Zile si Nopti National | Iunie 2026 | Stapanii Universului

editorial

Ioan BIG, publisher

IIunie, luna în care începem să ieşim mai mult pe-afară

ntrarea în sezonul estival, marcată de apropiata închidere a stagiunii şi, implicit, a multor spaţii tradiţionale de întâlnire, expune dependenţii de evenimente culturale unei multitudini de pretexte de going out, inclusiv în afara urbei de reşedinţă, iar planurile de evadare din cotidian prind contur, în principal, în funcţie de concentrările experienţiale de tip festivalier. Din această perspectivă, luna iunie se anuntă a fi una surprinzător de plină, mai ales în contextul crizei generalizate pe care o traversăm, astfel încât alegerea destinaţiilor de turism cultural nu e chiar simplu de făcut.

Capitala găzduieşte Bucharest Opera Festival, 12 spectacole susţinute între 11 şi 22 iunie de peste 1500 de artiști și membri ai personalului din orchestre şi opere naţionale din România (București, Cluj, Constanţa, Iaşi, Timişoara, Galaţi), la care se adaugă anul acesta Orchestra Festivalului Puccini de la Torre del Lago (Italia), Opera din Cracovia (Polonia), Teatrul Naţional de Operă şi Balet din Chişinău (Republica Moldova), Opera de Stat din Ruse (Bulgaria) şi Yamamoto Noh Theater din Osaka (Japonia), astfel încât festivalul de la ONB constituie un veritabil summit al artei lirice. Pe de altă parte, firesc, muzica live câştigă teren în faţa artelor performative, aşa că festivalurile outdoor destinate publicului larg sunt, ca de obicei, numeroase, cu vârfurile Jazz in the Park (Cluj-Napoca, 5-7 iunie), Flight Festival (Timişoara, 19-21 iunie) şi Rocanotherworld (Iaşi, 19-21 iunie), ce vor atrage melomanii în funcţie de genul muzical favorit.

Chiar dacă, local, dincolo de cele dedicate artei sunetelor, sunt anunţate varii experienţe festivaliere care merită cu siguranţă a fi testate,

de la AIFF (5-11 iunie) în Bucureşti, până la Equilibrium Fest de la Braşov (26-28 iunie), interesul la nivel naţional este aproape monopolizat, în cea mare parte a acestei luni, de super-festivalurile tradiţionale TIFF şi FITS. Transilvania International Film Festival / TIFF (Cluj, 12-21 iunie), prezintă de la an la an publicului o experienţă tot mai complexă, iar faptul că ediţia din 2026 are caracter aniversar îi creşte şi mai mult anvergura. Dincolo de posibilitatea de a viziona producţii cinematografice inedite sau în (avan)premieră, ori de a revizita filme-cult, publicul este atras de o serie de hibrizi culturali cu caracter de eveniment special, în care cinema-ul reprezintă doar pretextul, nu şi forma de expresie, indiferent că ne gândim, de exemplu, la cine-concertul Meandre, la expoziţia foto ce marchează Centenarul Marilyn Monroe sau la propunerile gastronomice din secţiunea Film Food.

Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu / FITS (Sibiu, 19-28 iunie) este deja notoriu prin faptul că oferă mult mai mult decât reprezentaţii teatrale de înaltă ţinută, deschizând porţi spre o varietate fenomenală de produse performative, de la instalaţii, circ contemporan şi performanceuri de dans până la expoziţii de artă, musicaluri şi concerte, care transformă Sibiul în destinaţia #1 a migratorilor festivalieri la început de vară, indiferent că sunt amatori de experienţe artistice sofisticate sau urmăresc doar relaxarea prin intermediul Pop culture. Toate cele menţionate mai sus sunt tentante, într-o formă sau alta, însă resursele trebuie bine drămuite, pentru că, să nu uităm... vara de-abia începe şi o să vrem cu siguranţă să tot ieşim pe-afară.

www.zilesinopti.ro www.faceboook.com/zilesinopti

MAGAZINE

ISSN 2559-172X

Apare gratuit, lunar. Nr. 6 (596) - Iunie 2026

Tiraj: 10.000 exemplare, Bucuresti, Brasov + prin abonament la nivel național pe shop.zilesinopti.ro

Director General: Marian Gîlea, marian.gilea@zilesinopti.ro

Publisher: Ioan Big, ioan.big@zilesinopti.ro

Director Vânzări: Simona Stoichici, simona@simone-advertising.ro

Digital & Print Manager: Aurel Martinescu, aurel.martinescu@zilesinopti.ro

Director Financiar: Mihaela Oană, mihaela.anutoiu@zilesinopti.ro

Contabilitate: Mihaela Stoica, contabilitate@zilesinopti.ro

Dezvoltare online: Radu Ganea, radu.ganea@zilesinopti.ro

Coordonator calendar evenimente naționale, zilesinopti.ro/evenimente-romania/ tibi.oprita@zilesinopti.ro

Redacție Print/Online/Social Media: Anastase Ștefania-Antonia, stefania.anastase@zilesinopti.ro

Tibi Oprița, tibi.oprita@zilesinopti.ro site@zilesinopti.ro

EDIȚIA DE BUCUREȘTI: Publisher: Ioan Big, ioan.big@zilesinopti.ro

Online: Anastase Ștefania-Antonia, bucuresti@zilesinopti.ro

Distribuție: Dan Budoi

EDIȚIA DE BRAȘOV: Redactor: Adina Chirvasă site@zilesinopti.ro

Distribuție: Andrei Paul, paul.andrei@zilesinopti.ro

Francize ZILE ȘI NOPȚI: Sibiu, Oradea.

Tipărit la tipografia Conphys. www.conphys.ro

ZILE ȘI NOPȚI este marcă înregistrată.

Editor: City Guide Media SRL. Brașov, str. Octavian Goga nr. 9A

ABONEAZĂ-TE LA ZILE ȘI NOPȚI

N-ai prins revista în oraș? O aducem noi la tine! Detalii pe shop.zilesinopti.ro 

Autori & contributori

Ioan Big este jurnalist și analist Pop Culture. Din 2019 este Director al Dracula Film Festival și Director artistic al Brașov Jazz & Blues Festival.

Gruia este jurnalist. A absolvit Facultatea de Litere, cu o lucrare de licență despre influența culturii americane asupra literaturii române.

E ziarist din 1990, a lucrat de la presa cotidiană (Tineretul liber, Evenimentul zilei, ProSport, Adevărul) până la ghiduri TV și reviste lucioase...

Studentă a Facultății de Litere din București, Claudia este pasionată de povești și de cum sunt ele trăite prin literatură și muzică.

Mădălina este activă în domeniul marketingului și este pasionată de citit, scris și de câte puțin din tot ce înseamnă artă.

Alin este analist de Modă și LifeStyle / Creator de Evenimente/ Consilier de Imagine și de Brand / Creator de Proiecte Speciale de Film și Fotografie Arty.

Alex Mușat este toboșar și absolvent al secției de Jazz & Muzică Ușoară din cadrul U.N.M.B. Alex scrie articole despre muzică.

Delia este jurnalistă și face selecția de evenimente culturale pentru rubricile de recomandări. Realizează reportaje și interviuri din spațiul teatral și festivalier.

Teodora este jurnalistă și scrie analize referitoare la teatru, film și artele performative.

La început de carieră în marketing, Iuliana adoră muzica electronică și mâncarea (ne)obișnuită. Scrie texte pe subiecte de eat & drink și „pop-up” stories.

Contributori

Ioana Aldea

Alexandra Bujeniță Ștefan Iancu

Laura Ducu

Răzvan Sădean

Cosmin Dragomir

Laura Cozmîncă

Anca Macoviciuc

Berti Barbera

Adriana Sohodoleanu

Ruxandra Păduraru

Ștefan Chirițescu

Liviu Mereuță

Cezar Deli-Iorga

Andrada Dincă

POP-UP STORiEs:

SUSȚINUT DE

PAGINA 11

100 de ani alături de Marilyn Monroe

Capitolul FILM

PAGINA 15

RĂZVAN SĂDEAN: A 25-a oară

TIFF

PAGINA 17, 19

Premierele lunii

PAGINA 20

STĂPÂNII UNIVERSULUI:

Următorul mare delir pop (?)

PAGINA 23

SCARY MOVIE 6: Puțină comedie n-a ucis pe nimeni

PAGINA 25

A New Dawn: Răsărit verde smarald

PAGINA 26

ZIUA ADEVĂRULUI: Un fel de déjà vu sau un comunicat de presă din altă galaxie

PAGINA 29

POVESTEA JUCĂRIILOR 5: Lupta jucăriilor tradiţionale cu tehnologia

PAGINA 31

DE CAPUL NOSTRU: O poetică a unei generații lăsate pe cont propriu

PAGINA 32

ULTIMUL VIKING: Mads Mikkelsen într-o comedie neagră plină de surprize

PAGINA 35

Minionii și monștrii: Hollywoodul are o problemă de dimensiuni monstru(oase)

PAGINA 36

INTERVIU: TUDOR GIURGIU: „TIFF este foarte bine calibrat la felul în care arată cinematografia română”

PAGINA 39

POINT OF VIEW: LA GRAZIA

Sumar

Capitolul ARTĂ

PAGINA 41

TEODORA BRATU: ANISH KAPOOR - Absență, materie și infinit

PAGINA 42

PERFORMING ARTS: SUMI JO: „Pasiunea mea pentru muzică a rămas nealterată”

PAGINA 44

ARTĂ & TEHNOLOGIE: Arta jocurilor 3D

PAGINA 46

ARTE VIZUALE: DAN PERJOVSCHI

PAGINA 48

ART (Hi)STORIES: Ascultându-l pe

ALLEN GINSBERG... la 100 de ani

PAGINA 50

BODY ART: GREGOR ERIK-DENNIS

Capitolul MUZICĂ

SUSȚINUT DE

PAGINA 53

Electromures

IOAN BIG: SHARRIE WILLIAMS O viaţă între Gospel şi Blues

PAGINA 55

MUZICĂ NOUĂ: Ce ascultăm în luna iunie

PAGINA 56

DIALOGURI FĂRĂ NOTE: ALBERT CASTIGLIA

PAGINA 58

IN MEMORIAM: BRIAN WILSON

PAGINA 60

ANIVERSARE: TRUE BLUE: Albumul care a transformat-o pe

Madonna într-un simbol Pop culture

PAGINA 62

INDIE STAR: MAYA HAWKE

PAGINA 63

OMUL CU DISCURILE: Sean MasonA Breath of Fresh Air

PAGINA 70

Capitolul EAT & DRINK

SUSȚINUT DE

PAGINA 65

ŞTEFAN CHIRIŢESCU: Vacanțe de vin

PAGINA 66

GURMAND: Dincolo de carne

PAGINA 67

TOP: 6 restaurante grecești din țară

PAGINA 68

SDELIVERY, de două ori pentru

Braşov!

PAGINA 72

ESTIVALE: Ceaiul cu gheață (ne) obișnuit

PAGINA 75

PE GUSTUL NOSTRU: România vs. Balcani, războiul pe țuici

PAGINA 76

DRINK : Ce beau când nu beau

PAGINA 77

TOP : 6 grădini de vară din țară

PAGINA 78

MIXOLOGY: Gin Season - ce bem în iunie, de la clasic la extravagant

Capitolul LIFESTYLE

PAGINA 81

ALIN GĂLĂŢESCU: Iunie, între modă şi lumea copiilor

PAGINA 82

ARHITECTURĂ: JAVIER PEÑA

IBÁÑEZ

PAGINA 84

FASHION: „BRÂNCUŞI 150”

FASHION – UTOPIA

PAGINA 88

DESIGN/ ARHITECTURĂ: Arhitectura bucuriei în jungla de beton

PAGINA 91

AWARDs: Parfumul lunii IUNIEBUKHARA By Ormonde Jayne PAGINA 92

Povești de succes

SUSȚINUT DE

ELIADA

Uleiul de măsline creat de români

și premiat la Atena

SHOPPING: Ce pantofi poartă Cenușăreasa? Trendurile de încălțăminte ale verii 2026

PAGINA 94

FASHION EVENT: „BRÂNCUŞI

150” - Evenimentul anului în moda românească

Descarcă aplicația

Activează-ți Extra Discounturile în magazin

ÎPOP-u P STORi es POP-u P STORi es

100 de ani alături de Marilyn Monroe

ntre 4 iunie și 6 septembrie, National Portrait Gallery dedică centenarului Marilyn Monroe expoziția

Marilyn Monroe: A Portrait, readucând în atenția publicului una dintre cele mai recognoscibile personalități ale secolului XX. Prezentând fotografii, obiecte personale, scenarii, ținute și lucrări semnate de artiști precum Andy Warhol, Pauline Boty sau Marlene Dumas, organizatorii încearcă să reconstruiască nu doar imaginea unui star de cinema, ci realitatea din spatele mitului.

La 100 de ani de la nașterea sa și după aproape 64 de ani de la momentul în care ne-a părăsit, actrița continuă să fie mai mult decât o simplă prezență pe ecran. O putem numi, astfel, un simbol Popular culture, o reprezentare a feminității americane și o expresie a contradicțiilor care au definit secolul trecut.

Povestea ei începe departe de strălucirea de la Hollywood. Marilyn Monroe s-a născut Norma Jeane Mortenson, pe 1 iunie 1926, în Los Angeles, într-un context familial complicat și instabil. Mama ei, Gladys Baker, suferea de schizofrenie, o boală care îi afecta capacitatea de a percepe realitatea, iar copilăria i-a fost marcată de abandon, sărăcie și mutări repetate între familii adoptive și centre de plasament.

La doar 16 ani, Norma Jeane s-a căsătorit cu James Dougherty pentru a evita întoarcerea la orfelinat. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când lucra într-o fabrică de aeronave,

a fost descoperită de fotograful David Conover, care realiza imagini pentru a ridica moralul soldaților americani. Impresionat de prezența sa, Conover i-a propus să pozeze din nou, construind astfel un portofoliu pe care l-a prezentat agenției Blue Book Modeling. Acolo, Emmeline Snively a convins-o să-și îndrepte părul și să-l decoloreze, asigurând-o că blondele obțin mai multe contracte: „A pornit cu mai puțin decât orice altă fată pe

care am cunoscut-o vreodată, dar muncea mai mult decât toate. Voia să învețe și să devină cineva mai mult decât oricine am văzut în viața mea”. Pe 24 august 1946, Norma Jeane a semnat primul contract cu 20th Century Fox, începând căutarea unui nou nume de scenă. Directorul studioului din acea perioadă, Ben Lyon, este cel care i-a sugerat să devină Marilyn Monroe: „A fost un efort de echipă. La acel moment, Lyon considera că existau prea multe moduri posibile de a pronunța numele de familie al soțului ei. El a venit cu Marilyn, de la Marilyn Miller, iar Monroe este numele de familie din partea mamei”, relatează biograful Donald Spoto.

Ascensiunea sa la Hollywood nu a fost însă rapidă și nici ușoară. La început a primit roluri minore, fiind selectată exclusiv datorită aspectului său fizic. Studiourile vedeau în ea arhetipul „blondei naive și seducătoare” un stereotip foarte popular în cinematografia anilor ‘50. Marilyn a înțeles repede mecanismele industriei și a acceptat jocul, plănuind să depășească limitele tiparului mai târziu în carieră.

În volumul „Popular culture: modele, repere și practici contemporane”, Monica Spiridon scrie că starul aparține unui sistem simbolic care definește și conservă comportamente și valori percepute într-o societate ca fiind adecvate, personificând idealuri comunitare. Unele staruri devin cunoscute prin acceptarea și amplificarea procesului de tipizare, în timp ce altele o fac prin respingerea acestuia.

Marilyn este, ca mit mediatic, punctul de pornire al unui număr uriaș de produse culturale: „Un mit la care ne referim mult mai frecvent decât încercăm să ni-l explicăm, ca și când totul ar fi subînțeles. Imaginea sa reprezintă mitul în sensul vechi al termenului, de povestire menită să explice inexplicabilul sau de povești construite în jurul unor figuri exemplare (de zei sau eroi), care reflectă și legitimează anumite valori culturale”. În același volum, scriitoarea descrie seria de stereotipuri feminine prin care Marilyn a trecut de-a lungul vieții pentru a ajunge la statutul de mit. La început, ea a fost încadrată în categoria dumb blonde, care a coincis cu o Americă încă aflată în epoca abundenței economice și a glorificării visului american: orice individ, indiferent de locul în care se naște, poate deveni o poveste de succes.

Primele sale roluri importante au venit în filme precum Niagara, Gentlemen Prefer Blondes și How to Marry a Millionaire, publicul fiind fascinat de contrastul dintre inocența și senzualitatea afișate pe ecran. În

Gentlemen Prefer Blondes, scena în care interpretează piesa Diamonds Are a Girl’s Best Friend a intrat în istoria cinematografiei. Rochia roz, mănușile lungi, bijuteriile și coregrafia au devenit surse de inspirație pentru generații de artiști, printre care se numără Madonna, Christina Aguilera, Lady Gaga și Kylie Minogue. Actrița a creat, astfel, unul dintre cele mai puternice arhetipuri feminine ale secolului trecut: blonda seducătoare, aparent superficială, dar imposibil de ignorat.

În contextul anilor ‘50, succesul femeilor nu era apreciat în mod obișnuit pentru muncă, talent sau inteligență (chiar dacă Marilyn le avea pe toate), fiind adesea redus la aspectul fizic. Din această cauză, studiourile îi ofereau roluri repetitive, iar presa era mult mai interesată de viața ei personală decât de ceea ce prezenta pe marele ecran.

Deși citea foarte mult, era pasionată de literatură și își dorea să deschidă un studio de producție (lucru pe care îl face în 1954), aceasta era adesea subestimată din punct de vedere intelectual.

Astfel, într-o perioadă în care Hollywood-ul controla aproape fiecare detaliu din viața publică și personală a vedetelor, ea a avut curajul să se opună, să conteste stereotipurile și să își găsească propriul drum într-o societate profund patriarhală.

Tot în 1954 părăsește temporar Hollywoodul pentru a se muta la New York, unde studiază la prestigiosul Actors Studio sub îndrumarea lui Lee Strasberg. Chiar dacă gestul a fost privit cu scepticism de industrie, pentru Marilyn a reprezentat o încercare de reinventare artistică. Ea își dorea să demonstreze că nu era doar un simbol erotic, ci o actriță capabilă de roluri complexe.

Această ambiție s-a văzut în filme precum Bus Stop și The Misfits, unde a interpretat personaje marcate de singurătate și fragilitate, aflate în căutarea fericirii într-o lume dominată de iluzii.

Relația cu Arthur Miller a fost văzută inițial ca un semn că Marilyn reușise să depășească imaginea superficială construită de Hollywood. În spatele aparițiilor publice, actrița se confrunta însă cu anxietate, insomnie și dependență de medicamente, trăind constant cu teama de eșec și abandon. Întârzia frecvent la filmări, avea dificultăți de concentrare și trecea prin episoade

severe de depresie, în timp ce industria care o transformase într-un simbol global devenea din ce în ce mai puțin tolerantă.

În același timp, fiind una dintre cele mai fotografiate femei din lume, numele Marilyn Monroe se transformase într-un brand în sine. Chipul ei a devenit aproape omniprezent: reviste, reclame, afișe, lucrări de artă. Andy Warhol a dus și mai departe impersonalizarea imaginii actriței, golind-o de conținut, standardizând-o și transformând-o într-un tipar refolosibil, care arată obsesia societății pentru celebritate. Moartea sa, pe 5 august 1962, la doar 36 de ani, a alimentat și mai mult legenda.

Centenarul vine într-un moment în care cultura contemporană încearcă să reevalueze figurile feminine ale trecutului. Astăzi, Marilyn este analizată ca victimă a misoginismului din industria divertismentului, fiind recunoscută ca una dintre primele vedete care au încercat să-și controleze cariera într-un sistem dominat de bărbați. Inteligentă, ambițioasă și foarte conștientă de imaginea sa publică, ea rămâne o figură complexă, imposibil de redus la un singur clișeu.

A 25-a oară TIFF

Farmecul Clujului la început de vară își trage seva din cele zece zile de TIFF, când localnici și turiști deopotrivă trăiesc o simultaneitate stranie, dar plăcută: pe de o parte, un festival unde poți vedea filme mult așteptate de la Sundance, Berlinale sau Cannes, pe de altă parte, orașul cu magnetismul său arhicunoscut care se strecoară înăuntrul tău imediat ce ai ieșit din sala de cinema, și te trage înapoi la ritmul cotidian.

Sunt zece zile care nu se traduc doar prin proiecții în sala de cinema, ci printr-un întreg ecosistem construit în jurul filmului: proiecții în aer liber, în kilometrul zero al orașului – Piața Unirii, explorări gastronomice sau concerte live care acompaniază vizionările, întâlniri și discuții cu regizori și actori sau tichetul de la finalul fiecărei proiecții prin care îți poți vota favoritul. TIFF înseamnă și multiplele posibilități de a te colăci în poveștile și viețile altora, timp de câteva zeci de minute, în care nimic altceva nu pare să te mai distragă. Înseamnă și revederea prietenilor și cunoscuților din Cluj, București, Sibiu sau de oriunde altundeva, pe care festivalul reușește să-i adune an de an în același loc. Anul acesta, TIFF atinge o bornă importantă: ediția cu numărul 25, care va avea loc între 12 și 21 iunie. Deja vorbim despre un sfert de secol în care orașul și festivalul au crescut împreună prin această coagulare continuă. Există o altă greutate când te referi la un eveniment cultural folosind astfel de repere temporale.

Pentru cei care încă păstrează în memorie coada uriașă din fața cinematografului Florin Piersic, la premiera Kontinental '25 de anul trecut, veștile sunt bune: Radu Jude revine la TIFF. Jurnalul unei cameriste, noul film al regizorului momentului, se vede la Cluj la doar o lună după proiecția de la Cannes. Tot de la Cannes vine și cel mai nou film al cineastului spaniol Pedro

Almodóvar: Bitter Christmas. Minunata Juliette Binoche are o dublă prezență: ca actriță în rol principal în Queen at Sea, recompensat cu doi Urși de Argint la Berlinale 2026, și în postura de regizoare debutantă cu documentarul In-I

In Motion. Au fost anunțată o retrospectivă integrală a regizorului Corneliu Porumboiu, dar și o secțiune care propune 10 filme, devenite clasice, lansate acum 25 de ani, printre care Pianista lui Haneke, Marfa și banii de Cristi Puiu sau Le fabuleux destin d’Amélie Poulain. Plus o expoziție care marchează 100 de ani de la nașterea superstarului Marilyn Monroe. Și acestea sunt doar câteva highlighturi, TIFF-ul merită trăit cap-coadă.

COMEDIE DE GROAZĂ

PREMIERA 5 IUNIE

Scary Movie

Michael Tiddes

Regina Hall, Anna Faris, Marlon Wayans

Comedie, Horror

95 de minute

Ro Image 2000 5 iunie 2026

ZIUA ADEVĂRULUI

PREMIERA 12 IUNIE

Disclosure Day

Steven Spielberg

Emily Blunt, Colin Firth

SF 145 de minute

Ro Image 2000 12 iunie 2026

STĂPÂNII UNIVERSULUI

PREMIERA 5 IUNIE

Masters of the Universe

Travis Knight

Alison Brie, Idris Elba, Morena Baccarin, Nicholas Galitzine

Acțiune, Aventuri

132 de minute

InterComFilm Distribution 5 iunie 2026

COPILUL DEŞERTULUI

PREMIERA 5 IUNIE

The Desert Child (L'enfant du désert)

Gilles de Maistre

Kev Adams, Adrianna Gradziel

Familie

92 de minute

Ro Image 2000, Prorom 5 iunie 2026

A NEW DAWN: RĂSĂRIT VERDE

PREMIERA 12 IUNIE

A New Dawn

Yoshitoshi Shinomiya

Riku Hagiwara

Animație

75 de minute

Bad Unicorn 12 iunie 2026

SMARALD

sunetul perfect are un preț

„Tuner este perfect acordat. Un thriller despre jafuri cu o rasturnare de situatie ingenioasa si palpitanta” , ,

Cu toții avem un talent ascuns

tune in 19 iunie doar la cinema

POVESTEA JUCĂRIILOR 5

PREMIERA 19 IUNIE

Toy Story 5

Andrew Stanton

Tom Hanks, Tim Allen

Animație, Aventuri, Comedie

90 de minute

Forum Film România 19 iunie 2026

ULTIMUL VIKING PREMIERA 26 IUNIE

The Last Viking

Anders Thomas Jensen

Mads Mikkelsen

Comedie, Dramă

116 minute

Bad Unicorn 26 iunie 2026

SUPERGIRL PREMIERA 26 IUNIE

Supergirl

Craig Gillespie

Milly Alcock, Jason Momoa

Acțiune, SF, Fantastic

110 minute

Vertical Entertainment

26 iunie 2026

MINIONII ŞI MONŞTRII PREMIERA 26 IUNIE

Minions & Monsters

Pierre Coffin

Pierre Coffin

Animație, Aventuri, Comedie 85 de minute

Ro Image 2000 26 iunie 2026

DE CAPUL NOSTRU PREMIERA 26 IUNIE

De capul nostru

Tudor Cristian Jurgiu

Denisa Vrajă

Dramă

94 de minute

Transilvania Film 26 iunie 2026

STĂPÂNII UNIVERSULUI

Următorul mare delir pop (?)

Într-un Hollywood în care fiecare studio își caută propriul „univers cinematografic” ca un corporatist disperat după NFT-uri în 2021 (scuzați gluma, e ok dacă nu mai știți de NFT-uri), revenirea lui He-Man părea inevitabilă. Nu era vorba de un „dacă”, ci de un „când anume”. Iar acel când vine în vara lui 2026, odată cu noul Masters of the Universe, rebootul live-action produs de Amazon MGM și Mattel Films (după o lungă aventură cu drepturile pentru ecranizare), cu Travis Knight la cârmă și Nicholas Galitzine în rolul lui Prince Adam, aka He-Man.

Și da, exact asta lipsea din cinema-ul contemporan: un barbar blond și musculos în ham de piele, cu o sabie magică și un tigru verde gigantic, numit Battle Cat. De ce nu? Doar că aici devine interesant. Pentru că Masters of the Universe / Stăpânii universului nu pare să vrea să fie doar o reciclare nostalgică pentru generația care își rupea degetele prin anii ’80 încercând să scoată capul lui Skeletor din ambalajul original al figurinei Mattel (compania care face și Barbie sau Hot Wheels). Filmul pare construit ca o combinație între fantasy cosmic, supereroism MCU și trauma eternă a copilului pierdut între două lumi. Ca să fie mai clar: dacă pui într-un blender Thor, Flash Gordon, Dune, o reclamă vintage la jucării și un flacon de testosteron uitat prin vestiarul de la Worldclass, obții ceea ce Hollywood-ul speră să devină noul He-Man. Povestea are tiparul clasic de „the chosen one în exil”. Micul Prince Adam ajunge pe Pământ, separat de planeta Eternia și de Sword of Power, iar după ani întregi descoperă că este destinat să devină cel mai puternic om

din univers (I HAVE THE POWER!). Da, nu e vina mea că sună ca un mix între Superman și Luke Skywalker, doar că aici villain-ul are literalmente un cap de schelet

și poartă mov. Foarte cool!... eu unul am crescut cu acea jucărie și știu ce spun. Distribuția este, din nou, ceva nebunesc, pentru că pare aleasă după principiul „hai să aruncăm tot ce găsim mai cool pe internet într-un cast”. Jared Leto este Skeletor, ceea ce în sine este un experiment… sociologic. Dacă există cineva capabil să transforme un personaj deja teatral într-un performance aproape psihedelic, acela este Leto. În jurul lui apar Idris Elba ca Man-at-Arms (într-un rol similar cu ce joacă în Thor), Alison Brie drept Evil-Lyn și Morena Baccarin în rolul Sorceress. Practic, distribuția arată ca un Comic-Con sponsorizat de Chat GPT.

Adevărata întrebare nu e dacă filmul, care va avea premiera la noi pe 5 iunie, va arăta bine. Trailerul deja sugerează că vizual vom primi exact ce trebuie: armuri absurde, peisaje SF-fantasy și un Battle Cat care pare ieșit dintr-un vis febril al

unui copil crescut cu energizante Mountain Dew și desene Filmation. Întrebarea reală este: poate funcționa astăzi sinceritatea mitologică a lui HeMan? Pentru că He-Man nu a fost niciodată cool în sensul ironic modern. Nu era Batman. Nu era Spider-Man. Era un munte de mușchi care țipa „By the Power of Grayskull! I HAVE THE POWER!” fără niciun strop de autoironie. Iar cinema-ul contemporan suferă grav când trebuie să creadă în propriile sale mitologii. Totul trebuie glumit, deconstruit, comentat sarcastic, transformat în meme sau în ceva viral pe TikTok înainte să apuce să fie emoție autentică.

De aceea alegerea lui Travis Knight e poate cea mai importantă veste legată de proiect. Knight a demonstrat cu Bumblebee că poate lua o franciză considerată compromisă industrial și să-i redea sufletul copilăriei fără să cadă în kitsch steril. Dacă păstrează aceeași energie aici, Masters of the Universe ar putea deveni exact opusul blockbusterului cinic. Ar putea deveni un fantasy maximalist care își asumă complet ridicolul splendid al propriei lumi. Și sincer? Poate că publicul e pregătit pentru asta. După ani întregi de supereroi deprimați și multiversuri obosite, ideea unui erou care ridică o sabie magică și spune că va salva universul fără să facă o glumă despre asta începe să pară… radicală.

Există și o dimensiune aproape poetică în revenirea francizei. Stăpânii universului s-a născut inițial ca strategie de marketing pentru figurine Mattel. Desenul animat exista ca să vândă jucării. Era capitalism Pop în forma lui cea mai sinceră. Acum, în 2026, filmul vine într-o epocă în care tot Hollywood-ul funcționează exact la fel, doar că pretinde că face „lore”. Diferența este că He-Man nu și-a ascuns niciodată absurditatea. Iar dacă noul film înțelege asta, dacă acceptă că Eternia trebuie să fie gigantică, melodramatică, colorată și complet lipsită de orice bun simț, atunci există șansa să asistăm la ceva rar: un blockbuster care nu încearcă să fie cool, ci mitologic. Și poate că exact asta lipsea.

PS: Știți că ni se pregătește deja un live-action Dino-Riders, da? Care va fi absolut fantastic! Dar asta e altă poveste.

SCARY MOVIE

Puțină comedie n-a ucis pe nimeni

Oricum ai privi-o, comedia rămâne cea mai sinceră (și, uneori, cea mai stânjenitoare) oglindă a societății în care trăim. Uneori ne pune în situații ciudate, adesea ne provoacă, iar din când în când reușește să enerveze pe toată lumea cu câte o controversă bine plasată. După mai bine de zece ani în care a lipsit din peisaj, franciza „Scary Movie” se întoarce pe marile ecrane fix cu mixul care a consacrat-o: o combinație nebună de parodie horror și comedie complet excentrică.

Seria a început în anul 2000 ca o parodie după câteva filme horror populare precum Scream și I Know What You Did Last Summer. În Comedie de groază / Scary Movie, Cindy și vechii ei prieteni sunt nevoiți să se reunească după ce un criminal mascat începe din nou să terorizeze orașul, readucând la suprafață evenimentele traumatizante din trecut. În timp ce încearcă să descopere identitatea ucigașului, personajele ajung implicate într-o serie de situații absurde și periculoase, filmul parodiind atât clișeele clasice din horror, cât și noile tendințe din cinematografia modernă.

și Marlon Wayans e ca o întâlnire cu prietenii din liceu care n-au îmbătrânit deloc la capitolul glume. Anna Faris are în continuare acea abilitate unică de a juca rolul fetei naive cu o seriozitate absolut comică, iar reacțiile vulcanice ale Reginei Hall (Brenda) sunt pur și simplu de neprețuit.

fundal. Montajul e alert, glumele fizice curg rapid și, deși unele faze sunt la limită, execuția e impecabilă.

Marea bilă albă a filmului este chimia intactă dintre actorii veterani. Să-i revezi pe ecran pe Anna Faris, Regina Hall

Secretul parodiilor bune este să copieze atât de bine originalul, încât să te păcălească preț de câteva secunde, ceea ce regizorul Michael Tiddes face foarte bine. De la cadrele psihologice în stil Jordan Peele până la atmosfera mizerabilă din Terrifier sau culorile din The Substance, echipa a replicat totul la milimetru, doar pentru a distruge tensiunea cu câte un gag vizual stupid în

La mai bine de două decenii de la primul film din serie este un moment bun să vedem cât de mult au evoluat umorul și conștiința socială de la începutul anilor 2000, când primele filme din serie spărgeau box-office-ul cu glume vulgare și ironii la adresa tuturor clișeelor posibile. Într-un peisaj conturat de trenduri, în care toată lumea pare că se ia mult mai în serios decât ar trebui, un film ca Scary Movie e fix supapa de evacuare de care aveam nevoie. Ne amintește că e perfect sănătos să râdem de clișeele din cinematografie, de trendurile din social media și, mai ales, de propriile noastre frici. Vino să-l descoperi în cinematografe din 5 iunie.

A New Dawn: Răsărit verde smarald

Artificii care schimbă destine

Lasă-te cucerit de frumusețea artificiilor „Shuhari”, cele care luminează noaptea și oferă speranță, din filmul A new Dawn / Răsărit Verde Smarald! Din 12 iunie, Bad Unicorn invită fanii anime să descopere incredibilul debut în regie al lui Yoshitoshi Shinomiya, artistul din spatele mai multor animații pentru filmele

Your name. (2016) și The Garden of Words (2013).

Filmul spune povestea lui

Keitarô, un băiat care locuiește singur într-o fostă fabrică de artificii. Au trecut patru ani de când lucrează la perfecționarea artificiilor „Shuhari”, un proiect original și ambițios abandonat de tatăl său, acum dispărut. Însă căminul său riscă să fie evacuat cu forța de către autorități. Înainte de demolarea fabricii, Keitarô se reunește cu un bun prieten din copilărie pentru a găsi secretul artificiilor demult pierdute și pentru a închide o etapă din viața sa.

Yoshitoshi Shinomiya a fost ani la rând artist în departamentul de animație, lucrând atât la seriale anime, cât și la proiecte de lungmetraj. Cele mai importante filme la care a participat au fost cele ale

lui Makoto Shinkai, renumitul regizor japonez care a realizat numeroase filme anime, îndrăgite atât de fanii genului, cât și de critici și de publicul larg. Yoshitoshi Shinomiya s-a ocupat de peisajele și fundalurile din Children Who Chase Lost Voices (2011) și The Garden of Words (2013), iar pentru filmul Your name. (2016), artistul a preluat rolul de key animator și a realizat desenele principale pentru secvența de flashback, unul dintre cele mai impresionante, importante și revelatoare momente din film.

Iar acum, la zece ani de la schițarea primelor idei pentru o poveste, Yoshitoshi își lansează debutul său în regie în cinematografe.

Povestea celor trei adolescenți care trebuie să se confrunte cu urbanizarea orașului lor natal și dispariția treptată a lucrurilor care îi legau este una foarte importantă pentru regizor, inspirată chiar din propriile sale trăiri și îngrijorări. „Orașul meu natal, din prefectura Kanagawa, era foarte aproape de mare, dar din cauza urbanismului, părți din mare au fost distruse.

De asemenea, am avut acest festival tradițional de artificii în orașul nostru natal, care s-a oprit la un moment dat din motive financiare. Și, în cele din urmă, nu am putut nici să continui profesia sau munca pe care părinții mei și generațiile anterioare le-au păstrat”, a mărturisit regizorul într-un interviu pentru Variety.

Așa că, dacă ești fan anime și vrei să vezi una dintre cele mai deosebite și impresionante animații, vino la cinema din 12 iunie să descoperi magia filmului A New Dawn/ Răsărit verde smarald!

ZIUA ADEVĂRULUI

Un fel de déjà vu sau un comunicat de presă din altă galaxie

Există filme care se anunță și există filme care par că se infiltrează în conversație înainte să existe cu adevărat. Ziua adevărului / Disclosure Day face parte din a doua categorie. Este genul de proiect despre care nu știi dacă e mai corect să-l tratezi ca cinema sau ca un zvon foarte bine produs, cu buget de studio și distribuție de milioane. Zeci sau sute de milioane. În spatele lui stă Steven Spielberg (marele regizor care a fost de la începuturi obsedat de extratereștri și OZN-uri), ceea ce ar trebui, în mod normal, să fie un semn de stabilitate. Doar că aici efectul e invers: faptul că Spielberg se întoarce la zona de contact cu necunoscutul nu mai are nimic din inocența de odinioară (E.T., Close Encounters of the Third Kind sau War of the Worlds). Pare mai degrabă că revine nu să spună o poveste, ci să reactiveze o întrebare pe care lumea a încercat politicos să o ignore.

Povestea, așa cum se conturează ea din fragmente oficiale și semi-oficiale scăpate pe YouTube, nu se bazează pe clasicul „ce-ar fi dacă există extratereștri”, ci pe ceva mai alunecos... ce se întâmplă în ziua în care cineva decide că adevărul trebuie „dezvăluit” (nu, nu e vorba de Fox Mulder). Titlul însuși sugerează o dată istorică inventată dinainte să existe evenimentul, ceea ce îi dă filmului un aer de anticipare birocratică a apocalipsei sau a unei revelații globale. Nu mai e vorba despre invazie, ci despre un comunicat de presă care trebuie să ajungă la 8 miliarde.

Distribuția amplifică senzația asta de „eveniment mai mare decât filmul”. Emily Blunt, Colin Firth, Colman Domingo, Josh O’Connor - sunt nume care nu mai par puse împreună pentru a închega o poveste, ci pentru a garanta o anumită greutate a realității alternative în care povestea se petrece. E ca și cum filmul ar avea nevoie de martori, nu de actori, sau de vehicule credibile care să facă mesajul ușor digerabil. Spielberg, evident, rămâne fidel propriei lui obsesii: contactul dintre uman și imposibil. Doar că aici imposibilul nu mai vine cu fascinația copilăriei,

ci vine cu un soi de tensiune rece, aproape administrativă și conspirativă. Întrebarea pe care și-o vor pune spectatorii nu mai este „suntem singuri?”, ci „cine știa și când și de ce a început să tacă?”. Și imediat simți cum genul se mută ușor din sciencefiction în ceva mai apropiat de un thriller despre instituții care încearcă să țină în frâu ceva ce nu poate fi formulat corect în limbaj oficial.

Există și muzica lui John Williams, care funcționează ca o memorie emoțională prestabilită. E aproape imposibil să nu simți un reflex de familiaritate, chiar înainte să înțelegi despre ce e vorba. Dar poate că aici e unul dintre micile trucuri ale filmului, ale lui Spielberg: îți cere să ai încredere într-un viitor necunoscut, dar îți oferă ca suport emoțional exact sunetele cu care ai fost crescut să crezi în miracole cinematografice. Mică paranteză: Williams e un compozitor și dirijor american legendar, considerat pe scară largă unul dintre cei mai influenți compozitori de muzică

de film din istorie. Cunoscut pentru coloanele sale sonore orchestrale grandioase, el a creat temele muzicale iconice pentru Star Wars, Indiana Jones, Harry Potter și Jaws, de-a lungul unei cariere de șapte decenii, câștigând cinci Premii Oscar și 27 de premii Grammy.

În jurul proiectului s-a dezvoltat deja o curiozitate care nu mai e doar despre „filmul în sine”, ci despre ideea că el ar putea funcționa ca un tip de eveniment cultural inevitabil. Ca și cum premiera nu ar fi o lansare, ci o

confirmare. Ca o coincidență, lansarea filmului vine la vreo lună după ce Pentagonul a desecretizat un prim lot de documente până acum clasificate despre obiecte zburătoare neidentificate. În felul ăsta, Ziua adevărului (premiera: 12 iunie) devine interesant chiar înainte să existe complet, nu pentru ce spune, ci pentru felul în care ne face să ne uităm la ideea de „adevăr dezvăluit” într-o epocă în care nimeni nu mai e sigur cine controlează povestea sau care e adevărul.

De fapt, poate aici e miza reală. Nu extratereștrii, nu misterul, nu spectacolul, ci reacția noastră la momentul în care ficțiunea începe să semene prea mult cu o procedură oficială. Am văzut deja că administrația Trump se joacă destul de mult cu aceasta tehnică. Iar Spielberg, de această dată, nu pare că vrea să ne sperie. Mai degrabă ne pune într-o poziție ușor incomodă și care dă anxietate: aceea de a aștepta o zi care sună importantă, fără să știm exact de ce.

Lupta jucăriilor tradiționale cu tehnologia POVESTEA JUCĂRIILOR 5

Popularele jucării ale lui

Bonnie revin în forță în

Toy Story 5, iar, de data aceasta, simpatica gașcă se întâlnește și se războiește cu tehnologia. Ecranele au câștigat deja bătălia pentru atenția oamenilor, iar acum încep să acapareze și cea mai pură parte a copilăriei. Regizat de Andrew Stanton, cel de-al cincilea film din franciza Pixar încearcă să aducă pe marile ecrane o întrebare. Mai au loc jucăriile tradiționale într-o lume complet digitalizată sau au devenit doar niște obiecte uitate care adună praf?

Povestea continuă chiar de unde a rămas în partea a patra. Woody își trăia liniștit viața de „jucărie pierdută”, ajutându-i pe alții, în timp ce Jessie devenise șefa camerei micuței Bonnie, cu Buzz pe post de adjunct. Doar că Bonnie acum a crescut, are acum 8 ani, iar părinții i-au cumpărat o tabletă inteligentă numită Lilypad. Conflictul apare atunci când gadgetul începe să o manipuleze subtil pe Bonnie, convingând-o că e prea mare pentru jucării. Disperată, Jessie îl cheamă pe Woody în ajutor, însă gașca nu se mai reunește chiar ca în vremurile bune. Timpul a trecut, iar Woody și Buzz nu se mai înțeleg prea grozav, lăsând loc unor certuri clasice de orgolii între doi vechi prieteni care încearcă să salveze ce a mai rămas din joaca adevărată. Sarea și piperul filmului vin tocmai din această nouă

dinamică, ușor tensionată, ceea ce ar putea reprezenta o plăcere vinovată pentru fanii de cursă lungă. Animația abundă în inside jokes și replici acide care amintesc de primele filme. O altă particularitate a celui de-al cincilea film din serie este apariția urmelor de rodaj ale jucăriilor, un fel de „criza vârstei de mijloc” în viața reală. Criticii și fanii au observat câteva detalii subtile precum un început de chelie pe sub pălăria de cowboy. Actorii joacă excelent această criză, lăsând loc unui umor mai matur, unde personajele își ironizează propria neputință în fața unei tablete care știe să facă de toate și care este…mai tânără.

Regizoral, Andrew Stanton reușește să pună față în față două lumi complet diferite. Pe de o parte, avem animația caldă, texturile familiare de plastic și

material textil ale îndrăgitelor jucării, iar pe de altă parte, designul rece, unghiurile ascuțite și lumina albastră, ușor stranie, a tabletei Lilypad. Astfel, lumina ecranului devine un adevărat villain, iar Bonnie este pur și simplu absorbită într-o bulă hipnotică, izolată de restul camerei.

Deși Toy Story este o serie comică, cel de-al cincilea film a căpătat și dimensiunea unei satire la adresa tehnologiei care ne conectează cu întreaga lume, dar ne deconectează complet de cei de lângă noi. Descoperă Povestea jucăriilor 5 împreună cu cei mici începând cu 19 iunie, dar nu uita și să te joci pe bune!

DE CAPUL NOSTRU

O poetică a unei generații lăsate pe cont propriu

În cel mai recent lungmetraj al său, Tudor Cristian Jurgiu abordează cu sensibilitate unul dintre cele mai dramatice fenomene sociale ale României contemporane: aproximativ 150.000 de copii și adolescenți au rămas „de capul lor” după ce părinții au plecat la muncă în Occident, în căutarea unor locuri de muncă mai bune și a unui trai mai prosper. Din această dinamică familială fracturată, care generează traume emoționale profunde și relații fragile, își trage seva filmul De capul nostru, care va avea premiera pe 26 iunie.

personajelor și în felul în care acești tineri încearcă să facă față unor situații ce le depășesc experiența și maturitatea, într-o societate care nu pare să aibă timp și înțelegere pentru ei. În acest al treilea lungmetraj al său, Jurgiu privilegiază psihologia și interioritatea personajelor în detrimentul realismului

specific Noului Val românesc.

Interesul regizorului pentru fragilitatea relațiilor umane și pentru personaje marcate de singurătate și dificultăți de comunicare se regăsește și în primele sale două filme, Câinele japonez (2013) și Poate mai trăiesc și azi (2020).

Un coming-of-age atipic, filmul dă glas unei întregi generații forțate prematur să se maturizeze și să-și poarte de grijă, explorând efectele absenței adulților în perioada formativă a adolescenței prin povestea mai multor personaje, interpretate de non-actori: Flavia (Denisa Vraja), Luca (Vlad Furtună), Tina (Mara Diaconu-Ducica), Lia (Sofia Vasiliu) și Dudu (Dominique Toma). Pentru ei, apelurile telefonice, banii veniți din străinătate și casele

în construcție, sunt singurele urme concrete ale părinților. Lipsiți de sprijin și de perspective clare, copiii își petrec timpul împreună și își construiesc

refugiu unii în alții. Astfel, se conturează un univers fragil, dar solidar, născut în absența reperelor adulte. Miza principală a filmului nostru

în felii de realitate specifice vârstei

De capul nostru și-a început cu dreptul parcursul în circuitul marilor festivaluri internaționale după selecția la Berlinale 2026, unde a fost proiectat în secțiunea Forum, recunoscută pentru deschiderea către cinemaul de autor contemporan, cu formule narative și estetice inovatoare și preocupări sociale puternic ancorate în realitatea prezentului. Filmul a fost distins cu premiul CICAE Art Cinema Award. Scenariul este semnat de Tudor Cristian Jurgiu și Anca Buja, iar filmul este produs de Tudor Giurgiu și Bogdan

ULTIMUL VIKING

Mads Mikkelsen

Faceți cunoștință cu frații Anker (Nikolaj Lie Kaas) și Manfred (Mads Mikkelsen): Anker tocmai ce a fost eliberat din închisoare pentru spargerea unei bănci, iar Manfred are o tulburare de identitate disociativă. Problema lor cea mai mare? Faptul că Anker l-a încredințat pe Manfred cu ascunderea banilor furați, iar Manfred, acum crezând că este John Lennon, nu-și mai aduce aminte de nimic. Acestea sunt personajele amuzante create de Anders Thomas Jensen în cea mai nouă comedie neagră a sa: Ultimul viking.

Anker nu știe ce să facă cu Manfred, care mai nou își spune John. Ca să afle locația în care banii au fost ascunși, Anker trebuie să ajungă la amintirile și personalitatea originală a fratelui său, iar asta înseamnă să-l ajute pe Manfred să-și formeze propria trupă The Beatles. Ce urmează este o poveste plină de umor, o comedie neagră despre familie, vinovăție și nevoia de conexiune. Și dacă ești familiarizat cu celelalte filme ale lui Jensen, vei regăsi multe dintre elementele care definesc poveștile sale: un echilibru delicat între tragedie și mascaradă, lacrimi și râsete și dileme morale ascunse în umorul grotesc. Este o tragicomedie în care

Mads Mikkelsen este unul dintre cei mai prolifici actori danezi, jucând în 55 de filme europene și americane: Pusher (1996), The Green Butchers (2003), Casino Royale (2006), Another Round (2020). A interpretat roluri și în seriale TV (Hannibal, 2013-2015), jocuri video (Death Stranding, 2019) și clipuri muzicale (Bitch Better Have My Money, 2015).

nimeni nu este complet sănătos la minte – și exact asta o face atât de autentică.

Mads Mikkelsen, cunoscut pentru rolurile sale din filmele și serialele americane, a jucat și în foarte multe producții daneze sau independente.

Printre ele se numără și cele regizate de Jensen: cei doi au colaborat la 5 proiecte de-a lungul anilor, fiecare fiind un prilej de libertate în creativitate și exprimare pentru actor. Mikkelsen a fost un măcelar ghinionist, un preot emotiv și un soldat sever sub îndrumarea lui Jensen, iar toate aceste personaje au transmis emoție și amuzament poveștilor în care s-au aflat. În această nouă poveste semnată de Jensen, Mikkelsen își asumă una dintre cele mai imprevizibile personalități pe care le-a jucat vreodată. Ca Manfred/John, îți prezintă o nouă latură a sa, care este cu adevărat dezarmantă și empatică. El interpretează un bărbat nevrotic și fragil – cineva pe care vrei să-l îmbrățișezi, dar de care ți-e și puțin frică. Interpretarea perfect echilibrată a lui Mikkelsen este cheia menținerii acelei nuanțe de înțelegere și empatie. În ciuda aspectului caraghios al lui Manfred, Mikkelsen îl portretizează ca fiind puternic și devotat fratelui său, cu o rigiditate demnă, care este atât emoționantă, cât și lipsită de sentimentalism.

The Beatles vs. ABBA

Cu toate că Manfred este convins că este solistul trupei The Beatles, o parte substanțială din piesele pe care le cântă sunt melodii ale trupei ABBA. Această confuzie comică dintre cele două trupe propune o întrebare interesantă: care trupă este mai memorabilă? În timp ce The Beatles au revoluționat compoziția muzicală, experimentarea în studio și impactul cultural, ABBA a perfecționat arta melodiei discopop impecabil, cu sintetizator sofisticat și puternic stratificat.

Dar Mikkelsen nu fură toată atenția spectatorilor. Filmul este în esență despre oamenii din jurul nostru, prieteniile (sau rivalitățile) pe care le creăm, iar actorii secundari sunt absolut indispensabili acestei povești. Iar

interacțiunile care se nasc între ei, Mads Mikkelsen și Nikolaj Lie Kaas, sunt absolut delicioase în hilaritatea lor. Kaas este perfect în portretizarea lui Anker, un om rănit care luptă nu doar cu trecutul său, ci și cu propria agresivitate. În ochii lui poți vedea furie, durere și neputință - emoții care lovesc întotdeauna mai tare decât cuvintele în filmele lui Jensen. Lothar (Lars Brygmann), doctorul care l-a tratat pe Manfred/ John după ce acesta a sărit din mașină în drum spre casă, vine cu propunerea de a recrea trupa The Beatles, pentru a-l scoate pe Manfred din iluzia sa. El aduce cu sine doi pacienți psihiatrici pe care i-a externat din spital pentru a completa trupa muzicală și este destul de clar că Jensen nu își bate joc de starea mentală a nimănui, ci îi acceptă și încearcă să-i ajute, chiar și prin metode destul de neconvenționale. Ultimul viking este un film cu adevărat aparte, despre oameni pierduți, dar plini de viață și speranță. Jensen ne amintește că fiecare om are ceva puțin dezordonat în interiorul său. Că merită să le oferi celorlalți spațiul necesar pentru a fi ei înșiși. Din 26 iunie, bucură-te de una dintre cele mai nebune și amuzante comedii negre, cu un Mads Mikkelsen care te va da pe spate!

Minionii

și monștrii

MHollywood-ul are o problemă de dimensiuni monstru(oase)

inionii, aceste pastiluțe galbene cu ochelari și salopete albastre, îndrăgite de o lume întreagă, revin cu ambiții mărețe în cea mai nouă animație produsă de Illumination: cucerirea Hollywoodului. De data aceasta, gașca Minionilor are în mâini scenariul perfect pentru un film de groază cu monștri, dar le lipsește exact ingredientul esențial: monștrii. În filmul care va fi lansat în cinematografele din România pe 26 iunie, simpaticii Minioni ajung, din necesitate, să invoce și să elibereze dintr-o carte cu vrăji monștri reali, transformând platourile de filmare într-un haos cum nu s-a mai văzut vreodată la Hollywood.

Regizat și co-scris de Pierre Coffin, Minionii și monștrii este al treilea film dedicat exclusiv lor, după Minionii (2015) și Minionii 2: Ascensiunea lui Gru (2022). Această serie e un spin-off derivat din universul francizei Despicable Me, care a stat la baza popularității globale a personajelor. Și în acest nou capitol sunt păstrate limbajul și umorul specific, ritmul dinamic, gag-urile vizuale și comedia de situație care au consacrat filmele precedente, adăugând de această dată o doză de spectaculozitate inspirată din filmele clasice cu monștri, în plină epocă de aur a Hollywoodului, în anii ’20.

Aspiranți la statutul de cineaști, Minionii trec cât ai

zice „acțiune” de la realizarea de filme de groază la confruntări reale cu mumii, creaturi de tip lovecraftian și un răufăcător numit Vrăjitorul Umbrei. În mijlocul acestui scenariu care scapă rapid de sub control, Minionii sunt forțați să reacționeze nu ca niște creatori de film, ci ca o echipă capabilă să țină situația sub control, fiind nevoiți să se alieze cu o creatură verde misterioasă pentru a salva lumea.

Ca și în precedentele producții ale francizei, creatorii noului film Minionii și monștrii mizează pe un public larg, de la copii la adulți, construind o poveste accesibilă,

dar dinamică, bazată pe ritm, referințe vizuale și umor. Minionii și monștrii este de așteptat să continue succesul de box office al filmului Despicable Me 4, care a debutat cu încasări de 230 de milioane de dolari la nivel mondial în 2024. La mai bine de 15 ani de la lansarea primului film Despicable Me, franciza a generat peste 5 miliarde de dolari la box officeul global.

Cert este că Minionii revin pentru a șaptea oară pe marele ecran exact în formula în care publicul îi recunoaște cel mai ușor: imprevizibili, haotici, amuzanți și greu de

TUDOR GIURGIU

„TIFF este foarte bine calibrat la felul în care arată cinematografia română”

Ediția aniversară a Festivalul

Internațional de Film

Transilvania, TIFF.25, programată

între 12 și 21 iunie, va fi una extrem de consistentă şi incitantă, nu doar din perspectiva mixului de cinema de autor premiat şi blockbustere, premiere româneşti şi europene, filme-cult și propuneri inedite, dar şi a numeroaselor evenimente din spaţiul cultural şi de lifestyle asociat filmului, care, împreună, creează un puzzle experienţial ce face din deplasarea la Cluj-Napoca un must pentru iubitorii variilor forme de expresie Pop culture. Despre cum a ajuns TIFF la vârsta de un sfert de secol, i-am propus un dialog

Pentru TIFF, ediţia din 2026 are un caracter aniversar, însă 25 de ani înseamnă şi generații de tineri care, deși au auzit de festival, nu au ajuns încă la Cluj. De ce şi-ar dori acum să trăiască experiența TIFF când, mai devreme sau mai târziu, vor putea vedea filmele din program în streaming sau la cinema, dar în oraşul lor?

Cuvântul pe care l-ai pomenit, experiență, mi se pare cel mai important, fiindcă de asta eu cred că festivalul nu doar că există în continuare, dar a rămas relevant pentru un

fondatorului său, TUDOR GIURGIU, mai ales că apreciatul cineast şi producător, al cărui nou film, 3 zile în septembrie, va deschide aceasta ediţie specială, mai are şi un alt motiv de celebrare - 20 de ani de la debutul în lungmetraj cu Legături bolnăvicioase - şi ni s-a părut interesant de explorat modul în care, din dubla postură, de promotor şi creator de film, se raportează la evoluţia TIFF în contextul industriei cinematografice autohtone.

public tânăr care a auzit că e cool, e hip, și vrea cumva să facă parte din TIFF. Deci mi se pare că este ceva ce ține de niște „compuși moleculari” din ADN-ul acestui festival... este foarte complicat pentru mine să dau niște definiții savante, pentru că nu le cunosc, ştii? Pur și simplu, a ajuns să fie o experiență de neratat, iar asta, probabil, se întâmplă pentru că festivalul poartă, într-un fel sau altul, amprenta tuturor celor care au lucrat la el şi atunci, cumva, mixul ăsta special între proiecții, discuții, conferințe,

lansări, workshop-uri, cineconcerte, petreceri, toate astea, îl fac unic și foarte greu de replicat. Bucuria mea majoră vine exact din faptul pe care l-ai menţionat, că sunt tineri care vin la festival, deşi, poate, nu au auzit sau nu au fost la TIFF, dar au auzit că e cool și trebuie să mergi acolo de la foști voluntari, de la regizori sau de la actori tineri. Știu destui oameni care nu mergeau la filme la TIFF, dar care fie au făcut voluntariat, fie au fost o dată ca spectatori, după care au revenit mereu. Deci în asta mi se pare că, de fapt, stă puterea www.zilesinopti.ro

festivalului și a miracolului care se întâmplă acolo anual... încă se mai întâmplă.

Cum găsiţi însă echilibrul între propunerile voastre cu caracter inedit și cele menite să răspundă unor așteptări deja create, indiferent că e vorba de cele de interes general sau de nişă profesională?

Cumva, acesta e foarte mult legat și de oferta pe care ți-o dă piața, de filmele noi lansate în ultimul an, dar tocmai faptul că ne cunoaștem publicul, adică știm așteptările, curiozitățile și gusturile oamenilor, ne face într-un fel dornici să îi provocăm. Spre exemplu, m-am bucurat nespus de mult că, la ediția asta, Mihai Chirilov a avut ideea de a face o secțiune cu zece filme cumva clasice, filme-cult care au avut premiera acum 25 de ani, pentru că reacția cinefililor care ne-au scris a fost una nemaipomenită, mulți fiind încântaţi că o să

revadă pe ecran mare Donnie Darko, Pianista sau alte filme. Prin urmare, anual ne gândim și ne consumăm neuronii în a-i surprinde, în a găsi idei și proiecte care să fie cumva unice și să fie legate de TIFF. Îmi doream de mult timp, de exemplu, să facem un cine-concert cu filmul lui

Mircea Săucan, Meandre, și l-am propus celor de la Golan, care sunt niște muzicieni români extraordinari şi au un public al lor, în fine... mi s-a părut important să le dăm ocazia să lucreze un soundtrack special pentru Meandre, față de alți ani în care aduceam pentru evenimente similare numai filme străine şi muzicieni străini, deci cred că şi asta ar putea fi o provocare interesantă pentru public.

Dacă tot vorbim pe exemple, există vreun gurmand în echipa voastră de la care a plecat ideea secţiune culinară în TIFF sau ați simțit că publicul ar fi deschis și la acest tip de experiență?

Cumva, asta merge în tandem cu schimbările din oraș. Clujul nu mai este urbea aia provincială de la începutul începuturilor festivalului, ci e tot mai sofisticat şi sunt oameni care își permit să meargă în străinătate, în vacanțe gastronomice, să caute restaurante cu stele Michelin, deci există un public care e foarte atent și dornic de tipul ăsta de mix dintre experiența cinefilă și cea gastronomică. Tocmai pentru că am simțit lucrul ăsta, ne-am gândit să facem această secțiune care e foarte populară de „cinema culinar” sau Film Food, cum i-am spus noi, deci nu e neapărat faptul că noi suntem gurmanzi sau pasionați de latura asta... nu că n-am fi, dar în primul rând e vorba de această nișă de public. Asta am încercat să facem și ne-a ieșit aproape tot timpul. Mi se pare important să lucrăm cu nișe, cu gustul lor, și să le provocăm. [...]

Citiţi interviul complet cu TUDOR GIURGIU pe www.zilesinopti.ro

ÎLA GRAZIA

Sorrentino, între sinceritate și singurătate

n ultimii ani, filmografiei lui Sorrentino i s-au adăugat proiecte foarte personale, aproape autobiografice, dacă stăm să ne gândim la È stata la mano di Dio sau mai recentul Parthenope. Ele angajează mai mult o stare și pare că nu mai e vorba atât de mult despre un fir roșu cu o poveste clară, cu răsturnări de situație în sensul clasic. Și sentimentul predominant care reiese din proiectele mai recente ale lui Sorrentino e acela de melancolie, iar La Grazia nu face excepție.

Aici abandonează exuberanța și decadența din La Grande Bellezza și revine la ceva mai intim, chiar dacă poate nu la fel de personal ca celelalte două filme amintite mai sus. La Grazia e aproape auster pentru standardele lui, dar pare că fix asta și-a propus. Filmul urmărește ultimele luni din mandatul unui președinte italian fictiv, Mariano De Santis, interpretat de deja inevitabilul Toni Servillo. Un om aflat într-un moment complicat, prins cumva între credință, datorie și propria singurătate. De Santis se vede obligat să ia decizii morale imposibile într-un moment în care viața lui personală pare deja consumată de absențe și regrete, în special din cauza soției pe care a pierdut-o cu mulți ani în urmă. Cu toate că povestea urmărește un politician într-o funcție de putere, Sorrentino nu pe asta pune accentul. În centru e un om obosit. Un om care începe să realizeze că funcția pe care a purtat-o ani întregi nu i-a oferit neapărat sens, ci doar o formă elegantă de izolare. Există cadre lungi, dominate de tăcere, în care De Santis pare pierdut în propriul palat, de parcă ar fi o fantomă care rătăcește.

Vizual, ca mai toate filmele sale, filmul arată superb, dar fără să fie ostentativ. De data asta, Roma lui Sorrentino nu mai e decadentă și extravagantă, ci rece, solemnă și gri. Inclusiv cele destul de multe momente umoristice parcă păstrează o doză de tristețe. Se folosește de muzica hip-hop ca să puncteze și mai clar diferența între aparențele lui De Santis față de oameni și realitatea mult diferită în care se află, de parcă ar vrea să îl înstrăineze și mai tare de ceilalți. Pe alocuri, filmul e lent și uneori trenează, mai ales spre final. Dar, cumva, parcă exact ritmul ăsta i se potrivește. La Grazia nu are explozii, sex sau violență și nici nu încearcă să placă tuturor. Și cred că ăsta e și marele plus. Sorrentino vorbește despre bătrânețe, vinovăție și moarte. Despre momentele în care oamenii aflați în poziții uriașe de putere rămân, de fapt, incredibil de mici în fața propriilor îndoieli.

Nu cred că este cel mai spectaculos film al lui Sorrentino, însă La Grazia nici nu-și propune asta. Nu e nici un film politic. Ci mai degrabă e un film despre cât de greu este să împaci omul care ai fost cu omul care lumea a avut nevoie să devii, iar asta mi se pare cu atât mai valoros.

AM DESCHIS

ANISH KAPOOR Absență, materie și infinit

Inspirația fiecărui artist provine de undeva, de cele mai multe ori din natură sau oameni, dar

Anish Kapoor este atras de formă, poate chiar de lipsa spațiului. De-a lungul vieții sale, a explorat diferitele forme, contururi și manifestări fizice ale obiectelor și mediilor pentru a crea o relație dinamică cu privitorul în spațiile pe care le ocupă. Folosind adesea proporția ca instrument, publicul a ajuns să recunoască o sculptură de Anish Kapoor ca fiind una care provoacă în mod semnificativ spațiul, forma, materia și dimensiunea. La Hayward Gallery din Londra, unde a organizat prima sa mare expoziție retrospectivă în UK în urmă cu aproape 30 de ani, Kapoor revine în perioada 16 iunie - 18 octombrie, ocupând spațiul cu o expoziție alcătuită din sculpturi și picturi care provoacă simțurile.

Primele sale sculpturi aveau la bază pigmentul, estompând granița dintre obiect și spațiu. Formele geometrice sau organice dezvăluiau o fascinație pentru goluri și absență care avea să definească ulterior o mare parte a practicii sale artistice. De-a lungul timpului, Kapoor și-a extins gama de materiale utilizate, orientându-se către marmură, granit, calcar, suprafețe oglindite și instalații arhitecturale monumentale. Contradicția este mereu subiectul central al operelor sale, provocând perspectivele convenționale asupra spațiului și formei: frumusețea și groaza, materialitatea și imaterialitatea, creația și distrugerea. În centrul expoziției se află noi lucrări monumentale care distorsionează percepția: o instalație gonflabilă, înaltă de șase metri și o instalație care încadrează un spațiu gol printr-o structură asemănătoare unei uși, amplasată în mijlocul unui peisaj dramatic de roșu închis. Pe lângă lucrările iconice cu oglinzi și sculpturile în vid ale lui Kapoor, expoziția prezintă și piese acoperite

cu Vantablack, materialul ultra-negru care absoarbe aproape toată lumina și care face ca formele tridimensionale să pară complet plate. Drepturile exclusive ale artistului de a utiliza acest material au stârnit controverse în lumea artei, însă Vantablack reflectă perfect fascinația sa de lungă durată pentru iluzie, gol și instabilitatea percepției. Expoziția include, de asemenea, câteva dintre picturile și sculpturile profunde, realizate din silicon, oțel, rășină și pigment, care abordează teme precum violența, vulnerabilitatea și corpul uman.

Anish Kapoor

SUMI JO

„Pasiunea

mea pentru muzică a rămas nealterată”

Cea dintâi prima donna din Asia care a cântat pe toate marile scenele lirice de pe planetă înainte de a împlini 30 de ani, soprana sud-coreeană Sumi Jo (n. 1962) şi-a lansat de curând albumul Continuum, care marchează aniversarea a patru decenii de la debutul ei în operă pe Bătrânul Continent. Descoperită de către Herbert von Karajan, care i-a descris vocea ca „un dar de la Dumnezeu ce poate apare doar o dată pe secol”, SUMI JO a cucerit publicul de-a lungul timpului nu doar ca superstar mondial a muzicii de operă, prin colaborările cu dirijori iconici precum Georg Solti, Zubin Mehta ori Kent Nagano, discurile ei nominalizate la Grammy sau interpretările antologice de la Met, La Scala, Salzburg Festival ori Wienerstaatsoper, dar şi ca o exploratoare ludică a variilor forme de expresie sonoră din Pop culture, de la Musical la K-pop, cu discuri vândute în milioane de exemplare (Only Love), memorabile prezenţe livede felul concertului susţinut alături de Angela Gheorghiu şi Renée Fleming la Olimpiada de la Beijing - sau înregistrate pentru producţii cinematografice şi TV, care i-au adus inclusiv o nominalizare la Oscar în 2016 pentru cel mai bun cântec (Simple Song Number 3, din filmul Youth, al lui Paolo Sorrentino). Despre efervescentul şi strălucitorul ei parcurs în lumea artelor am stat de vorbă cu Sumi Jo la Bucureşti, cu ocazia spectacolului de gală organizat primăvara aceasta la Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian”, pe scena căruia a cântat alături de tenorul George Vîrban, laureat al Sumi Jo International Singing Competition, amintindu-ne de ceva spus de ea în urmă cu puţin timp: „Epoca divei distante și misterioase s-a încheiat. Astăzi, artiștii trebuie să se conecteze și să împărtășească”.

Sumi Jo, ca artistă venind dintr-o cultură radical diferită, cum ai reuşit să te adaptezi la început de carieră cerinţelor şi aşteptărilor din spaţiul european al muzicii clasice şi ce te-a motivat să perseverezi?

Opera pare să aparțină exclusiv culturii occidentale, însă, cumva, eu am avut un noroc extraordinar, pentru că l-am cunoscut la un moment dat pe maestrul Herbert von Karajan, iar după ce am început colaborarea cu el, asta mi-a adus destul repede câteva contracte de înregistrare de la Decca și Universal. Privind însă din afară, debutul meu pe scena europeană pare acum un soi de miracol pentru o interpretă care provine din Asia de Est, dar asta s-a întâmplat în primul rând fiindcă a fost dintotdeauna visul familiei mele, mai ales al mamei, care şi-a dorit să devin cântăreață de operă încă

de când eram doar o copiliţă, așa că n-am avut de ales... asta e viața mea. La vârsta de 19 ani, ai mei m-au trimis prima oară în Italia și, foarte curând, am realizat că acesta îmi e destinul, adică am știut, mi-am dat seama că eu trebuie să fiu de interpretă de operă în viața mea şi că e sigura cale pe care pot merge. Am participat atunci la multe concursuri, am dat o sumedenie de audiții, dar, din fericire, totul a mers foarte bine, probabil fiindcă eram foarte talentată, dar și pentru că trezeam cumva curiozitatea, adică au fost foarte mulți oameni interesaţi să vadă cine e această asiatică şi cum cântă ea o partitură din opera italiană sau franceză.

Cât de diferită este Sumi Jo deacum faţă de cea care debuta cu 40 de ani în urmă ca Gilda din Rigoletto, atrăgându-i atenţia lui von Karajan? Între ele două sunt diferențe

uriașe, datorate trecerii timpului şi a diferitelor experienţe pe care le-am trăit de-atunci, însă cel mai important rămâne faptul că nu mi s-a alterat niciodată pasiunea pentru muzică şi nici ataşamentul pentru toți prietenii mei care își dedică timpul muzicii și artei în general, oameni faţă de care nutresc un respect imens. Prin urmare, aceste lucruri nu s-au schimbat niciodată, dar, de asemenea, mă interesează şi să contribui la a face această lume un loc mai bun... prin orice fel de formă care îmi e la îndemână. Spun asta pentru că, prin comparaţie cu cea care eram eu cu ani în urmă, am acum, evident, mai multă putere să fac orice mi-am visat... plus că, în clipa de faţă, știu mai bine ce să fac, deoarece pe vremuri eram cam rătăcită.

Poate că la „rătăcirea” asta a contribuit şi faptul că erai foarte tânără când ai venit din Coreea în Europa, dar acum

locuiești la Roma, concursul tău destinat talentelor lirice se desfășoară în Franța, iar tu cânţi în întreaga lume. Ce semnificaţie dai cuvântului „acasă”?

De fapt, nu am un sentiment de „acasă”. Pentru mine, acasă înseamnă locul în care mă duc, locul în care îmi bate inima... acela reprezintă casa mea, indiferent de spaţiul geografic în care mă aflu într-un moment sau altul. Sunt o persoană extrem de flexibilă şi, prin urmare, am avut o sumedenie de „case” în viața mea până acum. Într-un fel, e mai bine că nu am niciodată acest, sentiment de acasă, pentru că nu sunt căsătorită, nu am copii, fiindcă e cu totul altceva atunci când un artist are o familie, are unul sau mai mulţi copii frumoşi și trebuie să se gândească și la aceştia. Eu sunt liberă ca o pasăre, ca un fluture, așa că, în cazul meu, prefer să văd în asta mai degrabă un noroc. [...]

ARTA JOCURILOR 3D.

De la suprafață la spațiu

Jocurile video de astăzi te fac să uiți cât de recentă este, de fapt, ideea de lume virtuală tridimensională. A existat o perioadă în care industria VG funcționa într-un plan bidimensional, populat de pixeli, personaje care se deplasau de la stânga la dreapta și secvențe de imagini, departe de spațiile pe care le poți explora în prezent. Pe măsură ce tehnologia a evoluat, la fel s-a schimbat și limbajul vizual. De la experimentele geometrice rudimentare la mediile digitale realiste, jocurile s-au aflat întotdeauna la intersecția dintre tehnologie și artă, transformând codul în spații pe care jucătorii le pot experimenta, în care se pot deplasa și cu care se pot conecta emoțional. Totuși, în anii ’90, ideea unui spațiu 3D coerent era încă o curiozitate tehnologică pe care Super Mario 64 a transformat-o într-o convenție de design. Nu a inventat grafica tridimensională și nici nu a fost primul platformer 3D, dar fost primul joc care a făcut ca o astfel de lume să pară naturală. Acum, la aniversarea de 30 de ani, privim lansarea ca un moment care a stabilit gramatica jocurilor tridimensionale moderne și a schimbat pentru totdeauna felul în care sunt imaginate spațiile virtuale.

În primii ani ai industriei jocurilor video, limitările tehnice i-au obligat pe artiști să lucreze cu puține elemente grafice, palete de culori restrânse și detalii vizuale minime. Primele jocuri video din anii 1940-1950, precum Tic-Tac-Toe sau Tennis for Two, demonstrau cât de capabile pot fi aceste sistemele digitale interactive, însă Spacewar!, a lui Steve Russell, a făcut un pas important în domeniu, introducând obiecte în mișcare, mecanici de luptă și interacțiunea în timp real. În anii ’70, jocurile arcade precum Pong și Space Race au

introdus gameplay-ul competitiv, contribuind la consacrarea jocurilor video ca formă de divertisment mainstream. Chiar dacă grafica 3D încă nu era o opțiune, artiștii căutau deja modalități de a crea iluzia de adâncime și spațiu fizic pe un ecran plat. Prince of Persia și Another World au depășit limitele animației, folosind tehnici precum rotoscopia pentru a face mișcarea să pară mai fluidă și mai realistă. Pac-Man, Super Mario Bros. și Sonic the Hedgehog foloseau trucuri vizuale precum umbrele și derularea paralaxă pentru a crea iluzia mișcării și a spațiului.

Lansat în 1996 pentru Nintendo 64, Super Mario 64 a fost jocul care a făcut ca 3D-ul să pară natural. Nu a fost nici primul joc 3D, dar a devenit modelul pentru aproape toate jocurile tridimensionale care au urmat. Conceput de Shigeru Miyamoto și Nintendo pentru a demonstra capacitățile consolei, a fost construit în jurul mișcării, explorării și ideii că spațiul virtual în sine ar putea deveni parte a experienței de joc. Una dintre cele mai revoluționare caracteristici ale sale a fost sistemul dinamic de cameră, care permitea un control al perspectivei independent de personaj, aspect care avea să devină mai târziu o caracteristică standard în era modernă. La fel de importantă a fost introducerea mișcării analogice, care a înlocuit comenzile restrictive ale consolelor anterioare cu o navigare fluidă la 360 de grade. Din acest moment nu mai erai constrâns de o structură liniară, caracteristică majorității jocurilor 2D, ci aveai posibilitatea de a explora și experimenta medii vaste. Castelul Prințesei Peach era un punct central de legătură între mai multe lumi, fiecare dintre ele având propriile obiective ascunse, secrete și modalități diferite de a aborda misiunile.

După lansarea Super Mario 64, designul 3D a devenit rapid noul standard în industria jocurilor video. Serii care existau inițial în plan bidimensional au trecut la lumi tridimensionale, în timp ce jocuri precum Crash Bandicoot, Spyro the Dragon și Banjo-Kazooie au adoptat perspectivele legate de mișcare, sistemele de cameră și explorare. Dar influența sa nu s-a oprit la jocurile tip platformă, dezvoltând designul spațial și în titluri precum GoldenEye 007 și The Legend of Zelda: Ocarina of Time. Pe măsură ce tehnologia a avansat pe parcursul anilor 2000, arta jocurilor a depășit estetica poligoanelor. Au început să apară medii mai detaliate și narațiuni cinematografice, în timp ce randarea, captarea mișcării și modelarea 3D au adus grafica mult mai aproape de realitate.

Dar Super Mario 64 nu a schimbat doar industria jocurilor video, ci și relația dintre public și lumile virtuale. A răspuns nevoii jucătorilor de a se îndepărta de traseele prestabilite și le-a oferit control deplin în modul în care experimentează și se raportează la universul digital, iar mișcarea a devenit în sine un instrument de explorare. Tehnologia continuă să evolueze, iar arta jocurilor depășește deja granița fotorealismului. Designul asistat de AI și lumile din ce în ce mai interactive încep să contureze o nouă eră vizuală, în timp ce dezvoltatorii experimentează direcții artistice mai stilizate, suprarealiste și diverse din punct de vedere cultural.

DAn PeRJOVSCHI

“Libertatea de a te exprima artistic vine la pachet cu responsabilitatea”

Ideea de expoziție retrospectivă împreunează doi termeni, arta și timpul. Drept urmare, ar fi interesant să aflăm care este perspectiva ta personală, deopotrivă ca om și artist, asupra timpului? Cum se definește timpul pentru tine?

Interesantă întrebare. Când ești tânăr, parcă ai tot timpul în fața ta și lucrurile curg mai greu, dar pe măsură ce îmbătrânești o iau tot mai repede, deci, dacă ar fi să-l definesc, timpul este ceva fluctuant, nu e niciodată egal. Dincolo de asta, în cazul artei mele, tot ce fac este bazat pe timp şi, cu toate că pare foarte

Pentru DAN PERJOVSCHI, unul dintre cei mai apreciaţi artişti români la scară globală, care a expus atât în muzee precum MoMA (New York), Centre Pompidou (Paris), Tate Modern (Londra) sau Moderna Museet (Stockholm), cât şi în summit-uri artistice ca Documenta Kassel, Manifesta sau Bienalele de la Veneţia şi Sydney, arta a avut dintodeauna un caracter politic, iar desenele, imaginile şi cuvintele, indiferent că sunt mixate în panoplii vizuale şi graffitti-uri, comics-uri şi ilustraţii de presă, performance-uri și instalații site-specific, ignoră voit frontierele trasate artificial între cult şi pop(ular). Convins că rolul său „nu e estetic, ci social”, DAN PERJOVSCHI a transformat desenul într-un mediu de informare și comentariu critic la adresa contextului sociopolitic şi economic, la a cărui anomalii, derapaje şi excese răspunde cu ironie şi umor ca formă de apărare a libertății. Practica sa artistică, definită în 40 de ani de activitate, a reprezentat subiectul expoziţiei din toamna trecută de la Timişoara (Dan Perjovschi. România – O retrospectivă 1985-2025), dar şi a celei din 2026, DRAFT pentru o retrospectivă comună, de la ARCUB – Hanul Gabroveni din Bucureşti, deschisă în continuare publicului până pe 26 iulie, în care Lia Perjovschi și Dan Perjovschi și-au reunit lucrările pentru prima dată în România, la care s-a adăugat recenta expoziție din cadrul Bucharest Design Festival, construită în jurul colaborării inedite dintre militantul artist şi casa de modă japoneză Comme des Garçons, CDG SHIRT 2026 x Dan Perjovschi, în cazul căreia a ales să-şi doneze onorariul către Asociația Dăruieşte Viață. Pentru a nu rămâne însă doar cu impresiile formate în baza a ceea ce vedem, ni s-a părut natural să îl şi ascultăm pe Dan Perjovschi, în cadrul unui dialog informal despre lume, artă şi... timp.

spontan, de fapt nu e așa. Lustruiesc fiecare desen până are o formă care mi se pare mie bună, îl pun pe perete și după aia îl tot repet, poate chiar şi 15 ani, deci mereu arta şi gândirea mea s-au bazat cumva pe acumulare, pe timp. În rest, nu pot să filosofez foarte mult, adică uneori am impresia că a trecut enorm de mult timp, iar altădată mi se pare că parcă a fost ieri, ştii? Realmente, mintea mea nu are o anume cursivitate, deci parcă sar peste niște momente și pe altele le lungesc cumva. Ca să dau, totuşi, o definiție, cred că timpul e o poveste emoțională.

Datorită acestor fluctuații, presupun că nu percepi timpul mereu ca un aliat...

Acum, că am ajuns la 65 de ani și trei metri pătrați de CV, da, este un aliat, dar la început nu era încă, pentru că nu ajungeam destul de repede acolo unde mi-aș fi dorit. După aia, când am ajuns, intrăm în altă poveste, care li se întâmplă tuturor oamenilor ce fac performanță în orice zonă, cred eu, fiindcă atunci când ajungi într-un vârf, nu stai foarte ușor acolo, adică mai aluneci și mai reiei urcuşul... eu mi-am dat seama de anumite momente abia după ce a trecut timpul. Pe de altă parte sunt lucrări care nu mi-au plăcut deloc atunci când le-am făcut, dar acum - în retrospectiva asta de 40 de ani, de exemplumă uit cu alți ochi la o lucrare de acum 10 ani, care, poate, nu mai îmi era în portofoliu, dar capătă o altă greutate cu trecerea timpului... adică timpul ăsta e ca o substanță, să zicem așa, atârnă greu. Pentru că privesc fotografii și sunt secvențe întregi din viața mea pe care eu le-am uitat, adică nu mai țin minte decât foarte puțin sau chiar nimic din zona aia, şi atunci mă gândesc cum dracu’ au trecut, totuși, acei zece ani? De asta spuneam că, la mine, timpul este foarte selectiv, foarte emoțional și, cumva, foarte maleabil.

Apropo de întorsul privirii spre lucrări ale tale mai vechi, cât de frecvent ți s-a întâmplat să se nască în tine şi dorința de a le revizita, de a le relua, bineînțeles, într-o formă upgradată?

Să știi că nu prea des şi nu de foarte mult timp. Am avut o retrospectivă în Statele Unite, în 2007, datorită unui teoretician american din zona de Performance

Art care ne-a sprijinit de-a lungul carierei, Kristine Stiles, care a predat multă vreme la Duke University şi era foarte cunoscută acolo, iar atunci când muzeul din localitate a presat-o să facă o expoziție, a zis:

‘Da, fac, dar numai cu ăștia doi’ [States of Mind: Lia & Dan Perjovschi, de la Nasher Museum of Art - n.r.]. Acela a fost, de fapt, primul moment în care amândoi, şi eu şi Lia, ne-am uitat la propria carieră şi din punct de vedere obiectual, pentru că, până atunci, fugisem ca nebunii înainte, fără să ne uităm vreodată în spate... de altfel, așa s-au petrecut lucrurile şi după ce s-a încheiat retrospectiva aia, adică iarăși am luat-o de la început și am privit doar înainte. [...]

Ascultându-l pe ALLEN GINSBERG... la 100 de ani

Din această perspectivă, creaţia lui Allen Ginsberg merită a fi (re) descoperită mai mult ca oricând, pentru că, pe parcursul întregii vieţi, de la declarațiile sale împotriva represiunii sexuale din anii ’50 şi protestele contra războiului din Vietnam până la aşezatul pe calea ferată din Rocky Flats pentru a opri producția de plutoniu sau opoziția fermă față de distrugerea mediului înconjurător, artistul și-a pus întotdeauna în joc deopotrivă vocea, mintea și corpul. Devenit celebru mai ales datorită poemului

La aniversarea a 100 de ani de la naşterea vizionarului poet, compozitor şi fotograf Allen Ginsberg (1926-1997), merită să ne reamintim că, dincolo de a face din poezie o componentă esenţială a culturii Beat şi, mai târziu, a celei Hippie, acesta, ca susținător fervent al drepturilor civile şi ale omului, a inspirat și influențat continuu artiști și activiști din întreaga lume, iar moştenirea lui spirituală continuă să rămână şi în prezent extraordinar de relevantă într-o lume devenită apăsătoare şi nesigură datorită numărului tot mai mare de lideri cu tendinţe autoritariste şi de cetăţeni radicalizaţi, de adulţi resemnaţi sau nepăsători și de tineri din generaţii care încheie alfabetul, nesiguri de posibilitatea de a genera o schimbare socială semnificativă.

Howl, Ginsberg a dat glas la vremea sa cu emoție autentică

și totală onestitate unei generații deziluzionate de materialism, război și represiune, iar forţa lui de expresie, ce a contribuit la dărâmarea sau erodarea multor tabuuri, a contribuit major la pasii făcuţi ulterior de societate în direcţia liberei exprimări. Desigur, cea mai simplă şi directă modalitate de a intra în contact cu Allen Ginsberg este cititul, fie al poemelor sale, care au început să fie publicate începând din 1956, fie al sumedeniei de analize literare sau de context care i-au fost dedicate, iar la asta se adaugă privitul

albumelor de fotografii pe care le-a realizat pe parcursul a peste patru decenii, ce documentează atât viaţa socială şi culturală americană printr-un sistem de filtrare personal (începând cu imaginile din 1945-46 cu William Burroughs, Jack Kerouac şi Hal Chase), cât şi peregrinările lui de globetrotter, din Tanzania până în URSS.

A treia cale de-al descoperi o reprezintă ascultatul, iar punctul de plecare îl reprezintă, fără îndoială, albumul Allen Ginsberg at Reed College - The First Recorded Reading of Howl and Other Poems, care oferă exact ceea ce promite titlul... cu o menţiune. Legendara primă lectură publică a poemului

Howl, susținută de Ginsberg, a avut loc la Galeria Six din San Francisco, pe 7 octombrie 1955, când în public se aflau Gary Snyder, Jack Kerouac, Lawrence Ferlinghetti și Neal Cassady, iar aceștia au recunoscut imediat natura istorică a serii. Kerouac avea să descrie evenimentul în romanul Dharma Bums, iar Ferlinghetti a publicat poemul în anul următor, în seria sa City Lights Pocket Poets, dar, totuși, nimeni nu a înregistrat acel happening. Abia după ce Ginsberg și Snyder au mers la alma mater a celui din urmă, Reed College din Portland, poezia a fost înregistrată de Valentine’s Day, în 1956, doar că, secătuit de energie, Ginsberg a renunțat după prima parte. Totuşi, aceasta, alături de alte șapte poezii, oferă o imagine despre artistul aflat la început de carieră, care nu avea pe atunci încă nicio carte publicată.

Audiţiile rămân însă importante pentru descifrarea personalităţii lui Ginsberg în primul rând datorită pasiunii acestuia pentru muzică, reflectată în compoziţiile

proprii, interpretate la armoniu indianalbumul inspirat de colecţia ilustrată de poezii a lui William Blake, Songs of Innocence and Experience -, sau prin colaborări inedite (Paul McCartney, Bill Laswell, Philip Glass), dar şi faptului că artistul Beat a avut o influență majoră asupra a numeroși muzicieni, de la cantautori iconici, precum Bob Dylan sau Patti Smith, până la trupe-fanion din diferite perioade din istoria Rock-ului, ca The Grateful Dead, The Clash sau Sonic Youth.

Rolul crucial al lui Allen Ginsberg în muzica din a doua parte a secolului al XX-lea este adesea subevaluat, iar pentru a-l percepe e suficientă ascultarea combo-ului de albume The Fall of America. Primul, A 50th Anniversary Musical Tribute (2021), este o selecție de versuri și extrase din cartea lui Ginsberg din 1973, The Fall of America: Poems of These States, 1965-1971, puse pe muzică de membri ai Grateful Dead, Fugs, Sonic Youth, Handsome Family,

Virgin Prunes

și Yo La Tengo, plus Devendra Banhart, Bill Frisell, Andrew Bird și Angelique Kidjo, iar a doilea volum, A Musical Tribute

To Benefit Pen America (2023), beneficiază de aportul unui spectru foarte larg de artişti din zone de expresie diferite, de la Ai Weiwei şi Thurston Moore la Philip Glass şi Miho Hatori.

Indiferent însă de forma prin care se ajunge la creaţiile co-fondatorului mişcării Beat, acestea ne relevă un căutător spiritual neobosit și un activist aflat mereu la răscrucea dintre artă și revoluție. Allen Ginsberg ne-a provocat să vedem - să vedem, nu să privim! - frumusețea, umanitatea, dar şi nebunia dintr-o lume ce riscă să se auto-distrugă. Moștenirea pe care ne-o lasă poetul continuă să se regăsească implicit în protestele fiecărui artist faţă de excesele, abuzurile sau derapajele celor care deţin puterea.

GReGOR eRIK-DennIS

Cum a început povestea ta cu arta tatuajelor?

A fost o alegere spontană sau ceva planificat în timp?

Povestea mea cu arta tatuajelor e una recentă și a fost spontană, dar are la bază ani de studiu și practică în domeniul artelor vizuale și în multe câmpuri ale acestuia. Cursuri de desen, grafică și pictură, urmate de Liceul de Arte Plastice din Timișoara, au pus fundația cunoștințelor și abilităților mele, bineînțeles clădite în jurul unei pasiuni puternice pe care o am dintotdeauna.

„Clientul primește o experiență întreagă, nu doar un produs”

Gregor Erik-Dennis este un tattoo

artist din Timișoara, în vârstă de 27 de ani, care și-a construit parcursul profesional în jurul artei și al expresiei vizuale. După numeroase experiențe în diferite ramuri ale artelor vizuale, a descoperit în tatuaj forma de creație care i-a oferit atât stabilitate, cât și libertatea de a transforma pasiunea într-o profesie. Prin stilul său artistic și atenția acordată fiecărui detaliu, Gregor spune că privește tatuajul nu doar ca pe un desen pe piele, ci ca pe o experiență personală și o formă autentică de artă.

După obținerea atestatului în cadrul studiilor universitare și programului de licență, au urmat cele de masterat, în cadrul secției de Grafică de la Facultatea de Arte și Design din Timișoara. Disertația a purtat titlul de „Caligrafie abstractă în arta tatuajelor”, lucrările fiind piese de artă realizate pe diferite cunoștințe, prieteni sau clienți care s-au oferit să ia parte la acest proiect de amploare. Aceste lucrări au fost fotografiate și expuse, dar în prezent încă „umblă pe stradă” și sunt parte din cineva, pentru totdeauna. Cu sprijinul părinților în această direcție, cu informațiile primite pe parcursul anilor de la cadrele didactice devotate și cu experiențele primite, plus ajutorul câtorva oameni din lumea tatuajelor care m-au învățat acest meșteșug, am reușit să pot spune mândru că idealul a fost împlinit și arta a devenit un job mai mult decât stabil. În paralel cu studiile și tehnicile învățate, mereu am căutat să încerc, să înțeleg și să monetizez multe și diverse tehnici, de la picturi murale și graffiti până la haine custom, tablouri, stickere etc. Reputația creată în timp a ajuns să îmi ofere stabilitate în momentul în care explorarea tehnicilor s-a oprit la tatuaje.

Ce înseamnă pentru tine un „tatuaj reușit”?

Un tatuaj reușit nu se oprește doar la zâmbetul clientului și mândria cu care îl poartă în

momentul în care părăsește salonul. El trebuie să treacă testul timpului și să fie lizibil și peste un an, dar și peste 10. Pentru un rezultat bun prima oară, este responsabilitatea artistului să se asigure că înțelege ideea clientului și că o aplică corect din toate punctele de vedere. În timp ce tehnicile și materialele folosite se pot adapta și pot varia, igiena nu. Este un singur mod corect de a lucra curat și nu există scurtături. Apoi se predă ștafeta purtătorului, care trebuie să respecte cu strictețe sfaturile primite de la artist pentru vindecarea, îngrijirea și întreținerea acestuia. Un ultim punct ar fi faptul că nu totul se rezumă doar la tatuaj. Clientul primește o experiență întreagă, nu doar un produs. Pentru a face un client să se întoarcă, nu este de ajuns un tatuaj impecabil. Cum te prezinți, cum te porți și cum faci clientul să se simtă pe parcursul sesiunii este la fel de important ca rezultatul final.

Cum reușești să transformi o idee vagă a clientului într-o operă de artă personală? Pentru a transforma ideea clientului într-o operă de artă personală este nevoie de deschidere, înțelegere și sprijin. Clientul vine cu toată încrederea, iar rezultatul trebuie să fie pe măsură. Faptul că tu „ești expertul” în ochii lui înseamnă că tu ai puterea de a lua decizii în locul lui, îndrumându-l pas cu pas spre un rezultat consistent și construind împreună designul bazat pe dorințele și cerințele lui. El vine cu o idee, poate uneori nerealizabilă, dar este de datoria ta, ca tattoo artist, să iei decizia cea mai bună pentru fiecare persoană în parte. Pentru asta trebuie să

te „conectezi” cu fiecare personalitate și să te adaptezi oricărei situații.

Ce sfaturi ai pentru cineva care își face primul tatuaj?

Este important să studiezi o perioadă bună de timp subiecte și tematici care crezi că ți se potrivesc, iar apoi să cauți un artist care excelează în stilul pe care îl dorești. Pe lângă profilurile și portofoliile artiștilor din mediul fizic sau online, recomandările din gură în gură rămân încă neprețuite, deci ține cont și de ele. Asigură-te că totul se întâmplă într-un mediu igienic, curat și ordonat, unde toate normele sunt mereu respectate cu strictețe pentru a nu intra în contact cu boli sau infecții.

Cum vezi evoluția industriei de tatuaje în România? Ce s-a schimbat în ultimii ani? Industria tatuajelor în România e abia la început. Un trend, ca să devină „vechi”, are nevoie de cel puțin 100 de ani. Într-o națiune unde recent s-au dezghețat gândirile după ce a ieșit de sub pantoful comunismului, putem spune că acest curent abia acum începe să ia avânt. Apar tot mai mulți artiști, cu tot mai multe cereri din partea publicului. Totuși, mai are mult până la apogeu. Ideologia din spatele tatuajului se schimbă treptat, iar persoanele tatuate sunt din ce în ce mai acceptate și tolerate în societate. În zilele noastre, tatuajele sunt privite mai degrabă ca un accesoriu, căruia fiecare îi oferă ce însemnătate dorește. Se pot lega de el povești, experiențe sau amintiri, dar este suficient și „mi-a plăcut și l-am făcut”.

DIALOGuRI FĂRĂ nOTe

ALBERT CASTIGLIA: O poveste despre Blues, începută cu... dichis

MElectromures

AnIVeRSARe

TRUE BLUE: Albumul care a transformat-o pe Madonna într-un simbol Pop culture

SHARRIE WILLIAMS O viață între Gospel și Blues

elomanilor care au trăit măcar o dată în ultimii ani experienţa oferită de Braşov Jazz & Blues Festival, numele lui Sharrie Williams este asociat deja cu o explozie de energie şi vitalitate molipsitoare, indiferent că apariţiile ei au loc pe scena principală a festivalului, la Biserica Fortificată din Bod sau în session-urile nocturne care se întâmplă în Dean’s Pub, deci prezenţa celei supranumite The Princess of Gospel Rockin’ Blues pentru a șasea oară în orașul pe care îl numește adesea „a doua sa casă” îi va face să revină şi la această ediţie, care va avea loc în perioada 14-16 august, mai ales că Sharrie va susţine la Bod un concert realmente special alături de Sepsi Gospel Band şi Lars Kutschke Band, în care tradiția Gospel se întâlnește cu influențe contemporane.

Pentru pasionaţii de cântări live care vor ajunge pentru întâia oară la Braşov Jazz & Blues Festival, în al cărui program se regăsesc anul acesta artişti ca Walter Trout, Alfredo Rodriguez, A-C Leonte sau Janiva Magness, poate că nu e lipsit de interes să reamintim faptul că, pe parcursul a aproape 40 de ani de turnee şi înregistrări de studio, SHARRIE WILLIAMS (n. 1965) s-a impus drept una dintre cele mai apreciate voci ale Blues-ului contemporan, o artistă care îmbină în mod spectaculos influențe de Gospel, Soul și Rock, calitate confirmată de multiplele nominalizări la Blues Music Awards peste Ocean şi distincţii primite în Europa (inclusiv premiul L'Académie du jazz din Paris), precum şi colaborări cu muzicieni iconici, precum Koko Taylor, Buddy Guy, Dizzy Gillespie sau Van Morrison.

Sharrie are rădăcini profunde în Gospel ea începând să cânte la vârsta de 12 ani în corul bisericii, dar Marion McKinnie este cea care

a provocat-o pe tânără printr-o amplă pregătire vocală în Jazz, Gospel, muzică de concert și de teatru, care au făcut-o să combine cântatul cu actoria şi astfel a fost inclusă în distribuţia Musical-ului de succes I Need A Man, în 1993, după care a devenit o prezenţă regulată în cluburile de Blues din Chicago cu propria trupă, The Wiseguys, cu care, de altfel, a şi primit o nominalizare la BMA pentru album live în 2001. De aici încolo, drumul ei în muzică a fost mereu asociat cu succesul de public, iar asta se datorează faptului că Sharrie Williams cântă Blues pentru că a trăit Blues-ul, fiind expusă în viaţă la abuzuri mentale şi fizice, dar şi la numeroase tragedii personale, deci Bluesul este ceea ce remarcabila artistă cunoaște cel mai bine, după cum putem afla ascultând

The World is in Trouble şi Out of sau, cel mai bine, asistând la recitalurile ei din cadrul Braşov Jazz & Blues Festival.

Ce ascultăm în luna iunie

Începutul verii ne oferă cantautori americani ce îmbină cu brio popul cu muzica jazz, trupe britanice care se inspiră din semnale radio bizare și nesperate albume ale starurilor country nonagenare. Astfel, în luna iunie, explorăm lansări rock, bluegrass, folk și country, gata să fie ascultate în format fizic sau pe platformele de streaming.

Bruce Hornsby

Indigo Park

După ce și-a petrecut anii ’80 în topuri, cu al său melanj între pop memorabil și influențe fusion, Hornsby se adăpostește de ceva timp în zona nișată a experimentărilor artistice. Câștigător a trei premii Grammy, cantautorul american revine cu un material discografic ce ne aduce aminte de sonoritățile '90 ale carierei sale, căci complexitatea armonică se îmbină armonios cu refrene memorabile, ritmuri de tobă bine definite și versuri cinematice. Îmbrățișând cu succes excesul experimental cu cumințenia pop-ului mainstream, Hornbsy nu își părăsește originile, ci le oferă un update binemeritat, unitar și bine interpretat.

Muse

The Wow! Signal

Pe 15 august 1977 (cu o zi înainte de moartea lui Elvis), radiotelescopul de la Universitatea din Ohio, Statele Unite, a detectat un semnal radio venit tocmai din constelația Sagittarius. Neexplicată până în ziua de astăzi, anomalia este adesea atribuită unei transmisiuni extraterestre, iar acest fapt se pare că i-a influențat și pe membrii formației Muse în ceea ce privește conceptul noului lor album. Conform solistului Matt Bellamy, materialul explorează „mistere cosmice”, „posibilitatea contactului cu ceva mai mare decât noi înșine”, și, de ce nu, poate face trimitere și la magnum opusul sci-fi al lui Steven Spielberg, Close Encounters of the Third Kind.

Cel de-al 79-lea album de studio al cantautorului american ne demonstrează faptul că vârsta este doar un număr. Nu de alta, dar la 93 de ani, Nelson încă se suie în autobuze și cântă de-a lungul și de-a latul Statelor Unite, lansând albume bine interpretate și împachetate.

Totodată, noul LP ne prezintă și o colaborare componistică cu Bob Dylan, I Can’t Read Your Mind, dar și multiple cântece compuse de producătorul Buddy Cannon. Nu vom fi prea surprinși din punct de vedere muzical, însă nu putem ignora tenacitatea, inspirația și dragostea cu care Willie Nelson continuă să interpreteze și să popularize muzica country.

ALBERT CASTIGLIA

O poveste despre Blues, începută cu... dichis

Recent câştigatul Blues Music Award pentru cel mai bun album, Help Yourself, reconfirmă valoarea parteneriatului creativ al tandemului Blood Brothers, fiind al doilea primit de către Mike Zito şi Albert Castiglia după cel din 2024 pentru LP-ul lor de debut, iar asta nu face decât să crească aşteptările de la concertul pe care cei doi îl vor susţine în iulie, pe scena Open Air Blues Festival de la Brezoi. Pentru efervescentul bluesman de origine cubano-italiană ALBERT CASTIGLIA, această colaborare reprezintă însă doar o parte dintr-o istorie personală de succes, ale cărei file cuprind interacţiuni cu muzicieni ca Junior Wells, Ronnie Earl sau Pinetop Perkinks, precum şi numeroase distincţii prestigioase (începând din 2020, Castiglia a fost premiat cu regularitate cu Blues Music Awards, inclusiv la categoria ‘artistul de Blues-Rock al anului’), care au făcut din el unul dintre cei mai în vogă cantautori din Blues-ul contemporan. Pentru iubitorii de la noi ai acestui gen muzical, concertul de la Brezoi nu va deschide însă un capitol din povestea lui Albert Castiglia, ci, dimpotrivă, reprezintă un happy-end al unuia, început în 2022, cu întâlnirea care s-a petrecut în cadrul minunatului festival din Delta Dunării, Dichis’n’Blues, un eveniment meteoric... după cum am crezut o bucată de vreme. Spun asta pentru că, după o lungă pauză, acest festival-boutique cu totul aparte renaşte la Somova, unde va

foto ©RickWitt

avea loc în perioada 12-14 iunie. Atunci, în pandemie, Castiglia a venit la Tulcea alături de Zito, dar au avut cântări separate, întrucât „frăţia de sânge” se manifesta încă în fundal, pe palierul producţiilor de studio, iar acel contact pe viu ne-a prilejuit debutul unui lung dialog, în decursul căruia apreciatul muzician a expus cu o admirabilă francheţe modul în care experienţele sale personale, indiferent de natura acestora, i-au influenţat parcursul în lumea Blues-ului. Dacă pe scenă se dovedeşte a fi un artist captivant, dincolo de aceasta, ALBERT CASTIGLIA ne-a arătat un caracter nu mai puţin admirabil şi merită cu certitudine a fi descoperit de către publicul român.

Albert, dacă cineva ar judeca după discurile tale care au devenit #1 în topuri sau numeroasele premii, ar putea crede că duci o viaţă fără griji, cu multe groupies şi cu limuzină la scară...

Viaţa mea este una modestă, dar mi-e foarte bine aşa. Câştig rezonabil, cât să pot avea o viaţă decentă şi am o maşină normală, soţia mea la fel… mă rog, ea are una nouă acum, dar nu e o maşină de lux, ci un Hyundai, fiindcă înainte a avut un Cadillac cam hârbuit. Banii mi-i fac din turnee, nu din vânzările de discuri pe care se bazează clasamentele

Billboard, fiindcă, real, nu prea mai poţi trăi din albume în clipa de faţă. Pe de altă parte, eu cred că aceste forme de recunoaştere sunt cu adevărat foarte importante, pentru că noi, ca muzicieni, suntem predispuşi la a ne îndoi de noi înşine, suntem lipsiţi de încredere în calităţile noastre şi ne judecăm tot timpul, adică mereu ne întrebăm de ce facem ceea ce facem şi de ce luăm deciziile pe care le luăm. Nu suntem niciodată siguri că muzica pe care o cântăm va ajunge la public sau nu, aşa că, atunci când m-am văzut în Top Billboard pe poziţia numărul 1, m-am simţit foarte bine. Să nu-i crezi niciodată pe cei care spun că nu contează să fii #1 sau să primeşti un Blues Music Award, asta e o abureală,

fiindcă, de fapt, ele reprezintă semne de apreciere venite din partea colegilor, a industriei, a fanilor, iar toate astea înseamnă foarte mult pentru echilibrarea acelei lipse de încredere în sine. Bineînţeles că muzica rămâne mereu pe primul loc, dar faptul că ascultătorii au o reacţie pozitivă la ceea ce faci, iar aprecierea ia forma topurilor sau a premiilor înseamnă foarte mult, cel puţin pentru mine... nu am cum să mint în privinţa asta. Eu chiar le sunt recunoscător celor care îmi ascultă cu drag muzica, pentru că, fără ei, eu nu aş fi aici şi noi doi n-am ajunge să stăm de vorbă. Publicul mă ţine în viaţă, îmi dă sens, îmi oferă mijloacele de a-mi câştiga existenţa, iar eu apreciez asta enorm. [...]

Cum s-a născut „frăţia” cu Mike Zito, pentru că, de la Masterpiece încoace, deci din 2019, toate albumele tale au fost scoase la casa lui de discuri şi apoi, treptat, aţi început să apăreţi pe scenă ca Blood Brothers? Primul album pe care am cântat împreună a fost Big Dog [albumul lui Albert Castiglia din 2016 - n.r.], dar eu îl ştiam deja pe Mike de peste 15 ani. Suntem aproape de-o vârstă şi am crescut amândoi în anii ’80 cu Heavy Metal şi Hard Rock, pentru că asta era muzica pe care o ascultau toţi copiii din clasa de mijloc din America acelor vremuri. La început, nu ascultam deloc Blues, ci Van Halen, AC/DC, Led Zeppelin sau ZZ Top, iar noi ne-am împrietenit ascultând muzica asta, plus că ambii suntem italieni de origine, deci aveam foarte multe în comun. Mike a fost cel care m-a ajutat mai târziu, în 2014, să semnez cu Ruf Records şi tot el a produs două din cele trei albume pe care le-am scos acolo. Prietenia noastră este foarte importantă pentru mine şi, din punct de vedere artistic, am dovedit deja că ne împăcăm foarte bine, depotrivă în studio şi pe scenă. [...]

BRIAN WILSON

Sunetul viitorului: și reinventarea muzicii Pop

La finalul anilor ’40, compozitorii francezi Pierre Henry și Pierre Schaeffer și-au pus următoarea întrebare: ce s-ar întâmpla dacă muzica ar îmbrățișa zgomotele de zi cu zi? Astfel, prin compoziția lor, „Symphonie pour un homme seul”, o așa-numită „simfonie a zgomotelor”, cei doi au explorat alienerea umană prin renunțarea la instrumentele „tradiționale” și îmbrățișarea sunetelor provocate de uși închise, pași, șoapte, țipete și bătăi de inimă ale unui greiere. Cu câteva decenii înainte, compozitorul italian Luigi Russolo lansa și el o teorie care destabiliza din temelii universul muzical. În manifestul său, „L’Arte dei rumori”, publicat în 1913, acesta menționa faptul că imitarea și folosirea zgomotului urban în compozițiile muzicale reprezintă viitorul artei sunetelor.

Și totuși, ce legătură există între experimentele scandaloase ale compozitorilor europeni din prima parte a secolului XX și briza californiană a anilor ’60, unde colțurile înțepătoare ale arhitecturii Googie se îmbinau atât cu relaxarea hippie, cât și cu expansiunea economică a Statelor Unite? În timp ce filmele de la Hollywood ne ofereau o realitate ultra-colorată prin folosirea unor tehnici de post-procesare precum Cinemascope sau Technicolor, muzicienii foloseau studioul de înregistrări drept un instrument de sine stătător, extinzând cu bună știință limitele și scopul muzicii de consum.

Astfel, dacă Henry, Schaeffer și Russolo visau la o lume în care vioara era înlocuită de o ușă trântită, atunci Brian Wilson reprezintă mesagerul de succes al acestora, căci legendarul Pet Sounds, lansat în primăvara lui 1966, folosește lătrături de câini, cutii de Coca-Cola lovite cu bețe, claxoane de biciclete, fluiere și sunete de tren, îmbinate cu limbaje ritmice, armonice și melodice extinse. Născut în iunie 1942 (la două zile după Paul McCartney), Brian Wilson se transformă rapid într-un lider al

noului pop avangardist, co-fondând formația The Beach Boys, în 1961, și devenind curând primul muzician pop creditat drept compozitor, aranjor, producător și interpret al propriului material. Îmbinând sunetul californian cu pop psihedelic, art pop, muzica progresivă și sunshine pop, Wilson dă naștere unui fenomen nemaivăzut, și anume o muzică pop cu substanță, pregătită să se ia la trântă cu așa numitele muzici savante. De fapt, acest „pop însorit” reprezintă cu brio idealurile relaxate ale deceniului, prezentate atât în arta sunetelor de artiști precum The Beach Boys sau The Mamas and the Papas, cât și în artele vizuale, în picturi precum A Bigger Splash (1967), a lui David Hockney.

Îmbrățișând contextul cultural al anilor ’60, Brian Wilson se avântă cu extraordinar succes în producția, compoziția și interpretarea muzicii surf rock, îmbrățișând ulterior pop-ul și rock-ul progresiv, în magnum opus-ul Pet Sounds, album ce i-a influențat și pe Beatles în compoziția LP-ului lansat anul următor, Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band. Exercitând un control nemaiîntâlnit în universul pop, un ultra-tânăr Wilson înregistrează multiple

versiuni ale aceleiași melodii, schimbă brusc tonalitățile în momente neașteptate, taie și lipește benzile audio, creează melodii și acompaniamente inedite la chitară bas (fapt ce l-a influențat ulterior și pe Elton John) și folosește instrumente neobișnuite în pop-rock, precum viori sau theremin. De fapt, thereminul, un instrument muzical inventat de Leon Theremin în 1920, care produce sunete nu prin atingerea propriu-zisă, ci prin mișcarea mâinii de la distanță, în jurul antenei, este folosit de Wilson în hitul de mare succes Good Vibrations (1966), pentru a ilustra „vibrațiile bune” adesea simțite de animalele de companie. În plus, în muzica de film a deceniilor precedente, compozitori precum Bernard Herrmann foloseau adesea theremin-ul pentru a marca sosirea OZN-urilor și a vizitatorilor extratereștri.

După succesul fulminant alături de Beach

Boys, cariera lui Wilson se întrerupe brusc din cauza problemelor de sănătate mintală, inclusiv schizofrenie și bipolaritate, fapt ce îi transformă următoarele decenii în perioade de autoizolare și limitare a creațiilor artistice. Așa cum a fost cazul și altor artiști, precum Elvis Presley sau mai

târziu, Michael Jackson, Wilson se înconjoară de doctori bizari, printre care se numără și Eugene Landy, un psiholog care a exercitat o influență majoră asupra acestuia în perioada anilor ’70 – ’90, oferindu-i tratamente neobișnuite și controlându-i o bună parte din imperiul financiar.

Și, totuși, într-o lună în care comemorăm un an de la trecerea sa în neființă, ne-am putea întreba cum ar fi arătat muzica pop a secolului XX fără unul dintre creatorii săi de geniu, căci influența în evoluția acestui gen se extinde asupra unor generații întregi de muzicieni. „Brian avea acel misterios geniu muzical care făcea ca melodiile lui să fie dureros de speciale”, spune Paul McCartney, în timp de Elton John declară: „Am ajuns să-l iubesc ca persoană, iar pentru mine a fost cea mai mare influență asupra felului în care compun; a fost un geniu muzical și un revoluționar”. Torturat de propriile gânduri și înzestrat cu un talent componistic rar întâlnit, Wilson rămâne arhetipul muzicianului genial, original și plin de dorință de experimentare artistică.

TRUE BLUE

Albumul care a transformat-o pe Madonna într-un simbol Pop culture

În vara lui 1986, Madonna era deja un fenomen global, o figură imposibil de ignorat și, pentru o bună parte din societatea conservatoare a epocii, un mic coșmar ambulant. Pe 30 iunie, odată cu lansarea albumului True Blue, artista a făcut pasul decisiv de la statutul de superstar provocator la acela de icon Pop culture. 40 de ani mai târziu, discul rămâne unul dintre cele mai importante albume pop realizate vreodată și, poate mai important, momentul în care Madonna a devenit oficial ceea ce presa avea să numească... „The First Lady of Pop”.

Privit retrospectiv, True Blue este un album iconic al anilor ’80, dar probabil și discul care definește cel mai bine ideea de „Madonna imperial phase” — perioada în care orice era legat de Madonna devenea automat reper vizual, muzical sau social. Totul funcționa simultan: muzica, imaginea, scandalul, sexualitatea calculată, cinematografia videoclipurilor, relația obsesiv urmărită cu Sean Penn.

Înainte de True Blue, Madonna lansase piese consacrate și redefinise imaginea femeii pop în mainstream, dar albumele anterioare păstrau încă energia unei artiste care încerca să cucerească lumea. True Blue este primul material realizat de cineva care știe deja că a câștigat. Madonna însăși avea să spună că este albumul ei „despre dragoste”, dedicat lui Sean Penn cu care se căsătorise în 1985, în perioada cea mai haotică și

mediatizată a relației lor. Presa tabloidă îi urmărea obsesiv, transformându-i într-un cuplu toxic și magnetic, un precursor al culturii paparazzi moderne. , albumul reprezintă unul dintre cele mai sofisticate produse pop. True reușește să îmbine dance-pop-ul cu influențe doo-wop, Motown, latin pop și chiar soul cinematic, fără să pară artificial. Este un album extrem de atent construit, în care fiecare piesă funcționează ca single

Papa Don’t Preach rămâne unul dintre cele mai curajoase momente pop mainstream ale anilor ’80 — o piesă despre sarcină adolescentină lansată într-o Americă profund conservatoare, aflată în plină eră Reagan. Madonna transformă subiectul într-o dramă pop gigantică, cu orchestrații inspirate din muzica clasică și o interpretare cinematografică. Desigur, controversa a fost mediatizată intens: grupurile religioase au atacat-o, presa a dezbătut mesajul

cântecului, iar Madonna a înțeles încă o dată că indignarea publică poate deveni cea mai eficientă formă de marketing cultural.

După aceea vine Open Your Heart, probabil una dintre cele mai pure demonstrații ale geniului ei pop. Sexy, jucăușă și catchy, piesa este construită pe acel echilibru specific Madonnei dintre inocență și provocare. Videoclipul, în care artista apare într-un cabaret inspirat vizual de estetica europeană underground, continuă înclinația ei pentru amestecul dintre sexualitate, artă și ironie.

Adevărata piesă emoțională a albumului este Live to Tell. Balada lentă și melancolică arată o Madonna complet diferită față de imaginea exuberantă cu care cucerise MTV-ul. Mulți critici consideră și astăzi că este una dintre cele mai bune interpretări din întreaga ei carieră. Apoi, există La Isla Bonita — cântecul care avea să schimbe definitiv relația dintre pop-ul american și influențele latino în mainstream. Astăzi pare ceva normal ca superstarurile pop să împrumute elemente hispanice, dar în 1986, Madonna făcea asta într-un mod complet diferit față de standardele industriei. Piesa are exotism, romantism, iar videoclipul consolidează imaginea artistei ca simbol global, capabil să traverseze culturi și estetici fără să își piardă identitatea.

Succesul albumului a fost gigantic. True Blue a ajuns pe primul loc în zeci de țări și a devenit unul dintre cele mai bine vândute albume din toate timpurile. La patru decenii de la lansare rămâne singurul album realizat de o artistă feminină în anii ’80 care se află încă în Top 50 al vânzărilor globale all-time — o performanță care spune multe despre impactul său cultural și comercial.

și glamour-ul artificial al lucrărilor lui Andy Warhol. Este imaginea perfectă pentru momentul în care Madonna încetează să mai fie doar un artist pop și devine o referință pop culture. Nu mai pare o persoană reală, ci un simbol construit pentru consum global — exact mecanismul pe care Warhol îl transformase în artă cu două decenii înainte.

Imaginea albumului a avut un rol crucial în acest proces. Coperta True Blue, fotografiată de Herb Ritts, este astăzi una dintre cele mai iconice imagini din istoria pop culture. Portretul stilizat al Madonnei, cu capul înclinat și lumina sculpturală, trimite direct la estetica Pop-Art

Iar aici stă poate marea forță a albumului: True Blue nu funcționează doar muzical, ci ca întreg ecosistem cultural. Discul surprinde perfect momentul în care muzica Pop începe să devină o experiență totală — sunet, fashion, sexualitate, cinema, scandal, televiziune și branding personal fuzionate într-un singur produs. Astăzi, fiecare superstar Pop operează după această logică. De la Lady Gaga la Britney Spears, Beyoncé, Dua Lipa, aproape fiecare mare artistă a ultimelor decenii a moștenit ceva din modelul construit de Madonna în era True Blue. În 1986, Madonna inventa practic regulile jocului.

MAYA HAWKE

Despre iubire, identitate şi împlinire

Pentru tânăra artistă newyorkeză Maya Hawke (n. 1998), presiunea generată de atenţia mass-media şi a publicului a devenit ceva familiar cu destul timp înainte de a-şi câştiga popularitatea la nivel global prin rolul din serialul Strangers Things, dat fiind faptul că părinţii ei sunt celebrii actori Ethan Hawke şi Uma Thurman, dar şi pentru că şi-a început cariera de actriţă şi fotomodel încă de la vârsta de 19 ani, cu apariţiile din adaptarea BBC a clasicului roman Little Women şi, respectiv, cele din revista Vogue. Drept urmare, n-am putea zice că dislexica Maya, care a pendulat cu studiile între Royal Academy of Dramatic Arts de la Londra, studioul de actorie al Stellei Adler şi Juilliard School, prestigiosul conservator din Big Apple, a avut parte de o adolescenţă tipică, iar asta, în mod evident, a lăsat urme, amplificând în ea dorinţa de auto-cunoaştere.

În mod inspirat, Maya Hawke a ales muzica pentru a se explora pe sine şi a-şi evalua vulnerabilităţile, pentru că Maitreya Corso, lansat la finalul acestei primăveri, este deja al 4-lea său album şi o impune ca o voce semnificativă pe scena

Indie Folk. Acest nou LP apare tot sub egida label-ului independent Mom+Pop Music - care îi mai are în portofoliu, printre alţii, pe Tom Morello, Tash Sultana şi Beach Bunny -, ca şi precedentele Blush (2020), Moss (2022) şi Chaos Angel (2024), dar, spre deosebire de acestea, se dovedeşte a fi mult mai curajos şi ambiţios, deoarece are un pronunţat caracter autobiografic, Maya Hawke fiind co-autoare a tuturor versurilor ce definesc un alter ego fictiv, un „magical misfit”, inspirat în egală măsură de Mahayana budistă şi de poeţi occidentali precum beatnik-ul Greory Corso sau Leonard Cohen.

În pofida dorinţei manifeste de a experimenta conceptual, Maitreya Corso este departe de a fi un album perfect din perspectiva producţiei muzicale şi ne arată că artista încă nu a ajuns la maturitatea deplină, dar, în cazul ei, tocmai asta îl face remarcabil, pentru că, dincolo de metaforizarea unor teme legate de artă sau spiritualitate, oferă credibilitate întrebărilor de ordin introspectiv - comune multor dintre tinerii adulţi din ziua de azi - pe care cantautoarea şi le pune cu atâta onestitate şi lipsă de teamă: „What if I got what I wanted? What if I was who I wanna be? What if I knew how to be?”. Maya Hawke merită a fi descoperită şi urmărită în viitor de către melomani, indiferent de vârstă, datorită incontestabilului ei har de storyteller milenial.

Efascinant să vezi și să asculți tineri muzicieni care evocă limpede și atractiv jazz-ul clasic în timp ce îl acordează la armoniile și disonanțele zilelor noastre. Pianistul Sean Mason se află la a doua reușită de acest gen, cu un album pe care-l putem asculta oricând, ba chiar îl putem recomanda celor care vor să se apropie de jazz și nu știu cum. „A Breath Of Fresh Air” este într-adevăr o gură de aer curat, o declarație a unui artist care-și conturează identitatea singulară, o lucrare vizionară, realizată cu elevată sofisticare. Compozițiile amestecă uniform eleganța istorică cu latura contemporană, creând o amprentă a jazz-ului modern. Un pas înainte bine pregătit înainte, apoi eliberat în studio, în două zile, fără cabine de separare, fără partituri, cu atenție la un interplay organic, vivace, în permanentă conversație. Pasul nu se calculează în distanță sau înălțime, ci în durabilitate și curaj. Branford Marsalis, care a participat la producția albumului, spune că Sean Mason e la întâlnirea dintre Ahmad Jamal și Horace Silver. Eu spun că e în teritoriul comun al tuturor celor care iubesc jazzul inovator, profund personalizat de calitățile muzicienilor.

TOP

Restaurante grecești

Am strâns șase restaurante care aduc Grecia mai aproape.

Capitolul Eat & Drink este susținut de eSTIVALe

Ceaiul cu gheață (ne)obișnuit Dincolo de clasicul pliculeț și de feliile de lămâie

VVacanțe de vin

acanțele de vin au ceva ce nu poate oferi nici cel mai mare resort din Antalya: sentimentul că ai devenit, pentru câteva zile, personaj într-un film european în care nimeni nu se grăbește și singura urgență este dacă mai deschidem o sticlă sau două. Vacanțele în zonele de vin din Europa nu sunt despre băut. Sau, mă rog, nu doar despre băut. Sunt despre sate care arată ca niște decoruri construite special pentru Instagram și pensionari francezi care par că s-au născut direct cu paharul de Bordeaux în mână.

Toscana, locul unde până și tractoarele sunt fotogenice. În Toscana ai senzația că Dumnezeu a lucrat cu filtru de lumină caldă. Dealuri perfecte, chiparoși aliniați militar și câte o vilă de piatră care te face să te întrebi dacă n-ai greșit grav profesia. Aici apare, inevitabil, momentul în care gazda cramei îți spune: „Acest vin are o structură elegantă și final persistent". Tu dai din cap serios, deși în mintea ta rulează: „Da… clar… persistent… exact asta simțeam și eu". Partea minunată în Toscana este că nimeni nu te judecă. Toți sunt relaxați. Italienii au înțeles ceva esențial: viața e prea scurtă ca să bei vin prost și prea lungă ca să te enervezi în trafic. Iar mesele durează atât de mult, încât la un moment dat începi să suspectezi că prânzul și cina sunt de fapt aceeași masă.

Bordeaux, locul unde oamenii vorbesc despre vin cum vorbim noi despre politică. În Bordeaux, vinul nu este o băutură. Este religie, patrimoniu cultural și sport de performanță. Aici descoperi oameni capabili să identifice anul recoltei doar mirosind dopul. Tu încă încerci să identifici unde ai lăsat telefonul. Tururile prin podgorii sunt superbe. Castele elegante, pivnițe reci, butoaie cât garsoniera din Militari și ghizi care rostesc cuvinte precum „terroir" cu gravitatea cu care un chirurg spune „bypass".

Valea

Douro — vacanța în care până și ficatul admiră peisajul. Valea Douro pare desenată de un artist obsedat de terase și lumină aurie. Viile coboară spre râu în valuri perfecte, iar trenurile lente care traversează regiunea te fac să simți că ai intrat într-un roman vechi. Aici bei Porto. Adică acel vin care începe elegant și se termină cu: „Hai să mai comandăm niște brânză și să discutăm despre sensul vieții". Portughezii au o relație sănătoasă cu timpul. Nimeni nu aleargă. Nimeni nu pare stresat. Oamenii stau pe terasă și privesc râul cu o liniște care pentru bucureșteanul mediu pare suspectă.

De ce aceste vacanțe sunt periculoase?

Mai ales pentru că aceste vacanțe te învață ceva foarte neproductiv pentru lumea modernă: că uneori e perfect acceptabil să pierzi timpul. Să stai. Să vorbești. Să râzi. Să bei un pahar fără să verifici notificări. Să privești niște vii într-o după-amiază în care nu se întâmplă absolut nimic spectaculos. Și tocmai asta să fie partea spectaculoasă. Vacanțele în zone viticole nu sunt ieftine, nu sunt „all inclusive" și rareori vin cu animație la piscină. Dar vin cu altceva: povești bune. Iar, după o anumită vârstă, asta devine luxul adevărat.

Dincolo de carne

Burgeri care n-au mugit niciodată, dintr-un oraș în care vegetarienii nu mai arcuiesc sprâncenele

carnivorilor

Apar șerifi noi în orașul meu și fac legea culinară. Ceea ce-i deosebește de ceilalți șerifi e că nu sunt carnivori. Deoarece sunt un gurmand care a mâncat destulă carne la viața lui ca să nu aprecieze un meniu din care aceasta să lipsească, miar plăcea să fie mai mulți - ca la Budapesta, de pildă. Bine, multe mi-ar mai plăcea mie. Bunăoară, un fast-food, deschis în București până târziu (încă numeri pe degete localurile care nu închid bucătăria la zece seara), cu mâncare sănătoasă și proaspătă, deși, știu, nu poți scoate profit din așa ceva și, în absența unui studiu privind obiceiurile de consum, nici nu poți deschide un local după ureche, doar cu ce visezi tu. Sau poți, desigur, doar că riști să tragi obloanele mai devreme decât ai socotit.

Localurile preponderent vegetariene sunt, într-un fel, un vis împlinit într-o industrie de ospitalitate care ani de-a rândul n-a putut oferi clienților decât preparate făcute din ceva ce a dat din coadă sau din aripi. Iar pentru cei care evitau carnea, doar coșmarul garniturilor care te făceau să te simți mofturos, un ciudat, un consumator cu hachițe. Din fericire, lucrurile se schimbă.

Profit de această schimbare pentru a comanda mâncare alternativă - preparate socotite îndeobște ca fiind apanajul consumatorilor de carne. De pildă, burgerii. E o dezbatere vie dacă

înlocuitorii pot avea savoarea chiflelor care au la mijloc o chiftea din carne, dar solicit să fie luată

în considerare și opinia celor din minoritatea vegetariană. Răspunsul, firește, nu poate fi unul singur, depinzând de foarte mulți factori.

Să intru direct în subiect: burgerul Beyond Meat de la Cafeneaua Nației - cea din București, am descoperit-o după ce am fost la cea din

Ploiești, unde ajunsesem ca să văd un spectacol de teatru - a fost savuros. Asta, pentru că au fost mai mulți factori ideali, depinzând de local sau nu: temperatura de aducere, asamblarea în farfurie, calitatea componentelor - chiflă, burger Beyond Meat, brânză cheddar, roșie, sos de maioneză și usturoi cu castraveți murați, cartofi dulci la cuptor, parmezan/ salată - servirea, ambianța, compania, pofta. Cred că aș fi avut aceeași apreciere și dacă optam pentru varianta din năut și fasole sau, respectiv, pentru cea din năut și sfeclă roșie. Felul principal pe care l-am cerut a fost pur și simplu bine făcut. Dar la savoarea lui, cum ziceam, a contribuit și faptul că la Cafeneaua Nației, splendid amplasată, e fain și înăuntru, și pe terasă, că mușteriii par să împărtășească același valori, că, poate ca și mine, oamenii care ajung acolo știu cine e patronul și au habar despre cum privește el alimentația etc. Cert e că am plecat mulțumit că burgerul meu n-a mugit în prealabil. Mai trec când ajung în oraș - la noi în cartier nu prea sunt d-astea.

6 restaurante grecești din țară

Bucătăria grecească nu e doar despre souvlaki, tzatziki sau pește proaspăt, ci despre ritmul în care mănânci, despre mesele care se lungesc natural și despre genul acela de ospitalitate care te face să mai comanzi „încă ceva”. Din București până la Constanța, am strâns șase restaurante care aduc Grecia mai aproape.

București

La Zavat

 Popa Nan 16

 021.252.2956

La Zavat e unul dintre

locurile acelea vechi și bune

ale Bucureștiului care au rămas relevante fără să simtă nevoia să

se reinventeze agresiv la fiecare sezon. Taverna are atmosfera aceea familiară și zgomotoasă în sensul bun. Meniul merge pe clasicele grecești făcute corect: pește, fructe de mare, carne fragedă și porții generoase care cer inevitabil și un pahar de vin rece lângă ele.

Brașov Merazu

 Michael Weiss 2

 0775.154.056

Situat chiar în centrul

Brașovului, Merazu reușește combinația aceea rară dintre atmosferă cozy și estetică modernă fără să devină rigid sau prea „instagramabil”. Spațiul e cald și relaxat, iar plating-ul atent completează foarte bine ideea unei taverne grecești reinterpretate urban.

Cluj

Thessaly Greek Taverna

 21 Decembrie 1989 120

 0743.310.032

La Thessaly Greek Taverna, atmosfera merge direct spre ideea aceea clasică de tavernă mediteraneană în care mesele sunt lungi, porțiile mari și conversațiile inevitabil zgomotoase. Locul păstrează energia relaxată a Greciei, iar în meniu ai atât gyros și souvlaki, cât și fructe de mare și deserturi clasice.

Timișoara

Taverna Saganaki

 Nicolinț 1A

 0755.334.573

Taverna Saganaki are exact aerul aceea de local grecesc de cartier în care totul pare relaxat încă

din momentul în care intri. Preparatele sunt generoase, bine condimentate și construite în jurul ingredientelor simple și gustoase.

Iași

Zorbas

 Șoseaua Sărărie A14  0755.701.553

Și Zorbas aduce în Iași atmosfera aceea clasică de tavernă grecească reinterpretată unde mesele se umplu rapid cu farfurii de împărțit și unde nimeni nu pare grăbit să plece. E genul de restaurant care promite să ofere o „experiența culinară cu arome de vacanță”.

Constanța

Nikos Greek Taverna

 Tomis 44

 0726.847.603

În Constanța, Nikos Greek Taverna funcționează aproape firesc: aproape de mare, cu preparate grecești care merg perfect după o zi lungă de plajă sau o plimbare pe faleză. Atmosfera e relaxată, luminoasă și fără pretenții inutile, exact cum ar trebui să fie o tavernă grecească bună.

Sdelivery, de două ori pentru Brașov!

De livrat,... livrăm doar Bunătăţuri!

Acesta este angajamentul pe care şi l-a luat în

Decembrie 2020 Sdelivrey, platforma de comenzi, în prima zi de funcţionare, iar braşovenii au fost coautori ai primului meniu al platformei. Asta pentru că Sdelivery a pornit de la o selecţie a ofertelor a 4 restaurante din Grup: Sergiana, Casa Tudor, Ceasu’ Rău şi Stâna Turistică. Atunci, ca şi acum, în meniu se disting trei sectoare: unul tradiţionalcare include bucătăria „ca la mama” şi grătarul, pescăria – cea care e bine reprezentată prin oferta de la Casa Tudor, şi un segment dinamic de meniuri, mai mult sau mai puţin vegetariene, dar conectate la modelele alimentare actuale.

Porţiile sunt „individuale” sau „de familie”, iar meniul este conectat la calendar prin preparate de sezon şi adevărate ospeţe, de la aperitive, la desert, pentru sărbătorile de peste an.

Iar sărbătoare la Sdelivery e în fiecare zi, pentru că livrăm Bunătăţuri,... Doar Bunătăţuri!

Sdelivery este un proiect unic în Braşov. Asta nu pentru că ar fi singura platformă de comenzi, sau unica aplicaţie din domeniu horeca, ci pentru că este şi una, şi alta, aparţinând unei structuri locale de business: Sergiana Horeca.

7 Restaurante și Gustul de Braşov!

Sdelivery este în acelaşi timp şi numele aplicaţiei lansate de Sergiana Horeca. Prin ea vă conectaţi la 7 restaurante din Braşov, inclusiv Poiana Braşov şi Râşnov. Am spus 7, însă e bine să ştiţi că restaurantelor din Zona Metropolitană li se adaugă platforma de comenzi

Sdelivery şi Restaurantul Calul Bălan, din Neptun, chiar dacă acesta funcţioanează doar în lunile de vară.

Cea mai atractivă facilitate s-a dovedit generarea unui cont şi acumularea de puncte. Acestea pot fi folosite pentru plăţi în restaurantele noastre, sau pot fi transformate în cadouri cu ajutorul opţiunii Gift Card din meniul aplicaţiei. La fel de apreciate sunt voucherele lunare. Acestea oferă titularilor bonusuri, fiecare restaurant dedicând gratuităţi – desert sau/ şi băutură - unui anumit preparat.

Pentru că Aplicaţia Sdelivery aduce puncte în cont, discounturi la comenzi şi vă ajută să faceţi cadouri. Toate cu Gust de Braşov!

Povești de succes

ELIADA

Uleiul de măsline creat de români

și premiat la Atena

Pornit din pasiune pentru Grecia, pentru gusturile autentice și pentru alimentația sănătoasă, Eliada este astăzi unul dintre cele mai apreciate branduri românești de ulei extravirgin de măsline și are în portofoliu trei sortimente de ulei extravirgin de măsline presat la rece (Gold, Premium și Elixir), trei tipuri de măsline (Halkidikis stafidite, verzi cu migdale și verzi cu cornichon) și două paste din măsline: Halkidikis cu roșii uscate, ardei copți și ierburi aromatice, respectiv Kalamon cu roșii uscate și hribi. În spatele afacerii stă familia Adam, care a transformat drumurile frecvente în Grecia și relațiile construite cu mici producători locali într-un business construit în jurul calității. Cătălin Adam ne-a povestit mai multe.

Cum a apărut Eliada?

În spatele Eliada stau membrii familiei Adam: Camelia, soția, eu și cei doi copii, care deja încep să se implice și să înțeleagă ce caracteristici are un ulei de măsline extravirgin de calitate. Atât eu, cât și soția am lucrat multă vreme în domeniul consultanței pentru finanțarea proiectelor prin fonduri europene și încă lucrăm. Când stai

prea mult în zona abstractului, apare nevoia de „some dirt on the hands”, de lucruri concrete, care să iasă din mâinile tale. Așa a apărut „Eliada - ulei de calitate pentru sănătate”. Din pasiunea pentru Grecia, pentru mâncarea gustoasă și sănătoasă de acolo și pentru uleiul de măsline. Mergeam des în Grecia, de 10-12 ori pe an, și aduceam ulei de măsline de la micii producători

pentru mine și familia mea, apoi pentru prieteni, apoi pentru și mai mulți prieteni... până când am înțeles că putem încerca o afacere cu ulei de măsline. Brandul, ca nume, a apărut când proprietarul morii cu care lucram mi-a spus că niciun brand din Grecia nu va investi în publicitate în România și că ar fi bine să ne gândim să avem ceva al nostru. Așa s-a născut Eliada sau Epopeea măslinelor („elia” în greacă înseamnă măslină). De la a aduce ulei produs de o moară (spun moară

pentru că uleiul extravirgin nu se face într-o fabrică, el se extrage prin mijloace exclusiv mecanice), am ajuns un fel de antreprenori în ulei de măsline. Prin colaboratorii și consultanții noștri lucrăm cu asociațiile de producători, ne asigurăm că achiziționăm cele mai bune măsline, controlăm procesul de extracție, blending și îmbuteliere. Tot fluxul. Așa știm că uleiurile Eliada corespund exigențelor noastre.

Spuneți-ne un lucru mai puțin știut despre Eliada. Nu știu dacă a mai existat vreun brand românesc de ulei de măsline înainte, dar știu că Eliada este primul brand românesc care a obținut un premiu la un concurs internațional de ulei de măsline. În 2020, la concursul internațional Olympia de la Atena, am obținut o medalie de aur și prima atestare a nivelului de polifenoli1460 mg la un kilogram de ulei. Ne mândrim cu asta. Indiferent câte branduri românești vor apărea, și sper să apară cât mai multe, am fost primii care au obținut o medalie, și aceea de aur. Eliada a fost și primul brand românesc care, la concursul internațional de la Atena, Athena IOOC, a obținut medalia de aur dublu cu Eliada Elixir, adică o mare medalie de aur, pe care o primesc doar uleiurile cu peste 95 de puncte.

Care a fost cea mai mare provocare de care v-ați lovit în perioada de activitate? Comunicarea cu furnizoriipomicultorii și procesatorii din Grecia. Suntem cu toții obișnuiți să vorbim engleză când mergem acolo în concediu, dar în mediul rural, puțină lume vorbește engleză. Știam ceva greacă, din perioada de după studenție, când am făcut un stagiu de practică acolo, prin AIESEC, dar prea puțin.

garantează cineva cunoscut pentru tine, la țară nu ești luat foarte tare în serios.

Aveți și comenzi din afara țării?

A trebuit să învăț limba la un nivel suficient cât să pot discuta afaceri. Apoi, micile diferențe culturale, care pot crea mari probleme. De exemplu, dimineața ține, în zona de nord a Greciei, până pe la ora 13... Când cineva îmi spunea „hai să ne vedem dimineața la moară”, eu eram acolo la 8, cel cu moara putea să apară și la 11... În mediul rural, timpul are o altfel de curgere, nu e pe ceas, e dată mai mult de natură și de muncile care trebuie făcute în anumite momente ale anului și ale zilei. În perioada de recoltare a măslinelor și de extracție a uleiului se muncește și 24 de ore, iar în extrasezon, mai ales vara, când e cald, ritmul scade muuult, muuult! Apoi, a trebuit să câștig încrederea colaboratorilor. Dacă nu

Am început să vindem, timid și puțin, dar am început, în Germania. Și, cel mai interesant, avem o solicitare de colaborare din... Grecia!!! Să vindem în Grecia mi se pare cea mai mare performanță și cea mai bună recunoaștere a calității. Probabil concursul internațional de la Atena din 2025 ne-a adus în atenția multora și suntem așa, puțin exotici.

Ce planuri aveți pentru Eliada pentru restul anului?

Ne propunem să ne extindem în cel puțin 10 orașe din țară. În Cluj-Napoca, de exemplu, oraș din care avem clienți, nu avem niciun partener. De asemenea, Timișoara și Oradea. Îmi place mult cum lucrăm cu Iașul, unde se fac degustări cu produsele noastre. Și Bucureștiul merge bine, dar are un potențial mult mai mare. Ne propunem să vedeți uleiurile noastre pe mesele din cât mai multe restaurante cu mâncare bună. Și ne propunem să facem cumva să certificăm faptul că în bucătării se gătește cu uleiul nostru, pentru ca oamenii să știe că acolo se folosesc ingrediente de calitate. Până atunci, dacă nu suntem la voi în oraș, ne găsiți pe eliada.eu.

Ceaiul cu gheață (ne)obișnuit: dincolo de clasicul pliculeț și de feliile de lămâie

Ceaiul cu gheață a încetat, de ceva vreme, să mai fie doar o alternativă banală la sucurile carbogazoase, obținut prin scufundarea unui plic de ceai într-un pahar cu apă și câteva cuburi care se topesc rapid. În realitate, acest tip de băutură s-a transformat într-un adevărat teren de joacă pentru arome și combinații, iar acest lucru nu poate însemna decât că că tot mai multe cafenele și restaurante vor include în meniurile din sezonul cald opțiuni variate de ceai cu gheață.

Un exemplu care a devenit deja popular și în România este Bubble Tea sau ceaiul cu boba. Prepararea acestei băuturi presupune amestecarea unui ceai de bază, adesea Black Assam sau Green Jasmine, cu lapte și siropuri de fructe, totul fiind agitat cu gheață până se formează o spumă aerată. Ceea ce face acest ceai interesant se află însă la baza paharului: perlele negre de tapioca, fierte și amestecate cu zahăr brun, care oferă o textură gumoasă, surprinzătoare.

Pentru cei care nu se declară fani ai boabelor de tapioca, există și Thai Iced Tea, unde baza este un ceai negru concentrat, condimentat cu anason stelat, cardamom, tamarin sau apă de flori de portocal, iar laptele clasic este înlocuit de cel condensat.

Din categoria ceaiurilor (ne) obișnuite face parte Cheese Tea Apărută în cafenelele din Asia și devenit rapid un fenomen global, această băutură nu poate decât să îi surprindă pe cei îndeajuns de curajoși să o comande. Baza este formată dintr-un ceai verde pur, oolong sau matcha, infuzat la rece, elementul șocant fiind toppingul: un strat generos și dens de spumă cremoasă obținută din cremă de brânză, frișcă și un praf de sare de mare. Cheese Tea nu se servește cu pai, ci direct din pahar, astfel încât ceaiul proaspăt și gheața să treacă prin stratul sărat de cremă de brânză.

În Coreea de Sud, una dintre cele mai interesante variante este Yuja Tea servit rece. Yuja este un fruct citric asemănător cu yuzu-ul japonez, iar acest ceai se prepară prin dizolvarea marmeladei de yuja în apă rece. Deși în mod tradițional se consumă cald, varianta cu gheață a devenit extrem de populară în lunile de vară. Gustul este intens citric, ușor floral și mult mai complex decât al unei limonade obișnuite.

Pentru amatorii de ceai de hibiscus, Agua de Jamaica poate deveni foarte ușor alegerea sezonului cald din acest an. Această băutură este realizată din petale uscate de hibiscus (hibiscus sabdariffa) fierte împreună cu o bucățică de ghimbir proaspăt și un baton de scorțișoară, iar la final lichidul este strecurat, îndulcit și răcit complet. Alte rețete ale acestui ceai includ și felii de portocală, rodie sau mentă.

Dacă ne lăsăm purtați de aromele din Maroc și Africa de Nord, vom descoperi o versiune adaptată pentru vară a celebrului ceai de mentă maghrebian. În varianta sa cu gheață, ceaiul verde de tip Gunpowder este infuzat împreună cu o cantitate impresionantă de frunze proaspete de mentă și zahăr, iar uneori se adaugă și apă de flori de portocal. Prepararea băuturii este un adevărat spectacol: ceaiul se toarnă de la o înălțime considerabilă direct peste cuburile de gheață din pahar. Acest gest nu are doar un rol estetic, ci aerează băutura și creează o spumă delicată la suprafață.

Tot mai populare devin și ceaiurile cold brew, preparate complet diferit față de variantele clasice. În loc să fie infuzate în apă fierbinte, frunzele de ceai sunt lăsate ore întregi în apă rece. Procesul reduce amăreala și scoate în evidență aromele delicate. Ceaiurile albe și cele verzi sunt printre cele mai folosite pentru această metodă, iar rezultatul este o băutură extrem de răcoritoare.

Dincolo de gust, ceaiurile cu gheață au devenit parte din estetica verii. Paharele transparente, fructele colorate, cuburile de gheață supradimensionate și combinațiile neașteptate fac ca aceste băuturi să depășeasca simpla idee de hidratare. Iar dacă avem nevoie de un motiv oficial pentru a încerca un nou iced tea vara aceasta, merită să știm că pe 10 iunie sărbătorim Ziua Internațională a Ceaiului cu Gheață. Poate fi ocazia perfectă să lăsăm deoparte variantele clasice și să descoperim un ceai care are gust de mentă, hibiscus, tapioca sau chiar lapte condensat.

România vs. Balcani, războiul pe țuici

Cred că e al V-lea text pe care îl scriu în această serie în care, din păcate, demonstrez cum pierdem bătălie după bătălie, deși luptăm cu aceleași arme. Unele țări din Balcani și-au construit atât imagine seducătoare pentru turiști, cât și mici industrii profitabile din distilatele din fructe, în timp ce noi suntem amorțiți de mahmureală. Cazul de astăzi: Muzeul Rachiului din Sofia.

Rakia e parte din ritualul de masă al bulgarului, care nu pune gura pe tărie dacă nu are și o gustare în față. Cea mai des întâlnită e cea din struguri, însă oferta este extrem de variată. Într-una dintre seri, aflați la o berărie imensă și arhiplină, am avut două surprize: pe mai toate mesele se vedeau pahare de rakia, iar meniul conținea aproximativ 200 de etichete diferite de distilate din fructe.

Țuica, pălinca, rachiul stârnesc un interes atât de mare încât există și un muzeu dedicat lor (Rakiamuseum. bg), pe care vă recomand să nu îl ratați. Cochet, micuț, dar intens, acest punct de atracție îmbină informațiile istorice despre producerea rachiului cu degustări tematice: noi am avut parte de rachiuri din struguri, din trandafiri și din pepene galben. Dacă primul vă este cunoscut, pentru celelalte două ar trebui să ajungeți acolo. Vara vă puteți relaxa într-o imensă curte interioară, umbroasă, care promite mult. Muzeul este inițiat de un colecționar și tot acolo puteți vedea sute de sticle de tării de pe diferite continente, unele cu adevărat deosebite. Printre ele am numărat cel puțin patru din România, iar în curând o să puteți admira și câteva etichete

comuniste autohtone pe care o să le donez din colecția mea. Tot acolo, la propunerea lor, o să organizez o degustare comparativă de sarmale (rețete din ambele țări), țuici și zacuscă & luteniță.

I-am povestit toate acestea lui Ștefan Gogotă, cel care are brandul „La Horincie”, unul dintre cei mai activi producători de pe piața de la noi. Abia ce venise din Japonia, unde, alături de diferiți producători de vinuri, fuseseră la un târg de profil cu speranța că vor putea exporta spre Asia. În timp ce scriu, Ștefan e în Țările Baltice, la un eveniment similar. Cu toate că ambele evenimente au fost organizate cu mult mai mult profesionalism decât cele cu care ne-am obișnuit în ultimii ani, și asta se răsfrânge direct în imaginea noastră afară, exporturile românești sunt la mâna hazardului și a ambițiilor costisitoare și riscante ale producătorilor. Aportul statului e aproape inexistent. Un brand gastronomic puternic al țării nu înseamnă doar aducerea de turiști (un alt capitol deficitar), ci și o certificare a calității la modul general, care generează încasări la buget pe alte căi: exportatorii plătesc impozite și aici și ne fac reclamă prin produse.

Ce beau când nu beau

O

resetare a obiceiurilor de consum nu înseamnă să-ți strunești drastic poftele și să nu te mai bucuri de gust

Am acum 17 kilograme mai puțin față de vara trecută și nu regret nimic. N-am renunțat definitiv la alcool, n-am devenit un zelot al abstinenței și nici n-am renunțat să mai beau, cu adevărat în mod excepțional, câte o răcoritoare carbogazoasă. Doar am devenit mult mai atent la ce înghit. Și mai conștient de sumedenia de opțiuni care să nu mă facă să mă simt că aș fi pus scaunele pe masă în materie de plăcere de a bea.

Sunt nenumărate rețete de slăbit pe lumea asta și n-am să ți le bag pe gât la o rubrică de băuturi. Eu am slăbit inclusiv cu metoda cititului, ceea ce presupune o acumulare lentă, ca să le poți băga la cap, a informațiilor pe care trebuie să le procesezi la rândul tău, chiar dacă sursele sunt credibile. Una dintre surse e un articol din „The New York Times” scris de Pete Wells, reporter culinar, fost șef al criticilor de restaurante de la acest ziar. Ca și el, „nu m-am gândit prea mult la tot alcoolul și zahărul din porțiunea lichidă a dietei mele. Știam suficient cât să mă feresc de sucurile carbogazoase, ceaiul îndulcit la sticlă și alte băuturi zaharoase, un sfat asupra căruia nutriționiștii par să fie unanimi”

Beau în continuare cafea cu mare plăcere, fără pic de zahăr, evident, ceea ce e o formă elementară de respect nu față de cafea, ci față de gustul în sine, pe care nu-l mai subminez de mulți ani. Conform articolului citat, „«cafeaua în sine este un aliment sănătos», susține Dr. David Ludwig, endocrinolog și cercetător la Spitalul de Copii din Boston. «Unul dintre lucrurile frumoase este că stoarce caloriile din celulele adipoase, astfel încât să-ți fie mai puțin foame», a spus el, citând studii potrivit

cărora cafeina stimulează lipoliza, procesul de descompunere a grăsimilor stocate”. Când ies în oraș la masă, beau apă cât pot de multă. Îmi comand și limonade, având însă grijă să precizez că nu doresc zahăr, miere sau îndulcitori - de multe ori, indiferent de combinația de fructe din pahar, iese o acreală, dar e suportabilă. Beau și ceai. Pentru că e vară, recomand un preparat banal, dar bun și sănătos: ceaiul de piersici cu gheață. Pentru că e banal, poate că e în meniul barului ori restaurantului de lângă tine. Iar dacă e lângă tine, îi poți ruga să ți-l prepare așa cum vrei tu. „Ceaiul cu gheață neîndulcit, acel vechi mijloc de preparare pentru abțineri, m-a salvat de multe ori. La fel ca vinul, ceaiul are taninuri”, remarcă ziarul american, care indică o rețetă cu ceai negru, de preferință Lipton (cititorii i-au sărit în cap, susținând că merge și ceai negru simplu, doar să nu fie stoarse pliculețele, fiindcă eliberează tanini). Ca trucuri, se sugereză puțin suc de lămâie, care accentuează aroma de piersică și ajută la echilibrarea dulceții naturale, precum și folosirea unui suc de piersici 100%, fără zahăr adăugat. Bea și savurează încet, că e rece și, oricum, prea se grăbește lumea în jurul tău.

6 grădini de vară din țară

Există un moment foarte precis în fiecare vară urbană: cel în care începi să cauți obsesiv terase cu umbră, grădini ascunse și locuri unde zgomotul orașului ajunge puțin mai încet. Am adunat șase dintre cele mai plăcute grădini de vară din țară, locuri unde cafeaua, prânzul sau un pahar băut seara vine la pachet cu vegetație și senzația că orașul poate fi suportabil și pe caniculă.

București J’ai Bistrot

 Calea Griviței 55  0790.229.922

J’ai Bistrot rămâne unul dintre puținele locuri din

București care reușesc să păstreze autentic vibe-ul acela boem și ușor dezordonat pe care multe terase încearcă să-l copieze. Grădina lor are exact energia unei veri petrecute la Vama Veche (când Vama era Vamă), doar că fără drumul până la mare și fără nisip în pantofi.

Brașov

MANNA MANNA

 Victor Babeș 32

 0770.492.176

MANNA MANNA a devenit

una dintre cele mai plăcute grădini urbane din Brașov.

Timișoara

Casa Bunicii Garden

 Mareșal Alexandru Averescu 1b

Tel: 0723.656.918

Grădina de aici are aerul unei curți liniștite în care timpul curge ceva mai încet, iar mesele lungi, vegetația și atmosfera calmă fac locul ideal pentru cine relaxate de vară. Meniul păstrează direcția cunoscută a restaurantului - mâncare inspirată din bucătăria bănățeană și reinterpretări fără artificii inutile.

Aici găsești cafea de specialitate, bere artizanală și un meniu construit fără complicații inutile, perfect pentru după-amieze lungi de vară. Faptul că terasa e puțin retrasă față de zonele turistice o transformă și într-un refugiu bun față de aglomerația centrului, cu mai mulți localnici decât turiști și un ritm mult mai relaxat.

Cluj Boema

 Iuliu Maniu 34

 0734 414 414 Fosta grădină de vară interbelică a revenit

în circuit de câțiva ani și reușește să combine autenticitatea arhitecturală cu atmosfera contemporană a unui loc viu și foarte frecventat. Lemnul masiv adus din Maramureș, vegetația densă și peretele spectaculos care domină terasa dau spațiului o personalitate aparte. Vara începe aici încă din primele zile călduroase, când arborii înalți și iedera creează senzația că ai fugit din oraș.

www.zilesinopti.ro

Iași Grădina Vert

 Cloșca 13  0770.988.507

Ascunsă suficient cât să pară un mic refugiu urban, terasa de aici funcționează foarte bine atât pentru cafea și brunch, cât și pentru seri lungi de vară petrecute fără grabă. Spațiul e verde, aerisit și liniștit, iar senzația generală e mai degrabă de curte prietenoasă decât de restaurant clasic.

Constanța Restaurant Pizzico

 Piața Ovidiu 7  0751.124.300

În Piața Ovidiu, care vara poate deveni rapid foarte aglomerată, Pizzico reușește să păstreze o atmosferă surprinzător de relaxată. Terasa cu vedere spre mare are combinația aceea foarte bună specifică orașelor de coastă. Locul funcționează perfect pentru cine târzii după plajă sau pentru seri în care vrei pur și simplu să stai afară cu un pahar de vin și ceva bun pe masă.

Gin Season: de la clasic la extravagant ce bem în iunie,

Pentru că vara deja s-a instalat și toată lumea profită de vremea frumoasă, luna iunie vine cu seri mai lungi, terasele devin din nou pline, iar orașul are un vibe pe care îl așteptam tot anul şi, dacă există o băutură care surprinde perfect începutul de sezon, aceea este ginul. Aromatic, fresh și incredibil de versatil, ginul are chiar și propria zi internațională, celebrată pe 13 iunie, așa că ridicăm paharul și vorbim despre cinci cocktailuri pe bază de gin, de la clasice până la combinații moderne, perfecte pentru vara aceasta.

DRY MARTInI

Dry Martini este un cocktail clasic, apărut la sfârșitul secolului al XIXlea. Rețeta este simplă și îi definește caracterul: gin și vermut sec (dry vermouth), răcite și amestecate cu gheață, apoi strecurate într-un pahar de cocktail bine răcit. La garnitură se pot adăuga fie măsline verzi, fie o coajă de lămâie deasupra băuturii. Această alegere schimbă ușor profilul gustativ — măslina aduce o notă ușor sărată, în timp ce lămâia accentuează partea fresh și citrică. În final iese un cocktail rece, tăios, elegant, în care fiecare detaliu contează.

CASInO

Un alt cocktail clasic, elegant și mai puțin complicat, dar cu o istorie discret rafinată, este Casino. Apărut la începutul secolului XX, Casino este una dintre acele băuturi care

păstrează spiritul barurilor vechi, fiind construit pe o bază simplă de gin, combinat cu lichior maraschino și suc proaspăt de lămâie. Gustul obţinut este unul citric și ușor fructat, fără să devină dulce în exces, ceea ce îl face ideal pentru cei care preferă cocktailurile elegante, dar directe. Rezultatul este un cocktail ușor, fresh și perfect pentru începutul unei seri de vară sau pentru momentele în care îți dorești ceva simplu, dar cu personalitate.

PeGu CLuB

Departe de a fi o invenție recentă, această băutură își are originile în perioada colonială britanică din Birmania (Myanmar de astăzi), unde funcționa un club exclusivist numit Pegu Club. Acest cocktail este construit pe o bază de gin, la care se adaugă lichior de portocale (de tip triple sec sau curaçao), suc proaspăt de lime și câteva picături de bitters. Compoziția sa este una foarte bine echilibrată, unde aciditatea lime-ului se împletește cu notele citrice ușor dulci ale lichiorului de portocale, iar bitters-ul aduce o profunzime subtil amară, care îi dă caracter. Astfel, acesta devine un cocktail vibrant și foarte bine structurat, care păstrează eleganța rețetelor clasice și rămâne relevant în barurile moderne tocmai datorită mixului său între simplitate și complexitate aromatică.

HAnKY PAnKY

Hanky Panky rămâne unul dintre acele cocktailuri cu personalitate, apărut la începutul secolului XX, în barul celebrului The Savoy Hotel din Londra, creat de Ada Coleman — una dintre primele figuri feminine importante din lumea bartending-ului clasic. Rețeta aparent simplă poate deveni extrem de expresivă: gin, vermut dulce și câteva picături de Fernet Branca. Din această combinație apare un gust dulceag cu note botanice care se termină cu o amăreală răcoroasă, aproape mentolată, ce îi dă caracterul distinctiv. Este completat la decor cu o coajă de portocală, care aduce o notă citrică subtilă și leagă elegant aromele dintre dulce și amar. Este genul de băutură care se potrivește cu nopțile calde în care orașul nu se mai grăbește, iar gusturile pot fi mai îndrăznețe, mai dense, mai memorabile.

RAMOS GIn FIZZ

Ramos Gin Fizz este unul dintre acele cocktailuri spectaculoase care îmbină perfect rafinamentul cu teatrul din spatele barului. Născut în New Orleans, la finalul secolului XIX, datorită lui Henry C. Ramos, acest cocktail a devenit celebru nu doar pentru gustul său, ci și pentru tehnica elaborată de preparare. Cu o bază de gin, suc proaspăt de lămâie și lime, zahăr, albuș de ou, smântână lichidă, apă de flori de portocal și un strop de apă minerală adăugată la final, Ramos Gin Fizz oferă o experiență gustativă complexă și surprinzătoare. Este genul de băutură care atrage privirea încă de la prima servire și care aduce un aer de spectacol chiar și celor mai simple întâlniri pe terasă sau la cină în aer liber. Ramos Gin Fizz devine astfel mai mult decât un cocktail clasic — este o experiență în sine, ideală pentru serile calde în care detaliile contează, iar gusturile fine fac diferența.

În final, putem spune că ginul rămâne firul roșu al verii, iar cocktailurile pe bază de gin devin mai mult decât un alcool... devin stări, dar și un pretext pentru nopți de vară care se prelungesc firesc, cu gusturi botanice, citrice sau extravagante, exact cât să țină loc de povești.

ARHITeCTuRĂ

Despre locuirea frumoasă | JAVIER

PEÑA IBÁÑEZ și orașul ca laborator viu

DeSIGn/ ARHITeCTuRĂ

Arhitectura bucuriei

în jungla de beton

FASHIOn ALIN GĂLĂȚESCU | „BRÂNCUŞI 150” FASHION – UTOPIA

Iunie, între modă și lumea copiilor

Ne aşteptam ca, odată cu venirea verii, vacanţa să fie tema prioritară a planurilor de familie şi a conversaţiilor de socializare... nu însă şi în luna iunie, pentru că perioada vacanţelor a fost mutată, în general, după 15 iulie, ba chiar 1 august, în sincron cu restul lumii, şi durează fix până când copiii încep şcoala, pe 7 septembrie. Într-un astfel de „sincron” intră cumva şi fashion-ul românesc, care se racordează cu succes la curentul dominant din peisajul internaţional al modei, mai exact prezentarea colecţiilor de CRUISE pentru 2026-2027.

Să începem însă cu sărbătoarea lunii iunie: Ziua COPILULUI. Din jurul datei de 1 Iunie şi până spre 10 ale lunii, au loc o mulţime de evenimente avându-i pe micuţi ca personaje principale, spectatori şi, totodată, beneficiari. Dintre acestea, tradiţional a devenit cel din 9 iunie, JUNIOR

COUTURE, care, de această dată, va avea loc în magica şi inedita locaţie „Twins by the Lake”, iar în cadrul showului se combină cu succes case de modă autohtone de renume - specializate pe creaţii pentru copii - cu branduri internaţionale de gen. Junior Couture reprezintă consacrarea unui sistem valoros de evenimente „curate” pentru cei mici într-o zonă, surprinzător, cu seisme puternice. Este nevoie de corectitudine şi profesionalism, mai ales în fragila şi speciala lume a copiilor.

Luna se termină cu un alt eveniment important, devenit la rândul său tradiţional... prezentarea

colecţiilor de CRUISE ale creatorilor români specializaţi pe acest sezon intermediar, care se vor desfăşura în paralel cu expunerea marilor colecţii cu aceeaşi afinitate conceptuală din străinătate. Show-ul va avea loc pe data de 30 iunie în excelentul spaţiu de la DIAMOND Pool şi face parte din seria DIALOGURILOR. După „Modă vs. Spiritualitate – MIRCEA ELIADE”, „Modă vs. Poezie – NICHITA STĂNESCU” şi „Modă vs. Sculptură – DALÍ”, a venit rândul altui dialog aparte: „Modă vs. Dans – CRUISE Caraibean Queen”, care este inspirat de universul grafic, cultural şi sonor din Cuba, Costa Rica şi Jamaica. Se anunţă a fi, din nou, un pool fashion show de ţinută, în concordanţă cu lumea modei internaţionale. Iunie devine astfel un sezon incandescent, de creativitate intensă, prins între lumea copiilor şi cea a modei. EU CRED ÎN MODA ROMÂNEASCĂ!

Despre locuirea frumoasă | JAVIER PEÑA IBÁÑEZ

şi oraşul ca laborator viu

Fondatorul festivalului

internațional Concéntrico, Spania, arhitectul și curatorul

Javier Peña Ibáñez a ajuns la București în cadrul turneului

internațional de lansare a volumului

Concéntrico: Urban Innovation

Laboratory. Invitat de Urban Spaces, Peña Ibáñez vorbește despre oraș ca spațiu al apartenenței, despre felul în care arhitectura poate reactiva viața comunitară și despre nevoia unor noi povești urbane care să redefinească relația noastră cu locurile pe care le locuim, în baza experienţei celor 10 ani cu festivalul Concéntrico și cu platforma internațională de cercetare urbană construită la Logroño. Interviul explorează modul în care aceasta oferă o lecție importantă pentru scena locală și internațională: schimbările urbane relevante nu apar doar prin proiecte mari sau investiții spectaculoase, ci și prin experimente mici, repetitive, capabile să reactiveze relația dintre oameni și oraș.

Cum a luat naștere Concéntrico și de ce ai ales Logroño ca laborator urban pentru acest proiect?

Înainte de Concéntrico realizasem proiecte care puneau sub semnul întrebării spațiul public și orașul dintr-o perspectivă mai artistică: Cásate con…, Fluxciudad și, în final, Ciudad Doméstica, o serie de obiecte de mobilier care reinterpretau orașul. În tot acest parcurs am înțeles că, pentru a ajunge la publicul-țintă care mă interesa cu adevărat — adică întreaga comunitate —, aveam nevoie de un format mult mai eclectic, capabil să prezinte aceeași idee sub forme multiple, astfel încât să poată dialoga cu audiențe foarte diferite, fiecare cu propriul mod de a fi și de a participa. Și, mai ales, am simțit că proiectul trebuia să aibă continuitate, să devină un proces. Aveam nevoie de timp pentru a cunoaște bine orașul, pentru a putea aprofunda temele, a-mi asuma noi riscuri și a genera un conținut care să nu rămână la nivel anecdotic, ci să investigheze tipologii urbane. Logroño facilitează enorm acest tip de lucru datorită dimensiunii sale. Permite trecerea între tipuri foarte diferite de spații — râul, mediul natural, centrul istoric, extinderile urbane cu ritmul lor mai modern, iar această variație a ajuns să genereze un ritm și o tensiune care contribuie chiar la identitatea festivalului.

www.zilesinopti.ro

Spui că arhitectura poate redefini spațiul public. Ce înseamnă asta astăzi, în orașe tot mai tensionate social și economic?

Spațiul public este, înainte de toate, un loc democratizator, este locul unde se învață limbajul — și nu doar limbajul, ci și conștiința de clasă, apartenența la un grup, felurile în care coexistăm cu ceilalți. Apartenența la un cartier nu este o chestiune geografică, ci una culturală. A resemnifica acest spațiu înseamnă astăzi a-i reda această funcție de învățare, într-un moment în care orașele s-au tot restrâns: din ce în ce mai multe decizii despre felul în care trăim sunt luate din afara contextului local, iar multe gesturi cotidiene — o pistă de biciclete, o zonă de umbră, o bancă — sunt deja interpretate ideologic. Când o intervenție ocupă o piață timp de o săptămână, ea deschide o fereastră. Sugerează că și lucrurile ar putea fi altfel. Uneori, ceea ce se testează rămâne în memoria unui cartier, în noul nume al unei piețe sau în faptul că un grup de vecini revine într-un loc în care înainte nu mergea. Alteori nu rămâne nimic vizibil și, totuși, ceva se schimbă: posibilitatea a fost gândită, trăită, împărtășită. Odată ce o posibilitate capătă formă concretă, ea începe să existe.

Cum ne raportăm la locurile pe care le locuim și cum ne modelează această relație identitatea?

Multe piețe centrale ale orașelor noastre erau, cândva, inima socială unde oamenii ieșeau să vadă și să fie văzuți. Astăzi nu mai sunt folosite în același fel, dar continuă să poarte simboluri moștenite pe care rareori le mai punem sub semnul întrebării. Avem nevoie de povești noi care să rezoneze cu societatea contemporană, iar acest lucru este valabil atât pentru o piață, cât și pentru un hol de intrare, o scară sau o curte interioară. Strada este un loc de învățare; la fel și clădirile.

Cartea Concéntrico a intrat într-un book tour și, datorită invitației Urban Spaces, a ajuns la București. Cum crezi că va fi primită de comunitatea locală?

Bucureștiul are o comunitate arhitecturală foarte puternică și, în plus, există deja legături pe care le-am construit prin Concéntrico: Oana Stănescu și instalația ei, Fresa, conversațiile cu Corvin Cristian, Attila Kim sau Bogdan Ciocodeică, ori invitația de a face parte din juriul Bienalei Naționale de Arhitectură alături de Angela Kovács. Există un teren fertil și cred că această carte își va găsi cititori care își pun de ani buni întrebări asemănătoare cu ale noastre. Mai mult decât să anticipez cum va fi primită, mă interesează opusul: ce putem noi învăța din această scenă. Aceasta este întotdeauna partea cea mai bună a unui book tour. [...]

FASHION

Text de ALIN GĂLĂŢESCU

“BRÂNCUŞI 150” FASHION – UTOPIA

Cum ar arăta unele dintre cele mai interesante creaţii prezente în marea colecţie multi-brand „BRÂNCUŞI 150” din cadrul ediţiei aniversare a show-urilor FASHION MOMENTS, prezentate în futurist-ineditul Yunity Park, dacă ar fi transpuse într-un utopic univers brâncuşian, dacă ar fi duse într-un spaţiu în care simbolurile marelui maestru devin parte dintr-un mainstream magnific?! Ne răspunde magistral la întrebare uber-creativul fotograf GABRIEL HENNESSEY. Rezultatul este unul fascinant, misterios, spectaculos şi… „brâncuşian”.

În acest editorial special, de tip tribute, fotografia de modă clasică, asociată cu precizia noilor tool-uri, se integrează într-un workflow hibrid. Este vorba despre „ochiul” care dirijează şi surprinde, completat de „uneltele” care finisează, dând naştere unei experienţe vizuale pe cât de „exacte”, pe atât de poetice. Inovaţia este pusă astfel în slujba meşteşugului, a experienţei şi a gustului desăvârşitelemente fundamentale în universul high-end.

Foto / Prelucrări speciale: Gabriel Hennessey / Model: Daria (Elite Models) Creaţii: „STELIUM” by Steliana Macsimov / „ZESTAL” + Cristina Grama / Raluca Soare / „IUNIQUE” by Ioana Gata / „MAAM WITH LOVE” by Alexandra Sandu / Denis Predescu / Alexandra Calafeteanu / Maria Amelian / Beatrice Dinu / „BLACK SHEEP” by Cristina Diaconu.

150” face parte din seria de evenimente AVANPREMIERE by Alin Gălăţescu.

Arhitectura bucuriei în jungla de beton

Dincolo de ferestrele simetrice ale marilor ansambluri rezidenţiale şi de geometria riguroasă a arterelor urbane se ascunde o nevoie fundamentală, care refuză să fie standardizată - dorinţa de joacă. În acest peisaj al densităţii extreme, unde fiecare metru pătrat este disputat de funcţiuni pragmatice, locul de joacă nu mai poate fi privit doar ca o bifă în planul urbanistic, ci trebuie înţeles ca o ancoră esenţială de conexiune umană şi un laborator de învăţare. Istoria acestor spaţii ne dezvăluie o evoluţie fascinantă, de la simplele grădini de nisip apărute în Germania secolului al XIX-lea, menite să scoată copiii de pe străzile periculoase, până la viziunile radicale din Amsterdamul postbelic. Arhitectul olandez Aldo van Eyck a transformat terenurile virane în sute de micro locuri de joacă, demonstrând că o simplă structură geometrică poate deveni un catalizator pentru întreaga comunitate. Dacă primele echipamente din fier şi lemn aveau un caracter aproape militar, fiind axate pe disciplină şi exerciţiu fizic, astăzi asistăm la o trecere spre designul abstract care invită la explorare şi creativitate.

În ultimele decenii, densitatea urbană și capriciile climatice au generat o extensie necesară a acestui univers prin apariția spațiilor de joacă de interior. Aceste construcții specifice nu sunt doar alternative de avarie pentru zilele ploioase, ci reprezintă o mutație arhitecturală menită să asigure continuitatea procesului de învățare și socializare în orice anotimp.

Integrarea unor astfel de funcțiuni în clădiri rezidențiale sau centre comunitare transformă interiorul într-un peisaj tridimensional unde pereții de cățărare, labirinturile textile și zonele de joacă senzorială completează experiența oferită de parcurile exterioare. Această dualitate interior-exterior permite o stimulare constantă a curiozității celor mici, oferind totodată un mediu controlat și sigur, care răspunde nevoilor unei societăți mereu în mișcare.

În contextul locuirii dense, dotările pentru joacă depășesc funcția recreativă, devenind adevărate instrumente de pedagogie urbană. Un tobogan nu este doar o pantă înclinată, ci o lecție despre gravitație și curaj, în timp ce structurile de cățărare non prescriptive încurajează rezolvarea problemelor și dezvoltarea motorie fină. Mai mult decât atât, aceste enclave de veselie funcționează ca niște piețe publice în miniatură, unde barierele sociale dispar. Într-o lume dominată de ecrane, locul de joacă rămâne unul dintre puținele spații unde interacțiunea este fizică, imediată și autentică. Beneficiile se extind surprinzător și asupra adulților, pentru care aceste zone devin puncte de socializare și de destindere. În timp ce micuții învață negocierea și empatia prin joc, părinții și bunicii găsesc aici un spațiu de refugiu din calea izolării urbane, facilitând formarea unor rețele de sprijin între vecini.

Modernitatea ne provoacă să regândim materialitatea acestor spații. Betonul și plasticul lasă locul lemnului texturat, sforilor împletite și zonelor verzi care aduc natura în inima cartierelor aglomerate. Abordarea contemporană susține că un loc de joacă reușit este cel care nu se termină la marginea gardului, ci se înfășoară organic în jurul clădirilor și al trotuarelor transformând întregul parcurs urban într-o experiență ludică. Prin integrarea unor elemente de mobilier urban inteligent care pot fi folosite atât pentru sport, cât și pentru odihnă, arhitectura reușește să șteargă granița rigidă dintre spațiul copiilor și cel al adulților. La finalul zilei, un oraș care știe să se joace este un oraș mai sănătos, mai rezilient și, mai ales, mai uman, unde arhitectura nu doar găzduiește viața, ci o stimulează să înflorească în cele mai neașteptate forme.

DESIGN/ ARHITECTURĂ

Proiectul Little Town, semnat de biroul doipunctunu.ro prin arhitecții Cristina și Radu Caradim, prinde viață la periferia Craiovei într-o zonă rezidențială recent dezvoltată, unde densitatea mare de locuințe contrastează puternic cu absența spațiilor dedicate comunității. Echipa a asumat coordonarea integrală a proiectului, de la definirea identității de brand prin nume, logo și univers vizual până la proiectarea arhitecturală, designul interior, amenajarea peisageră și signalistică, integrând totodată un volum arhitectural distinct cu funcțiunea de restaurant. Little Town apare astfel ca o replică necesară la izolarea urbană, transformând un simplu spațiu de joacă într-o ancoră socială unde copiii și adulții se întâlnesc și interacționează în mod natural. Conceptul central propune aducerea exteriorului în interior prin crearea unui univers în miniatură care simulează

complexitatea vieții urbane într-un cadru sigur și creativ.

Arhitectura spațiului este organizată sub forma unui orășel compus din căsuțe tematice, străzi, marcaje rutiere și semafoare care îi invită pe cei mici să exploreze funcțiuni recognoscibile, precum un supermarket, un spital sau un mini șantier. Clădirea principală de 1.500 mp reunește zonele de joacă și educație, fiind completată de un restaurant independent de 250 mp și pavilioane exterioare care extind experiența în sezonul cald. Din punct de vedere estetic, paleta cromatică pastelată, texturile calde de lemn și pardoselile tip terrazzo creează o atmosferă luminoasă cu accente nordice. Fiecare căsuță este individualizată și beneficiază de o supantă de tip casă în casă, un refugiu accesibil doar copiilor, dotat cu tobogan de unde aceștia pot observa întregul regat ludic. Prin fuziunea dintre loc de joacă, restaurant, bibliotecă și spațiu de evenimente, proiectul devine un hub comunitar veritabil, unde joaca este folosită ca instrument de dezvoltare personală și platformă de explorare a lumii reale.

Credite:

Birou: Studio 2.1

Autori: arh. Cristina Caradim, arh. Radu Caradim

Parfumul lunii IUNIE: BUKHARA

By Ormonde Jayne

prin ELYSEE PERFUMERY

„BUKHARA” face parte dintr-o serie complexă de parfumuri ale renumitei case britanice Ormonde Jayne dedicate Drumului Mătăsii, acea magnică rută care a inspirat o mulţime de creatori din arte diferite, care conecta Asia extremă cu Arabia şi, dincolo de aceasta, cu Europa. Iată că şi lumea parfumeriei a reacţionat la bogăţia de poveşti, istorii, culturi şi arome puse în raport direct, acest „drum civilizator” fiind comparat deseori cu importanţa campaniilor marelui Alexandru - care a definit, înaintea sa, parcursul în sens invers - din Europa până în Extremul Orient.

Note de bază: vanilie / ambră / lemn de santal / extract de cedru alb / lemn de agar (oud)

Note de mijloc: iasomie Sambac / tuberoze / floare de portocal

Note de vârf: piersică / coacăze negre / bergamotă

În esenţa sa, „BUKHARA” e o astfel de poveste olfactivă, plină de complexitatea, rafinamentul şi eleganţa unui Orient stilizat, idealizat şi adus cu mare creativitate în lumea parfumeriei de nişă. Aroma este una exoticsenzuală, asemenea unor experienţe de viaţă pline de incitare şi mister, de opulenţă, dar şi de subtilitate, consumate o singură dată într-o viaţă... pe acest drum legendar. Este un amestec elitist-oriental între feminin

şi masculin, dintr-o lume a culturilor în conjuncţie, caracterizat printr-o aromă care trimite la un experiment trăit în mod fericit şi îmbie la redescoperirea de sine.

Ce pantofi poartă Cenușăreasa? Trendurile de încălțăminte ale verii 2026

Sezonul cald se apropie cu pași repezi și cu o schimbare de perspectivă.

Reminescențele Y2K, nostalgia sau eleganța minimalistă sunt câteva dintre direcțiile fashion-ului ce doresc să revină în atenția publicului. Observăm în rândul preferințelor pantofi ce au propria personalitate. De la reinterpretări până la sandale aproape invizibile, încălțămintea sezonului își dorește să atragă toate privirile. Dacă în trecut, confortul era cel care atrăgea atenția, iar sneakerșii masivi își doreau să atragă privirile tuturor, acum moda pare să caute un echilibru între nostalgia anilor 2000 și eleganța contemporană.

Nu este întâmplător faptul că tendințele actuale sunt reveniri sau ecouri ale trendurilor ce se încăpățânează să se facă în continuare auzite. Încălțămintea creată de Salvatore Ferragamo, cea cu talpă ortopedică, apare acum reinterpretată pe podiumuri, în timp ce sandalele transparente amintesc de pop culture, răsunând odată cu melodiile lui Britney Spears. Astfel, pentru acest sezon, tocurile se vor mai mici, formele mai interesante, iar detaliile fac diferența: barete fine, texturi artizanale, accente metalice sau materiale transparente. În continuare, vă prezentăm câteva dintre preferințele ce vor domina sezonul în materie de încălțăminte.

Talpă ortopedică reinterpretată

Într-o perioadă în care resursele erau limitate din pricina războiului, Salvatore Ferragamo creează, în anii ‘30, încălțări pentru care folosește plută. În anii `70, acest tip de încălțăminte devine simbol disco, iar în anii 2000, grație culturii pop, dominată de Paris Hilton și de Britney Spears, devine un simbol. În prezent, wedge heels revin cu o variantă mai rafinată: linii curate, tocuri transparente, forme sculpturale și o inserție de lux minimalist ce completează numeroase ținute.

Naked sandals

Inspirate din estetica anilor 2000, naked sandals revin în 2026 cu influențe luxury-tech: materiale transparente, accesorii aproape futuriste, purtate împreună cu rochii din satin, pantaloni de in, fuste midi sau denim oversized. Modelul funcționează precum un truc optic, căci baretele transparente întrerup linia piciorului, iar sandalele reușesc să dea senzația de siluetă alungită. Sunt astfel, o reliefare a conceptului less is more, popularitatea fiindu-le augmentată de Rihanna, Kim Kardashian sau Hailey Bieber ele contribuind la revenirea acestui tip de estetică.

Jelly shoes,

please!

Probabil una dintre cele mai nostalgice tendințe ale sezonului este perechea de jelly shoes. Pantofii translucizi din plastic, care cândva simbolizau libertatea vacanței și a copilăriei, revin acum într-o versiune reinterpretată. Sunt purtați pe podiumuri, la shootinguri de modă și înglobează atât particularități ale esteticii clean girl, cât și pe cele ale nostalgiei Y2K. Purtați cu pantaloni largi din in, rochii, denim sau seturi monocrome, devin accentul jucăuș al outfitului.

Sculptural heels

Sculptural heels par desprinse dintr-o galerie de artă contemporană, grație elementelor definitorii: tocuri metalice răsucite, forme geometrice, structuri inspirate din arhitectură. Trendul vine ca reacție la anii în care minimalismul și sneakerșii oversized au dominat aprope complet industria modei. Acum, accentul se mută pe piese ce au o identitate vizuală puternică. Încălțările acestea se pot bucura de atenție asortate cu rochii minimaliste, ținute monocrome, materiale curate și fluide sau denim.

Flip-Flop

Mult timp asociați cu piscina, vacanțele, confortul și simplitatea, flip-flops, devin una dintre cele mai purtate perechi de încălțăminte ale sezonului, făcându-și loc între piesele din sfera luxury. Varianta actuală mizează pe un aer elegant, îndepărtându-se de estetica neglijentă a anilor trecuți. Purtați alături de pantaloni largi din in, rochii, seturi monocrome sau oversized, bijuterii minimaliste, topuri satinate sau jeans, sunt piesa ce intrigă publicul acestui sezon.

În spatele tuturor ideilor prezentate, stă același concept: contrastul. Vedem o contopire între confort și eleganță, ce dă naștere unei simplități de impact vizual. Firul roșu al sezonului este personalitatea, astfel că pantofii nu mai sunt o simplă completare a ținutei, ci o definesc subtil. De la flip-flops transformați în obiecte de lux și jelly shoes ce par abia scoase la joacă într-o după-amiază de sâmbătă, până la naked sandals sau sculptural heels, încălțămintea transcende spațiul detaliilor și devine un limbaj vizual al sezonului.

Text de ALIN GĂLĂŢESCU FASHION EVENT

„BRÂNCUŞI 150” Evenimentul anului în moda românească

La început de mai, în ineditul şi futuristul spaţiu de la YUNITY Park din Bucureşti, într-o atmosferă unică de vară spirituală, a avut loc cel mai amplu şi spectaculos show multiart al anului 2026. „BRÂNCUŞI 150” a fost tema ediţiei aniversare – a 20-a – a seriei de evenimente de modă axată pe stilismul arty: FASHION MOMENTS by Alin Gălăţescu. Fiindcă suntem în „Anul BRÂNCUŞI”, această ediţie cu totul aparte i-a fost dedicată exclusiv marelui maestru, în toată complexitatea lui, astfel încât, în mod excepţional, a înglobat o mulţime de intervenţii din celelalte arte tangente cu creaţia şi inspiraţia brâncuşiană, dincolo de modă.

Show-ul a debutat printr-un dans creat în spiritul Baletelor ruse, ştiinduse apetenţa marilor balerine ale vremii, din Paris, pentru dansul în atelierul maestrului român, iar momentul a fost realizat în coregrafia talentatei Oana Ioniţă. Axul scenei, de o modernitate şi spectaculozitate cu totul aparte, a fost tripticul semnat de sculptorul Giulian Dumitriu, alcătuit din trei corpuri columnare derivate din Coloana Infinitului, aduse acum în ideea de familie, „de infinit ce coboară în fiecare dintre noi și, în final, în întreaga familie”

Baza sonoră a evenimentului a fost realizată special pentru show în stilul universului sonor brâncuşian, de către dialogul creativ JEZEBEL (Izabela Barbu) x ZUM Music. Aceştia au performat un autentic concert, mixând preferinţele maestrului pentru jazz-ul american al anilor ’30-’50 cu rădăcinile româneşti de care era atât de mândru – de la Maria Tănase la incantaţii spirituale –, totul pus împreună cu sonorităţi pariziene, universul în care şi-a creat marile opere.

Colecţia multi-brand a fost cea mai amplă dintre toate cele 20 de ediţii ale FASHION Moments. Aceasta a cuprins creaţiile a 15 designeri vestimentari şi cinci designeri de accesorii, în total, peste 80 de „personaje” excepţionale inspirate sau coborâte aproape direct din opera marelui BRÂNCUŞI în acest an aniversar. Cei 15 designeri, în ordinea intrării în show, au fost: Steliana Macsimov – „Stellium” / Alexandra Catrangiu / Cristina Diaconu – „Black Sheep” / Alexandra Calafeteanu / Carmen Roată / Zeinab Hamade – „ZNH” / Denis Predescu / Alexandra Sandu – „Maam With Love” / Ioana Gata – „IUnique” / Sebastian Stanciu / Raluca Soare / Laura Titor / Maria Amelian / Beatrice Lianda Dinu / Emilia Tudoran şi Iulia Ghenea – „Zestal”.

A rezultat cea mai amplă şi complexă viziune creativă inspirată de opera, viaţa şi spiritualitatea marelui Constantin BRÂNCUŞI creată în lumea modei din România. Cei peste 400 de oaspeţi au beneficiat şi de un open backstage înainte de începerea marii prezentări, şedinţe foto spontane explodând în întregul imens şi spectaculos YUNITY Park. A fost o seară de glorie şi mândrie pentru moda românească, omagiind astfel moştenirea unui mare artist al umanităţii, care a lăsat în urmă un „cloud inspiraţional” unic, pe care, iată, l-au explorat şi exploatat creativ aceşti inspiraţi designeri într-un eveniment unic în istoria fashion-ului autohton.

În colecţie au fost prezente şi câteva invitate speciale: Ozana Barabancea, Livia Graur (Prima TV), Anisa Săndulache, Oana Florentina Văduva (Columna TV), Diana Drăgotescu (Euronews), Lavinia Tirzianu (Metropola TV), Irina Saulescu (actriţă), Lorena Anastasiu (scriitoare), Ana Rubeli (Fundaţia Aici a stat), Nicoleta Luciu şi fiica sa.

Seara a fost dedicată memoriei bunului nostru prieten şi designer de geniu RĂZVAN CIOBANU, la împlinirea a şapte ani de la tragica sa dispariţie.

Numeroasa echipă din spatele acestei grandioase producţii, un tur de forţă pentru toţi cei implicaţi direct, a fost formată din: Make-up – Echipa „PAULINA BULDUMEA Make-up School” / Hair – Echipa „ERIKA GONCZI Hair Design” / DansEchipa OANA IONIȚĂ / Accesorii: „Fason” by CRISTINA GRAMA / Laura Olaru / MADS Jewelry / ANA ILIE / Atelier DANESSA/ FotoVideo - Remus Nicolaescu / Eliza Matei / YUNITY Park.

Partenerii noştri - fără de care nimic nu ar fi fost posibil - au fost: TEZAUR – la împlinirea a 16 ani de existenţă, chiar în aceste zile: „LA MULȚI, MULȚI ANI!” / AQUA CARPATICA – brandul autohton cel mai apropiat şi asumat ataşat valorilor grafice şi româneşti ale marelui BRÂNCUŞI / Domeniile SÂMBUREŞTI / SCANDIA FOOD, cu ineditele sale noi sucuri VITALIQUE, în premieră la eveniment / DIGITAL BARISTA, cel mai creativ brand de Barista Arty din ţară / ARTESANA, artizanii laptelui / EUROPEAN DRINKS, cu REVIGO, noile sale sucuri fără acid / GENESIS PROPERTY si YUNITY PARK, gazdele noastre speciale. PR-ul a fost asigurat de partenerul nostru tradiţional, PRagmatIQ by Mihaela Rădăcină. MULȚUMESC tuturor celor ce ne-au fost aproape! MODA ESTE ARTĂ! EU CRED ÎN MODA ROMÂNESCĂ!

14-16 august 2026

www.brasovjazz.ro