm măști sociale. Și strămoșii se apărau tot cu măști. Mi s-a părut fascinant lucrul ăsta, că e același gest la mii de ani distanță. Ei își puneau masca o dată pe an, ca să alunge ceva sau ca să devină altcineva pentru o noapte. Noi ne-o punem zilnic și nici nu mai observăm. Colecția a pornit de aici, din întâlnirea dintre masca de ritual și masca pe care o purtăm fără să ne dăm seama.

Cum ai reușit să transformi personaje precum

Capra, Ursul, Moșul și Baba în bijuterii contemporane, fără să le pierzi esența?

Pur și simplu, într-o interpretare personală, aș putea spune că am îmbinat toată bucuria lucrului cu mâinile. Îmi doresc ceva atipic pentru bijuteria contemporană, o altă formă de a da viață măștilor. Nu am vrut să le copiez, ar fi ieșit niște miniaturi decorative. Am căutat la fiecare semnul după care îl recunoști imediat și am lăsat restul deoparte. La Urs am păstrat greutatea și blana. La Moș și la Babă, ridul și chipul brăzdat.

Ce înseamnă pentru tine frumusețea imperfecțiunii?

Imperfecțiunea e frumusețea lucrului făcut de mână. Greșeala și exagerarea cu intenție, și numai atât. O piesă turnată păstrează urme: o textură, o asimetrie, o suprafață care nu e perfect lustruită. Acelea nu sunt greșeli de corectat, sunt semnul că a trecut o mână pe acolo. Și măștile vechi sunt cioplite grosier, tocmai de asta sunt puternice.

Colecția include atât piese unicat, cât și ediții foarte limitate. Cât timp durează realizarea unei măști și care sunt cele mai provocatoare etape ale procesului?

Ce îți place cel mai mult la tehnica aceasta, a cerii pierdute și cât de important este contactul direct cu materialul în procesul de creație?

Posibilități infinite. Transpui direct starea de moment și apoi revii asupra ei. E o continuă trăire și modificare, până la echilibrul perfect. Contactul cu materialul e totul, pentru că modelez cu degetele, nu doar cu ochii. Simt forma înainte să o văd terminată. Iar la final, ceara dispare complet în turnare, ca să lase locul argintului. Un obiect se pierde ca să se nască altul, ceea ce se potrivește ciudat de bine cu tema colecției.

Sunt exclusiv piese unice. Le-am creat fără să știu unde vor ajunge sau dacă le voi lăsa vreodată să plece. Cât despre timp, cel mai mult ia modelajul în ceară, de la câteva zile la teva săptămâni, în funcție de cât de complicată e piesa. Turnarea în sine durează ore, dar e etapa fără întoarcere: acolo ori iese, ori pierzi tot ce ai lucrat. Apoi urmează curățarea, finisajul și patina, care cer iar răbdare. Etapa cea mai provocatoare rămâne ceara, pentru că acolo se decide dacă piesa are viață sau nu. Restul e muncă, dar ceara e decizia.

Care crezi că este rolul evenimentelor dedicate bijuteriei contemporane și cum vezi importanța Romanian Jewelry Week pentru designerii români? Bijuteria a existat înaintea cuvintelor, așa comunicau oamenii. Am ales și eu să comunic așa. Sunt atâtea tipologii de oameni, iar rolul e tocmai ăsta, să comunicăm fără cuvinte. Eu mă fac auzită fără cuvinte. Designerii români sunt la loc de cinste, ceea ce face cu atât mai mare onoarea de a mă afla printre ei. Iar evenimentele astea contează pentru că adună lumea într-un loc unde bijuteria se citește, nu doar se cumpără.

„VIS” din Colecţia Essence de Roumanie prin ELYSEE PERFUMERY Parfumul lunii AUGUST:

Colecţia ESSENCE DE LA ROUMANIE este creată special de singurul parfumier oficial din România, doamna CRISTINA BALAN. Colecția este gândită ca o reflectare a sufletului românilor, a frumuseţii şi diversităţii spiritului naţional, care are, iată, acum, o serie de reflectări inspirate în lumea pafumeriei de înaltă clasă. ESSENCE DE LA ROUMANIE se află deja la o a doua editare şi upgradare valorică, „VIS” fiind un parfum unisex, unul dintre cele mai importante din colecţie şi, în acelaşi timp, una dintre aromele reinventate din serie.

Aromele sale îmbină note marine, condimentate și lemnoase într-o compoziție inspirată de o atmosferă caldă, nocturnă, care creează o prezență olfactivă profundă și memorabilă. Un parfum care vorbește în șoaptă despre dorință, nostalgie și apropiere. Totul ca într-un shakespearian „VIS AL UNEI NOPŢI DE VARĂ”, transpus pe meleagurile mioritice, cu aceeaşi notă de poveste şi de dramatism universal, dar uberpozitivă la final.

„O șoaptă de lumină alunecă prin întuneric. O atingere caldă te învăluie ca într-un dans. Sub cerul plin de stele, timpul e doar o amintire, iar tu rămâi captiv în adâncurile nopții. Fiecare atingere este o poveste nerostită, fiecare clipă, o evadare în necunoscut. Sub lumina blândă a lunii, un val de miresme îmbie aerul, iar șoaptele se amestecă cu dorințele nerostite. O atingere caldă te cucerește, iar timpul dispare în această clipă suspendată de seducție, între realitate și vis. Este un dans al regăsirii, un joc al pasiunii ce se ascunde în adâncurile nopții. Iar Visul... abia a început. Dar unde pleci când noaptea abia începe? Dar stai, VIS dulce, unde pleci?…”

Ingrediente:

Regina Nopții, coniac, crăițe, narcise, violete, ylangylang, tuberoză, osmanthus, patchiuli, lemn de santal, seminţe de tonka.

De la infrastructură tehnică la arhitectură de experienţă

Trecem frecvent pe lângă ele fără a le acorda o privire atentă. Le numim generic staţii, gări sau staţii de cablu. În peisajul urban și montan, clădirile destinate infrastructurii turistice au fost, pentru o lungă perioadă, marile invizibile ale arhitecturii, adică structuri din beton, oţel și sticlă, strict funcţionale, concepute ca anexe tehnice menite să adăpostească motoare, cabluri și fluxuri de pasageri.

Astăzi, însă, asistăm la o schimbare profundă de perspectivă. Într-o societate în care turismul evoluează de la simpla bifare a unei destinații către căutarea unor experiențe imersive, clădirea de infrastructură își părăsește rolul pur utilitar. Ea devine un spațiu de tranziție, un prag cultural și vizual între mediul urban și cel natural. Reabilitarea infrastructurilor vechi de transport pe cablu ridică o miză teoretică și practică importantă. Spre deosebire de o construcție nouă, intervenția asupra unei structuri existente obligă la un dialog direct

cu memoria locului.

Multe dintre aceste stații, ridicate în a doua jumătate a secolului trecut, poartă amprenta unui modernism structural de o reală valoare spațială. Ele au o rigoare geometrică și o prezență tăcută care au definit silueta orizontului local timp de decenii. Provocarea arhitecturală nu constă în ștergerea acestui trecut, ci în recontextualizarea lui. Reabilitarea devine astfel un act de sustenabilitate dublă: materială, prin conservarea structurii de beton existente, și culturală, prin păstrarea identității vizuale a comunității.

Această filozofie se traduce în tema de proiectare prin regândirea traseului parcurs de vizitator. Stația nu mai este o simplă sală de așteptare opacă, ci o scenografie a descoperirii. Proiectarea contemporană mizează pe transparență și pe dizolvarea limitelor. Fațadele vitrate de mari dimensiuni și utilizarea materialelor locale, precum piatra sau lemnul, permit clădirii să funcționeze ca o lentilă. Spațiul interior împrumută din lumina și textura peisajului exterior, estompând granița dintre construit și natural.

Totodată, o stație modernă integrează funcțiuni complementare: zone expoziționale dedicate biodiversității locale, spații de lectură, cafenele panoramice sau terase de belvedere concepute ca platforme de contemplare. Fluidizarea fluxurilor și eliminarea aglomerației prin soluții limpezi de orientare transformă timpul tehnic de așteptare într-un moment de pregătire pentru întâlnirea cu muntele.

Redefinirea acestor spații influențează direct întregul ecosistem turistic. Când un obiectiv de infrastructură este tratat ca o piesă valoroasă de arhitectură, el devine o destinație în sine. Experiența vizitatorului nu mai începe pe creasta muntelui, ci din momentul în care pășește în stația de jos. Această continuitate estetică și funcțională ridică standardul turismului regional și atrage un public mai atent la calitatea spațiului construit.

Un exemplu clar în această direcție este proiectul de refuncționalizare a Telecabinei Tâmpa, semnat de arhitectul Liviu Zărnovean.

Amplasată la limita dintre centrul istoric și munte, clădirea primește un sistem modern de circulație din oțel și sticlă, care rezolvă accesibilitatea și siguranța fluxurilor. Intervenția delimitează clar noul de vechi: adaosurile parazite adunate în timp au fost eliminate pentru a reda coerența volumului original, în timp ce noul strat contemporan rămâne complet transparent. Rezultatul păstrează prezența familiară a stației în memoria orașului, oferind în același timp o funcționare adaptată turismului de astăzi.

Credite foto: Arh. Ingrid Zarnovean

FASHION EVENT

Text de ALIN GĂLĂŢESCU

POOL FASHION SHOW 2026

Inspirată de atmosfera magică a unui „Vis al unei nopţi de vară”, ediţia 2026 a POOL FASHION SHOW, eveniment-concept semnat de AVANPREMIERE by Alin Gălăţescu, a transformat piscina Daimon Summer Pool într-un podium spectaculos, unde moda, dansul și muzica s-au întâlnit într-un dialog creativ dedicat garderobei ideale pentru vacanţa de vară.

Tema din acest an, Caribbean Mood, a fost construită în jurul energiei și libertăţii specifice insulelor din Caraibe – Cuba, Jamaica și Puerto Rico – spaţii în care culoarea, ritmul și dansul definesc stilul de viaţă. Conceptul a continuat seria dialogurilor culturale dezvoltate de AVANPREMIERE, după

ediţiile dedicate relaţiei dintre modă și spiritualitate –Mircea Eliade, modă și poezie – Nichita Stănescu sau modă și sculptură - Dalí, propunând în acest an întâlnirea dintre modă și dans. Publicul a descoperit o colecţie multibrand formată din 13 colecţii-capsulă și peste 70 de apariţii pe podium, reunind propunerile unora dintre cei mai inspiraţi designeri români pentru garderoba de vacanţă a verii 2026.

Designerii ale căror creaţii de Cruise au fost incluse în această amplă colecţie colectivă sunt, în ordinea intrării în show: Aleha Toncea • Alexandra Calafeteanu • Laura Olaru x Ioana Gata„IUnique” • Steliana Macsimov - „Stellium” • Denis Predescu • Raluca Soare • Elenis Sima (New) • Sebastian Stanciu • Alexandra Sandu – „Maam With Love” • Beatrice Lianda Design • Carmen Roată • Cristina Diaconu - „Black Sheep” • Manuela Holban × Nicolle Popescu – „Maison Discrepance” (New). Colecţiile au fost completate de accesoriile create de Cristina

Grama și Atelier Danessa. Seara acestui autentic „Vis al unei nopţi de vară” a debutat cu un moment coregrafic conceput de Oana Ioniţă și a inclus, în premieră, câteva momente speciale, precum cel dedicat relaţiei mamă–fiică adolescentă, printre invitaţii de pe podium aflându-se și Livia Graur, alături de fiica sa. După amplul manej al celor peste 50 de modele și al designerilor participanţi, evenimentul s-a încheiat cu deja tradiţionala săritură colectivă în apele superbei piscine Daimon Summer Pool, devenită semnătura POOL FASHION SHOW, coordonată și de această dată, în spiritul spontan al evenimentului, de Cristina Diaconu – Black Sheep și echipa sa de modele.

Organizatorii mul ţ umesc partenerilor care au sus ţ inut edi ţ ia 2026 a evenimentului: MG, Daimon Summer Pool, Inovativ Network, Digital Barista, Artesana, Nazzuro Aqua. Partener tradiţional de comunicare: PRagmatIQ

Communication by Mihaela Rădăcină.

Make-up: Cucuta's Angels și Ana Maria Vasile Make-up Academy.

Foto: Cătălin Samoilă, Remus Nicolaescu, Bogdan Matei, Laurenţiu Dumitru, Alexandru Dumitru, Robert Billi, Angelos Fragkos, Nelu Stoica și Laurenţiu Pirnea.

POOL FASHION SHOW este un eveniment marca AVANPREMIERE by Alin Gălățescu, dedicat promovării designerilor români și tendințelor în moda de vacanță.