Zile și Nopți București | Noiembrie 2025

„Timpul

este cea mai lungă distanţă dintre două experienţe”

editorial

Ioan BIG, publisher

DPeisaj cultural mohorât la sfârșit de toamnă

acă ar fi să judecăm din perspectiva reușitei unor festivaluri care au avut loc în ultimele săptămâni în România, indiferent că am avea în vedere teatrul (Festivalul Național de Teatru - București), DbutanT (Sfântu Gheorghe), Festivalul Național de Comedie (Galați), Săptămâna Teatrului Tânăr de la Buzău), literatura (Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, FILIT de la Iași), filmul (Les Films de Cannes à Bucarest, Astra Film Festival (Sibiu), Dracula Film Festival de la Brașov), muzica (SoNoRo - București, Discoteca - Cluj, One Jazz Baia Mare) sau designul și arta contemporană (Simultan - Timișoara, iMapp sau Diploma Show - București, Lumina Noctis - Ploiești), am putea spune că, pentru amatorii de experiențe culturale trăite nemijlocit, această toamnă este una frumoasă, ba chiar extraordinar de frumoasă, ținând cont de memorabila ediție a Festivalului George Enescu. Doar că toate acestea țin deja de trecut, or pe noi ne interesează prezentul și viitorul... măcar cel apropiat.

Mai avem în față încă o lună din acest anotimp, în care, din păcate, peisajul cultural se schimbă radical din punct de vedere al consistenței și calității propunerilor, astfel încât e greu de crezut că nivelul actual de apreciere se va menține până la finalul toamnei, cel puțin în privința evenimentelor care ies din sfera de interes strict local, și nu din motive imputabile performerilor sau creatorilor. Pentru că nu trebuie pierdut din vedere un simplu fapt, și anume că majoritatea festivalurilor menționate sunt rezultate ale planificării și, implicit, ale bugetării acestora cu multe luni în urmă, înainte

ca dezastrul spre care clasa politică a împins țara să devină evident și să necesite măsuri brutale de redresare economică.

De acum înainte, vom beneficia live de noi mostre de creativitate şi talent doar în măsura în care se vor dovedi fezabile în contextul extrem de auster, iar ceea ce vedem că se întâmplă (sau întârzie să se întâmple) nu este de natură să ne încurajeze. Instituțiile de cultură subvenționate abia au reușit să-și mențină dreptul legitim la supraviețuire prin excepțiile făcute sub presiune la OUG 52, iar companiile independente se văd obligate la o maximă precauție, întrucât potențialii sponsori se abțin momentan din cauza impredictibilității contextului economic, iar costurile vieții la nivelul publicului consumator cresc pe zi ce trece, asemenea celor de producție a unui spectacol sau concert. De la 1 noiembrie, de exemplu, energia electrică s-a scumpit din nou, a patra oară în ultimele luni, și fiecare creștere de acest fel va contribui cu efecte negative deopotrivă la escaladarea prețului biletelor și la diminuarea posibilității efective de achiziție din partea oamenilor.

Asta nu înseamnă că peisajul cultural va fi de acum înainte lipsit de viață, fiindcă istoria ne-a dovedit că formele de manifestare a creativității, indiferent de natura acestora, au depășit mereu crizele traversate de umanitate, dar cu certitudine va fi mai sărac în evenimente cu adevărat memorabile, care să încurajeze coagularea și interacțiunea, în baza apetiturilor de consum cultural, a unor comunități mai substanțiale decât cele formate în jurul spectacolelor din propria urbe. De aici încolo, depinde de fiecare cum își va alcătui agenda de going out în luna noiembrie, dar cred că e esențial, mai mult ca oricând, să adoptăm o poziție diferită de cea a politicienilor, adică să acordăm în continuare artelor și culturii importanţa pe care o merită!

Lucrurile bune au nevoie de timp.

Povestea noastră a început în România, în 2010, din pasiunea pentru croitoria masculină. De atunci, trăim o călătorie remarcabilă alături de o echipă minunată.

Le mulțumim tuturor celor care ne-au fost și ne sunt alături în acești 15 ani de existență. Recunoștința noastră se îndreaptă către clienții care ne-au oferit și continuă să ne ofere încrederea lor. Prezența și loialitatea lor ne inspiră să evoluăm și să învățăm zi de zi.

Suntem și vom rămâne un brand românesc, cu viziune și deschidere internațională. Vă invităm să ne fiți alături în următorii 15 ani de excelență.

Showroom în București. Cluj-Napoca. Iași. Timișoara. Brașov

Noiembrie 2025

www.zilesinopti.ro www.faceboook.com/zilesinopti

ZILE ȘI NOPȚI - POP CULTURE MAGAZINE

ISSN 2559-172X

Apare gratuit, lunar.

Nr. 11 (589) - Noiembrie 2025 Tiraj: 20.000 exemplare București, Brașov, Cluj, Constanța, Craiova Iași, Timișoara.

Director General: Marian Gîlea, marian.gilea@zilesinopti.ro

Publisher: Ioan Big, ioan.big@zilesinopti.ro

Director Vânzări: Simona Stoichici, simona@simone-advertising.ro

Digital & Print Manager: Aurel Martinescu, aurel.martinescu@zilesinopti.ro

Director Financiar: Mihaela Oană, mihaela.anutoiu@zilesinopti.ro

Contabilitate: Mihaela Stoica, contabilitate@zilesinopti.ro

Dezvoltare online: Radu Ganea, radu.ganea@zilesinopti.ro

Coordonator calendar evenimente naționale, zilesinopti.ro/evenimente-romania/ tibi.oprita@zilesinopti.ro

Redacție Print/Online/Social Media: Anastase Ștefania-Antonia, stefania.anastase@zilesinopti.ro

Tibi Oprița, tibi.oprita@zilesinopti.ro site@zilesinopti.ro

EDIȚIA DE BUCUREȘTI:

Publisher: Ioan Big, ioan.big@zilesinopti.ro

Online: Anastase Ștefania-Antonia, bucuresti@zilesinopti.ro

Distribuție: Dan Budoi

EDIȚIA DE BRAȘOV:

Redactor: Adina Chirvasă site@zilesinopti.ro

Distribuție: Andrei Paul, paul.andrei@zilesinopti.ro

Francize ZILE ȘI NOPȚI: Sibiu, Oradea.

Tipărit la tipografia Conphys. www.conphys.ro

ZILE ȘI NOPȚI este marcă înregistrată.

Editor: City Guide Media SRL. Brașov, str. Octavian Goga nr. 9A

ABONEAZĂ-TE LA ZILE ȘI NOPȚI

N-ai prins revista în oraș? O aducem noi la tine! Detalii pe shop.zilesinopti.ro 

Autori & contributori

Ioan Big este jurnalist și analist Pop Culture. Din 2019 este Director al Dracula Film Festival și Director artistic al Brașov Jazz & Blues Festival.

eDiTor

Alin este analist de Modă și LifeStyle / Creator de Evenimente/ Consilier de Imagine și de Brand / Creator de Proiecte Speciale de Film și Fotografie Arty.

GrUiA DrAGomir SeNior eDiTor

Gruia este jurnalist. A absolvit Facultatea de Litere, cu o lucrare de licență despre influența culturii americane asupra literaturii române.

E ziarist din 1990, a lucrat de la presa cotidiană (Tineretul liber, Evenimentul zilei, ProSport, Adevărul) până la ghiduri TV și reviste lucioase...

Alex Mușat este toboșar și absolvent al secției de Jazz & Muzică Ușoară din cadrul U.N.M.B. Alex scrie articole despre muzică.

ALeX mUȘAT reDACTor DeLiA

Delia este jurnalistă și face selecția de evenimente culturale pentru rubricile de recomandări. Realizează reportaje și interviuri din spațiul teatral și festivalier.

reDACTor CLAUDiA ALDeA reDACTor

LeFTer reDACTor

Studentă a Facultății de Litere din București, Claudia este pasionată de povești și de cum sunt ele trăite prin literatură și muzică.

Mădălina este activă în domeniul marketingului și este pasionată de citit, scris și de câte puțin din tot ce înseamnă artă.

Teodora este jurnalistă și scrie analize referitoare la teatru, fi lm și artele performative.

La început de carieră în marketing, Iuliana adoră muzica electronică și mâncarea (ne)obișnuită. Scrie texte pe subiecte de eat & drink și „pop-up” stories.

Contributori

Ioana Aldea

Monica Felea

Alexandra Bujeniță Ștefan Iancu

Adina Barbălată

Răzvan Sădean

Cosmin Dragomir

Laura Cozmîncă

Cezar Deli-Iorga

Diana Rotaru Adriana Sohodoleanu

Bianca Roiu Ștefan Chirițescu

Liviu Mereuță

Anca Vancu

Ionela Barbu

Andrada Dincă

POP-UP STORiEs:

SUSȚINUT

PAGINA 15-17

Cincizeci de ani de „Zbor deasupra unui cuib de cuci”

Capitolul FILM

PAGINA 19

IOAN BIG: Poveşti de acţiune pe marile ecrane în luna noiembrie

PAGINA 20-22 Premierele lunii

PAGINA 25 - Mori, iubirea mea

PAGINA 27 - Capcana timpului

PAGINA 29 - Ghețuri blestemate

PAGINA 31 - Jungla veselă: Aventuri în era dinozaurilor

PAGINA 32-33 - Predator Balands

PAGINA 35 - KEEPER

PAGINA 36-37 - Fugarul: Vânătoare de oameni

PAGINA 39 - Sisu: Drumul răzbunării

PAGINA 41 - Alpha

PAGINA 43 - Vrăjitoarele, partea a II-a

PAGINA 55 - Nouvelle Vague

PAGINA 46-47 - Zootropolis 2

PAGINA 48-49 - Now You See Me: Jaful perfect 3

PAGINA 51 - Din iubire

PAGINA 53

POINT OF VIEW:

Depeche Mode: M

Despre moarte și eternitate

Capitolul ARTĂ

SUSȚINUT DE

PAGINA 55

TEODORA BRATU: Artă, rivalitate... Turner și Constable

PAGINA 56-57

OPRĂ: Interviu cu soprana

ASMIK GRIGORIAN

PAGINA 58-59

PERFORMING ARTS: Festivalul Meridian XX „SONIMAGICON”

PAGINA 60-61

ARTE VIZUALE: Interviu cu artistul DUMITRU GORZO

PAGINA 62-63

ART (Hi)STORIES: 1OO de ani de Art Deco

PAGINA 64-65

BODY ART: DAVID ALEXANDRIUC

Capitolul MUZICĂ

PAGINA 67

IOAN BIG: Cântări live la final de sezon festivalier

PAGINA 68

LIVE: TTHREE DAYS GRACE, ÎNTRE „ONE-X” ŞI ALIENATION”

PAGINA 69

MUZICĂ NOUĂ

PAGINA 70-71

DIALOGURI FĂRĂ NOTE:

A-C LEONTE

PAGINA 72-73

ANIVERSARE: QUEEN „A NIGHT AT THE OPERA”

PAGINA 75

Cum l-am întâlnit pe Jim

Capitolul EAT & DRINK

PAGINA 77

ȘTEFAN CHIRIȚESCU:

Vinurile toamnei – între tăcere și tandrețe

PAGINA 78

PE GUSTUL NOSTRU:

Schimbarea la față a produsului local

PAGINA 79

TOP Eat: 6 restaurante unde să ieși toamna pentru vin și

mâncare de sezon

PAGINA 80-81

SERGIANA: Noiembrie e avanpremiera Lunii

Cadourilor - Primele Daruri sunt Emoţii de... Top!

PAGINA 83

GURMAND: Albinița românească sau ungurească, tot bună-i!

PAGINA 86

Drink: Berea povestită

PAGINA 87

TOP Drink: 6 baruri unde să bei un Negroni bun

PAGINA 88-89

MIXOLOGY: Băuturi (ne) obișnuite care ne încălzesc în sezonul rece

POVEȘTI DE SUCCES

PAGINA 84-85

Chef Cezar Munteanu, despre drumul spre Bocuse d’Or

Capitolul LIFESTYLE

PAGINA 91

ALIN GĂLĂŢESCU:

DEPECHE MODE: Un fenomen transgeneraţional

PAGINA 92-93

DESTINAȚII: Dubai

Descoperă luxul și

aventura: zboruri charter directe către fascinantul Dubai din 4 orașe din România

PAGINA 94-95

AWARDS: Parfumul lunii noiembrie & Spirits award, noiembrie 2025

PAGINA 96-97

DESIGN: Interviu cu MANAMI AOKI – Poemul tăcut al lemnului

PAGINA 98-100

FASHION: MODA ÎN

CONJUNCŢIE

CU NATURA

PAGINA 101-103

ARHITECTURĂ: Cetatea ca structură activă în orașul contemporan: Turnul Pompierilor din Cluj-Napoca

PAGINA 104-105

TRENDS: Trench coat

PAGINA 107-111

FASHION EVENT: „MODA

SECOLULUI XXI” - Tema „SOIREES DE LA MODE” 38 PAGINA 113

VIDEO GAMES: Amsterdam: orașul care se lasă descoperit în ritmul pașilor, nu al istoriei

PoP-UP STories PoP-UP STories

Cincizeci de ani de

„Zbor deasupra unui cuib de cuci”

Pe 19 noiembrie 1975, la jumătatea unui deceniu frământat de traume politice și transformări sociale, Zbor deasupra unui cuib de cuci avea premiera în Statele Unite. În regia cehului Miloš Forman, refugiat într-o Americă încă tulburată de scandalul Watergate și de războiul din Vietnam, filmul a devenit rapid un reper cultural pentru secolul XX. Având la bază romanul lui Ken Kesey, publicat în 1962, pelicula ilustrează realitatea instituțiilor și regimurilor abuzive specifice momentului, explorând teme precum libertatea, rezistența și solidaritatea.

Puțini scriitori ai secolului XX au avut o viață atât de legată de temele lucrărilor lor precum Ken Kesey. Născut în 1935, Kesey studia scrierea creativă la Universitatea Stanford la sfârșitul anilor ‘50, când a participat ca voluntar într-un proiect secret CIA, cunoscut astăzi ca MK Ultra. Programul urmărea explorarea controlului minții prin utilizarea halucinogenelor, hipnozei, privării senzoriale și a altor tehnici psihologice. Sub pretextul unui studiu clinic, participanții erau expuși la substanțe psihedelice, în timp ce reacțiile lor erau atent monitorizate. Scopul real, dezvăluit ulterior prin desecretizarea documentelor, era „perfecționarea” tehnicilor de interogare și manipulare în contextul Războiului Rece, ca răspuns la presupusele experimente similare din URSS, China sau Coreea de Nord. Kesey, plătit cu 75 de dolari pe zi, a fost unul dintre

www.zilesinopti.ro

participanți, experiențele devenind sursa vocii sale literare.

În paralel, el lucra ca infirmier de noapte într-un spital de psihiatrie din Menlo Park, California. Acolo a interacționat cu pacienți diagnosticați cu schizofrenie, depresie severă sau tulburări de personalitate, observând cum

tratamentele aplicate funcționau ca mijloace de supunere, nu ca instrumente de vindecare. Practici precum terapia cu electroșocuri, administrarea excesivă de sedative sau izolarea prelungită erau folosite pentru a-i controla și reduce la tăcere pe cei considerați „supărători”. Pentru Kensey, toate lucrurile văzute au devenit o lecție despre modul în care instituțiile pot transforma suferința umană într-un mecanism al obedienței. În viziunea lui, spitalul nu era doar un loc de tratament, ci un microcosmos al societății contemporane, în care libertatea individuală era sacrificată în numele „normalității” și aparențelor.

comportamente sub masca „tratamentului” și „armoniei”. Pentru Kesey, instituția medicală era o extensie a puterii politice și culturale din America anilor ‘50 și ‘60, o societate care glorifica conformismul, ascundea trauma și se temea de tot ce era diferit. În această cheie, Zbor deasupra unui cuib de cuci se poate citi ca o metaforă a Americii autoritare.

În momentul publicării romanului, spațiul se afla deja în pragul unei revoluții culturale. Mișcarea Drepturilor Civile cerea abolirea segregării rasiale, iar universitățile se transformau în reale centre de protest. Tot atunci au fost realizate o serie de studii psihologice care, asemănător cu MK Ultra, încercau să testeze limitele obedienței și autorității, cel mai faimos fiind Stanford Prison Experiment, din 1971. Creat de Philip Zimbardo, experimentul avea să analizeze felul în care rolurile sociale și mediile autoritare influențează comportamentul uman. Organizatorii au selectat 24 de studenți pentru a juca roluri de gardieni și deținuți, în timp ce subsolul Departamentului de Psihologie a fost transformat într-o închisoare simulată.

Pornind de la ce a trăit, romanul său este narat de Chief Bromden, un pacient nativ american, reprezentant al unei minorități marginalizate, care se preface mut și surd, observând în tăcere confruntarea dintre noul său coleg, Randle McMurphy, și autoritatea absolută a secției, asistenta Ratched. Cadrul medical devine mascota sistemului dezumanizant: o figură rece, impersonală, care impune disciplină prin rușine și frică. În opoziție, McMurphy reprezintă forța vitală, ironia și spiritul de revoltă împotriva controlului abuziv exercitat de instituțiile statului.

Spitalul psihiatric devine o alegorie a lumii în care autorul exista: un sistem care cultivă docilitatea, anihilează voința și uniformizează

După doar șase zile, experimentul a fost suspendat din cauza comportamentului extrem manifestat de participanți.

„Gardienii” au început rapid să abuzeze de autoritate, umilind și intimidând „deținuții” deveniți anxioși, deprimați și total supuși.

Proiectul, deși contestat astăzi, a demonstrat cum oameni obișnuiți pot adopta comportamente violente atunci când li se oferă putere și control,

mediul și rolurile sociale având un impact profund asupra moralității și empatiei.

Toate aceste transformări au alimentat o analiză colectivă asupra sensului real al „normalității” și „nebuniei”. Kesey și contemporanii săi, Generația Beat și grupul Merry Pranksters, din care făcea parte și Neal Cassady (care l-a inspirat pe Jack Kerouac să scrie On The Road) au început să conteste radical distincția. Pentru ei, nebunia nu era o condiție a minții, ci o cale spre autenticitate și o formă de libertate interioară pe care societatea o pierduse. Simbolul celui care refuză să se supună regulilor, trăind dincolo de convenții pentru a căuta adevărul și realitatea spirituală prin experiențe psihedelice. În opoziție cu raționalitatea lumii contemporane, această „nebunie” era percepută ca o revoluție a spiritului și o afirmare a individualității într-un univers tot mai uniformizat. Restructurarea marilor spitale psihiatrice avea să înceapă abia câțiva ani mai târziu, Zbor deasupra unui cuib de cuci anticipând fenomenul ca o eliberare de autoritatea instituțională.

Girl, Interrupted (1999), unde centrul psihiatric funcționează ca o metaforă pentru controlul exercitat de societatea profund patriarhală asupra femeilor care refuză conformismul. Comportamentele considerate „deviante”, sensibilitatea, neliniștea, dorința de autonomie sunt ridiculizate și sancționate fără a se vorbi despre cauzele lor. Filmul subminează realitatea prin reprezentarea solidarității feminine care se naște în interiorul instituției, o reinterpretare extrem de actuală a conflictului dintre individ, autoritate și reguli. Seriale precum Orange Is the New Black sau Ratched (cu Sarah Paulson în rol principal) demonstrează că mitologia lui Kesey continuă să fascineze.

Miloš Forman, care a părăsit Cehoslovacia în ajunul invaziei sovietice de la Praga, a recunoscut în povestea lui Kesey propria experiență de viață sub un regim opresiv. Pelicula din 1975 a fost realizată într-un spital real, iar Jack Nicholson, în rolul lui McMurphy, a oferit una dintre cele mai memorabile interpretări din istoria cinematografiei.

Influența sa asupra culturii populare este considerabilă. Tema libertății într-un spațiu

în Redemption (1994), în care închisoarea devine un loc de inițiere spirituală. Un alt exemplu este

Influența sa asupra culturii populare este considerabilă. Tema libertății într-un spațiu închis și a rezistenței interioare ca formă supremă de supraviețuire se regăsește în filme precum The Shawshank Redemption (1994), în care închisoarea devine un loc de inițiere spirituală. Un alt exemplu este

Poate cea mai profundă întrebare ridicată de Zbor deasupra unui cuib de cuci este cea legată de granița dintre sănătate și nebunie. McMurphy, aparent nebun, este de fapt singurul cu adevărat liber, în timp ce ceilalți pacienți „vindecați” sunt deja învinși și goliți pe dinăuntru. Finalul, marcat de evadarea simbolică a lui Bromden, nu reprezintă o tragedie, ci o eliberare în care „zborul” deasupra cuibului devine o imagine a refuzului de a fi redus la tăcere. După jumătate de secol, lecția lui Kesey rămâne relevantă: libertatea nu este un drept oferit de societate prin conformism, ci un risc pe care trebuie să ni-l asumăm chiar și cu prețul nebuniei.

cu prețul nebuniei.

Povești de acțiune pe marile ecrane în luna noiembrie

TGheţuri blestemate

Noiembrie începe cu Thriller-ul Gheţuri blestemate, în care Joel Kinnaman (Suicide Squad) este un proscris hăituit fără încetare în toiul iernii pentru o grămadă de bani descoperită într-un avion prăbuşit, în regia câştigătorului de Oscar pentru Falsificatorii de bani, responsabil însă şi de un alt Actioner “glacial”, Deadfall Amatorii de acţiune SF beneficiază de Predator: Badlands, conceput ca parte a setului care mai include Prey şi animaţia Predator: Killer of Killers, menit a întineri fandomul celebrei francize şi a-l extinde, pentru că apar androizi produşi de compania WeylandYutani, cunoscută nouă din multiversul Alien. Tot în zona sci-fi se plasează povestea lui Stephen King, The Running Man, după care s-a făcut deja un film în anii ’80, cu Arnold Schwarzenegger în rolul

The Running Man

răim vremuri în care viaţa dobândeşte pentru cei mai mulţi dintre noi accente tot mai dramatice şi nu ne mai îndeamnă nici măcar la a face haz de necaz, aşa că simţim nevoia mai mult ca oricând să ne rupem de realitatea cotidiană cu ajutorul unor poveşti fantastice spuse cu har şi ritm, iar mersul la cinema reprezintă o soluţie mereu la îndemână pentru acest tip de evadare... mai ales luna aceasta, care este presărată cu premiere de filme de acţiune dintre cele mai diverse ca tonalitate.

participantului la un concurs TV în care este vânat de asasini profesionişti, ceea ce nu l-a împiedicat însă pe cineastul Edgar Wright (Baby Driver, Scott Pilgrim vs. the World) să propună acum o adaptare de secol XXI, în care focusul se mută pe felul în care se construiesc în media mesaje pentru manipularea publicului. Urmărit pentru a fi ucis este şi Sisu, în sequel-ul Drumul răzbunării, de această dată însă de către ruşi, fiindcă WWII s-a terminat şi, evident, acest nou Rambo reuşeşte să îi facă bucăţi pe toţi nemernicii de la Răsărit.

acestui Heist movie e centrată pe furtul celui

De multă acţiune, doar că mai jucăuşă, mai veselă şi lipsită de violenţă extremă, avem parte şi în continuarea Now You See Me: Jaful Perfect 3, care se anunţă foarte antrenantă şi plină de întorsături de situaţii, pentru că e scrisă de Seth Grahame Smith (Bettlejuice Beetlejuice) şi regizată de Ruben Fleischer (Venom). Naraţiunea acestui Heist movie e centrată pe furtul celui mai mare diamant din lume şi e interesant că premiera vine în contextul jafului de bijuterii inestimabile de la Luvru. În fine, ne oprim aici cu exemplele, pentru că, în fond, fiecare poveste creată pentru a ne detaşa de apăsările cotidiene are o componentă de acţiune inedită, indiferent că am opta pentru un Musical (Wicked: For Good) sau Horror (Keeper), așa încât, cel mai bine, ne vedem direct la cinema!

Horror ( bine, ne vedem direct la cinema!

PREDATOR: ȚINUTURI SĂLBATICE

PREMIERA 7 NOIEMBRIE

Dolby Atmos

Predator: Badlands

Dan Trachtenberg

Elle Fanning, Dimitrius Schuster-Koloamatangi

Acțiune / Aventuri / Dramă / SF / Thriller

115 minute

Forum Film România

7 noiembrie 2025

CAPCANA TIMPULUI

PREMIERA 7 NOIEMBRIE

Cycle of Time

Vinciane Millereau

Elsa Zylberstein, Didier Bourdon

Comedie

103 minute

Ro Image 2000 7 noiembrie 2025

FUGARUL: VÂNĂTOARE DE OAMENI

PREMIERA 14 NOIEMBRIE

The Running Man

Edgar Wright

Glen Powell, Josh Brolin, Michael Cera

Acțiune / Aventuri / SF / Thriller

133 de minute

Ro Image 2000 14 noiembrie 2025

TAFITI: AVENTURĂ PRIN DEȘERT

PREMIERA 14 NOIEMBRIE

Tafiti – Across the Desert

Nina Wels

Voce: Cosima Henman, Kathleen Renish

Animație

81 de minute

CAY Films

14 noiembrie 2025

JUNGLA VESELĂ: AVENTURI ÎN ERA

DINOZAURILOR

PREMIERA 7 NOIEMBRIE

Jungle Beat 2: The Past

Sam Wilson

Voce: Amy Kaye Accola, Sandra Dickinson

Animație / Aventuri / Comedie / Familie / 91 de minute

Bad Unicorn

7 noiembrie 2025

GHEȚURI BLESTEMATE PREMIERA 7 NOIEMBRIE

IceFall

Stefan Ruzowitzky

Joel Kinnaman, Danny Huston, Graham Greene

Thriller

96 de minute

Ro Image 2000 7 noiembrie 2025

KEEPER PREMIERA 14 NOIEMBRIE

Keeper

Osgood Perkins

Tatiana Maslany, Rossif Sutherland

Horror

99 de minute

CAY Films 14 noiembrie 2025

VRĂJITOARELE: PATREA A II-A

PREMIERA 21 NOIEMBRIE

Wicked: For Good

Jon M. Chu

Cynthia Erivo, Ariana Grande, Jonathan Bailey

Acțiune / Aventuri / Familie / Fantastic / Muzical

138 de minute

Ro Image 2000 21 noiembrie 2025

PREMIERA 21 NOIEMBRIE

Alpha

Julia Ducournau

Emma Mackey, Mélissa Boros

Dramă

126 de minute

Bad Unicorn 21 noiembrie 2025

NOW YOU SEE ME: JAFUL PERFECT 3

PREMIERA 28 NOIEMBRIE

Now You See Me: Now You Don’t

Ruben Fleischer

Jesse Eisenberg, Woody Harrelson, Rosamund Pike, Morgan Freeman

Crimă / Thriller

112 minute

Ro Image 2000; Prorom 28 noiembrie 2025

DIN IUBIRE

PREMIERA 28 NOIEMBRIE

Loveable

Lilja Ingolfsdottir

Oddgeir Thune, Helga Guren

Dramă / Romantic

101 minute

CAY Films

28 noiembrie 2025

SISU: DRUMUL RĂZBUNĂRII

PREMIERA 21 NOIEMBRIE

Sisu: Road to Revenge

Jalmari Helander

Stephen Lang, Jorma Tommila, Richard Brake

Acțiune / Război

88 de minute

InterComFilm Distribution 21 noiembrie 2025

NOUVELLE VAGUE

PREMIERA 21 NOIEMBRIE

Nouvelle Vague

Richard Linklater

Zoey Deutch, Guillaume Marbeck

Biografic / Comedie / Dramă / Istoric

106 minute

Independența Film 21 noiembrie 2025

ZOOTROPOLIS 2 PREMIERA 28 NOIEMBRIE

Zootopia 2

Jared Bush; Byron Howard

Voce: Jason Bateman, Ginnifer Goodwin

Animație / Aventuri / Comedie / Familie / Mister

107 minute

Forum Film România 28 noiembrie 2025

„Die, My Love”

O reprezentare tulburătoare a maternității

Cineasta scoțiană Lynne Ramsay, cunoscută mai ales pentru multipremiata dramă psihologică You Were Never Really Here, revine în atenţia cinefililor cu Die, My Love / Mori, iubirea mea. Noul său lungmetraj, care abordează dintr-o perspectivă sinceră și dură viața unei mame aflate în plin haos emoțional, a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes în primăvara aceasta, primind laude deopotrivă pentru profunzimea scenariului și pentru interpretarea remarcabilă a lui Jennifer Lawrence.

Inspirat de romanul scris de Ariana Harwicz, filmul o are în centru pe Grace, jucată de Jennifer Lawrence, o tânără mamă care se mută împreună cu soțul ei, interpretat de Robert Pattinson, într-un colț izolat din Montana. Departe de lume, adaptarea lentă la noul context de viață o face pe Grace să alunece treptat în realizarea postnatală: izolarea, teama, neliniștea, la care se adaugă, adesea, halucinații. Oscilând între realitate și psihoză, ea descoperă că iubirea o distruge, dar în același timp rămâne singurul fir care o mai ține ancorată în viață.

Publicațiile The Guardian și BBC Culture au descris Die, My Love drept un film profund emoționant şi „o experiență senzorială intensă”. Criticii au ridicat în slăvi interpretarea lui Lawrence, remarcând îmbinarea impresionantă între putere și vulnerabilitate, aducând la viață un rol cu adevărat excepțional. De asemenea, au remarcat cum regizoarea reușește să echilibreze peisajele de o frumusețe poetică cu delirul întunecat al protagonistei, construind un univers

www.zilesinopti.ro

unde maternitatea este privită printr-o lentilă estetică sumbră. Distribuția ce o are cap de afiş pe vedeta din Hunger Games este completată cu nu mai puţin valoroşii actori Sissy Spacek, Nick Nolte și LaKeith Stanfield, care aduc realism și profunzime universului lui Ramsay și accentuează autenticitatea emoțiilor.

Mori, iubirea mea, care va avea premiera pe 7 noiembrie, nu este un film care aduce confort, dar este unul necesar, întrucât este o reflecție dureroasă, dar verosimilă, asupra destrămării psihologice prin care femeile încearcă să împace iubirea, maternitatea și redescoperirea de sine. Lynne Ramsay (We Need to Talk About Kevin, Ratcatcher) semnează un film care nu oferă răspunsuri, ci trezește la realitate, un film care provoacă empatie și aduce în față o experiență profundă, cu care multe femei se identifică, dar care este rar întâlnită în cinematografia actuală.

Need to Talk About Kevin oferă realitate, dar care este rar întâlnită în cinematografia actuală.

Capcana timpului

Nu aduce anul ce aduce ceasul sau... mileniul

Cum i-ai explica bunicii tale, dacă te-ai întoarce în timp, ce este aia „Alexa!”, bluetooth, comandă vocală sau întâlnire pe Zoom? Exact asta se întâmplă în Capcana timpului (Cycle of Time), unde o casnică autentică din anii '50 se trezește brusc în 2025, transformată, culmea, în director executiv de bancă. Regizat de Vinciane Millereau, filmul promite o satiră socială spumoasă, plină de râs și situații absurde, în care tradiția se ciocnește savuros de modernitate. Această comedie dulce-amăruie mizează pe un concept irezistibil: șocul temporal și cultural prin care trece o familie cu roluri tradiționale, catapultată direct într-o lume ultra-tehnologizată și progresistă. Savoarea filmului o dă chiar cuplul de aur al comediei franceze, format din Elsa Zylberstein și Didier Bourdon, care îşi asumă rolurile principale în această odisee satirică.

În 1958, Hélène și Michel duc o viață confortabilă, definită de roluri de gen clare: el bancher, ea casnică model, luptând chiar și pentru dreptul de a păstra o mașină de spălat. O ceartă violentă legată de această inovație tehnică duce la un accident ciudat de electrocutare,

PREMIERĂ

și vede privilegiile de bărbat spulberate, trăind din șomaj într-o societate progresistă, schimbarea este un cataclism. Această călătorie neașteptată le va afecta profund atât relația, cât și pe cea cu copiii lor, care acum trăiesc într-o lume dominată de tehnologie și norme sociale schimbate. Aici, regizoarea Vinciane Millereau folosește șocul temporal ca un instrument de explorare a progresului social, a schimbărilor tehnologice și, mai ales, a evoluției normelor privind egalitatea de gen.

care îi catapultează pe amândoi direct în 2025. În noul mileniu, lumea lor este dată peste cap. Pentru Hélène, este o revoluție: femeia care trăise în umbra soțului descoperă o lume eliberatoare, ajungând chiar director executiv. În schimb, pentru Michel, care-

Filmul se distinge printr-o regie inteligentă, care reușește să recreeze prăpastia dintre epoci, dar fără a cădea în comedia facilă datorită unui dialog foarte bine sculptat, dar și amestecului ingenios de umor și emoție. Totodată, chimia dintre Elsa Zylberstein și Didier Bourdon funcționează de minune, complicitatea lor sporind contrastul dintre nostalgie și modernitate. Dacă vrei să râzi cu poftă la dilemele unui bărbat din anii '50 confruntat cu o lume feministă și să te lași emoționat de călătoria unei femei spre emancipare, Capcana timpului este filmul pe care trebuie să-l vezi. Este o comedie minunat scrisă, care oferă nu doar glume, ci și o reflecție nuanțată și necesară despre evoluția societății. Nu rata această ciocnire de generații, în cinematografe, din 7 noiembrie!

PJoel Kinnaman înfruntă corupția și umbrele trecutului pe gheață ICEFALL

forțele pentru a supraviețui în sălbăticie și a scăpa de urmăritorii care nu se dau înapoi de la nimic, Ani începe să se întrebe dacă poate avea încredere în Harlan, mai ales atunci când încep să iasă la iveală secretele întunecate din trecutul său.

entru fanii filmelor de acțiune plasate în decoruri de gheață, cum este și clasicul Cliff hanger (1993) cu Sylvester Stallone – care urmează să aibă parte de o reluare cinematografică în 2026, cu Pierce Brosnan și Lily James în distribuție – toamna aceasta aduce premiera filmului Gheţuri blestemate / Icefall, în regia lui Stefan Ruzowitzky, care mizează pe o combinație similară: peisaje glaciare, un avion prăbușit și zeci de milioane de dolari în joc. Pe scurt, toate ingredientele pentru un thriller cu mize uriașe. Filmul intră în cinematografele din România începând cu 7 noiembrie.

Povestea îl urmărește pe Harlan (Joel Kinnaman –cunoscut pentru rolurile din The Darkest Hour și Suicide Squad), un bărbat care, de ani buni, fuge nu doar de trecutul său, ci și de durerea pierderii fiicei sale, un secret pe care îl poartă în tăcere. Pentru a scăpa de presiunea socială, s-a retras într-o rezervație, unde trăiește ca un proscris. Totul se schimbă brusc când descoperă un avion prăbușit într-un lac înghețat, în care sunt ascunse zeci de milioane de dolari. Înainte ca Harlan să apuce să revendice banii, este arestat de Ani (Cara Jade Myers – remarcată pentru

apariția din Killers of the Flower Moon), o tânără ranger neînfricată. Pe drumul spre secție, cei doi sunt atacați de Drake (DeVaughn Nixon) și banda sa, o grupare nemiloasă care, de mulți ani, urmărește banii pierduți. Constrânși de împrejurări să-și unească

Scenariul semnat de Steve Isles și George Mahaffey este plin de tensiune, momente pe muchie de cuțit și răsturnări neașteptate de situație, iar regizorul Stefan Ruzowitzky, cunoscut pentru The Counterfeiters –care a câștigat Premiul Oscar pentru Cel Mai Bun Film Străin în 2008 – reușește să îmbine cu măiestrie elementele thriller-ului cu cele dramatice, oferind un film antrenant și exploziv, dar și cu o profunzime emoțională puternică.

Temele abordate în Gheţuri blestemate nu se limitează la lupta pentru supraviețuire și confruntarea cu corupția, ci pătrund adânc în conflictele interioare ale lui Harlan și în încercările sale de a scăpa de povara dureroasă a trecutului, într-o poveste cinematografică a cărei acțiune electrizantă este amplificată de decorul rece și periculos al sălbăticiei înghețate.

JUNGLA AVENTURIVESELĂ: ÎN ERA DINOZAURILOR

Prietenii la nevoie se cunosc

Cel mai important mesaj pe care îl învățăm de la JUNGLA VESELĂ:

Aventuri în era dinozaurilor este nevoia de a avea prieteni și de a crea relații puternice. În cea mai nouă animație distribuită de Bad Unicorn și realizată de Sandcastle Studios, facem cunoștință cu Momo, o maimuță jucăușă și hiperactivă, și Trompi, un elefant plin de compasiune și optimism. Cei doi împart totul și ar face orice unul pentru celălalt, iar prietenia lor este pusă la încercare când un portal către trecut se deschide în jungla lor.

Filmul începe cu o zi obișnuită din viața lui Momo și Trompi, până când aceștia descoperă un

stegozaur în jungla lor. Aparent, prietenul lor extraterestru Fneep experimenta cu portaluri către trecut și unul dintre dinozauri a ajuns în prezent. Iar în procesul de a-l duce înapoi în era sa, Trompi este teleportată înapoi în timp alături de stegozaur și portalul se închide înainte ca Momo și Fneep să poată reacționa.

De-aici, începe o adevărată aventură în timp și spațiu: în timp ce Trompi explorează trecutul și face cunoștință cu dinozaurii, Momo se străduiește să găsească o soluție împreună cu Fneep pentru a deschide din nou portalul. Fiecare încearcă diverse metode pentru a călători în timp,

însă se dovedește a fi o adevărată provocare care rezultă în multe eșecuri și planuri nereușite. Cu toate acestea, nici Momo și nici Trompi nu se lasă descurajați de toate obstacolele. Încrederea pe care o au unul față de celălalt, atât în iscusința lui Trompi cât și în determinarea lui Momo, le dă puterea să nu-și piardă speranța și convingerea că se vor reuni. Iar prietenia lor este cea ce îi ajută pe Momo și Trompi să construiască noi relații puternice, care să-i îndrume în această aventură deosebită: Trompi se împrietenește cu Suspi, un plesiosaur căruia îi este frică de apă, și cu Trey, un T-Rex care încearcă să-i impresioneze pe ceilalți cu puterea sa, și cu ajutorul lor reușește să străbată jungla preistorică și să-l regăsească pe Momo. Iar Momo le convinge pe celelalte animale din junglă să-l ajute în toate propunerile sale trăsnite, până reușește să călătorească înapoi în timp și s-o salveze pe Trompi. Astfel de povești ne aduc aminte cât de important este să avem prieteni pe care ne putem baza. Pentru că o prietenie adevărată se cunoaște întotdeauna la bine, dar mai ales la greu. Din 7 noiembrie filmul îi așteaptă pe copii în cinematografe, ca să descopere această aventură plină de haz, acțiune și compasiune.

Empatia Predatorului și umbra Alienului

Există momente în care universurile cinematografice se trezesc din propria inerție și respiră din nou, ca niște monștri adormiți sub nisip. Predator: Badlands apare exact într-un astfel de moment. După finețea primitivă din Prey (2022), regizorul Dan Trachtenberg revine cu o poveste în care nu mai sunt vânați oamenii, ci sensul însuși al vânătorii. Dacă Prey era ecoul arhaic al întâlnirii dintre umanitate și forța extraterestră, putem spune că Badlands e exilul acelei forțe într-un univers lipsit de umanitate. O întoarcere acasă, într-un pustiu mitologic, acolo unde totul a început.

roșu

acel nume „interzis”, rostit pentru personajul Thiei.

Povestea îl urmărește pe Dek, un tânăr Predator renegat, exilat din clanul său și obligat să supraviețuiască în deșertul roșu al planetei Yautja. O lume de piatră și sânge uscat, unde fiecare umbră are colți și fiecare noapte aduce cu ea ecouri de metal topit. Alături de el apare Thia, un synth creat de compania WeylandYutani - da, ai citit bine, acel nume „interzis”, rostit doar în șoaptă de fanii Alien, ca un blestem ce anunță contaminarea. Thia e fragilă, dar conștientă, iar alăturarea dintre un vânător și o mașină cu suflet e primul pas spre o altă formă de mitologie. O scurtă paranteză - dacă nu ai văzut Alien: Earth, n-ar strica s-o faci înainte de Predator: Badlands, căci ar da foarte mult context și background pentru personajul Thiei.

Revenind, filmul nu se mai concentrează pe oamenii vânați, ci își propune abordarea unei teme mai subtile: căutarea identității într-un univers indiferent. Trachtenberg pare să fi înțeles că în 2025 nu mai e suficient să ridici un trofeu din oase. Trebuie să

Predatorul „snowflake”

te întrebi și de ce ai vânat. Și, cel mai important, dacă nu cumva ceea ce ai ucis nu era, de fapt, o parte din tine. Există o poezie discretă în felul în care

Badlands continuă spiritul lui

Prey. Dacă în filmul precedent am văzut întâlnirea dintre o tânără războinică amerindiană și un Predator „primitiv”, aici ne întoarcem la originile speciei - ca și cum vânătorul de atunci ar fi fost un mesager, iar acum ne aflăm în sanctuarul zeilor săi. Trachtenberg păstrează textura vizuală, aceeași lumină filtrată prin praf, tensiunea tăcută de dinaintea violenței. Dar tonul devine mai metafizic.

și un Predator „primitiv”, aici ne întoarcem la originile speciei - ca

difuză, aproape imperceptibilă, care planează peste cadre: Alienul. Weyland-Yutani, compania care în universul Alien joacă rolul demiurgului corupt, e aici prezentă prin Thia - dovada vie că linia temporală începe să se contopească (din nou). Nimeni nu spune explicit că există un xenomorf, dar senzația e acolo, ca un tremur sub piele. Decorurile respiră același tip de geometrii organice, iar câteva detalii - un simbol gravat, un sunet de respirație dublă, o urmă de acid pe o stâncă - lasă spectatorul să se întrebe: e doar o coincidență sau începutul unei noi contaminări?

Prin Dek, vedem pentru prima dată Predatorul vulnerabil, exilat, îndoielnic și, oarecum, sensibil (oricum ar suna asta). Un fel de samurai interstelar, care își caută onoarea într-o lume fără zei. Și poate că tocmai asta e revoluția pe care Trachtenberg o orchestrează: transformă mitul dintr-un horror musculos într-o dramă existențială cu armură și colți. Iar pe fundal, printre dune și nori roșiatici, se simte ceva care vine. Un vânt rece, ca un avertisment. Poate o nouă eră în care Alien și Predator nu se vor lupta, ci se vor recunoaște - ca două fețe ale aceleiași creaturi mitologice.

vorbea despre să

Prey vorbea despre supraviețuire, Badlands vorbește despre sens, căci fără el supraviețuirea este degeaba. Într-un mod aproape mitologic, cele două filme formează o spirală, nu o continuare directă, ci un răspuns. Prey întreba ce înseamnă să fii om. Badlands întreabă ce înseamnă să fii Predator.

Ceea ce face Badlands să fie și mai fascinant este acea umbră

și mai fascinant este acea umbră

Trachtenberg nu oferă răspunsuri. În stilul său caracteristic, lasă tăcerea să vorbească. Și, în acea tăcere, fanii știu: atunci când WeylandYutani apare, Alienul nu e departe... dar Badlands nu e un „crossover” în sensul facil al termenului. Este doar o contaminare estetică. O insinuare. O lume care începe să miroasă familiar și nu e deloc un miros bun, ci unul care ne face adrenalina să explodeze.

facil al termenului. Este doar face adrenalina să explodeze. 7 noiembrie, vedem

Dek, rătăcind prin pustiu alături de Thia, e imaginea însăși a fragilității: un prădător care învață empatia, o mașină care învață frica. E o prietenie acolo unde ea n-ar putea teoretic să existe și n-are cum să nu-ți amintească de mai celebrul cuplu C-3PO & Chewbacca. Și undeva, dincolo de orizont, universul Alien pândește, pregătit să reia dansul. Dan Trachtenberg a făcut din Prey o revelație. Cu Badlands, ridică ștacheta: ne oferă o lume care nu mai e doar despre monștri, ci despre memorie. Despre ceea ce rămâne după ce praful se așază și vânătoarea se termină. Pe 7 noiembrie acest spectacol pe marile ecrane.

Keeper Groaza care se naște din tăcere

Keeper, noul film scris și regizat de Osgood Perkins, unul dintre cei mai originali creatori din spaţiul Horror contemporan, cunoscut pentru The Blackcoat’s Daughter și The Monkey, continuă să exploreze spațiile intime ale fricii, acolo unde groaza nu vine din monștri vizibili, ci din umbrele pe care le purtăm în noi. Keeper este o poveste despre izolare și vină, cu elemente supranaturale, despre ceea ce se întâmplă când tăcerea începe să vorbească.

Osgood Perkins, fiul legendarului actor Anthony Perkins (Psycho), și-a creat în ultimul deceniu un nume în sfera horror cultivând o estetică aparte, ca o poezie vizuală, iar Keeper duce această formulă la un nou nivel.

Povestea urmărește un cuplu – Liz (Tatiana Maslany) și Malcolm (Rossif Sutherland) – care se retrage într-o cabană izolată pentru a-și celebra aniversarea. Este un pretext aparent banal, dar Perkins transformă această scenă domestică într-un coșmar lent, unde timpul se dilată, iar realitatea devine halucinantă. Când Liz rămâne singură,

liniștea începe să se destrame.

Ceea ce face din Keeper un film special este felul în care

Osgood Perkins înțelege frica, nu ca reacție instinctivă, ci ca proces, construind sentimentul de neliniște din detalii: o lumină care pâlpâie, o ușă care scârțâie, o tăcere prea lungă. Camera se mișcă lent, aproape hipnotic. Fiecare cadru pare o pictură: compoziții simetrice, lumini reci, spații care devin personaje. Aici se simte influența horrorului folcloric – acela care leagă natura de mister, casa de pădure, solitudinea de supranatural.

În privința tehnicii, Perkins demonstrează un control

remarcabil al ritmului prin folosirea unei structuri narative non-liniare, în care sunetul devine un personaj invizibil: foșnetele pădurii, trosnetele lemnului, un ecou din camera alăturată. Coloana sonoră semnată de Elvis Perkins, fratele regizorului, contribuie la senzația de transă, alternând pasaje minimaliste cu accente corale disonante.

Supranumit „cel mai atmosferic film al lui

Perkins”, Keeper (premiera: 14 noiembrie) reia temele recurente ale regizorului – casa ca spațiu al ruinei, feminitatea ca teritoriu al durerii, tăcerea ca formă de teroare – dar le împinge într-o zonă mai matură, mai profundă, mai aproape de tragedie decât de horror convențional. Așadar, dacă ești un fan al genului, ai suficiente motive încât să oferi acestui film șansa de a-l viziona în cinema.

UN REMAKE NĂSCUT DIN OBSESIA NOASTRĂ PENTRU REALITY SHOW

ntr-o lume în care televiziunea a devenit spectacol de supravieţuire, iar spectatorul e juriu şi judecător pentru destinul altuia, revenirea la sursă a unei poveşti simulate, dramatice, plină de tensiune, are ceva aproape ritualic. Este vorba despre remake-ul filmului The Running Man, pornind de la romanul cu acelaşi nume al lui Stephen King (publicat sub pseudonimul Richard Bachman, în 1982). Ce urmează să urce pe marile ecrane în noiembrie nu e doar o simplă actualizare a unei vechi formule, ci o refacere cu intenţie, o reinterpretare mai fidelă a materialului original, după ce versiunea din 1987 - cu Arnold Schwarzenegger în rolul principal - a rămas încărcată de accentele stridente ale anilor ’80.

Ecranizarea din 1987, plasată într-un viitor distopic, între anii 2017-2019, prezenta un concurs TV letal, în care condamnaţii devin „fugari”, fiinţe urmărite de asasini profesionişti într-o arenă mass-media de proporţii. Era o satiră sângeroasă la adresa divertismentului, dar şi o viziune sumbră asupra forţei mediatice. Pare destul de actual, totuși, având în vedere ce se întâmplă acum în SUA, cu agenții ICE care aleargă oameni obișnuiți pe străzile orașelor, pentru a-i extrage în moduri cât se poate de violente și plasa în arest cine știe pe unde - totul prezentat în clipuri virale pe social media. Dar romanul original al lui

Stephen King are o structură mai spartană, mai sumbră, mai implacabilă în temă: supravieţuire, spectacol, manipulare, dar şi cu o rădăcină mai adâncă în anxietăţile societăţii.

REMAKE-UL

DIN VIITORUL VIITORULUI

Regizorul britanic Edgar Wright (cunoscut pentru stilul energic, ironic şi atent la detalii) preia frâiele acestei ecranizări. Scenariul este cosemnat cu Michael Bacall, iar distribuţia aduce nume cu greutate, în spiritul unei reconfigurări pentru publicul de azi. Se spune că această versiune va reveni la premisele cărţii: fuga, spaţiul larg, tensiunea sistematică.

Glen Powell, cunoscut publicului din producții precum Top Gun: Maverick și Hit Man, își continuă ascensiunea în Hollywood cu rolul principal în acest remake. Aici, Powell îl interpretează pe Ben Richards, un bărbat obișnuit care acceptă să participe la un concurs mortal pentru a-și salva fiica bolnavă. Pentru acest rol, Powell a obținut „binecuvântarea” lui Arnold Schwarzenegger, protagonistul filmului original din 1987. Trebuie spus că, în paralel, Powell este și co-creator, scenarist și producător al serialului de comedie Chad Powers, difuzat pe Hulu. În această producție, el joacă rolul lui Russ Holliday, un fost star al fotbalului american, care își schimbă identitatea pentru a reveni în joc sub numele de Chad Powers. Serialul, inspirat de un segment al lui Eli Manning, a fost lansat pe 30 septembrie și a fost bine primit de critici și public. Așadar, e clar că prin acest nou blockbuster, Glen Powell își consolidează statutul de star al anului 2025.

Running Man să revină pe marele ecran cu alte ambiţii: nu doar ca film de acţiune, ci ca un comentariu contemporan la cultura divertismentului extrem, la jocul mediatizat cu viaţa umană, la nevoia de spectacol a maselor.

The Running Man nu trăiește în vid. În universul cinematografic contemporan există o tradiție a „jocurilor mortale” - o serie de filme care explorează aceeași obsesie: cum reacționează omul când viața sa devine spectacol și când limitele morale sunt testate la extrem. Din această perspectivă, saga Hunger Games devine o paralelă evidentă: tinerii sunt obligați să lupte pentru supraviețuire într-o arenă mediatizată, în timp ce întreaga națiune urmărește cu sufletul la gură. La fel ca The Running Man, filmele bazate pe romanele lui Suzanne Collins dezvăluie fascinația societății pentru violență și divertisment, dar adaugă un strat politic mai explicit și un accent asupra rebeliunii împotriva sistemului.

The Long Walk

recent şi reintră în circuitul distopia, obiectivul social

De ce are loc acum acest remake? Un motiv clar este succesul relativ recent al adaptărilor romanelor lui King care îşi permit să fie mai serioase, mai apropiate de sursă. De exemplu, filmul (bazat tot pe o carte a lui Stephen King/Richard Bachman) a fost lansat recent şi reintră în circuitul de adaptări care tratează distopia, obiectivul social şi spectacolul mortal non-stop. Deci, dacă ți-a plăcut știi ce ai de văzut acum. Aceasta creează contextul favorabil pentru ca

Pe de altă parte, The Purge explorează ideea de spectacol și violență într-un cadru diferit: o singură noapte anuală în care legile dispar, iar societatea experimentează brutalitatea ca ritual. Tema controlului social, a voyeurismului și a complicității spectatorului este aici centrală, creând o legătură directă cu conceptele din The Running Man: cine urmărește, cine judecă și cine câștigă într-un joc al morții? În acest sens, acest nou film SF se înscrie într-o linie de filme care nu sunt doar de acțiune, ci și comentarii sociale. Fie că ne uităm la arenele futuriste ale lui King, la distracția sadică a Purge-ului sau la gladiatorii adolescenți din Hunger Games, toate ne pun aceeași întrebare: cât de departe suntem dispuși să mergem pentru divertisment, putere sau supraviețuire? 14 noiembrie, pe marile

The Long Walk, The a Purge-ului sau la ne pun aceeași întrebare: cât de departe suntem dispuși să putere sau supraviețuire? Din 14 noiembrie ecrane.

Sisu: Drumul răzbunării

Periplul unui erou imposibil de ucis

Sdeparte de corp, fără a reuşi să-l împiedice pe veteranul din Războiul de Iarnă să-şi depună în final nuggeţii la bancă, pe când în acest sequel, plasat temporal după WWII, devine ţinta sovieticilor care-i ocupaseră parte din ţară şi vor acum să-l lichideze pentru a se răzbuna pentru pierderile cauzate pe front.

upereroul de acţiune din ţinutul lui Moş Crăciun revine în această toamnă pe marile ecrane într-o dispoziţie mult mai ucigătoare decât în anii celui de-al Doilea Război Mondial, doar că de data asta are alte motive, mult mai personale, de a-şi elimina numeroşii oponenţi într-un fel care frizează supranaturalul şi cu o frecvenţă năucitoare.

Mai concret, Sisu, un bărbat a cărui întreagă familie a fost omorâtă în timpul războiului, îşi dezmembrează casa scândură cu scândură şi o încarcă într-un camion pentru a o reclădi într-o altă zonă, cu speranţa că poate lua viaţa de la capăt după încheierea conflictului. Până aici, am putea crede că avem de-a face cu o dramă personală, intimistă şi emoţională, dacă n-am şti deja - din filmul din 2022 al cineastului Jalmari Helander (Rare Exports: A

Christmas Tale, Big Game) - că personajul şi-a câştigat în rândul Armatei Roşii a lui Stalin reputaţia de “one-man death squad” ca militar în comandourile finlandeze şi că este capabil să supravieţuiască oricăror trupeţi care îi vor răul, indiferent că aceştia sunt comunişti sau nazişti.

În primul Sisu, nemţii îl vânaseră pentru a-i lua aurul descoperit ca prospector solitar în Laponia şi au sfârşit la grămadă cu beregata tăiată, ţeasta în fărâme sau membrele

Road to Revenge că are în el şi ceva

încrâncenată a deoarece, prin din alte

Ca forţă letală, obstinaţie şi vitalitate, avem de-a face cu o reinventare de secol XXI a tipologiei lui Rambo, cu menţiunea că acest nou şi original erou de acţiune “nemuritor”, interpretat tot de Jorma Tommila, ne arată în Sisu: Road to Revenge că are în el şi ceva din scrânteala încrâncenată a lui Mad Max, deoarece, prin modul spectaculos de eficace şi inventiv - deseori nu lipsit de umor, fiindcă vine, totuşi, din patria basmelor de Crăciun, doar că e unul de factură absurdă - în care elimină în doar 90 de minute circa 300 de urmăritori conduşi de Stephen ‘Avatar’ Lang pe drumurile Careliei ruseşti, s-ar fi putut numi fără probleme Sisu: Fury Road, iar asta face din premiera filmului, programată pe 21 noiembrie, unul dintre cele mai aşteptate evenimente ale acestui sezon destinate amatorilor de basme adulte saturate cu acţiune hiperviolentă.

ALPHA

body horrorul pe care

îl aștepți cu nerăbdare

Luna noiembrie aduce în cinematografe unul dintre cele mai interesante și mai așteptate titluri ale cinematografiei horror de autor: ALPHA, cel mai recent lungmetraj semnat de Julia Ducournau, una dintre cele trei regizoare care au câștigat Palme d’Or de-a lungul istoriei.

Cunoscută pentru lucrările sale provocatoare, care sfidează genurile, fiind una dintre cele mai interesante voci din cinematografia body horror din prezent, Ducournau a debutat cu scurtmetrajul Junior (2011), care a avut premiera în Semaine de la Critique la Cannes în 2011, unde a câștigat premiul Golden Rail. Primul ei lungmetraj, Raw (2016), a avut premiera tot la Cannes, în 2016, de unde a plecat cu Premiul FIPRESCI. În 2021, Ducournau a lansat cel de-al doilea lungmetraj al său, Titane, o dramă psihologică body horror, care a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes, unde a câștigat prestigiosul Palme d'Or, făcând-o pe Ducournau a doua regizoare care primește această onoare și prima femeie care o câștigă solo. Filmul a fost, de asemenea, selectat ca

propunerea Franței pentru Premiile Oscar.

ALPHA marchează mult așteptata continuare a filmului Titane, reafirmând-o ca una dintre cele mai îndrăznețe și mai vizionare autoare de astăzi. Lansat în Selecția Oficială de la Cannes, filmul este unul dintre reperele culturale ale anului. ALPHA combină realismul psihologic și body horror-ul, două dintre punctele forte caracteristice ale regizoarei Ducournau, oferind o experiență profund emoționantă și viscerală.

Alpha este o adolescentă rebelă, în vârstă de 13 ani,care locuiește singură cu mama ei. Lumea lor se destramă în ziua în care Alpha se întoarce de la școală cu un tatuaj pe braț, declanșând o traumă de familie mai veche. Pelicula vorbește cu putere despre

teme universale și actuale: dificultățile adolescenței, relațiile de familie și stigmatul social, rezonând între culturi și generații. Filmul îmbină povestirile despre maturizare cu horror-ul corporal și tensiunea psihologică, intrând într-un trend al cinematografiei de gen elevate (Saint Maud, Hereditary). În ALPHA veți regăsi și o serie de actori îndrăgiți în întreaga lume, precum Emma Mackey (Sex Education, Emily), Golshifteh Farahani (Paterson, Pirații din Caraibe) sau Tahar Rahim (The Mauritanian, Napoleon). Într-o lume post-pandemică, filmul explorează modul în care frica izolează, cum stigmatul se răspândește mai repede decât boala și cum adolescenții absorb eșecurile sistemelor pentru adulți, oferind în cele din urmă o narațiune universală și profund relevantă, care conectează la nivel global. Din 21 noiembrie, Alpha se vede în cinematografele din România, distribuit de Bad Unicorn.

DWicked: For Good

Magia se întoarce acolo unde binele și

răul

se amestecă

upă succesul uriaș al primei părți, Wicked: For Good promite să ducă povestea celor două vrăjitoare din Oz la un alt nivel... mai întunecat, mai introspectiv, dar la fel de spectaculos. Regizat de Jon M. Chu (cunoscut pentru producții precum Crazy Rich Asians și In the Heights), filmul continuă să exploreze granițele fragile dintre lumină și umbră, prietenie și trădare, ideal și compromis.

Bazat pe al doilea act al musical-ului scris de Stephen Schwartz & Winnie Holzman și inspirat din romanul lui Gregory Maguire, filmul urmărește transformarea completă a celor două protagoniste: Elphaba, vrăjitoarea verde (interpretată de Cynthia Erivo), și Glinda, devenită „cea bună” (cu Ariana Grande, într-un rol care îmbină naivitatea cu ambiția). În timp ce Elphaba trăiește ca fugară și continuă lupta pentru drepturile creaturilor magice, Glinda se confruntă cu propria conștiință morală, prinsă între putere, imagine publică și prietenia pierdută. Totul se complică și ia o nouă întorsătură odată cu apariția lui Dorothy Gale, care aduce cu ea o nouă furtună (la propriu și la figurat) în tărâmul Oz-ului.

Distribuția rămâne în acest musical destinat întregii familii una de top: pe lângă Erivo și Grande, îi revedem pe Jonathan Bailey în rolul prințului Fiyero, Jeff Goldblum ca un manipulator

și enigmatic Vrăjitor al Oz-ului, Michelle Yeoh în rolul rafinat, dar sinistru al Doamnei Morrible, precum și pe Ethan Slater, Marissa Bode și Bowen Yang. În ceea ce privește muzica semnată de Schwartz, acesta va include două piese noi, create special pentru acest capitol, care duc tema centrală -„ce înseamnă acasă?” - într-o zonă emoțională mai profundă, cu iz introspectiv.

După o producție întinsă pe mai mulți ani și amânată de pandemie și de o grevă la Hollywood, Wicked: For Good ajunge în sfârșit pe ecrane, promițând o concluzie plină de emoție, culori și forță vizuală. Este o poveste despre dualitate, despre felul în care binele și răul coexistă în fiecare dintre noi, dar și despre prietenia care supraviețuiește chiar și atunci când lumea pare că o condamnă. Wicked: For Good va putea fi vizionat în toate cinematografele din România începând cu 21 noiembrie.

În culisele filmului care a declanșat o adevărată revoluție în cinema NOUVELLE VAGUE

Pentru cei care au crescut cu filmele lui Godard, Truffaut sau Rohmer, pentru pasionații poveștilor din culisele marilor filme și pentru cei care, măcar o dată în viață, au visat să ia o cameră în mână și să facă un film, pe final de toamnă ajunge în cinematografele din România Nouvelle Vague. După premiera mondială la Festivalul de la Cannes, unde a primit 11 minute de aplauze în picioare, filmul va putea fi văzut începând cu 21 noiembrie.

Nouvelle Vague este omagiul lui Richard Linklater adus spiritului revoluționar al Noului Val francez. Filmul reimaginează culisele realizării lui Breathless (1960), filmul care l-a consacrat pe Jean-Luc Godard drept pionier al cinematografiei moderne. În timp ce criticul devenit regizor sfidează regulile și inventează altele noi, o echipă de actori și creatori aflați la început de drum dă viață unei povești născute din spontaneitate și energie. Între haosul creativ și dinamismul tinereții, Nouvelle Vague plimbă spectatorii pe străzile Parisului anului 1959, într-un film-manifest despre puterea transformatoare a cinema-ului.

www.zilesinopti.ro

Despre ideea din spatele acestui film, Linklater mărturisea: „Orice regizor ar trebui, la un moment dat în carieră, să facă un film despre procesul de a face un film. E absolut firesc să vrei să explorezi acest subiect complex și mistuitor, căruia îi dedicăm pasiunea și creativitatea noastră. Când

Jean-Luc Godard a murit, mi-am spus: A venit momentul să fac acest film, acest portret al unei clipe unice, nașterea Noului Val. O scrisoare de dragoste pentru cei care te-au făcut să-ți dorești să faci filme, care te-au făcut să crezi că poți face filme, care te-au convins că trebuie să faci ffilme”. Richard Linklater nu și-a propus să refacă Breathless sau

să realizeze un making-of, ci să privească acel film dintr-o perspectivă nouă. A vrut să recreeze epoca, oamenii și atmosfera specifică acelor ani, dorind să se apropie cât mai mult de spiritul Noului Val. Actorilor le-a transmis un mesaj clar: „Nu faceți un film de epocă, trăiți momentul. Godard este un critic recunoscut, dar un regizor la prima încercare. Vă distrați filmând cu el, dar vă întrebați dacă filmul va fi vreodată lansat”.

Cineastul american a devenit cunoscut mai ales pentru Boyhood, o producție unică filmată pe parcursul a 12 ani și nominalizată la șase premii Oscar. De asemenea, el este creatorul trilogiei romantice Before, care s-a întins pe aproape două decenii și a făcut din Ethan Hawke și Julie Delpy unul dintre cele mai memorabile cupluri din cinema-ul contemporan.

Din nou, în jungla urbană

Primul Zootropolis (titlul original: Zootopia), lansat în 2016, a reprezentat pentru public mult mai mult decât un simplu film animat. Povestea avea loc într-un oraș futurist, unde prădătorii și ierbivorii existau aparent într-o deplină armonie. În centrul acțiunii se aflau Judy Hopps, o iepuroaică ambițioasă care devenea primul ofițer de poliție ierbivor din oraș, și Nick Wilde, un vulpoi șiret cu un trecut ascuns. Împreună, cei doi descopereau o conspirație ce amenința pacea tuturor: un plan al șefei adjuncte Bellwether, care folosea un serum pentru a transforma prădătorii în creaturi agresive, pentru a-i marginaliza și a pune ierbivorele în control.

TEXT DE CEZAR DELI-IORGA

Filmul combina umorul și imaginile dinamice cu teme sociale complexe, cum ar fi prejudecata, stereotipurile și discriminarea, oferind o poveste care a permis publicului de toate vârstele să reflecteze asupra acestora fără să devină prea moralizator. În același timp, aventura, misterul și momentele amuzante au menținut atenția copiilor, creând un echilibru perfect între divertisment și mesaj social. Relația dintre Judy și Nick, cu diferențele lor de personalitate și stil de lucru, este una dintre cele mai captivante părți ale filmului, fiind un exemplu de prietenie și încredere care depășesc prejudecățile.

Lungmetrajul produs de Disney a avut încasări de peste 1 miliard de dolari la nivel global şi a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun film de animație. Judy și Nick au devenit rapid unul dintre cele mai iubite duo-uri animate, iar orașul Zootopia a fost apreciat pentru felul în care a furnizat cadrul pentru un univers viu complex, ce a permis explorarea unor teme sociale într-un mod distractiv și inteligent.

În Zootropolis 2 / Zootopia 2, povestea se concentrează din nou pe relația dintre Judy și Nick, care, pe lângă diferențele de stil în rezolvarea cazurilor și lipsa de încredere a superiorilor lor, trebuie să investigheze un nou mister. Trailerul oficial introduce un personaj surpriză, Gary De’Snake, un șarpe care a reușit să pătrundă în localitate, unde, altfel, reptilele sunt rare și izolate.

Orașul Zootopia este împărțit în mai multe lumi, iar sequel-ul explorează mai detaliat conceptul de „weather walls”, divizoarele care separă zonele și care au o istorie proprie, explicată pe parcursul filmului. Aceasta adaugă profunzime universului și răspunde întrebărilor despre cum ar funcționa un oraș în care conviețuiesc sute de specii diferite.

Fanii au remarcat încă de la început conexiunea specială dintre Nick și Judy, iar romanul oficial al acestei continuări sugerează fin că între ei ar putea exista mai mult decât o

acest lucru.

prietenie — fără ca filmul să oficializeze acest lucru. Zootopia 2 alege să păstreze incertitudinea, lăsând evoluția relației lor la latitudinea privitoriilor.

Distribuția filmului aduce personaje noi și reveniri din primul film. Ginnifer Goodwin (Big Love, Walk the Line) o interpretează din nou pe Judy Hopps, iar Jason Bateman (Ozark, The Gift) revine ca Nick Wilde. Ke Huy Quan, cunoscut din Everything Everywhere All At Once și Love Hurts, este cel care dă voce lui Gary De’Snake, iar în roluri secundare apar, printre mulţi alţii, Idris Elba (Luther, Thor), vedeta muzicii latino Shakira, Quinta Brunson (Abbott Elementary), Fortune Feimster (The L Word: Generation Q), Andy Samberg (Brooklyn Nine-Nine), David Strathairn (Good Night, and Good Luck), Macaulay Culkin

(Home Alone), Brenda Song (The Suite Life of Zack & Cody) și Yvette Nicole Brown (Community).

Zootopia 2, care va avea premiera pe 28 noiembrie, nu doar readuce lumea pe care o știm din prima parte, ci anunţă şi o evoluţie a acesteia spre o fază un pic mai matură. Filmul promite să fie una dintre cele mai așteptate animații ale anului, păstrând umorul și energia primului, dar coborând mai adânc în temele care l-au consacrat: apartenență, frică, segregare, identitate. Dacă primul film explora ce se întâmplă când prejudecățile ies la suprafață, continuarea merge acolo unde ele se transformă în bariere invizibile — în spații din oraș unde nu mai ai voie să pășești.

Introducerea speciilor de reptile și detaliile despre arhitectura ascunsă a Zootopiei extind universul și îl fac mai viu și mai apropiat de realitatea noastră... iar în mijlocul unui oraș care se fisurează din nou, Judy și Nick revin nu doar ca polițiști, ci sunt singurii care încă mai cred că Zootopia merită salvată, aşa că nu ratați întâlnirea cu cei doi parteneri de lucru!

PREMIERĂ

Now You See Me: Jaful perfect 3

Magia devine, din nou, super-cool

În regia lui Ruben Fleischer (Venom, Uncharted, Zombieland), seria de succes Now You See Me revine în forță anul acesta cu un nou capitol, Now You See Me: Now You Don’t / Jaful perfect 3, care promite să ducă iluzionismul la un nivel nemaivăzut, mizând pe o combinație explozivă de magie clasică, mistere high-tech și jafuri rafinate. De data aceasta, nu este vorba doar de un simplu „bis”, ci de o reinventare menită să adapteze franciza la specificul lumii contemporane, iar atuul său este, în primul rând, o distribuție de senzație, fiindcă reuneşte veteranii seriei începute în 2013 - Jesse Eisenberg (J. Daniel Atlas), Woody Harrelson (McKinney), Dave Franco (Jack Wilder), Isla Fisher (Henley) și Morgan Freeman (Thaddeus Bradley) -, dar aduce în prim-plan și o nouă generație de personaje-iluzioniști, precum Ariana Greenblatt, Justice Smith și Dominic Sessa.

După cum era de aşteptat, intriga din povestea imaginată de Seth Grahame Smith (Beetlejuice Beetlejuice) împreună cu scenariştii Paul Werrick şi Rhett Reese (Deadpool, Zombieland) este centrată pe J. Daniel Atlas, care conștientizează că vechea echipă nu mai poate acționa cu aceeași discreție ca înainte şi atunci recrutează un trio de tineri magicieni pentru un jaf ambițios și extrem de periculos. Ținta? Un diamant de o valoare inestimabilă („The Heart Diamond”)

aflat în posesia unei grupări de crimă organizată, condusă de redutabila Veronika Vanderberg (Rosamund Pike). Pe măsură ce cascadoriile aparent imposibile se succed, iar noua echipă pare mereu cu mulți pași înaintea forțelor de ordine, miza devine una morală, pentru că, dincolo de jaf, este vorba de o operațiune care folosește iluzia ca armă pentru a face dreptate și a zgudui lumea interlopă... în cazul lui Now You See Me nu trebuie să gândești prea logic sau realist, secretul savurării acestui film fiind acela de a te bucura, la propriu, de magie.

Moștenirea și evoluția unei francize de succes

Seria Now You See Me a cucerit publicul printr-o combinație inedită de magie, mister și jafuri spectaculoase, transformând iluzioniștii în adevărați eroi moderni. Franciza a debutat în 2013, introducându-i pe „The Four Horsemen” (Eisenberg, Harrelson, Fisher şi Franco), echipa de magicieni care foloseau iluziile pe diferite scene pentru a comite jafuri ingenioase. Cu un buget de aproximativ 75 de milioane de dolari, filmul a fost un succes comercial răsunător, încasând peste 350 de milioane la nivel global. Publicul a fost atras de ritmul alert, efectele spectaculoase și atmosfera de showman dublată de o intrigă plină de răsturnări de situație.

și încasări de aproape 335 de milioane, filmul a confirmat potențialul francizei. De data aceasta, „Călăreții” s-au confruntat cu noi adversari într-o conspirație globală, unde magia a evoluat într-o armă de manipulare și control, acțiunea fiind dusă la nivel internațional. Dacă primul film a excelat prin surpriza debutului, al doilea a mizat pe amploarea conspirației și pe un exces de efecte vizuale și tehnologie digitală.

Now You See Me: Now You Don’t (2025) continuă firul narativ și tematic, dar propune o schimbare de perspectivă, fiind o metaforă a transformării: între magia scenică a primului film, tehnologia digitală a celui deal doilea și reîntoarcerea la iluzia clasică în al treilea. Noul capitol este pregătit să aducă din nou misterul, farmecul și imprevizibilul care au făcut din această serie o franciză de divertisment distinctivă.

Trei ani mai târziu, Now You See Me 2 (2016) a extins universul poveștii. Cu un buget mai mare

Ce aduce nou Jaful perfect 3, adică Now You See Me: Now You Don’t? În primul rând, filmul regizat de Ruben Fleischer și promite o escaladare a pericolelor și a tensiunilor. J. Daniel Atlas (Jesse Eisenberg) se distanțează de restul echipei pentru a pune la cale un heist ultra-ambițios, iar noua dinamică dintre mentor și noii ucenici injectează un soi de energie proaspătă în poveste, dar ridică și miza emoțională. Totodată, Dave Franco revine, la rândul său, cu o nouă atitudine, oferind o interpretare fizică mai impresionantă și cascadorii mai complexe, plus că distribuţia la nivel de cameo include actori foarte populari la nivelul publicului larg, precum Daniel „Harry Potter” Radcliffe sau Mark „Hulk” Ruffalo.

Pentru fanii filmelor cu jafuri, thrillere inteligente și iluzionism, această peliculă este un must-see. Lăsați-vă purtați de spectacolul strălucitor și gălăgios, unde chimia dintre veterani - în special Morgan Freeman și Woody Harrelson - și noile talente face din iluzie o artă ce merită descoperită inclusiv pe marele ecran. Miza este uriașă, iar magia absolut reală!

„Din iubire”

O explorare a complexității vieții de cuplu

Dacă Cea mai rea persoană din lume, al lui Joachim Trier, ne-a făcut, în 2021, să ne gândim la criza vârstei de la 20 de ani, Din iubire (Loveable) ne duce de partea cealaltă a zidului, trăgând puțin cortina în culisele complexității vieții de cuplu la vârsta maturității. Ce se întâmplă, de fapt, dincolo de „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți?”. Răspunsul stă în acest studiu de caz inteligent și brutal de onest despre a doua șansă în dragoste și despre ce se întâmplă când totul se prăbușește. Loveable este un debut impresionant al scriitoarei și regizoarei norvegiene Lilja Ingolfsdottir în lumea lungmetrajelor, după ce și-a petrecut câteva decenii realizând doar scurtmetraje. Această dramă conjugală îndrăznește să fie diferită într-un peisaj cinematografic plin de drame repetitive.

Intriga pare simplă: doi oameni se întâlnesc, se căsătoresc și se confruntă cu probleme. Aparent, e vorba de cursul unei căsnicii, doar că acest film evită clișeele dramediilor uzuale. Rănită de eșecul primei căsătorii, Maria (Helga Guren), o mamă cu patru copii și o carieră solicitantă, reînvață să creadă în dragoste alături de Sigmund (Oddgeir Thune), un muzician de succes. Dar viața lor, marcată de călătoriile constante ale lui Sigmund, duce la o ceartă urâtă, care culminează cu cererea de divorț. Ceea ce pare inițial o dramă de cuplu devine un studiu intens de personaj. Pe măsură ce filmul progresează,

strat după strat, ne apropiem de nucleul problemei: Maria este forțată la un proces dureros de autoexaminare. Aceasta îi îndepărtează pe oamenii care încearcă să-i fie alături, dar nici ei nu fac eforturi să o întâlnească la mijloc. De aceea, Loveable explorează complexitatea relațiilor umane, dar nu

mizează pe o simpatie facilă din partea publicului. Filmul are o structură atipică. După o introducere însuflețită și derutantă, scăldată într-o muzică optimistă și imagini luminoase, tonul se schimbă brusc. Această abordare este una intenționat ironică, dar și încărcată de sens. Apoi, deși scenariul alunecă uneori în jargon terapeutic, interpretarea Helgăi Guren, curajoasă și viscerală, menține filmul credibil și convingător. Împreună cu ceilalți actori principali, ea livrează una dintre cele mai bune prestații văzute în cinematografia norvegiană recentă. Cu un ritm excelent și o profunzime emoțională care captează atenția, acest film, care are aceiași producători ca multipremiata dramă Cea mai rea fată din lume, este o experiență cinematografică și artistică de nișă. Nu privi doar la suprafață!

Vino să simți și să înveți din această poveste intimă și profundă, din 28 noiembrie, în sala de cinematograf!

Depeche Mode: M

Despre moarte

și eternitate

Nu mai fusesem niciodată la un concert live proiectat într-o sală de cinema. Nu că aș fi avut ceva împotrivă, dar nu s-au legat niciodată lucrurile și nici nu a fost vreun concert anume la care să zic „da, trebuie neapărat mers”. Până acum câteva seri, când, la invitația unui prieten, am fost să văd „Depeche Mode: M”. Și nu oricum, ci în sala de la IMAX. Aproape două ore de muzică Depeche Mode, pe un ecran uriaș cu imagini de la concertele trupei din cadrul turneului Memento Mori, din Mexic. N-avea ce să nu fie bine. Și nu numai că a fost bine, dar a fost ceva cu totul special.

Ar trebui să plecăm de la ideea că în urmă cu doi ani, când trupa a fost în România pe Arena Națională, am fost acolo, printre oamenii de pe gazon pe care ploaia și fulgerele nu i-au îndepărtat, ba chiar dimpotrivă, au făcut ca evenimentul să fie cu atât mai special. Deci, cumva, eram familiarizat cu structura show-ului și în capul meu, experiența să vezi pe cineva live nu va putea fi niciodată egalată de vizionarea într-o sală. După ce am văzut documentarul ăsta, aș zice că e mult mai strâns decât credeam.

Filmul, regizat de Fernando Frías de la Parra, are mai mult decât dimensiunea unui documentar-concert. Vorbește despre moarte și renaștere, în contextul în care este primul turneu al trupei fără cel de-al treilea membru, Andrew Fletcher, care s-a stins în primăvara lui 2022. Alegerea Mexicului ca spațiu central nu e întâmplătoare: cultura locală a morții, ce are la bază respectul față de trecerea în neființă și marcarea acesteia ca o nouă etapă completează perfect mesajul trupei despre fragilitate și speranță. Imaginea este impecabilă, de la lumini la cadrele largi care compun un adevărat spectacol în sine. Filmul nu sapă prea adânc în ce e în spatele scenei. Nu există interviuri cu Gahan sau Gore, nu se vorbește despre trecerea

în neființă a lui Fletcher și nu se pune accentul pe nimic altceva în afară de muzică. Și ea e personajul principal.

Frías reușește să prindă nu doar energia publicului mexican, ci și o tandrețe neașteptată între Dave Gahan și Martin Gore, doi artiști care, după decenii de colaborare, par mai uniți ca oricând și care duc mai departe numele de Depeche Mode cu eleganță și putere. Aflați într-o moment de tranziție al trupei, după pierderea lui Fletcher, cei doi par să performeze atât pentru zecile de mii de oameni aflați în fața lor, dar și pentru el, care îi privește de acolo de undeva de sus și e mândru. N-am simțit vreun moment o tristețe absolută în încercarea de a capta un moment de tip tearjerk, ci mai degrabă am simțit concertul ca pe un tribut adus muzicii pe care cei trei au reușit să o compună împreună ca trupă și care i-a adus acolo unde sunt ei acum. Pentru fanii Depeche Mode și nu numai, e o experiență ce nu trebuie ratată.

zilesinopti.ro/arta-cultura

Vodafone sustine capitolul

Artă & Cultură din Zile și Nopti. În print și online.

oPerĂ

ASMIK GRIGORIAN „Sunt o persoană care are nevoie să-și depășească constant limitele”

Capitolul Artă & Cultură este susținut de ArTe ViZUALe

DUMITRU GORZO “Pictura o să existe mereu și are marea capacitate de a se reînnoi”

Artă, rivalitate... Turner și Constable

La începutul secolului al XIX-lea, arta britanică a fost modelată de doi artiști vizionari. Ambii au sfidat convențiile, ambii au fost considerați dificili și împreună au pus bazele unor schimbări artistice care aveau să deschidă calea către modernism. Cu toate acestea, astăzi, opera lor este adesea considerată parte a unui peisaj artistic convențional, chiar tipic englezească. Dar o astfel de perspectivă ignoră cât de radicali și inovatori erau, de fapt, cei doi artiști. J.M.W. Turner și John Constable vor fi puși față în față la Tate Britain, Londra, în perioada 27 noiembrie 2025 - 12 aprilie 2026. Expoziția, intitulată Turner and Constable, cercetează abordările lor revoluționare, alimentate de o ambiție intensă și o rivalitate acerbă, care i-au pus în conflict cu monotonia academică, dar și cu criticii și, adesea, unul cu celălalt, în timp ce se luptau să devină pictorul de frunte al epocii lor.

Deși proveneau din lumi diferite, ambii artiști împărtășeau o legătură profundă cu natura și o determinare de a redefini pictura peisagistică. Născut într-o familie modestă, J.M.W. Turner și-a demonstrat talentul încă din tinerețe, lucrările sale fiind expuse la Academia Regală pe când avea 15 ani. John Constable, în schimb, provenea dintr-o familie prosperă din Suffolk, dar parcursul său artistic a fost unul lent și dificil, deoarece stilul său naturalist sfida gustul epocii pentru peisaje idealizate.

Nu este prima dată când lucrările celor doi sunt expuse împreună. În 1831, la Royal Academy Exhibition, două tablouri ale lui Turner cu teme clasice, Caligula's Palace And Bridge și Vision of Medea, erau atârnate de o parte și de alta a tabloului Salisbury Cathedral in the Meadows de Constable. Această poziționare nu a fost deloc întâmplătoare, iar rivalitatea dintre cei

doi izbucnește. În calitate de responsabil pentru dispunerea lucrărilor, Constable a plasat deliberat propria pictură între cele ale lui Turner, ocupând astfel cea mai avantajoasă poziție din sală.

Un an mai târziu, Turner s-a răzbunat. Pe când Constable finisa ultimele detalii la Opening of Waterloo Bridge, Turner i s-a alăturat, adăugând discret o singură pată de vopsea roșie pe apa cenușie din Helvoetsluys - The City of Utrecht Going to Sea. Această tușă îndrăzneață a electrizat sala și a atras instantaneu toate privirile. Marcând 250 de ani de la nașterea lor, această expoziție de referință explorează viețile și moștenirea interconectate ale lui Turner și Constable. Printre operele de artă care vor fi prezente se regăsesc picturile târzii ale lui Turner, care au șocat criticii de artă ai vremii și l-au inspirat pe Monet, precum și schițele expresive ale lui Constable, care surprind lumina schimbătoare a cerului englezesc.

ASMIK GRIGORIAN

Prin vocea sa captivantă și o prezență scenică electrizantă, ASMIK

GRIGORIAN este considerată una dintre cele mai importante soprane ale momentului. Interpretările sale intense și profunde o transformă într-un nume de referință pe marile scene lirice ale lumii, fiind apreciată de critici și public deopotrivă, iar talentul său excepțional a fost răsplătit prin numeroase premii, printre care „Interpreta de operă a anului”, acordat de Asociația Ópera XXI în 2022, sau „Cântăreața anului” la Premiile Opus Klassik din 2023. Portofoliul sopranei lituaniene include interpretări memorabile în roluri precum Salome la Monte-Carlo Opera, Rusalka la Royal Opera House sau Evgheni Onegin pe scenele Metropolitan Opera şi La Scala. Activitatea sa discografică cuprinde albume lansate la Alpha Classics, printre care Dissonance – un omagiu adus romanțelor lui Rahmaninov – și Laws of Solitude, cuprinzând înregistrări ale capodoperei lui Strauss, Ultimele patru lieduri, în ambele versiuni, dar pasiunea lui ASMIK GRIGORIAN pentru toate formele de expresie muzicală o face să iasă deseori din spaţiul celei de factură cultă şi, de exemplu, spre finele acestui an, în cadrul seriei de recitaluri A Diva is Born, va interpreta la Riga National Theatre şi la Wiener Staatsoper inclusiv piese compuse de Sting sau Lady Gaga. Prezenţa celebrei artiste în România, ca invitată în Festivalul George Enescu pentru un concert susţinut la Ateneu în compania unui vechi colaborator, pianistul Lukas Geniušas, ne-a oferit şansa de a afla mai multe despre modul în care s-a definit parcursul ei strălucitor în artele performative.

„Sunt o persoană care are nevoie să-și depășească constant limitele”

Asmik, interpretezi cu regularitate muzica lui Ceaikovski și Rahmaninov, dacă avem în vedere turneul asociat cu lansarea albumului Dissonance, dar şi faptul că, după Festivalul Enescu, vei concerta cu Lukas Geniušas la Opera din Berlin, Accademia di Santa Cecilia și Maggio Musicale Fiorentino. De ce îţi este atât de apropiat acest concept performativ?

Sunt foarte atașată de acest proiect pentru că a fost primul disc pe care l-am lansat și, de asemenea, a fost şi prima colaborare cu Lukas, bineînţeles, asta în afara faptului că îi iubesc foarte mult pe Ceaikovski și Rahmaninov. Pe de altă parte, agenda mea este foarte încărcată cu reprezentaţii de operă şi atunci, cu toate că visez foarte mult să aduc şi alte feluri de muzică în faţa publicului care doreşte să mă asculte în asemenea recitaluri, nu prea am timp să o fac. De aceea, susţinem acest spectacol ori de câte ori avem ocazia, dar nu repetăm niciodată același program într-o țară, iar cererile continuă

să fie foarte numeroase, probabil şi datorită popularităţii discului, pe care oamenii vor să-l asculte şi pe viu. Pentru concertul de la Ateneu, de exemplu, din festival, am pregătit însă şi câteva compoziţii de Enescu, pe care iniţial voiam să le cântăm ca bis, dar pentru că ora de începere este atât de târzie [fiind programat în seria de “Concerte de la miezul nopţii” - n.r.], am decis să le cântăm imediat după primul set de piese, deci după Ceaikovski, și chiar cred că în succesiunea asta se potrivesc mai bine.

Spui că îi iubeşti pe cei doi compozitori. Ești mai atrasă de poezia compoziţiilor ori de dramatismul muzicii în sine?

Sincer, aș spune că, pentru mine, ambele sunt importante, nu le pot separa, poate şi pentru că atunci când aleg un cântec, în general, citesc mai întâi versurile, iar dacă nu am o conexiune cu ele mi-e foarte greu să le interpretez. Desigur, sunt şi situaţii când muzica este cea care mă atrage în primul rând, de exemplu, în cazul cântecelor lui George Enescu, dar asta şi pentru că versurile lui Clément Marot sunt foarte vechi... atât de vechi, încât ele sunt neobişnuite chiar şi pentru francezi. Deci da, uneori aleg melodia datorită muzicii, dar, în general, mă concentrez mai mult pe versuri sau pe faptul că simt sau nu o legătură cu ele. În final, ele însă trebuie să fie neapărat în armonie, să se îmbine, adică, în ce mă priveşte, nu sunt niciodată separabile. […]

NORMA, Theater an der Wien, 2025

ASMIK GRIGORIAN și LUKAS GENIUŠAS, Festivalul George Enescu, 2025

Foto © Andrada Pavel

Poți să-mi schiţezi un autoportret folosind muzica drept referință? Fiindcă într-o operă joci un personaj, dar într-un asemenea recital ești tu însăți… Nu cred că pot face deosebirea între eu cea de pe scenă şi eu cea din viaţa reală. Sunt una şi aceeaşi, atât în realitate, cât şi într-un rol, pentru că în operă, eu nu pot interpreta personaje pe care nu le înţeleg. Bariera dintre personaj şi mine însămi nu există sau nu trebuie să existe, cele două fiind interconectate foarte strâns şi, prin urmare, nici măcar nu contează dacă interpretez un rol într-o operă sau cânt arii într-un recital, deoarece experienţele sunt similare. Sigur că energia se transmite în mod diferit, întrucât în operă noi comunicăm cu celelalte personaje şi mai puţin cu publicul, aşa cum se întâmplă în cazul concertelor, dar eu încerc mereu să fiu eu însămi peste tot, oriunde aş fi. Până la urmă, este doar o chestiune de tehnică de interpretare, de modul în care îți pui corpul să lucreze în aşa fel încât să exprimi ce doreşti, dar, de fapt, pentru mine, Asmik, nu există nicio diferență între personaje sau între genuri. Mă exprim şi prin personajul din Macbeth, mă exprim şi prin cel din Olandezul zburător, dar şi prin muzica lui Rahmaninov. […]

Festivalul Meridian XX „SONIMAGICON”, cu ochiul către sunet și urechea către culoare

Tema festivalului, SONIMAGICON (2024-2026), explorează relaţia strânsă dintre muzică şi imagine, în toate formele ei. Pregătiţi-vă urechile curioase pentru un festin eclectic: lucrări muzicale, dar şi video-art (animații 3D, scurtmetraje, live video interactions), dans şi performance contemporan, recital-expoziție de modă, percuție underground, show hibrid radio-tv, muzici electronice şi instalație sonor-performativă.

AXX-a ediție aniversară a Festivalului

Internațional MERIDIAN, unul din cele mai importante festivaluri de muzică contemporană din țară, se va desfăşura între 1 şi 9 noiembrie 2025, în Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara şi Iaşi. Afirmându-se în ultimii ani drept un festival cameral axat pe colaborări interdisciplinare şi pe electronics-multimedia, MERIDIAN – SONIMAGICON îşi propune să atragă publicul către colorata şi mereu surprinzătoare lume a muzicii noi şi experimentale printr-un program inedit şi eclectic: 28 de evenimente cu titluri și propuneri incitante. Marea majoritate a evenimentelor au acces liber. Nu vă mai trebuie decât urechi larg deschise şi ochi curioşi.

MERIDIAN începe anul acesta cu o călătorie în

SONIMAGICLAND (1.11), deschiderea spectaculoasă a celei de-a XX-a ediţii, simultan în cele 4 centre ale festivalului, care include o animaţie 3D imersivă creată de ORDOETCHAO – Ioana Buraga şi Vlad Grigore. Animaţia va transporta publicul în lumea suprarealistă a Reginei Sonimagiconului, o lume în care „percepțiile și simțurile se inversează: Regina aude cu ochii, vede cu urechile și se lasă purtată de frecvențele muzicii trăind o succesiune de stări profunde” (Ioana Buraga).

Patru ansambluri remarcabile, Trio LARSON (Bucureşti), Duo ASPERA din Italia, Ghenadie Rotari – acordeon & Valentina Vargiu - pian (Cluj-Napoca), Ansamblul ATEM (Timişoara) şi cvintetul de clarinete PRO MUSICA ACADEMICA (Iaşi) vor interpreta, printre altele, 4 lucrări comandate special pentru acest proiect, compuse de 4 compozitori reprezentativi pentru cele 4 centre: Dan Dediu, Adrian Pop, Gabriel Almaşi şi Ciprian Andrei Ion. Regina: actriţa Alina Tofan. Eveniment în parteneriat cu ICR.

Invitaţi străini de excepţie vin la Bucureşti: întâi, duo-ul

ALTERA INDE (Sara Zazo Romero şi Diego Carretero, Elveţia/Spania), cu feeria hipnotic-experimentală

DOUBLE SKIN (2.11, UNMB), care explorează simbioza dintre sunetul versatil de saxofon, atât de asemănător vocii umane şi sunetul electronic; apoi, marele pianist ANDREA LUCCHESINI (5.11, Institutul Italian de Cultură), care pune în DIALOGURI compozitori din epoci diferite: Domenico Scarlatti şi Luciano Berio (baroc vs. avangardă), Franz Schubert şi Jörg Widmann (romantism vs. postmodernism).

La CLUJ-NAPOCA, noul şi spectaculosul sediu al ANMGD se deschide pentru: MULTICOLOR – Ansamblul Couleurs (2.11), dirijat de Alexandru Ştefan Murariu; PERCUSSING – recital de percuţie Toni VÎNTUR (3.11) şi MIRRORED – concert româno-polonez (4.11), iar la TIMIŞOARA, la Facultatea de Arte şi Design, carismaticul contrabasist Arthur Balogh conduce publicul într-o călătorie printre sunetele, cuvintele şi design-ul din BASSONIC LANDSCAPES (4.11), împreună cu invitaţii săi – printre care actorul Costa Tovarnisky.

Tot la Bucureşti:

 Radio-TV show suprarealist cu o invitată android – IRIBOT (4.11, Teatrelli), de şi cu Irinel Anghel

 Piano Fashion Dance Show

HAUTE PIANO COUTURE (7.11, UNMB), cu Adriana Toacsen (pian) şi invitaţii ei

 Percuţie incandescentă - MALLETOPIA (2.11, UNMB) cu ansamblul PULSAR(T), coordonat de Sorin Rotaru şi TAP(P)ED (8.11, parcare UNMB) – recital underground Vlad Polgar, sub umbrela evenimentului SÂMBĂTA SONORĂ (în parteneriat cu SEMI SILENT)

 Video-art în EPURA - Strings IN ConnectiON (1.11, UNMB), cu Ladislau Csendes (vioară, violă) şi Cătălin Crețu (electronics, multimedia), DIVINA COMMEDIA 2.0 – INFERNO (6.11 UNMB – şi 8.11 la Cluj-Napoca, Casa Tranzit), cu Duo Hesperus (Costin Soare şi Ioan Bănescu – chitare) şi ELECTRIC DREAM I & II (9.11)

 Omagiu adus marilor compozitori în SINCRONIA – ansamblul devotioModerna (3.11, UNMB, dirijor Carmen Cârneci), ASCENSIO – in memoriam Octavian Nemescu (9.11, UNMB) şi simpozionul RĂDĂCINI (7.11, UNMB, coord. Vlad Ghinea)

 Virtuozitate magnetizantă în WAL-SZENEN (8.11, UNMB) – „scene dintr-o balenă” cu excepţionalii Marius Ungureanu (violă) şi Ciprian Dancu (clarinet).

La IAŞI (UNAGE) ne bucurăm de un PUZZLE sonor (3.11, Biblioteca Central Universitară) construit de flautista Carla-Maria Stoleru şi pianistul Luca Toncian, și pentru că în 2025 aniversăm şi 130 de ani de la naşterea poetului LUCIAN BLAGA, ansamblul ieşean TimbrIS îl omagiază într-un turneu care îi poartă din Iaşi (4.11, UNAGE) la Cluj-Napoca (5.11, ANMGD) şi la Timişoara (7.11, UVTFMT).

Festivalul este organizat şi finanţat de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, ISCM România, Institutul Cultural Român şi UCMR-ADA. Programul complet poate fi consultat pe snr-simc.org.

DUMITRU GORZO

“Pictura o să existe mereu și are marea capacitate de a se reînnoi”

Solo-show-ul artistului Dumitru Gorzo, Vrea cineva să fiu eu?, vernisat în această toamnă la MARe/ Muzeul de Artă Recentă din Bucureşti, deschis în continuare publicului până pe 18 ianuarie 2026, reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai importante evenimente expoziţionale din ultima vreme, întrucât conţine numai lucrări noi, peste 100, create pornind de la o formă care a fost transportată în diverse medii de lucru, după cum spune chiar autorul acestora, unul dintre cei mai importanţi şi apreciati artişti români contemporani. Rezident actualmente la New York, Dumitru GORZO este un spirit transfrontalier şi iconoclast care, imun la etichetări sau categorisiri, explorează de aproape trei decenii varii platforme, genuri şi medii încă de la finele anilor ’90, când s-a numărat printre fondatorii nonconvenţionalului grup artistic Rostopasca, iar asta îl caracterizează şi în 2025, când a împlinit 50 de ani şi are nenumărate expoziţii în spate, fiindcă în spaţiul MARe se regăsesc de la desene făcute cu flexul şi drujba în lemn până la picturi din răşini şi vopseluri preparate chiar de el. Drept urmare, ne-am propus să ne folosim de faptul că GORZO a expus (şi s-a expus) acum într-un mod atât de amplu pentru a aprofunda o mai veche constatare a sa… “de fiecare dată când lucrezi la ceva, creezi timp”.

Timp de mai multe zile, oamenii au avut acces în spaţiul muzeal transformat în studio, unde te-au putut vedea lucrând şi au avut chiar ocazia să interacționeze cu tine. A te expune ca artist prin intermediul procesului și nu doar prin lucrarea finită este o preocupare ce s-a manifestat la tine de foarte devreme, parcă din 1998, în cadrul Non stop painting de la Atelier 35, nu-i aşa?

Da, numai că Non stop painting era o inițiativă de grup, iar intențiile erau cumva cu totul altele, în sensul că atunci era frondă, pe când acum e riscant să-ți deschizi studioul ca persoană fizică, fiindcă o să te vadă ceilalți cât de afon ești în anumite momente și riști să strici imaginea idealizată a www.zilesinopti.ro

artistului în studio. […] Deci cam asta era povestea de atunci, or în cazul formatului ăsta al meu de “continuous studio”, intenția a fost alta. Unu. Eu ies din zona de confort sau, cel puțin, cea de inconfort cunoscut al atelierului, mă plasez într-un spațiu în care lucrurile nu îmi sunt foarte comode și, totuși, aleg să lucrez, iar asta mă scoate din reflexele unor drumuri sau soluții cunoscute și testate la anumite probleme. Într-un fel, sunt într-o măsură oarecare proiectat în exteriorul meu și asta rupe legăturile deja făcute între creier și mână, deci folosesc asta ca instrument de cercetare, de lucru. Asta o dată. După aceea, cumva, răspunde unei nevoi ale mele de interacțiune 1:1. Trăiesc de aproape 30 de ani povestea vernisajelor, adică acele momente în care reușești cumva să îi aduni, în cazurile bune, pe toți cei cu care ai vrea să ai vreo interacțiune, dar se întâmplă că fix alea sunt momentele în care, de fapt, nu interacționezi şi nu reuşeşti să schimbi nici două fraze. Evenimentele publice cu multă lume nu sunt locul în care să ai vreun schimb bun sau interesant, deci, într-un fel, este un răspuns al meu și la povestea asta. […] Ca să rezum, este o dată instrument şi, după aceea, devine mijloc sau mediu de întâlnire și, posibil, de recuperare a unor întâlniri, dar, nu în ultimul rând, reprezintă un loc în care eu pot să mă întâlnesc cu mine, cu un ‘Eu’ ipotetic, care nu sunt chiar eu, care n-a ajuns aici, dar ar avea chef de un anume fel de interacțiune. Sigur că, în ciuda poveștii ăsteia cu

studioul deschis, nici așa nu e chiar o situație ideală, în sensul că, uite, dacă ar apărea cineva când noi vorbim și ar avea chef să interacționeze, nu ar fi simplu, ar trebui să aștepte... numai că e o situație ceva mai bună decât un simplu vernisaj.

Cu toate că este un pic diferit, acest Live Studio din cadrul expoziției de la MARe vine în trena seriei tale Continuous Studio, aşa că, te rog, spune-mi câteva cuvinte despre povestea nașterii acestei idei, fiindcă are deja o oarecare vechime şi, de prin 2021, ai practicat-o anual...

Chiar de două ori pe an. Putem spune că, de fapt, toată povestea începe cu Non stop painting, dar, după aceea, se mută în niște acțiuni de stradă pe care le-am făcut… dar astea cumva anonime, cum ar trebui să fie, de altfel. Apoi, în 2008, am ajuns prima dată la New York şi, în cartierul în care locuiam, pe numele lui Bushwick [Brooklyn], era un weekend al atelierelor deschise - 800 de ateliere deschise! - şi mi-am zis: ‘Ce mișto, o să văd 800 de oameni ratând!’, dar vizitând câteva sute de studiouri mă tot enervam și nu înțelegeam de ce… fiindcă totul era atent aranjat, ca la muzeu, deci eu nu puteam să-i văd și pe alții cum greșesc, din cauză că mi se arătau doar lucruri cumva bine așezate, puse frumos. Şi pentru că am ieșit cu toții din crunții ani ‘90, când n-aveam nimic, iar dacă voiam să facem ceva

trebuia să inventăm noi, am zis: ‘OK, atunci o să fac eu!’. Se întâmpla că galeria de artă cu care colaboram se muta dintrun loc în altul, deci spațiul era liber două săptămâni și, în mod ironic, asta se suprapunea ca timp cu unul dintre ultimele

Bushwick Open Studios… şi am făcut asta, adică mi-am mutat atelierul în galerie și de acolo a început Continuous Studio. […]

1OO de ani de Art Deco

În urmă cu un secol, între 29 aprilie şi 8 noiembrie 1925, la Paris a avut loc Expoziția Internațională de Arte Decorative și Industriale Moderne. Evenimentul a fost un punct de cotitură în istoria artei, arhitecturii și designului, iar un nou stil a luat naștere: elegant, dar opulent, orientat spre viitor, dar inspirat de tradiție. Ceea ce avea să devină cunoscut mai târziu sub numele de Art Deco a adus împreună sub umbrela sa creatori diverși precum René Lalique, Émile-Jacques Ruhlmann și chiar Le Corbusier, toți uniți de fascinația pentru modernism. Cu toate acestea, Art Deco nu a fost niciodată o mișcare unică sau unitară. Limbajul său s-a inspirat din surse diverse, de la antichitatea clasică și cubism la renașterea egipteană și era industrială.

Ideea expoziției a apărut pentru prima dată în 1911, când René

Guilleré, președintele Société des Artistes Décorateurs, a propus un eveniment internațional pentru a reafirma poziția de lider al Franței în domeniul designului. Inițial planificată pentru 1915, expoziția a fost amânată din cauza Primului Război Mondial, dar a continuat să genereze anticipare prin intermediul presei și al revistelor de specialitate.

Numai lucrările cu „inspirație nouă și originalitate reală” urmau să fie acceptate, iar

orice imitație a stilurilor istorice era interzisă. Cu toate acestea, acest ideal al modernității s-a dovedit a fi greu de atins. În absența unor criterii clare, interpretările au variat foarte mult, expunând tensiunile dintre designerii de avangardă și cei care, deși îmbrățișau progresul, rămâneau atașați formelor tradiționale.

Art Deco își avea rădăcinile în designul tridimensional, de la arhitectură și amenajări interioare la mobilier și bijuterii, dar a ajuns și în alte medii precum arta, grafica și moda. Influențat de mișcări precum Art Nouveau, cubism, constructivism

și futurism, Art Deco a îmbinat experimentarea artistică cu revoluția industrială. Artiștii căutau să realizeze obiecte care să fie atât spectaculoase și impresionante, dar și funcționale. Au ales să îmbine materialele moderne, precum cromul, oțelul inoxidabil, sticla și bachelita, cu materiale exotice și luxoase, cum ar fi jad, fildeș, lac și lemn rar. Motivele caracteristice includeau figuri feminine stilizate, animale, frunziș și raze de soare, toate simplificate în forme geometrice elegante.

Cel mai popular domeniu în care și-a lăsat amprenta a fost arhitectura. Clădiri iconice precum Chrysler Building, Empire State Building și Rockefeller Center erau decorate cu linii verticale, detalii sculpturale și ornamente metalice. Mobilierul și designul interior au urmat același rafinament, în această perioadă fiind populare piesele lucioase, suprafețele oglindite și formele unghiulare.

publicitate, creând imagini puternice pentru mărcile de lux. Filmul și literatura au absorbit, de asemenea, spiritul Art Deco. Metropolis (1927) al lui Fritz Lang a imaginat un oraș futurist cu forme înalte și estetică mecanică, în timp ce Marele Gatsby al lui F. Scott Fitzgerald a surprins sentimentul de eleganță, exces și ambiție modernă al epocii.

Când vine vorba de modă, această perioadă a urmărit o transformare fundamentală a siluetei feminine. Liniile delicate și rotunde ale orientalismului antebelic al lui Paul Poiret au cedat locul unei abordări mai arhitecturale. Rochiile

Mișcarea a transformat și artele vizuale. Pictorița poloneză Tamara de Lempicka a devenit una dintre vedetele sale, portretele îmbinând geometria cubistă cu eleganța. În designul grafic, influența Art Deco s-a văzut în afișe și tipografie impresionante, culori îndrăznețe, linii verticale puternice, spații goale și fonturi sansserif care reflectau arhitectura vremii. Designeri precum Ernst Deutsch și A. M. Cassandre au adus această estetică în

Jeanne Lanvin, cu șoldurile rigide și broderiile complexe, reflectau o interpretare nostalgică, dar modernizată a rochiilor de curte din secolul al XVIIIlea. Severitatea costumelor din jersey ale lui Coco Chanel exprima o estetică minimalistă. Ambele abordări co-existau în cadrul Art Deco, revelând ambivalența perioadei față de progres și dialogul său constant cu trecutul.

Deși popularitatea sa a scăzut în perioada de austeritate a celui de-al Doilea Război Mondial, Art Deco nu a dispărut niciodată cu adevărat. Paleta de culori îndrăznețe și bogate și formele geometrice au revenit în forță sub forma stilului Neo Art Deco în era postpandemică.

DAViD ALeXANDriUC

„Nu-ți

alege un tatuaj în funcție de unde doare mai puțin”

Într-o lume în care tatuajele au devenit o formă autentică de expresie și artă personală, tot mai mulți artiști reușesc să transforme pielea într-o pânză vie. Printre aceștia se numără și David Alexandriuc, cunoscut și sub pseudonimul

ThatBloomKid, un tânăr tattoo artist de 26 de ani din București care și-a transformat pasiunea în profesie. Cu o abordare sinceră, calmă și plină de respect pentru arta corporală, David vorbește despre parcursul său artistic, despre provocările din industrie și despre importanța emoției din spatele fiecărui tatuaj.

Cum a început povestea ta cu arta tatuajelor? A fost o alegere spontană sau ceva planificat în timp?

Am început să tatuez acum cinci ani, chiar la începutul pandemiei. A fost o decizie foarte spontană. Încă din liceu am început să lucrez ca designer grafic, dar mereu am simțit că nu mi se potrivește „o muncă de birou”. Voiam să continui să explorez și alte domenii artistice,

așa că mi-am dat demisia de la job și am început să învăț despre tatuaje și să tatuez pe piele sintetică. Uneori mai livram mâncare ca să strâng niște bani pentru echipamente noi și o mașină mai bună.

Ai o formare artistică clasică sau ai învățat totul din practică? Cum ți-ai defini stilul personal ca tattoo artist? Am fost la un liceu de mateinfo, cu gândul că o să mă fac programator (ca să am siguranța că o să câștig bine). Mereu am făcut artă sub diverse forme (pictură, desen, fotografie, chiar și muzică), dar nu m-am gândit că aș putea să fac vreodată un job din asta. Mi-am dorit mult să știu să desenez și doar am exersat până au început să-mi placă desenele mele. Încă nu consider că am un stil personal. Îmi plac plantele și florile și încerc să integrez elemente

botanice, florale și ornamentale în proiectele mele, dar sunt mereu deschis la provocări și proiecte care mă scot din zona de confort.

Ce înseamnă pentru tine un „tatuaj reușit”? Doar tehnic sau și emoțional?

Eu cred că un tatuaj reușit trebuie să complementeze cât mai frumos corpul clientului, să atragă atenția, să fie corect tehnic și să se păstreze frumos peste ani. Un tatuaj este reușit atunci când tu, ca artist, l-ai tatuat cu plăcere și clientul a plecat acasă fericit.

Cum reușești să transformi o idee vagă a clientului într-o operă de artă personală?

Sunt clienți care au o idee despre ce tatuaj ar vrea să-și facă, însă nu îl pot vizualiza exact. Încerc să cer cât mai multe detalii de care simt că am nevoie ca să

pot pregăti proiectul, iar la salon discut cu clientul și facem împreună modificările necesare până ajungem la varianta finală a tatuajului.

Care au fost lucrările care ți-au ridicat cele mai mari provocări?

Cele mai mari provocări au fost proiectele în stiluri noi, diferite de ce fac eu de obicei, sau zone ale corpului mai dificil de tatuat. Dar cu timpul, provocările ce țin de tehnică au început să fie din ce în ce mai rare.

Care este partea preferată a procesului: schițarea, tatuarea propriu-zisă, reacția clientului?

Îmi place fiecare parte din proces. Cred că ăsta e și unul dintre motivele pentru care îmi place să tatuez. Îmi place să desenez proiectul, îmi place să discut cu clientul la salon, îmi place sunetul mașinii de tatuat. Dar cred că cel mai tare mă bucură tot reacția clientului și faptul că am reușit să îi aduc ideea la viață, știind că va purta mereu pe piele acel tatuaj.

Ce sfaturi ai pentru cineva care își face primul tatuaj?

Un sfat pentru cineva care își face primul tatuaj ar fi să facă puțin research înainte de a lua o decizie. Caută diferite stiluri, vezi cam ce îți place și cu ce rezonezi și după, caută un artist care simți că ți se potrivește. Și nu îți alege un tatuaj în funcție de „unde doare mai puțin”. Durerea trece, tatuajele rămân.

Ce obstacole ai întâmpinat în parcursul tău ca tattoo artist și cum le-ai depășit?

Mă confrunt adesea cu sentimentul că nu sunt suficient de bun, că ar trebui să desenez mai mult, să studiez arta mai des. În astfel de momente, încerc să mă uit „în spate” și să observ evoluția pe care am avut-o ca artist. Îmi aduc mie aminte că e ok să ai zile în care nu ai chef să faci nimic, că e ok să nu ai inspirație și că aceste momente de blocaj fac parte din procesul oricărui artist.

Cum vezi evoluția industriei de tatuaje în România? Ce s-a schimbat în ultimii ani? În ultimii ani, tatuatul a devenit

mult mai accesibil. Au apărut tot felul de cursuri care îți promit că după câteva zile o să înveți secretele meseriei. Mult mai mulți oameni se apucă de tatuat pentru că, la suprafață, pare un job cool, nonconformist, din care faci bani rapid. Nu trebuie să uităm că tatuatul este o artă și trebuie tratat și respectat ca atare. Un alt aspect important este că acum pare că mai degrabă trebuie să fii popular pe social media decât să tatuezi bine. Foarte mulți tatuatori au început să aloce mai mult timp filmulețelor amuzante și promovării, decât artei în sine. Pe termen lung, pregătirea, abilitățile și pasiunea unui tattoo artist cred că vor conta mai mult decât trendurile. Într-o notă mai pozitivă, observ că în ultimii ani, tatuajele au început să fie mai acceptate de societate, sunt privite mai degrabă ca opere de artă, decât ca mâzgăleli pe piele. Aș recomanda oricui să nu mai judece după aparențe și să înțeleagă că orice om are libertatea de a-și decora propriul corp așa cum dorește.

Cântări live la final de sezon festivalier

Ultima lună a toamnei este marcată în mod natural de închiderea sezonului festivalier din cauza înrăutăţirii condiţiilor meteo - dar nu numai, dacă ţinem cont de acuta criză economică -, iar manifestările live se mută aproape integral în locaţii de interior, adresându-se unor segmente de public mult mai clar definite ca preferinţe în materie de muzică. Altfel spus, lineup-urile eclectice ale marilor festivaluri, care incitau la migraţii în masă a melomanilor din diferite zone, sunt acum înlocuite de evenimente concertistice punctuale, ce mizează în esenţă pe fandomul deja existent al artiştilor sau pe popularitatea pe care muzica lor o are datorită propagării în mediile de comunicare.

Dacă suntem nostalgici ai Euro-Dance-ului din anii ’80 ne vom duce la Oradea pentru Thomas Anders de la Modern Talking, dacă vrem să-i ascultăm live pe rockerii de la Three Days Grace cu fondatorul Adam Gontier revenit din exil trebuie să fim în Hala Laminor din Bucureşti sau dacă ne gâdilă plăcut urechile melodiile clasice interpretate de orchestra lui André Rieu ne vom cumpăra bilete pentru Cluj... exemplele ar putea continua, dar nu aceste cântări izolate definesc peisajul muzical din noiembrie, ci mai degrabă turneele naţionale susţinute de artişti români, care pot fi ascultaţi pe viu chiar în oraşele în care locuim, dintre care unele au un caracter aparte, fie că sunt aniversare (Nicu Alifantis & ZAN – 30 de ani, Luna Amară – 25 de ani, The Kryptonite Sparks –10 ani de EŞTI), fie că promovează un album nou (Mădălina Pavăl – Fuga Iuga, Jack of All Trades –Fiasco Milenial) sau reprezintă premiere, precum cel al interpretei de muzică Pop din Republica Moldova, Tania Turtureanu.

Din varii motive, ce ţin de apetiturile experienţiale ale fiecărui meloman, se poate

întâmpla ca live-urile anunţate în aria lor de acoperire să nu îi atragă în mod deosebit şi de asta trebuie avut în vedere că, luna acesta, în metropole europene unde se poate ajunge la preţuri rezonabile sunt programate o multitudine de concerte cu potenţial de memorabilitate. Efectul ‘Wow!’ poate fi urmărit indiferent că suntem fani Radiohead, care aniversează pe scenă 40 de ani, sau The Offspring, aflat în apreciatul turneu Supercharged Worldwide, că avem vârsta la care încă adorăm OneRepublic, ce vine cu un mix inedit între Artificial Paradise, anime-ul Kaiju No. 8 şi viitorul LP, sau, dimpotrivă, pe cea în care suntem îngrijoraţi că Bob Dylan se apropie de 85 de ani şi nu se ştie cât timp va mai concerta... în fine, paleta de oferte este, pentru moment, suficient de largă încât să nu percepem apropierea sfârşitului de an ca pe o sincopă majoră în ceea ce priveşte contactul pe viu cu genurile muzicale sau artiştii ale căror piese apar frecvent în playlist-urile noastre.

Three Days Grace, între „One-X” și „Alienation”

La începutul anilor 2000, scena Rock se confrunta cu un moment de tranziție. Se lansau melodii despre frică sau dorința de a te regăsi, teme cu care mulți ascultători rezonau. În acest context s-a format trupa canadiană Three Days Grace, care a reușit să îmbine energia Rock-ului alternativ cu accentele Metal. Versurile despre anxietate și puterea de a o lua de la capăt i-au făcut rapid relevanți pentru o generație întreagă, iar pentru cei care vor să (re)descopere cum a evoluat trupa, am pregătit un playlist care trece prin întreaga lor discografie.

Povestea Three Days

Grace a început în 2003, cu albumul omonim de debut.

Piesa I Hate Everything

About You a devenit rapid o melodie de referință pentru cei care treceau prin perioade conflictuale

şi a devenit #1 în topurile US Modern Rock și Mainstream Rock. În 2006, lansau One-X, care este (poate) cel mai emblematic album. Pain explorează momentul în care suferința devine singurul lucru care ne mai poate face să simțim, iar Never Too Late aduce, în opoziție, un mesaj despre

puterea de a o lua de la capăt. Un lucru mai puțin știut este faptul că fondatorul și solistul, Adam Gontier, a compus albumul dintr-un centru de reabilitare, unde a petrecut doi ani, confruntându-se cu depresia și dependența de droguri și alcool.

Life Starts Now (2009) a marcat o schimbare de perspectivă. Dacă One-X era despre durere și lupta interioară, acest album a adus o energie pozitivă. Break e un îndemn de a scăpa de tot ce ne ține pe loc, iar World So Cold păstrează melancolia specifică trupei. Chitaristul Brad Walst

a descris acest album ca fiind despre „confruntarea cu viața și cât de fragilă e aceasta”. Cu

Transit of Venus (2012) au experimentat pentru prima dată, încercând să țină pasul cu tendințele muzicale. Chalk Outline deschide albumul și ne oferă un mesaj despre pierderea încrederii, iar The High Road explorează alegerile grele în viață.

Transit of Venus rămâne o punte între vechiul și noul Three Days Grace, întrucât a fost ultimul album în care Gontier performa ca solist, plecarea lui fiind bruscă și inexplicabilă. Mulți au crezut că trupa se va destrăma, dar Matt Walst a preluat rolul de solist și a dus mai departe povestea. Human (2015), Outsider (2018) și Explosions (2022) au arătat adaptabilitatea trupei, iar piese precum Painkiller, Infra-Red sau Lifetime au continuat să urce în topuri, chiar și cu un nou frontliner.

Anul 2024 a fost marcat de o nouă schimbare: Gontier s-a întors oficial, după o absență de 11 ani, și împarte acum rolul de solist cu Walst. Rezultatul? Albumul Alienation (2025) și singleul Mayday, care explorează lupta cu anxietatea si care a rămas timp de 10 săptămâni de la lansare pe prima poziție în topul Canada Rock. Fie că ne considerăm fani de la începuturi sau suntem doar curioși cum sună cu duo-ul de soliști, e important de știut că pe 27 noiembrie, Three Days Grace vin la București și promit un concert de excepție.

Ce ascultăm în luna noiembrie

În luna noiembrie ne delectăm cu o relansare a celor patru fabuloși din Liverpool, ascultăm muzică ambientală îmbinată cu pop și descoperim noul album al lui Robert Plant.

The Beatles Anthology 4

Proaspăta adăugare la trilogia discografică Anthology (lansată inițial în 1996) nu oferă surprize de proporții fanilor care s-ar fi așteptat la prezența mai multor rarități, însă ne prezintă variante demo, versiuni instrumentale și interpretări inedite ale multor piese Beatles, precum I Saw Her Standing There,Strawberry Fields Forever sau She’s Leaving Home. Lansat ca parte a reîmpachetării seriei Anthology, materialul discografic este însoțit de o relansare a cărții autobiografice Anthology, remasterizări ale celorlalte trei albume și o serie de documentare ce prezintă istoria formației, disponibilă pe platforma Disney+. La doi ani de la lansarea piesei Now and Then, promovată drept ultima lansare originală a trupei, universul Beatles încă ne oferă materiale inedite, gata să satisfacă atât publicul larg, cât și fanii diehard.

Brian Eno & Beatie Wolfe Liminal Închizând trilogia începută cu Lateral și Luminal, noua colaborare inedită dintre inovatorul art rock-ului și al muzicilor ambientate, Brian Eno, și Beatie Wolfe, artista conceptuală britanică ce împinge limitele artei sunetelor, prezintă creații aflate la „granița dintre cântec și non-cântec”, așa cum declară cei doi interpreți. Astfel, structurile și sonoritățile tradiționale ale muzicii pop se îmbină cu muzici ambientale moderne, într-un album ce se poziționează între două lumi: cea a previzibilității muzicii de consum și experimentările sintetizatorelor inedite. De altfel, albumul a fost și transmis în spațiu luna trecută, prin intermediul antenei Holmdel Horn din New Jersey, aceeași antenă care a dus la descoperirea radiației cosmice de fond și la confirmarea teoriei Big Bang.

Robert Plant & Suzi Dian Saving Grace Împrumutând numele trupei cu care Plant cântă de peste șase ani, noul material discografic al fostului solist Led Zeppelin calcă pe urmele predecesoarelor sale, îmbrățișând sonorități folk britanice și americane, oferind versiuni proprii ale unor piese interpretate de artiști precum Blind Willie Johnson, Memphis Minnie, Low, Sarah Siskind, The Low Anthem sau Moby Grape. Aflat mereu în căutarea noilor sonorități muzicale și însoțit de cântăreața Suzi Dian, Plant își abandonează poziția de fost rockstar al anilor ’70 și inspirat de atmosfera studiourilor din Cotswolds, Anglia, își îmbrățișează latura melancolică, fără a se abate profund de la direcția muzicală ce îi caracterizează discografia din ultimele două decenii.

A-C LEONTE

Unul dintre cele mai importante evenimente din peisajul muzical autohton al acestei

luni îl reprezintă lansarea online a noului album al avangardistei artiste de Contemporary Jazz Ana Cristina Leonte, Now to Now, care va fi marcată de concerte în cluburi din Bucureşti, Cluj şi Timişoara. Dincolo de faptul că este primul său LP de la Dream House, din 2019, Now to Now este aşteptat cu mare interes pentru că marchează o premieră, fiind primul album de Spoken word jazz din România, dar şi datorită conceptului creativ original, menit a face din muzică un spaţiu de reflecţie, o “călătorie către sine” care explorează paşii transformării interioare, de la oprire la conectare, trecând prin faze precum acceptarea sau reamintirea. De aceea, pentru a ajunge la formă, la particularităţile “spoken word jazz”-ului, am plecat în dialog de la fondul Now to Now şi modul în care A-C LEONTE a creat prin intermediul muzicii o punte între ritualul de sorginte antropologică şi cartografierea contemporană a conştiinţei.

„Cred în procesul continuu de rafinare

a ființei”

Ideea din titlul noului tău album, “de la prezent la prezent”, intrigă. Să înțelegem că, din punctul tău de vedere, există mai multe timpuri... prezent?

Nu, pentru că “From Now to Now” semnifică mai degrabă un loop, adică o ancorare întrun prezent continuu. Am vrut să sugerez prin titlu această mantră prin care, de fapt, exersezi să fii prezent, iar a fi prezent înseamnă să fii viu, precum și perspectiva asta duală, adică ce se întâmplă în interiorul tău și ce se întâmplă în afară, într-o conexiune foarte strânsă, lipsită de separare. Mă interesează cum ambientul interior, starea noastră sufletească, reflectă și ceea ce este în jur și de aceea spun că e mai degrabă o invitație la un exercițiu de a fi prezenți decât de a vorbi de timpul prezent, care e unul singur. E singurul care există, de fapt, pentru că trecutul e trecut și viitorul e viitor, dar, de multe ori, noi luăm prea mult din trecut pentru a anticipa un viitor, iar asta ne face să rămânem în aceeași buclă. Cred că ancorarea la prezent ne plasează într-un tărâm al tuturor posibilităţilor, pe când, dacă suntem cu mintea în trecut sau ne gândim la viitor, vom fi într-unul deja știut, deja cunoscut. Noul se întâmplă în prezent, doar aici poți să ai idei noi şi, ca artist, ești deschis la acest canal de inspirație prin care vine și altceva decât ceea ce tu știi deja și din care ți-ai construit un prezent anticipat, bazat pe toate experiențele, obiceiurile și condiționările tale. Din toate lucrurile pe care le-ai trăit deja îți faci propria realitate, dar ancorarea asta în prezent reprezintă o șansă să ieși puțin din acel loop, iar asta, bineînțeles, e conectată un pic și cu practica. Din ce în ce mai multă lume începe să propovăduiască despre cât de important e să meditezi, dar, demistificând total asta, pur și simplu e vorba de faptul că,

ta e peste tot şi avem nevoie de acest exercițiucare este în primul rând unul de concentrare - în care mergem spre interior și nu ne împrăștiem energia în toate lucrurile care ne țin pe tărâmul ăla pe care deja îl știm...

Vorbind de practici, în prezentarea albumului faci referire la transformarea interioară și etapele acesteia. De fapt, cum ai ajuns la declinarea ideii de călătorie spre sine în succesiunea de paşi din care e alcătuit Now to Now?

Inspirația acestui arc în care piesele se aliniază nu într-un mod rigid şi nici foarte structurat sau manierist a fost dată mai degrabă de suma unor lucruri care au venit la mine, inclusiv diverse practici spirituale în conexiune cu ce se studiază în neuroștiință, care pe mine, personal, mă interesează, mai ales din perspectiva găsirii punctelor de conexiune între ele. Pentru asta, am experimentat în mai multe direcţii spirituale, iar căutarea în sine mi-a plăcut foarte mult... am fost în Thailanda, la un retreat de Vipassana și un călugăr spunea: ‘Different paths to the same mountaintop’, adică sunt diverse căi pentru ajunge pe același vârf de munte. Referitor la album, m-au interesat lucrurile care sunt universale și din care noi putem lua ceva în practica noastră, în felul în care ne trăim viața sau ne rafinăm umanitatea și ce este în plus față de nevoile de bază, adică expresiile mai înalte ale ființei umane, precum arta. Pașii pe care

i-am descris sunt oarecum în ordine, dar cel mai important rămâne cel dintâi: să te oprești. Adică să te oprești şi să ai acel moment de liniște, în care te retragi din simțuri, te detaşezi de ceea ce simți material și te conectezi mai mult la partea sufletească. Noi, ca ființe umane, suntem ființe creative și creăm în fiecare moment, iar scopul unui asemenea proces este, în fond, să vezi cum poţi crea dintr-un spațiu în care nu ești controlat de material şi cred că o faci dintr-un imbold interior de a fi fericit, de a te simţi împlinit. De asta, în loc de transformare, eu i-aș spune mai degrabă ajungerea la o stare de trezie, căci noi, în viața noastră, suntem foarte influențați de tot felul de lucruri, iar prin exerciţiu poți deveni mult mai prezent prin diminuarea acestor influenţe care-ţi afectează starea de spirit. Mersul prin viață trebuie să fie unul conștient, nu un proces mecanic, fiindcă de transformat și de schimbat, ne schimbăm oricum. [...]

„A

Night at the Opera”

Rock, music hall și vacanțe interbelice pe țărmuri britanice

„Ești un câine bolnav”, îi cântă Freddie Mercury fostului manager al formației, Norman Sheffield, în piesa Death on Two Legs. Insultele continuă: Sheffield este un „șobolan de canal”, un „catâr bătrân rătăcit” și un „balon cu aer cald”. Interesant mod de a deschide magnum opusul discografic Queen, lansat în noiembrie 1975 cu mare fast. Îmbinând rockul progresiv cu parodii ale muzicii culte, jazz, music hall, pop și heavy metal, A Night at the Opera înglobează întregul univers cvasi-kitschos al

trupei care avea ulterior să îmbrățișeze estetici mult mai prietenoase cu masele de ascultători. Momentan însă, în anul cu o vară britanică surprinzător de caldă (ce avea să prevestească torida vară a lui ‘76), Queen sunt jucăuși și eclectici, oferindu-ne una dintre ultimele porții de creativitate naivă, descoperită în Queen I (1973), explorată cu mult zgomot și tact în complicatul Queen II (1974) și perfecționată în vocile ce parodiază elementele operei italiene în Bohemian Rhapsody.

Desigur, pentru mulți melomani, Bohemian

Rhapsody rămâne punctul de interes al albumului, căci structura lungă și atipică, povestea ce ne aduce aminte de călătoria psihedelică a eroului lui Hector Berlioz din Simfonia Fantastică (1830) și vocile suprapuse care iau în derâdere decadența operei de secol XIX transformă cântecul într-una dintre cele mai originale creații muzicale ale secolului trecut, aproape ignorată din cauza lungimii mult prea mari, fapt ce o făcea nepotrivită pentru playlist-urile radiourilor. Cu toate acestea, a ne concentra toată atenția pe eroul zbuciumat al lui Mercury, martor al propriului proces și execuție, ar minimiza caracterul fascinant al celorlalte piese ale discului, care ne vorbesc cu tâlc despre mașini, de www.zilesinopti.ro

veri toride pe țărmuri britanice interbelice, călătorii spațiale și piese de dragoste atemporale.

Dacă în I’m in Love with my Car, bateristul Roger Taylor preia rolul de solist și își declară dragostea față de propriul autovehicul (spre disperarea și nemulțumirea partenerei umane), în ‘39, Brian May îmbrățișează teoria relativității a lui Einstein și ne povestește aventurile unor astronauți ce se întorc după un an pe o Terra mult mai îmbătrânită. Într-adevăr, May este singurul rockstar care ar putea să împreuneze lumea chitarelor distorsionate cu cea a calculelor matematice, mai ales dacă luăm în considerare lucrarea sa de doctorat din 2007, ce analizează traseul norilor de praf din sistemul solar. Același May se arată fascinat de musical și vodevil în Good Company, cântecelul cu iz de anii ’30 care ne demonstrează cât de simplă este viața în Anglia interbelică: fericirea vine din compania soției și dintr-un S.R.L de succes.

De altfel, nu doar May prezintă interes față de perioada ce precede cel deal Doilea Război Mondial, căci și Freddie Mercury se înhamă la o călătorie prin plajele britanicilor în Seaside Rendezvous, în timp ce ne prezintă o săptămână din viața unui cetățean londonez cu un fast ce ne aduce aminte de cântăreții de operă interbelici în Lazing on a Sunday Afternoon. Ce-i drept, fascinația față de această perioadă nu se regăsește doar în repertoriul lui May și Mercury, căci și Paul McCartney ne oferă creații muzicale cu miros de vodevil, precum Honey Pie, Martha My Dear sau You Gave Me The Answer. Așadar, este posibil ca dificultățile economice ale Angliei anilor ’70 să fi creat nevoia călătoriei imaginare către spațiul idilic al familiilor britanice ce își făceau vacanțele pe plajele însorite din Blackpool și Brighton.

Anul acesta, pe 17 octombrie, A Night at the Opera a primit o reîmpachetare semi-grăbită, fiind oferit publicului sub forma unui vinil auriu, neînsoțit de rarități audio specifice acestor relansări. În contextul în care May și Taylor lucrează la un remix audio al celui de-al doilea material discografic al trupei, Queen II (1974), scoaterea pe piață rapidă a discului pare justificată, mai ales într-un an în care albumul aniversează venerabila vârstă de jumătate de secol. Așadar, fanii trebuie să se mulțumească cu o lansare nesurprinzătoare, însă însoțită de o gamă destul de interesantă de tricouri, căni și abțibilduri, în contextul unor recente controverse ce au marcat formația, printre care se numără folosirea efectului autotune pe vocea lui Freddie în cadrul remixului albumului Queen I (1973) și implicarea

Inteligenței

Artificiale în realizarea clipurilor de promovare a aceleiași relansări. Mereu cameleonici, Queen își trăiesc un revival de aproape un deceniu, fiind descoperiți de noile generații prin intermediul filmului Bohemian Rhapsody (2018). Deși epoca lor prietenoasă cu radiourile i-a transformat într-un nume recognoscibil al pop-rock-ului, perioada ce precede hituri precum Another Bites the Dust sau Radio GaGa ne prezintă un Queen diferit, jonglând cu multiple estetici eclectice. De aceea, este posibil ca A Night at the Opera să reprezinte albumul de referință al celor patru, căci abilititatea lor de a împreuna rock-ul cu refrene memorabile, pasaje instrumentale de mare virtuozitate, influențe ale muzicii culte și versuri științifico-fantastice a dat naștere unui LP aproape atemporal, gata să fie descoperit de generații întregi de viitori melomani.

Cum l-am întâlnit pe Jim

1989, examenul de treapta a doua într-un oraș de provincie. Înainte de concurs, profesorul-comandant UTC pe liceu străbate clasele și îi amenință pe băieți: - Semnați că veți merge pe Șantierul Național al Tineretului sau nu primiți foile de concurs.

Ne privim siderați. „Cum?! Ce naiba e asta?!”. Dar toată lumea semnează și fix peste două luni, în loc de elevi în clasa a 11-a suntem brigadieri pe Șantierului Național al Tineretului de la Rovinari: o exploatare minieră de suprafață.

Modul de organizare al acestor șantiere imita structurile militare: disciplină, ierarhii, vicisitudini. Nu era o glumă. Aveai doar două opțiuni: ori găseai niște pile și nu ajungeai acolo, ori învățai să supraviețuiești unei experiențe pe cât de formatoare tot pe atât de chinuitoare și abrutizantă.

mănânc

Am avut șansa celei de-a doua opțiuni și timp de mai bine de două luni am făcut orice ca să dorm mai bine, să mănânc mai mult, să muncesc mai puțin, să mă trezesc mai târziu... adică am mințit, am furat, am speculat, am șantajat dar, mai ales, am negociat. Părinții ne trimiteau mâncare de bună calitate știind că ceea ce ni se servea în tabăra era, pur și simplu, necomestibil. Aveam mai mult decât era necesar și surplusul devenise marfă de contrabandă. Unul dintre principalii noștri clienți era chiar comandantul UTC-ist al taberei, un student la Construcții. În schimbul hranei am primit tot felul de favoruri dar și amiciția lui. Atunci când și-a serbat ziua de naștere am fost invitați la o mică petrecere organizată în garsoniera sa confort III.

negociat.

mâncare de bună calitate știind că ceea ce ni se servea în tabăra era, pur și simplu, în

care

Petrecerea în sine nu a fost mare lucru dar n-am să uit niciodată momentul în care am intrat în cameră. Prin ușa lăsată deschisă se auzea ceva ce nu mai auzisem până atunci. Era muzică dar de un fel pe care urechile mele nu-l mai savuraseră. Ascultasem deja Pink Floyd sau Black Sabbath, eram la curent cu tot ce producea rockul autohton dar așa ceva...

Suna cumva a Bach dar și a rock și mi-a trezit imediat în

Suna cumva a Bach dar și a rock și mi-a trezit imediat în minte imagini, culori și frânturi sonore din puținele filme cu hippies pe care le văzusem.

un televizoraș imagini

. Piesa era „People are strange” și s-a terminat

În garsonieră, un televizoraș Sport, alb-negru, „care prindea sârbii” producea imagini din ceea ce aveam să aflu că fusese primul show de televiziune al celor de la The Doors. Piesa era „People are strange” și s-a terminat destul de repede după ce am ajuns în încăpere. Am reținut doar numele „Doors” și fața solistului vocal.

Brusc, fără nicio altă explicație, am înțeles că lumea de

Brusc, fără nicio altă explicație, am înțeles că lumea de dincolo e altfel. The Doors mi s-au deschis ca o fereastră.

James Douglas Morrison (December 8, 1943 – July 3, 1971)

TEXT DE ŞTEFAN CHIRIŢESCU

Pe GUSTUL NoSTrU

COSMIN DRAGOMIR | Schimbarea la față a produsului local

Capitolul Eat & Drink este susținut de GUrmAND

HORIA GHIBUȚIU | Albinița românească sau ungurească, tot bună-i!

TE anotimpul când strugurii se strâng, iar viile respiră ultima dată adânc înainte de somn. Și atunci, undeva între o după-amiază ploioasă și o cină cu prietenii, te trezești întrebându-te: ce vin merge cu toamna asta?

Un Merlot bun, din Dealu Mare sau Mehedinți e ca o seară cu lumină oblică – blând, rotund, fără colțuri. Are acea melancolie confortabilă, ca o fotografie veche în care încă te mai recunoști. Îl bei încet, singur, cu o carte sau o amintire. Nu cere explicații, doar liniște.

Apoi e Pinot Noir-ul, vinul pentru cei care iubesc orașul udat de ploaie. E subtil și neliniștit, cu o eleganță care nu vrea să impresioneze. Un Pinot Noir din Transilvania te poate plimba printr-o pădure de toamnă fără să părăsești canapeaua. Îți amintește că frumusețea nu e întotdeauna intensă; uneori e doar tăcută.

Vinurile toamnei – între tăcere și tandrețe

oamna are darul de a ne opri din viteză. Nu brusc, ci cu o blândețe caldă, ca o palmă pe umăr. Frunzele încep să se desprindă, aerul capătă o gravitate aromată, iar vinul –oricare ar fi acesta – devine din nou parte din conversație, nu doar din pahar.

Pe partea cealaltă a spectrului, un Riesling de Târnave aduce o lumină limpede, de dimineață rece. E vinul celor care vor claritate în gânduri și prospețime în suflet. Are o aciditate sinceră, care te trezește din visare, dar nu te ceartă pentru ea.

Pentru serile lungi, cu râsete și mâncare aburindă, Feteasca Neagră e imbatabilă. E vinul prieteniei românești, cu rădăcini adânci și povești spuse de o sută de ori, mereu cu același haz. Are forță, dar și blândețe, ca un prieten care te bate pe umăr și îți spune: „Hai, lasă, va fi bine.”

Când se lasă frigul și casa miroase a dovleac copt, un Chardonnay baricat intră perfect în scenă. Îl bei cu muzică jazz și conversații lente. E despre confort, despre iubire matură, despre recunoștință.

Și, desigur, toamna fără un strop de dulceață e o toamnă incompletă. O Tămâioasă Românească sau o Grasă de Cotnari la final de masă e un fel de a mulțumi universului că mai există seri calde și suflete moi. Nu e doar desert – e poezie turnată în pahar.

Toamna e singurul anotimp în care vinul are, cu adevărat, suflet. Vara îl bei de sete, iarna pentru curaj, primăvara din entuziasm. Dar toamna… toamna îl bei pentru înțelegere. Pentru că știi că totul trece – și tocmai de aceea e frumos.

Inspiră. E toamnă. Îndată mai trece un an. Devino mai matur, ca un vin bun!

Schimbarea la față a produsului local

În urmă cu câțiva ani, mi-a fost cerut un text pentru o antologie coordonată de Oana și Cosmin Nasui (apărută în mai multe volume) al cărei titlu, ușor schimbat, s-ar potrivi bine și aici: „Noii industriaşi, creativii”. Adaptarea la textul de față s-ar fi rezumat la înlocuirea industriașilor cu producători locali ori fermieri (acolo unde e cazul).

În anii din urmă am tot bătut târgurile de producători locali sau de produse artizanale, în special pe cele din București, dar nu numai. Recunosc că, în ultima vreme, am început să le ocolesc. M-au cam plictisit. Produsele, majoritatea covârșitoare, sunt copypaste, uneori chiar de o calitate îndoielnică, ba chiar sunt miza deverului unor samsari (menționez aici că enorm de multe produse din așa-zisele magazine sibiene, maramureșene, bucovinene, ardelenești, tradiționale, țărănești provin din depozitele Antefrig –motiv pentru care le evit și pe acestea și intru doar în băcănii care se respectă). De la slănuri la cârnățăraie, de la telemea la burduf, totul pare tras la xerox, iar când îmi e poftă de tradițional, am și alte surse (tot fiscalizate), verificate în ani. Iar cum pentru mine, mâncarea este explorare, nu doar combustibil, îmi diversific dieta sau poftele încercând mereu produse noi.

Se pare că nu sunt singurul în atare situație, nu de alta, dar târgurile cu produse artizanale moderne s-au înmulțit și au succes. Aici vin creativii produsului

local. Tineri, neconservatori, mulți dintre ei foști corporatiști, plimbați prin lume, școliți pe net. Îi găsești mai degrabă pe twici și nu la concurs de făcut șindrilă, apreciază mai mult un gin corect, decât vinul de butuc, ba chiar e posibil să aibă gleznuța goală și blugii rupți. Sunt cool, au habar de marketing și sunt fie inovatori, fie la curent cu trendurile culinare. Când nu produc ceea ce vând comentează pe grupuri internaționale dedicate fermentării sau ardeilor iuți. Nu le e frică de experiment, vor borcane altfel și etichete fistichii, știu să targheteze în social media și să devină virali. Nu le e frică să utilizeze condimente și ierburi aromatice și nu fac rabat de la calitate. Comandă fripturi medium-rare, parizer cu 90% carne și muștar cu mandarine.

Au grijă la ambalaje și la igienă. Au răbdare să matureze și să explice detaliat de ce prețurile practicate de ei sunt peste media pieței. Sunt creatori de noi produse, poate, în viitor, de noi tradiții. Valorifică produsul local, chiar dacă nu are trasabilitate strămoșească. Cultivă șapte feluri de busuioc, dar niciunul pentru popă.

Dacă în restaurante regăsim Noua Bucătărie Românească, la astfel de târguri găsim Noul Produs Local Românesc, care poate conține goji de Teleorman, lapte de Angus, matcha sau floră spontană obținută din smart foraging. Iar asta nu înseamnă că ei înlocuiesc pe cineva sau ceva, ci doar completează sau diversifică oferta. Bravo lor!

6 restaurante unde să ieși toamna pentru vin și mâncare de sezon

TBucurești DeSoi 2

 Regina Elisabeta 38

Abia inauguratul DeSoi 2 e o reușită relaxată între fine dining și o seară între prieteni. Vinurile atent alese, meniul care schimbă ritmul în funcție de sezon și atmosfera prietenoasă îl fac una dintre cele mai potrivite opriri din centrul Capitalei.

Brașov

Ma Cocotte

 Nicopole 34A

Tel: 0741.671.596

Iași Krud

oamna e anotimpul perfect pentru mese lungi, vinuri aromate și conversații care se prelungesc până seara târziu. E și perioada când se scot din sertar rețetele cu dovleac, ciuperci, castane și sosuri bogate, iar vinurile roșii se deschid cu un poc satisfăcător. Iată, deci, șase locuri din toată țara unde mâncarea de sezon și vinurile bune merg mână în mână.

 Dimitrie Ralet 1  0771.103. 904

Situat într-o vilă interbelică din cartierul ieșean Copou, Krud este un restaurant unde trebuie neapărat să ajungi când vrei să

mănânci o masă care să te impresioneze, care e gătită cu ingrediente de la producători locali și vine cu un preț onest. Găsești aici și o băcănie cu produse „alese și culese” din toate colțurile țării, ca să poți lua și la pachet tot felul de lucruri bune.

Ma Cocotte este un gastrobar aflat pe o stradă din spatele Dealului Cetății. Meniul aduce laolaltă o sortimentație diversificată de vinuri în asociere cu partea gastronomică internațională. Destul de des, aici au loc și sesiuni de wine tasting. O seară de toamnă petrecută la Ma Cocotte, într-o companie plăcută și cu un pahar de vin roșu, se va transforma cu siguranță într-o amintire plăcută

Cluj

Cimbru

 Decebal 37

 0732.043.710

Cimbru e deja un nume-cult pentru pasionații de gastronomie locală reinterpretată. Aici, ingredientele românești de sezon – hribi, mere, prune afumate – primesc o abordare modernă, iar vinurile locale completează experiența. Ideal pentru o seară în care vrei ceva special, dar fără pretenții inutile.

www.zilesinopti.ro

Timișoara

Vinto

 Florimund Mercy 4

Tel: 0770.670.409

Vinto este un wine bar & restaurant unde se gătește în tandem cu cele patru anotimpuri şi cu inspiraţie din cultura culinară a regiunilor viticole. Conceptul se bazează pe gastro socializare sau „sharing”. Au un meniu cu peste 200 de etichete de vinuri, printre care și spumante. Deci, ai de unde alege.

Constanța RozMarine

 Vasile Canarache 4

 0774.430.163

La RozMarine, marea întâlnește toamna în farfurie. Restaurantul reușește un echilibru frumos între preparate de litoral și accente de sezon –pește proaspăt cu legume de toamnă, sosuri ușor dulci și vinuri albe care păstrează nostalgia verii. PAGINA 79

Noiembrie e avanpremiera Lunii Cadourilor

Primele Daruri sunt emoții de... Top!

De mulţi ani, pentru Sergiana, cadourile nu mai vin doar odată cu Moş Crăciun, pentru că Luna Cadourilor începe în Noiembrie, atunci când topurile naţionale şi locale îşi stabilesc finaliştii. E momentul în care voturile voastre confirmă performanţele noastre de peste an. Însă, de fiecare dată, înaintea cadourilor vin emoţiile.

Ca în fiecare an, Sergiana Horeca are reprezentanţi printre nominalizaţii în finalele diverselor clasamente Horeca Awards. După ce a obţinut mai întâi un Premiu al Publicului, iar anul trecut a urcat pe podium, Stâna Turistică se numără din nou printre finalişti la grupa Cel Mai Bun Restaurant cu Specific Românesc Tradiţional. Asta ne spune că Stâna a preluat ştafeta de la Restaurantul Sergiana, cel cu profil ardelenesc, şi ne menţine printre fruntaşii topurilor naţionale. Iar dacă ne luăm doar după creşterea continuă a notorietăţii Stânii şi reacţiile oaspeţilor noştri, nu va fi curând detronată, fiind posibil să devină, la fel cum a fost ani buni restaurantul ardelenesc, reprezentantul provinciei pe podiumul categoriei.

Recidivează şi Kronburger, însă depăşeşte clasa QSR - Quick Service Restaurant, fiind de data asta nominalizat la categoria Steakhouse & Burger. Îndrăznim să contabilizăm acest pas ca un semn al evoluţiei pozitive în ceea ce priveşte percepţia publicului în raport cu extinderea portofoliului de produse şi calitatea serviciilor prestate de Echipa Kronburger.

2025 poate fi anul care să marcheze la un nivel superior recunoaşterea calităţii profesionale pentru Cătălin Lazăr, Executivchef Sergiana Horeca. Cât priveşte titulatura sa, Cătălin a redefinit de mult această poziţie, semnând nu doar lansările gastronomice ale Grupului sau definind o reţetă, ci pur şi simplu fiind prezent peste tot, aducând susţinere, încredere, îndrumare şi ajutor colegilor din toate bucătăriile noastre. Pentru toate astea considerăm prezenţa lui Cătălin Lazăr printre finalişti un act de de normalitate. Binemeritat.

În seara zilei de 25 Noiembrie, în cadrul Galei Horeca Awards, vom afla cine a urcat pe podiumul fiecărei categorii din industria naţională a ospitalităţii. Până atunci, dacă vreţi să susţineţi un finalist care ne reprezintă, individual sau ca restaurant, o puteţi face votându-l pentru premiul publicului aici:

Dar nu doar domeniul ospitalităţii defineşte imaginea Brandului Sergiana. Să nu uităm că, alături de reţeaua de distribuţie, 52 de magazine sunt răspândite în peste 20 de judeţe ale ţării, iar divizia Sergiana Retail este prezentă şi în comerţul electronic prin Prăvălia Online. Oricine poate astăzi proba cât de uşor e să faci cumpărături sau să te informezi cu telefonul în mână sau în faţa calculatorului. De pildă, puteţi ajunge la Prăvălie scanând codul alăturat. Cine ştie ce PROMOŢIE e tentantă astăzi?!

Făcând suma, Sergiana Horeca şi Sergiana Retail reprezintă principalii vectori în relaţia Grupului cu publicul. La acestea se adaugă însă şi implicarea constantă a Asociaţiei Sergiana în proiecte de responsabilitate socială. Dar cât de bine ne facem treaba şi cum recepţionaţi voi activitatea noastră vom afla curând. Pentru că, la fel ca în fiecare an, Agenţia Brandberry şi publicaţia fwdBV vor realiza topul celor mai iubite 100 de branduri braşovene. Votul a început deja, iar rezultatul este încă un mesaj pe care îl aşteptăm cu emoţie. Înainte de Crăciun.

Albinița românească sau ungurească,

Am găsit rețeta într-o carte cu rețete românești reinterpretate, aduce ca două picături de miere cu versiunea ungurească.

Hygge - rostit „huga”, după cum afli de treci pragul localului omonim, cunoscut drept Social Kitchen, de pe Calea Victoriei - e un concept danez evaziv și inefabil. Ilustrează un stil de viață relaxat, în care ești împreună, egal, împăcat și te bucuri de micile plăceri ale traiului bun. Paradoxul conceptului e că poți bifa aceste atribute și dacă ești singur, deși hygge înseamnă mai cu seamă să petreci un timp de calitate cu cei apropiați. Perfect adevărat, îți poate fi bine când ești cu tine, când ești egal cu tine, când ești împăcat cu tine. Însă, cum ziceam, stilul de viață al unor oameni socotiți constant cei mai fericiți din lume - contrabalansez această realitate cu percepția poetului Andrei Codrescu, cel care a observat că pentru a fi fericit trebuie să fii blond, să fie frig și întuneric - se bazează în mod special pe ideea de a fi cu rude sau cu prieteni. Urme ale acestui termen au fost detectate în vechiul grai al vikingilor, cu

evuri în urmă, când desemna calitatea de a fi protejat de lumea exterioară, un deziderat pe care hygge îl acoperă azi printr-un fel de a lua lucrurile încetul cu încetul, în contrast cu o lume care se grăbește nebunește. Hygge e ceva ce se găsește în cărți pe care le citesc doar străinii, spre amuzamentul danezilor. E o replică. Un adversar amical al modului trepidant de a fi. O reconectare însoțită de o deconectare. În plan termic, e căldura care se face în jurul tău când în rest e frig. Textil, aduce moliciunea călduroasă a puloverului pe care-l poartă o actriță daneză într-un serial polițist careți provoacă fiori reci pe șira spinării și tandrețea cu care te consolează o pătură în care te cuibărești domol.

Întrucât cei de la Social Kitchen definesc hygge drept „ritualul de a te bucura de plăcerile simple ale vieții. Relaxare, umor, prietenie, mâncare și băuturi de sezon”, am aprofundat, nu o dată,

micile plăceri - care sunt mari, ca porția de piept de curcan servit în crustă de semințe și panko, cu cremă de conopidă și sos de roșii napoletan - din farfuriile de aici. Pentru un gurmand ca mine, hygge presupune să-i dai, cu inima ușoară, celuilalt cu care ești la masă cea mai bună bucățică din farfuria ta, cu aerul că nu vede nimeni această complicitate intimă, la limita acceptabilului în ceea ce privește convivialitatea în spațiul public. Înseamnă, în cazul în care te delectezi cu steak-ul de conopidă din meniu, și umor, amintindu-ți că Mark Twain a catalogat conopida nimic altceva decât o varză cu facultate. Și înseamnă și coexistență pașnică în aceeași farfurie a acestei conopide, fix cât trebuie de crocantă și de suculentă, cu harissa, pastă de ardei iute nord-africană, cu labneh, crema de iaurt mediteraneeană, cu hummus și cu un mix de salate. Când o farfurie îți ține companie dezvăluindu-ți stilul de viață al unei conopide, e hygge toată ziua!

POVEȘTI DE SUCCES

Chef Cezar Munteanu, despre drumul spre Bocuse d’Or România, la masa marilor chefi

România intră, pentru prima dată, în liga mare a gastronomiei mondiale: va participa la Bocuse d’Or Europe 2026, cea mai prestigioasă competiție culinară din lume, care va avea loc în martie, în Marsilia. Înainte de a reprezenta țara pe scena internațională, va avea loc Selecția Națională Bocuse d’Or România, programată pentru 27 noiembrie, la Brașov. Înscrierile s-au încheiat, iar finaliștii au fost anunțați la finele lunii octombrie, marcând începutul unei noi etape pentru gastronomia românească. În spatele acestei reușite istorice se află chef Cezar Munteanu, președintele Asociației Naționale a Bucătarilor și Cofetarilor din Turism, un profesionist care a pus umărul la construirea unei generații de bucătari pasionați și la promovarea identității culinare românești. Chef Munteanu ne-a povestit ce înseamnă această premieră pentru România.

Cum s-a născut ideea ca România să participe la Bocuse d’Or Europe 2026?

Totul a pornit dintr-o dorință simplă, dar ambițioasă: să arătăm că România are ce căuta pe scena gastronomică internațională, la competiția care demonstrează cel mai înalt rang de măiestrie în farfurie. Am început discuțiile cu cei de la Bocuse d’Or în urmă cu mult timp, iar dosarul de candidatură a fost rezultatul muncii consecvente a echipei ANBCT din ultimul an, cât și al dorinței uriașe de a face pasul următor. Am demonstrat că avem infrastructura, specialiștii și ambiția de a respecta

standardele unei competiții care reprezintă cel mai înalt nivel al gastronomiei mondiale.

Care au fost cele mai mari provocări în pregătirea candidaturii României pentru această competiție? Cele mai mari provocări au fost legate de credibilitate. A trebuit să arătăm că România e pregătită, că avem oameni serioși, capabili să ducă la bun sfârșit o selecție națională organizată după regulile Bocuse d’Or. A fost nevoie de multe pregătiri, documente, discuții și, mai ales, de parteneri care să creadă în noi.

Ce înseamnă mai exact această participare în premieră a României la Bocuse d’Or Europe?

Înseamnă un pas istoric. Și e, în același timp, un pas firesc al României după o reprezentare excelentă la competițiile tradiționale internaționale. Pentru prima dată, țara noastră intră într-o competiție unde se află doar cele mai bune 20 de țări din Europa, la standarde diferite de concursurile clasice. Mergem să învățăm, să ne măsurăm forțele și să construim o identitate culinară respectată printre țările care au deja un istoric consistent la această competiție. Pentru mine, e dovada că gastronomia românească începe să fie privită cu seriozitate și că am trecut de la promisiuni la fapte.

Tema competiției pentru selecția națională e „Tradiția reinterpretată”. Cum ați defini în acest context „reinterpretare”?

Reinterpretarea înseamnă să prezinți tradiția prin ochii prezentului. E o conversație între generații, iar ingredientele alese (sturionul, topinamburul, ciupercile) sunt o bază excelentă pentru creativitate, dar și o provocare de rafinament.

Bucătarii trebuie să arate că pot transforma simplitatea într-o experiență. Inovația vine atunci când păstrezi sufletul unei rețete, dar îi schimbi forma și limbajul.

maturizare. Tinerii bucătari sunt tot mai curioși, tot mai conectați la ce se întâmplă în lume, iar generația noastră începe să pună accent pe educație și formare. După seria de întâlniri regionale din cadrul Chef Forum, ne-am dat seama că trebuie să investim mai mult în școlile profesionale, în mentorat și în parteneriate cu instituții internaționale. România gastronomică nu mai este o promisiune, credem că e o realitate în construcție, și e în mâinile noastre să o clădim corect.

Care sunt cele mai mari lacune pe care le-ați identificat în formarea bucătarilor români, comparativ cu nivelul internațional? În primul rând, lipsa de practică structurată. Mulți tineri ies din școală fără să fi simțit ritmul real al unei bucătării. În al doilea rând, lipsa accesului la educație continuă, așa cum sunt trainingurile, stagiile, competițiile. În străinătate, bucătarii se perfecționează toată viața. La noi, abia acum prinde contur ideea de a învăța permanent, de aceea insistăm ca ANBCT să devină o platformă de formare și colaborare reală.

Ce obiective concrete v-ați propus pentru ediția Bocuse d’Or Europe — ce loc așteptați să ocupe România sau ce impact vreți să obținem?

bun, dar mai important decât poziția din clasament este procesul prin care ajungem acolo. Vrem să construim o echipă unită, să învățăm de la cei mai buni și să lăsăm o impresie solidă, mai ales că va exista și un training specializat cu chefs internaționali care să explice în detaliu ce înseamnă Bocuse. Să fim țara care surprinde prin seriozitate și eleganță, dar și prin entuziasm. Rezultatul adevărat va fi atunci când România va fi invitată, din nou, fără ezitare, la următoarele ediții.

În calitate de președinte al Asociației Naționale a Bucătarilor și Cofetarilor din Turism, cum vedeți evoluția gastronomiei românești în următorii 5–10 ani?

O văd într-o perioadă de

www.zilesinopti.ro

Evident că ne dorim un rezultat

sunt despre disciplină și echilibru. Bocuse d’Or nu se câștigă doar dacă ai talent, e nevoie de mii de

Ce sfat i-ați da unui tânăr bucătar care visează să concureze la competiții internaționale ca Bocuse d’Or? Să înceapă de jos și să nu se grăbească. Să respecte bucătăria și oamenii din ea. Competițiile sunt despre disciplină și echilibru. Bocuse d’Or nu se câștigă doar dacă ai talent, e nevoie de mii de ore de muncă, de respect în

fața echipei și de modestia (ori curiozitatea) de a învăța

fața echipei și de modestia (ori curiozitatea) de a învăța mereu ceva nou.

Berea povestită

Un podcast dedicat istoriei popularei băuturi a fost lansat printr-un pitoresc tur al berii prin București.

La mijloc de octombrie, am cutreierat centrul Bucureștiului pe urmele poveștilor despre bere, ca urmare a unei invitații care suna arhaic și ispititor: „avem onoarea de a vă pofti, cu toată considerațiunea cuvenită, la lansarea primului podcast cu și despre istoria berii, realizat de Damian Anfile, întru încântarea celor care doresc să afle, și peste veacuri, cum se împletește berea cu poveștile capitalei. (...). Sub oblăduirea Ursus Breweries, cu sprijinul cărora berea și istoria merg braț la braț, și sub povățuirea istoricului

Damian Anfile - om de litere, de cronici și de pahare bine clătinate - vom cutreiera împreună locuri care au văzut, de-a lungul a peste 150 de ani, revoluționari cu planuri îndrăznețe, academii literare cu spirite înfierbântate și clienți care, între două vorbe și trei beri, scriau fără să știe istoria capitalei”!

Turul n-a fost un pom lăudat, ci o reală desfătare cu roadele documentării și vorbirii lui Damian Anfile, star digital cu har narativ, care se autodescrie drept „teolog pasionat de istorie și colecționar de cunoștințe”. Pentru mine - care trăiesc de mai mulți ani în București decât majoritatea participanților la tur, am studiat îndeaproape istoria familiei care a pus Caru cu bere pe harta orașului, dar și presa antebelică și interbelică, și am frecventat locuri, bunăoară fostul restaurant Berlin, care astăzi mai apar doar în amintiri - a fost o revelație. Îl proclam pe Damian „somelier al Bucureștiului”, căci administrează documentări impecabile și servește ceremonios povești pline de farmec, la temperatura optimă.

Vă invit să-i descoperiți poveștile despre Istoria berii din episoadele podcastului menționat. Convingeți-vă singuri, n-are rost să risipesc spațiul tipografic. „Din postura celui mai mare producător de bere din România, ne dorim să aducem mai aproape de consumatori şi o perspectivă amplă asupra universului berii, documentată temeinic de Damian Anfile şi Gojira. Prin acest podcast, readucem în atenţia publicului poveştile şi legendele berii, pentru că istoria ei este, în fond, o istorie a comunităţilor”, detaliază Robert Uzună, vicepreşedinte Corporate Affairs al Ursus Breweries. Închei cu propria mea documentare, dintr-un supliment „Adevărul” din 1903: „E îmbucurător lucru că berea, care, în paranteză vorbind, e o băutură higienică şi folositoare, cînd e luată în doze raţionale, e îmbucurător lucru, zic, că ea s’a introdus şi la noi. Mulţi bucureşteni nu sunt la locul lor, dacă nu şi-au luat, pe zi, doza obicinuită la Cooperativa, Gambrinus, Căpitanu sau Caru cu bere. Totul e ca să se bea numai atîta cît trebue pentru ca să se domolească setea, iar nu cît trebue ca omul să se «monteze» bine, ca să poată dormi mai greu”.

readucem în atenţia publicului poveştile şi

istorie a comunităţilor

6 baruri unde să bei un Negroni bun

București

Negroni Aperitivo Bar

 Matei Millo 5

 0741.917.777

Cum spune și numele, aici se vor servi tot felul de variante ale celebrului cocktail, de la versiunile clasice la unele moderne. Negroni Aperitivo Bar este un loc cool, în care sigur vei avea parte de o noapte memorabilă. Conceptul este italienesc, dar a fost lansat inițial în Kiev și Odesa, iar acum și în București.

Brașov

Cafe Central

 Apollonia Hirscher 18

 0765.436.963

Unul dintre cele mai

apreciate cocktailuri din lume se află în meniul de aici pe tot parcursul anului, iar pe lângă clasicul Negroni, ești invitat să încerci și câteva dintre rețetele lor cu diverse variații ale acestui cocktail, cum ar fi Negroni cu vișinată (aka Negrescu).

Cluj

Atelier Café

 Memorandumului 9  0264.450.655

Cunoscut pentru atmosfera artistică și boemă, Atelier Café e locul unde mixologia se îmbină cu spiritul creativ al orașului. Aici, un Negroni se savurează într-un decor eclectic, între oameni faini și conversații lungi. Un loc unde timpul curge lent și fiecare pahar spune o poveste.

Dacă ești în căutarea

unui Negroni autentic și perfect echilibrat, acest articol este ghidul tău către locurile unde savurarea acestui clasic cocktail italian devine o adevărată bucurie pentru simțurile tale.

Iași

Dead Soldier

 Cuza Vodă 30-32

 0723.161.212

Inspirat de perioada prohibiției din America, Dead Soldier e un bar speakeasy în care fiecare cocktail e o aventură. Aici poți savura un Negroni discret, „pe furiș”, în timp ce te bucuri de seri tematice cu muzică live, pian sau chiar nopți de flamenco. Atmosferă rafinată, lumini difuze și un Campari bine echilibrat – rețeta unei seri perfecte.

Timișoara

Brick by Brick

 Piața Sf Gheorghe  0728.935.342

Un loc deosebit, urban, cu energie bună și un bar care știe exact cum să-ți prepare un Negroni memorabil. Brick by Brick este spațiul ideal pentru întâlniri între prieteni sau seri mai lungi decât ai planificat. Îți recomandăm să ceri un Negroni clasic la început, iar apoi să te lași pe mâna barmanului pentru o variantă personalizată.

Constanța

Tapaseria

 Cuza Vodă 17  0749.265.429

La Tapaseria găsești un meniu generos de cocktailuri, iar Negroni e la loc de cinste. Bineînțeles, poți încerca și Adios morsa, Agua de Valencia sau Barcelona. Cu o selecție rafinată de băuturi și o atmosferă care te transportă direct pe Costa Brava, Tapaseria este dovada că un cocktail bun se savurează cel mai bine cu o priveliște frumoasă și niște tapas pe măsură.

Băuturi (ne)obișnuite care ne încălzesc în sezonul rece

Icalde

mediat ce frigul începe să se instaleze și orașul începe să fie mai plin de frunze căzute decât de flori, a intra într-o cafenea unde e cald și miroase bine devine mai mult o nevoie, deși încă suspinăm după serile de vară la terasele pline mai ales de veselie. Băuturile calde devin din ce în ce mai comandate în această perioadă, iar în ultimii ani, trendurile din această zonă au trecut dincolo de clasicele espresso, cappuccino sau ciocolată caldă. Tot mai multe cafenele artizanale și influențele asiatice au făcut loc unor combinații noi, din ce în ce mai apreciate în sezonul rece. Și, totuși, care sunt acelea?

La polul opus al paletei cromatice, Matcha Latte este mai în tendințe ca oricând. Pudra fină de ceai verde japonez e amestecată cu apă fierbinte până devine o pastă, apoi se adaugă lapte spumat, de vacă sau vegetal, iar rezultatul e o băutură de un verde pal, cu un gust ușor amărui, în funcție de câtă pudră se folosește. Anul acesta, cafenelele mizează și pe matcha reinterpretată: cu ciocolată albă topită, cu sirop de vanilie sau cu piure de fructe. Iar dacă vă întrebați care este motivul: se pare că gustul de matcha îndulcit este mult mai apreciat față de combinația clasică de pudră, apă fierbinte și lapte. TEXT DE IULIANA CIOCÎRLAN

desigur, Pumpkin Spice Latte. În variantele actuale, cafeaua se amestecă cu piure de dovleac copt, lapte spumat (de vacă sau vegetal) și sirop rezultat dintr-un mix de condimente care include scorțișoară, nucșoară, ghimbir și cuișoare.

Când e făcut cum trebuie, un Pumpkin Spice Latte are o nuanță mult mai portocalie decât un latte obișnuit, iar dacă se adaugă frișcă și bețe de scorțișoară, devine numai bun de instagramat și savurat. Sezonul acesta se pare că tot mai multe localuri merg și spre reinterpretarea acestui clasic: cold brew cu dovleac și caramel sărat, pumpkin mocha, latte cu piure de dovleac și scorțișoară prăjită.

Tot din Asia vine și Chai Latte, un amestec de ceai negru, condimente și lapte spumat, popularizat în cultura occidentală ca o băutură relaxantă, chiar calmantă. Varianta tradițională folosește cardamon, cuișoare, scorțișoară, ghimbir și piper negru, fierte la foc mic împreună cu ceaiul, apoi combinate cu lapte cald și miere. În 2025, chai-ul se combină cu tot felul de ingrediente: caramel, ciocolată albă, dovleac sau chiar espresso, rezultând dirty chai.

O altă băutură care pare să fie populară în acest sezon este Turmeric Latte, cunoscut și ca „golden milk”. Culoarea sa galben-aurie, densitatea și aroma ușor picantă, dar totuși dulce, o fac să fie la granița între băutură clasică și desert lichid. Se prepară cu lapte de cocos sau de migdale, turmeric, ghimbir ras, piper negru și puțină miere. Tot mai multe cafenele o servesc cu spumă de lapte vegetal și praf de scorțișoară pe deasupra, iar cei care au încercat-o mărturisesc că îi ajută să se relaxeze în zilele mai stresante.

Ciocolata caldă se întoarce și ea într-o nouă formă în acest sezon. Nu mai e doar pudră de cacao cu lapte, ci o experiență care merită încercată. Unele variante actuale conțin ciocolată belgiană topită, amestecată cu frișcă, sirop de portocală sau chiar chilli. În cafenelele artizanale, apar versiuni și mai interesante: ciocolată cu lapte și rozmarin, cu lavandă sau chiar cu un shot de espresso. Tot mai multe cafenele servesc „spiced hot chocolate”, care este o variantă de ciocolată caldă ce conține și lichior cu diverse arome.

Latte-urile florale devin și ele din ce în ce mai comandate: lavandă, trandafir, iasomie sau hibiscus. Aceste latte-uri se prepară cu espresso, sirop care conține ingredientul principal și lapte spumat, iar rezultatele finale sunt niște băuturi pastelate și dulci. Un alt trend vine dinspre zona scandinavă și este cel de „nordic coffee” sau „hygge drinks”, care presupune cafea filtrată combinată cu note de cardamon, caramel brun sau sirop de mesteacăn. În unele cafenele se mai servește și „rosehip tea latte”, o infuzie de ceai de măceșe amestecată cu lapte vegetal și miere –o reinterpretare a unui clasic remediu pentru stimularea digestiei.

Un ingredient care își face simțită prezența tot mai des în băuturile de sezon este siropul de arțar. Originar din Canada, siropul de arțar a trecut de la statutul de topping pentru clătite la cel de aromă pentru cafele. Într-un Maple Latte, de exemplu, espresso-ul se combină cu lapte spumat și o lingură de sirop de arțar, ca alternativă naturală la zahăr. Iar pentru cei care vor ceva complet nou, există Beetroot Latte, o băutură cu o culoare roz intens, obținută din sfeclă roșie fiartă și mixată cu lapte, care a apărut inițial ca un trend pe rețelele de socializare. Gustul e ușor dulceag, iar cei care l-au încercat nu îl pot compara cu o altă băutură.

Acum, că luna noiembrie a adus cu ea și temperaturi ceva mai scăzute, e cel mai bun moment pentru a descoperi aceste băuturi, fie că alegem să le savurăm într-o cafenea alături de prieteni sau acasă.

LIFESTYLE

VIAȚA CA VACANȚĂ!O

DeSiGN MANAMI AOKI – Poemul tăcut al lemnului | Marele Premiu Romanian Jewelry

Capitolul Lifestyle este susținut de FASHioN FOTO EDITORIAL | MODA ÎN CONJUNCȚIE CU NATURA

Week 2025

DEPECHE MODE

Un fenomen transgenerațional

Dincolo de galele de premiere şi de numeroasele evenimente de fashion pe întreg globul –inclusiv la noi – aflate în continuă creştere şi diversificare, în această perioadă, un fenomen reuşeşte să treacă testul anilor şi al calităţii indubitabile... universul „DEPECHE MODE”, definit sonor, ideatic, estetic.

Odată cu lansarea noului film-document, M: DEPECHE MODE, a fost făcută demonstraţia finală – dacă mai era nevoie – că aceştia au reuşit o performanţă rarisimă, aceea de a convinge şi a reuni sub stindardul lor mai multe generații, în 45 de ani de creaţie neîntreruptă. Filmul şi publicul receptor dovedesc că mesajul lor este asimilat şi iubit, de la cei care i-au descoperit chiar la începutul anilor ’80 şi până la adolescenţii Generaţiei Z, care au regăsit în densitatea vizuală şi acustică a celor doi supravieţuitori din cvartetul iniţial răspunsuri, direcţii, poveşti, stări inedite sau revelaţii personale, ce reverberează în toţi aceşti oameni, separaţi uneori de decenii.

Fie că regăsim nostalgie, în special la cei de peste 50-60 de ani, ori atitudine şi explorări la cei tineri, am avut o nouă revelaţie a atemporalităţii

DM odată cu lansarea unui alt film special,

TRON: Ares, de această dată un lungmetraj SF focusat asupra viitorului şi universului AI – teme şi întrebări fundamentale în ziua de azi – în care, surprinzător, Depeche Mode îşi găsesc locul firesc inclusiv în această utopie nu imposibilă. Astfel, prezenţa şi influenţa formaţiei iconice se dovedeşte viabilă şi întrun viitor semnificativ de îndepărtat... simbolic vorbind. În România, am reuşit să iniţiez unul dintre noile seturi de evenimente speciale, de stilism arty, „FASHION MOMENTS”, chiar cu un show complex dedicat trupei: „DEPECHE MODE WORLD”! A fost un imens succes, formaţia definind un spaţiu vizual, grafic şi creativ aparte în New Wave-ul care a schimbat direcţia estetică a modei din anii ’80 până astăzi. DEPECHE MODE se dovedeşte a fi o punte perfectă peste patru decenii de creaţie şi evoluţie a muzicii, modei, cinematografiei, sociologiei etc. Mă înclin!

Descoperă luxul și aventura: zboruri charter directe către fascinantul

Dubai din

4 orașe din

România

Karpaten Turism te poartă în inima

Orientului Mijlociu - acolo unde visele devin realitate! Pachete complete de 7 nopți, cu plecare din București, Cluj-Napoca, Timișoara și Iași, de la doar 469 de euro pe persoană.

De

ce să alegi

Dubai?

Dubai este destinația perfectă pentru cei care visează la o vacanță exotică memorabilă. Aici vei descoperi cea mai înaltă clădire din lume - Burj Khalifa, centre comerciale impresionante, plaje cu nisip auriu, parcuri tematice spectaculoase și o viață culturală vibrantă. Clima caldă aproape tot anul, ospitalitatea legendară și siguranța excepțională fac din Dubai alegerea ideală pentru familii, cupluri sau grupuri de prieteni.

Ce poți vizita în Dubai?

Emiratul Dubai îți oferă o multitudine de atracții iconice, care îți vor răpi răsuflarea. Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume, te invită să urci la etajul de observație pentru a admira o panoramă spectaculoasă asupra orașului. La baza acestui gigant se află Dubai Mall, unul dintre cele mai mari centre comerciale din lume, care găzduiește un acvariu uriaș și chiar un patinoar indoor.

Palm Jumeirah, insula artificială în formă de palmier, reprezintă un simbol al ingineriei moderne și al ambițiilor îndrăznețe ale Dubaiului. Aici vei găsi Burj Al Arab, legendarul hotel de 7 stele care definește luxul caracteristic Dubaiului, precum și Dubai Marina, portul modern cu o promenadă spectaculoasă, perfectă pentru plimbări de seară.

Pentru iubitorii de istorie și cultură, cartierul istoric Al Fahidi și Muzeul Dubai oferă o fereastră către trecutul Emiratului. Piețele tradiționale, cunoscute sub numele de souquri, te vor încânta cu aromele și culorile lor - de la Gold Souk, unde strălucesc tone de aur, până la Spice Souk, unde aromele orientale îți vor captiva simțurile. Moscheea Jumeirah este singura deschisă pentru vizitatori nonmusulmani, oferind o perspectivă autentică asupra culturii islamice. O croazieră pe Dubai Creek cu o ambarcațiune tradițională abra completează experiența culturală într-un mod autentic și memorabil.

Activități de neuitat

Dubai oferă o paletă impresionantă de activități pentru toate vârstele și preferințele. Pentru iubitorii de adrenalină, safari-ul în deșert cu prânz tradițional beduin reprezintă o experiență de neuitat. Ski Dubai te invită să schiezi în inima deșertului, într-un centru indoor de ultimă generație, iar pentru cei cu spirit aventuros, skydiving-ul deasupra Palm Jumeirah și sporturile nautice pe plajele luxoase oferă doze impresionante de adrenalină.

Dacă preferi relaxarea, plajele spectaculoase ale Dubaiului, precum JBR Beach, Kite Beach sau La Mer, îți oferă nisip fin, ape cristaline și o atmosferă vibrantă. Parcurile tematice de talie mondială, precum IMG Worlds of Adventure și Dubai Parks and Resorts, garantează zile întregi de distracție pentru întreaga familie. Aquaventure Waterpark de la Atlantis The Palm este cel mai mare parc acvatic din regiune, iar spectacolul de fântâni The Dubai Fountain, sincronizat cu muzica și luminile, creează momente magice în fiecare seară.

Shopping-ul în Dubai este o experiență în sine - de la luxul Dubai Mall și Mall of the Emirates până la autenticitatea Gold Souk-ului, vei găsi tot ce îți dorești și mult mai mult. Scena gastronomică te întâmpină cu restaurante de top care servesc bucătării din întreaga lume, iar târgurile de noapte și piețele locale adaugă un farmec aparte experienței tale culinare.

Oferta Karpaten TurismVacanța ta perfectă în Dubai

Karpaten Turism, una dintre agențiile touroperatoare de top din România, îți propune pachete charter pentru o vacanță fără griji în Dubai. Pachetele includ zbor charter dus-întors cu bagaj de cală și bagaj de mână, 7 nopți de cazare cu tipul de masă ales, transfer aeroport-hotel-aeroport, taxe de aeroport și asistență turistică în limba română pe toată durata sejurului. Pentru confortul tău, pachetele sunt disponibile cu plecări din patru orașe ale României: București, Cluj-Napoca, Timișoara și Iași, cu tarife ce pornesc de la doar 469 euro/ persoană.

Parfumul lunii NOIEMBRIE:

DRACOOLA

by ELYSEE Perfumery

„Cu DRACOOLA am încercat să deschid ușa grea a istoriei și să îi dau acestui prinț al întunericului un aer ușor hazliu pentru a arăta că, în cele din urmă, «istoria poate fi amuzantă»”! Altfel spus, istoria poate fi savuroasă, iar intunericul plin de farmec. Îndrăznește să privești dincolo de mit și să spui cu nonșalanță: „History can be fun”!

Sub umbrele adânci ale istoriei, o adiere înmiresmată îți șopteşte să uiți de întunericul legendei și te invită într-un dans jucăuș cu un personaj straniu. Legenda prinde viață, iar misterul îți este complice. DRACOOLA… uită, zâmbește, amintește-ți!

DRACOOLA este noua reţetă de parfum pentru varianta upgradată a renumitei serii de arome „Essence de Roumanie”, creată de singurul parfumier oficial din România: Cristina Bălan. Ea a reuşit să transpună pe note olfactive cele mai frumoase trăiri, simboluri și înțelesuri românești. Pentru prima oară, ingrediente românești precum mâna Maicii Domnului, regina nopții, floarea de salcâm sau lămâița au fost încorporate în formulele parfumurilor.

Ingrediente: fructe de pădure, mere coapte, portocale roșii, struguri sângerii, mușchi de stejar, vanilie, vată de zahar, ambră, perle de rășină.

GINAGAIN prin ROBESCU 14

Premiantul de luna aceasta îşi are originile în America, unde o băutură făcută în casă (compound gin), încă de acum 20 de ani, devenise foarte solicitată în baruri şi astfel a apărut denumirea viitorului „spirit”, GINAGAIN, care este obţinut de data asta într-o distilerie de renume din Anglia, mai exact din Northamptonshire: Wharf Distillery. De atunci, noul brand a tot continuat să fie premiat la una dintre cele mai grele categorii: „Contemporary Gin”.

Ceea ce îl face cu totul special este combinația unică de nu mai puțin de 11 ingrediente botanice, printre care regăsim: ienupăr, semințe de coriandru, rădăcini de anglica, lemongras, cardamon, portocală, piper Cubeb, anason, piper de Guineea și sfeclă de zahăr.

prin combinaţii şi reacţii în

GINAGAIN este, la propriu, un gin de colecţie – din fiecare recoltă se îmbuteliază numai 200 de sticle speciale şi apoi se continuă cu o a doua distilare pentru tot restul acesteia, ambele etape de distilare fiind multipremiate la nivel internaţional, pentru că aceste ginuri „de nouă generaţie” sunt asemenea parfumurilor complexe, surprinzând prin combinaţii şi reacţii în diferitele etape ale degustării acestuia.

Brandul GINAGAIN se relevă a fi cel mai potrivit „premiu” al revistei noastre pentru această lună de tranzit înaintea mult aşteptatelor sărbători de iarnă.

revistei noastre pentru această

Marele Premiu Romanian Jewelry Week 2025: MANAMI AOKI – Poemul tăcut al lemnului

Câștigătoarea Marelui Premiu la Romanian Jewelry Week 2025, artista japoneză Manami Aoki aduce în prim-plan fragilitatea și poezia lemnului. Aoki transformă lemnul de hinoki — un material tradițional japonez recunoscut pentru rezistența sa — într-o materie delicată, aproape umană. Prin seria sa emblematică, „Hair of the Wood”, artista explorează ideea de dialog între om și material, un proces de răbdare, smerenie și empatie. Pentru MANAMI AOKI, fiecare lovitură de ciocan, fiecare fibră destrămată devine o meditație despre viață, timp și conexiune — o formă de comunicare dincolo de cuvinte, acolo unde tăcerea se transformă în emoție pură.

Când a început pasiunea ta pentru bijuterii? Întâlnirea mea cu bijuteria a avut loc când aveam 17 ani, după ce am participat la un atelier de confecționare a bijuteriilor la care m-a invitat un prieten. Acea experiență mi-a trezit curiozitatea de a crea bijuterii pe cont propriu. Mai târziu, la Hiko Mizuno College of Jewelry din Tokyo, am studiat sub îndrumarea lui Mikiko Minewaki, care m-a introdus în domeniul bijuteriei contemporane. Am fost profund atrasă de aceasta ca formă de expresie care se conectează strâns cu propriul meu mod de a gândi.

Ne poți vorbi despre piesa ta preferată și ce o face specială pentru tine?

Prima piesă din seria „Hair of the Wood”, creată în 2017, este cea mai semnificativă emoțional pentru mine. Hinoki își schimbă culoarea în timp, pe măsură ce îmbătrânește, iar eu păstrez încă acea piesă. Privind transformarea ei treptată, îmi amintesc de propria mea evoluție și am ocazia să mă întorc la începuturi.

În „Hair of the Wood”, transformi hinoki — cunoscut pentru rezistența sa — într-un material delicat și aproape uman. Ce te-a inspirat să faci această transformare?

Ideea a început în timpul unui atelier condus de Beppe Kessler, cu tema „distrugerea”, pe când eram studentă. În timpul atelierului, am observat că marginea ciocanului meu de lemn se destrăma ușor, fibrele sale fiind înmuiate de ani de folosire. Acea observație tăcută a devenit punctul de plecare al acestei transformări.

Descrii ciocănirea, mai degrabă decât sculptarea, ca fiind metoda ta principală. Ce te-a atras la această abordare neconvențională, aproape meditativă?

când eram studentă. În timpul atelierului, am procesul

procesul tău de ciocănire și pieptănare ca pe un fel de dialog cu lemnul — aproape ca și cum ai îngriji o ființă vie?

Sunt atrasă de procesul lent și constant de a urmări cum lemnul se destramă treptat prin lovituri repetate. Acest lucru mă face să simt o legătură sinceră cu materialul. Deși procesul cere răbdare, sentimentul de bucurie și împlinire la final este imens. De asemenea, mi se pare fascinant faptul că acest proces simplu și transparent le permite privitorilor să își imagineze cum a fost realizată lucrarea și să simtă o apropiere față de ea.

Procesul de destrămare a lemnului pare în același timp violent și delicat. Cum reușești să gestionezi această tensiune?

Prin actul de a pieptăna, ajung să simt o afecțiune și o grijă tot mai profundă față de material, pe măsură ce acesta se transformă într-o lucrare finalizată. Da, simt asta. De la alegerea lemnului până la etapa finală a lucrului, lucrez mereu într-un dialog interior, întrebând și ascultând. Lemnul nu îmi oferă un răspuns clar, dar cred că atitudinea de a încerca să intru în dialog cu el este ceea ce contează cu adevărat.

într-o lucrare finalizată. Da, simt asta. De la lemnului a dialog ascultând. Lemnul nu îmi oferă un răspuns clar, dar cred că atitudinea de a încerca să

Ai scris că bijuteria poate „cultiva empatia și conexiunea dincolo de cuvinte”. Ne poți împărtăși un moment în care ai fost martoră la un astfel de tip de comunicare tăcută?

materialul. Deși procesul cere răbdare, își

Ai scris că bijuteria poate „cultiva de de comunicare tăcută? Încă nu vorbesc foarte bine engleza, dar

Sincer, nu sunt sigură dacă am reușit cu adevărat să stăpânesc acea tensiune. Există mereu un sentiment de neliniște când lovesc lemnul — dacă sunt tulburată emoțional, acesta se poate crăpa; dar când sunt calmă, se destramă frumos. Uneori, am impresia că lemnul poate vedea în sufletul meu. Încerc să mă apropii de el cu smerenie, fără să presupun că pot să-l controlez mereu.

vizitatorii puteau percepe ceva din lucrările mele chiar și fără prea multe cuvinte.

Încă nu vorbesc foarte bine engleza, dar în timpul unei expoziții am observat că vizitatorii puteau percepe ceva din lucrările mele chiar și fără prea multe cuvinte. Deoarece abordarea mea este simplă și transparentă, ei puteau să își imagineze o parte din proces și să simtă o conexiune cu el. Desigur, cuvintele sunt încă foarte importante, dar acel moment m-a făcut să înțeleg că bijuteria însăși poate cultiva empatie și conexiune dincolo de limbaj.

Ce înseamnă pentru tine „valoarea”

Ce înseamnă pentru tine „valoarea” atunci când vorbești despre „transformarea potențialului materialelor în valoare”? Cum ți-a schimbat „Hair of the Wood” — acest act răbdător de pieptănare și revelare — modul în care privești bijuteria și, poate, lumea din jur?

„Hair act răbdător de pieptănare și revelare poate, lumea din jur? Pentru mine, „valoarea” înseamnă ceva

transparentă, ei puteau să își imagineze o parte din proces și să simtă o conexiune cu el. Desigur, cuvintele sunt încă foarte înțeleg un crăpa; lemnul

Asociezi actul de a pieptăna cu afecțiunea în cultura japoneză. Cum rezonează acest gest de grijă cu relația ta față de material? Vezi

Pentru mine, „valoarea” înseamnă ceva care mișcă inima în tăcere — un sentiment de descoperire sau uimire care pare prețios, ceva ce dorești în mod firesc să păstrezi aproape. Am fost profund mișcată de cât de mulți oameni din întreaga lume au ascultat dialogul pe care l-am avut cu lucrările mele. Odată credeam că bijuteriile mele sunt solitare și că lumea este departe, dar prin această experiență, am simțit că ea s-a apropiat și s-a conectat mai mult cu mine.

FASHION

Text de ALIN GĂLĂŢESCU

MODA ÎN CONJUNCŢIE CU NATURA

Întotdeauna, transhumanţa a însemnat pentru noi reconectarea cu natura, cu animalele şi cu tradiţia. Reîntoarcerea la stână ne poate oferi şi soluţii vestimentare inedite, în care comoditatea, siguranţa, căldura unui tricotaj remarcabil poate face diferenţa. Există o poveste a „urcării la munte" în aşteptarea coborârii tradiţionale şi simbolice. Iată câteva variante exemplare pentru călătoriile fiecăruia dintre noi în mijlocul fascinantei naturi. Enjoy it!

Creative Director & Styling: Simona Semen for Laneria

Foto: Alexandru Saru LLUM Photostudio

/ Asistent: Andrei Andries / Photo retouch: Ciprian Minea / Modele: Cristina @ Academia Models & Sandra @ One Models / Hair: Ştefana Baba / MUA: Beatrice Hondor / Special thanks: Reconnect Glamping Stulpicani.

Cetatea ca structură activă în oraşul contemporan: Turnul Pompierilor din Cluj-Napoca

Zidurile şi bastioanele medievale sunt elemente definitorii în numeroase oraşe europene, însă familiaritatea cotidiană poate diminua percepţia publică asupra valorii lor. Restaurarea acestor fortificaţii depăşeşte dimensiunea tehnică şi presupune recuperarea unei relaţii culturale între comunitate şi spaţiul construit. Într-un context urban competitiv, diferenţierea vizuală şi narativă reprezintă o resursă strategică. Identitatea urbană se formează prin suprapunerea unor straturi arhitecturale, funcţionale şi simbolice.

Deși fortificațiile au apărut prin necesități militare, astăzi, ele funcționează ca repere de orientare mentală și ca suport pentru memoria colectivă, fiind un element de familiaritate pentru locuitori, iar pentru vizitatori, un indicator al continuității istorice.

Pe măsură ce rutina vizuală se instalează, percepția comunitară se poate dilua, transformând aceste structuri în decor, nu în infrastructură culturală activă.

În Europa central-estică, rupturile politice au slăbit legătura afectivă cu patrimoniul. Fortificațiile, lipsite de funcția lor originală, oscilează între ruină și cosmetizare. Echilibrul real se găsește în tensiunea vie dintre conservare și reutilizare.

Intervențiile contemporane în spații istorice trebuie să își exprime epoca. Materialele noi trebuie să fie identificabile, iar diferențele formale să fie deliberate. Circulațiile adesea dificile din spațiile medievale necesită adaptări discrete, fără a altera proporțiile

www.zilesinopti.ro

DESIGN/ ARHITECTURĂ

inițiale, în timp ce iluminatul poate funcționa ca instrument interpretativ, punând în valoare textura și stratigrafia materialelor sau punând în scenă reconstruiri și reinterpretări. Schimbările climatice introduc presiuni suplimentare asupra patrimoniului construit. Ciclurile accelerate de îngheț-dezgheț, umiditatea persistentă și episoadele de supraîncălzire afectează degradarea materialelor. Răspunsul adecvat presupune utilizarea mortarelor compatibile, drenaj subtil, ventilație pasivă, precum și monitorizare digitală, având la dispoziție instrumente moderne care permit documentarea continuă și planificarea preventivă a intervențiilor.

Percepția publică asociază frecvent patrimoniul cu costuri ridicate, însă studiile arată că investițiile de restaurare stimulează economia locală prin creșterea atractivității turistice, apariția de servicii conexe și consolidarea imaginii orașului. Beneficiile se resimt în industriile creative și în piața imobiliară. Valorificarea patrimoniului nu trebuie privită ca ornament, ci ca vector de dezvoltare urbană. Utilizarea economică a imaginii patrimoniului necesită prudență. Evenimente culturale, produse de design sau aplicații digitale pot genera venituri pentru întreținere, dar pot supra-spectaculariza și riscă să afecteze credibilitatea culturală. Echilibrul se obține prin selecție curatorială și controlul intensității evenimentelor.

Educația patrimonială cultivă atașamentul durabil față de loc. Fortificațiile pot deveni spații culturale active fără a compromite autenticitatea. Patrimoniul oferă continuitate și echilibru într-un oraș aflat în schimbare, iar digitalizarea sprijină întreținerea preventivă, fără a înlocui experiența directă.

Fortificațiile au potențialul de a funcționa ca structuri de coeziune urbană conectând în loc să separe, așa cum o făceau pe vremuri. Conservarea lor nu se reduce la menținerea materialității; presupune activarea

semnificației sociale. Într-un context urban heterogen, aceste structuri pot deveni catalizatoare ale dialogului și ale participării comunitare.

Un exemplu elocvent de intervenție orientată spre reintegrarea patrimoniului în viața orașului este Turnul Pompierilor din Cluj-Napoca, restaurat și reinterpretat de un colectiv multidisciplinar de specialiști. Realizat în urma unei proceduri riguroase de concurs de arhitectură, proiectul răspunde coerent nevoilor urbane contemporane și pune în lumină, prin mijloace profesionale, valoarea istorică și culturală a monumentului.

Construit la sfârșitul secolului al XV-lea, fostul Turn al Ţesătorilor a făcut parte din a doua incintă fortificată a Clujului, supraveghind cartierul Săpunarilor. În anii 1870, vechiul turn medieval, salvat de la demolare, a fost transformat în turn al pompierilor și înălțat cu un foișor de foc.

Afectat ulterior de incendii și restaurat în 1960 prin intervenții din beton armat, turnul a devenit în 1985 muzeu astronomic, primind o piramidă de sticlă, nefuncțională ca observator. În 2017, aflat în semi-abandon, turnul a făcut obiectul unui concurs internațional de soluții, organizat de Primăria Cluj-Napoca și OAR, moment definitoriu pentru deschiderea administrației către competiția de arhitectură.

Noua restaurare propune o „a treia vârstă” a turnului – un observator urban dedicat contemplării orașului. Intervenția, discretă și reversibilă, introduce un miez translucid metalic, coloană vertebrală ce reface accesibilitatea și permite lectura straturilor istorice. Parcursul interior devine o experiență senzorială și narativă, cu diorame și realitate augmentată, în care vizitatorul explorează memoria construită a locului. Restaurarea readuce zidăria de piatră aparentă, activează drumul de strajă și pune în valoare toate vârstele arhitecturale ale turnului –medievală, barocă și contemporană.

www.zilesinopti.ro

Credite: Arhitectura: Vlad Sebastian Rusu B.I.A. – arh. Vlad Sebastian Rusu, arh. Andra Vlădoiu, arh. Anda Gheorghe

Octav Silviu Olănescu B.I.A. – arh. Octav Silviu Olănescu, arh. Anamaria Olănescu, arh. Petrică Maier Drăgan

Fotografii: arh. Cosmin Dragomir, arh. Vlad Sebastian Rusu

Trench coat din povești militare, element esențial pentru lumea modei la covorului

in umbra falnicelor bolți, ea pasul și-l îndreaptă, spre dulap unde-ntr-un colț, trench-ul o așteaptă. Și privește lung, oare ce să poarte? Cu ce jachetă s-asorteze cizmele înalte? Dar tenișii? Dar oare la panto i cu toc ce ar putea purta? Un șir lung de întrebări se cristalizează într-un morman de haine care parcă ia locul covorului cu frunze din compuneri. Pentru astfel de situații, și nu numai, căci piesa care face subiectul discuției noastre de azi ar trebui să e nelipsită din garderoba capsulă a ecăreia dintre noi, trench-ul se arată victorios pe umeraș. Versatil, potrivit pentru tocuri, botine, bocanci sau teniși, este, prin urmare, pretabil într-o mulțime de ocazii, ideal mai ales pentru toamnă și primăvară.

capsulă a ecăreia dintre noi, trench-ul se arată toamnă

cu sarcina de a crea ceva potrivit, Thomas Burberry, de unde și celebrul brand, inventează o ale încheierea războiului, trench-ul nu a căzut în Audrey Hepburn din consolidat reputația acestei piese.

Și, totuși... ce poveste are trench-ul? Deși în esență ne poate părea realmente simplu, trenchul are o istorie complexă. Ne întoarcem puțin în timp, la lecția de istorie de dinainte de Primul Război Mondial și amintim de o nevoie a ofițerilor britanici: o haină practică, impermeabilă. Înzestrat cu sarcina de a crea ceva potrivit, Thomas Burberry, de unde și celebrul brand, inventează o țesătură care respinge ploaia – gabardina. Vedem, în aceeași perioadă și din aceeași nevoie practică, apariția trench-urilor și în rândul femeilor, ale căror roluri multiple în perioada războaielor rămân un factor cheie al istoriei. Odată cu încheierea războiului, trench-ul nu a căzut în uitare, ci din contră. Staruri de la Hollywood, precum Greta Garbo sau Marlene Dietrich, au ajutat la popularizarea acestei piese vestimentare, care a devenit un simbol al sofisticării. La rândul său, trench-ul bej, emblematic, al lui Audrey Hepburn din Breakfast at Tiffany s, din 1961, a consolidat reputația acestei piese.

degrabă misterul, simplitatea. Revenind

Balmain

Dar astăzi cum purtăm trenchul? Am considerat esențială o scurtă prezentare istorică a acestei piese, pentru a observa tranziția și inovația ce au oferit un alt suflu trench-ului, care, deși creat în vremuri tulburi ale istoriei, nu este asociat cu acestea, ci mai degrabă cu eleganța, misterul, simplitatea. Revenind în prezent, vedem trench-ul în lumina reflectoarelor în colecția toamnă/iarna 2025. Balmain a optat pentru versiuni oversized din piele, cu buzunare încăpătoare, mâneci ușor bufante și revere supradimensionate. O abordare complet opusă vedem la Calvin Klein, care combină trenchul cu elemente unghiulare, margini ascuțite și un singur rând de nasturi. Observăm antonimia și jocurile diverse în care putem purta această piesă. Pentru inspirație, vă propunem câteva idei pentru a scoate din dulap trench-ul, stilizându-l, etalându-l și lăsându-l să se bucure de aerul său timeless.

Accesorii. Accesoriile joacă un rol important, oferind personalitate ținutei. Putem alege să combinăm trench-ul cu mocasini sau balerini, roind în jurul acelui chic franțuzesc, cu tocuri mici cui, pentru contrast, botine, cizme sau teniși, în funcție de preferințe și de sezon. Putem adăuga șepci sau pălării, eșarfe –în culori calde sau nuanțe neutre, pe care le putem pune la gât sau le putem prinde în talie, genți crossbody, tote, care parcă se mișcă odată cu tine, mănuși – ce dau o notă sofisticată și, pentru zile ploioase prin excelență, inclusiv umbrela poate fi un accesoriu.

personalitate roind de sezon. cu Putem, ca

Contraste. Fiind un element de bază în garderobă, trench-ul funcționează ca o pânză, un suport pentru alte articole vestimentare. Pe linia outfiturilor simple, îl putem purta împreună cu o pereche de jeans, o bluză sau un tricou –la rândul lor considerate piese statement în garderobă, cu un hanorac, un pulover sau o cămașă. La polul opus, însă, putem alege trenchul ca bază pentru alte articole vestimentare cu o personalitate puternică prin excelență. Putem opta pentru imprimeuri, fuste în culori vibrante sau rochii cocktail, peste care să adăugăm trench-ul.

Cropped. Declinat într-o multitudine de stiluri, trench-ul cunoaște și o variantă scurtă, până la nivelul taliei sau al șoldurilor. Începem să îl vedem tot mai des în magazine, și totuși, cum îl putem purta? Un mod eficient de a-l asorta poate fi cu o fustă – fie ea evazată, plisată, creion sau în formă de A, în funcție de ce ni se potrivește și de ce preferăm. Putem adăuga tocuri, botine, cizme, care aduc la rândul lor un aer elegant ținutei.

Putem, așadar, observa cum un obiect militar, categoric creat pentru a servi ca haină a soldaților, cu rol practic prin excelență, își croiește drum spre industria cinematografiei, unde devine asociat cu misterul, puterea și eleganța, grație prezenței sale în filmele noir, thriller, spionaj și ajunge piesă emblematică în lumea modei. Fie că îl folosiți doar din raționamente funcționale – ca haină exclusiv de ploaie, fie că îl considerați o gură de aer proaspăt pentru ținută, trench-ul vă oferă posibilitatea să vă jucați într-o mulțime de feluri cu nuanțele, texturile, imprimeurile, materialele și culorile pieselor pe care i le adăugați.

Hubert de Givenchy spunea că unei femei, pentru a fi chic, îi trebuie un trench, două costume, două perechi de pantaloni și un pulover de cașmir - discutabil și controversat, ca multe din sfera de fashion, dar vă încurajăm să adăugați un trench în garderoba voastră pentru zilele de toamnă și de primăvară.

„MODA

FASHION EVENT

Text de ALIN GĂLĂŢESCU

SECOLULUI XXI”

Tema „SOIREES DE LA MODE” 38

Primul mare eveniment de lifestyle al toamnei a fost ediţia cu nr. 38 a celui mai longeviv show de fashion din România: „SOIREES DE LA MODE”.

Tema acesteia a fost o „privire subiectivă” a designerilor selectaţi şi invitaţi asupra „MODEI SECOLULUI XXI”.

Rezultatele şi momentele esenţiale alese ale acestui sfert de secol de creaţie vestimentară iconică au fost surprinzătoare, dar reflectate cu mare inspiraţie.

ALEHA TONCEA - „JOHN GALLIANO” / ALEXANDRA CALAFETEANU – „ALEXANDER McQUEEN by Sarah Burton” / CARMEN ROATĂ – „CHANEL by Karl Lagerfeld” / „Maam With Love” by ALEXANDRA SANDU – Curentul „Upcycling” / LAURA CARAMAN – „DIOR by John Galliano” / „IUnique” by IOANA GATA (New) – „ALEXANDER McQUEEN” 2000-2005 / ANCA MANEA – „JOHN GALLIANO” / ZAINAB HAMADE (New) – „ZUHAIR MURAD” / „Idyllic” by CORINA-ELENA GHELIUC – „ELIE SAAB”/ SVETLANA KARAHAN – „DIOR by John Galliano” / EDITA LUPEA – „YOHJI YAMAMOTO” (comeback) / ZESTAL - „ALEXANDER McQUEEN by Sarah Burton” / RALUCA SOARE – „VIKTOR & ROLF” / „Black Sheep” by CRISTINA DIACONU – „MAISON MARGIELA” 2012 / CERA MIHĂILESCU – „DIOR by John Galliano”

Accesorii: Atelier Danessa / Genţi: Laura Olaru / Voalete: Mădălina Vlad

/ Make-up: Paulina

Buldumea Make-up

School / Hair: Erika Gonczi

Hair Design / Foto &

Video: Remus Nicolaescu, Laurenţiu Dumitru, Angelos Fragkos

Muzică LIVE: ZUM MUSIC, împreună cu care pregătim o premieră în România, un dublu album - „MUSIC FOR FASHION” - pentru 2026.

Pe podium şi în sală s-au aflat numeroase persoane publice, printre care: Oana Roman, Irina Mohora, Ozana Barabancea, Carmen Tănase, Mihaela Tatu, Ioana Casetti, Alexandra Velniciuc, Dana Săvuică, Alina Crişan, Lina, Roxana Ghiorghian, Oana Ioniţă, Maria Saizescu, Simona Muscă, Adriana Irimescu, Iulia Gorneanu, Ana Ilie şi Filip Ristovski

Evenimentul a fost realizat cu sprijinul partenerilor de tradiţie şi al prietenilor SOIREES DE LA MODE: InterContinental Athénée Palace, Savoir Events Academy, Black Barn (Chef Bogdan Cozma a pregătit un desert unic dedicat acestei seri), Nazzuro Aqua, Artesana – artizanii laptelui, Serve, AV Hive, SCS, Erika Gonczi Hair Design, Elie Saab (cu lansarea în premieră a parfumului Pour Homme), Paulina Buldumea Make-up School şi PragmatIQ Communication by Mihaela Rădăcină.

Soirees de la Mode este un eveniment marca Avanpremiere by Alin Gălăţescu.

La MULŢI, MULŢI, MULŢI ANI revistei ZILE ŞI NOPŢI la aniversarea a 25 de ani de la apariţie!

Amsterdam: orașul care se lasă descoperit în ritmul pașilor, nu al istoriei

„Amsterdam este un oraș care îți deschide mai întâi mintea, înainte de a-ți deschide inima”.

- Ernest Hemingway

Amsterdam, supranumit „Orașul bicicletelor”, este unul dintre cele mai pitorești orașe din vestul Europei și se lasă descoperit cel mai bine la pas. În orice perioadă a anului, capitala Olandei îmbină armonios trecutul său glorios cu prezentul, iar toamna, când canalele și parcurile se colorează ca într-un tablou viu, atmosfera devine deosebit de caldă, dar și nostalgică în același timp.

Înființat în 1275, ca un mic sat de pescari de pe malul

Amstelului, Amsterdam a evoluat de-a lungul timpului într-o metropolă vibrantă, păstrând în canale, piețe și fațade amprenta istorică a trecutul său. Fiecare plimbare printre străzile labirintice și casele înguste dezvăluie mixul dintre vechi și nou, între viața localnicilor și frenezia turiștilor.

Iubitorii de istorie aleg adesea să descopere frumusețea Amsterdamului fie cu bicicleta, fie cu croaziera pe canalele elegante, admirând bijuterii arhitecturale la tot pasul. Pasionații de artă și cultură găsesc inspirație la Rijksmuseum, Van Gogh Museum sau Anne Frank House, în timp ce vizitatorii în căutarea spiritului olandez se pierd printre tarabele din piețele locale, de la Albert Cuyp Market la Bloemenmarkt. Parcurile boeme, festivalurile culturale, librăriile la marginea apei și micile buticuri vintage transformă fiecare plimbare într-o experiență memorabilă, accesibilă tuturor care vor să evadeze pentru o secundă din rutina zilnică.

Cartierul Jordaan, cu străduțele sale pietruite, micile galerii și magazine de artă, emană farmecul unui oraș brăzdat de timp. De Pijp, aflat în sud, este deopotrivă animat și cosmopolit, cu terase cochete, restaurante locale și piețe de weekend, unde se simte pulsul autentic al culturii olandeze. Canalele romantice și cafenelele ascunse în curți interioare vă invită la descoperiri lente și neașteptate, fără trasee prestabilite.

www.zilesinopti.ro

Amsterdam rămâne, în esență, un oraș emblematic, în care fiecare clădire, canal sau colțișor de stradă vă va purta prin șarmul său atemporal de 750 de ani, lăsându-vă amintiri și dorința de a reveni mereu.

bucureȘTi aLiVe ucureȘTi aL V bucureȘTi aLiVe ucur i aL Ve

 Premiere  CLIN D’OEIL: TEODORA DINCĂ  Jurnal de bucureștean  Festivaluri

 HoReCa | 5 locuri nou deschise în București  Povești din București: STRĂBUN

 La șosea  BISCUIT.RO  FitBucurEști  Performing Arts  Pentru cei mici

 Sunetele Orașului  Concert: „Electric” - Voltaj pag. 120

CLiN D’oeiL:

Salut, bucurești!

Premiere teatrale de urmărit

la final de toamnă

Datorită Festivalului Naţional de Teatru, a cărui ediţie aniversară, remarcabilă prin densitatea şi varietatea evenimentelor, a acaparat în mod natural atenţia publicului amator de artele spectacolului până aproape de finele lunii trecute, o mare parte din teatrele bucureştene, fie acestea subvenţionate sau independente, şi-au programat noile premiere stagionale abia după încheierea acestuia, astfel încât finalul de toamnă se anunţă a fi surprinzător de antrenant şi dinamic din acest punct de vedere, în pofida contextului auster. După ce, chiar în ultimele zile din octombrie, la Teatrul de Comedie şi la Teatrul ACT au avut loc primele reprezentaţii ale unor spectacole care merită a fi trecute deja în agenda noastră de going out cultural, Lirda, de Leta Popescu, şi, respectiv, Trădare, de Harold Pinter, în regia lui Silviu Debu, iată că noiembrie debutează încă din primul weekend cu nu mai puţin de patru noi propuneri: la Teatrul Excelsior, Radu Apostol pune în scenă o radiografie a adolescenţei în era digitală - Dark Play, de Carlos Murillo -, în timp ce la Teatrul Odeon, Alexandru Berceanu, interesat de metempsihoza violenţei şi inspirat de Jorge Luis Borges, a conceput Asterion, iar la Teatrul Coquette se joacă Rege Negeluit, comedie în regia lui Ingrid Bonţa, după Regele Cerb al lui Carlo Gozzi, pe când la Teatrelli avem parte de Supernormali, de Esther F. Carrodeguas, un “freak show” în care regizoarea Mara Oprea abordează o temă tabu, sexualitatea persoanelor cu dizabilităţi.

După acest început furtunos, luna noiembrie continuă să fie jalonată de premiere teatrale, ce concurează pentru a atrage publicul cu festivalurile din alte zone ale artelor performative, precum cel de dans contemporan, Iridescent, de la CNDB, de muzică nouă, Meridian, şi camerală,

SoNoRo, sau de artă şi tehnologie, NOVA, iar oferta acoperă o paletă foarte largă de preferinţe de consum cultural ale spectatorilor, de la musical şi comedie bulevardieră până la piese deja clasice sau docu-drame contemporane. La Teatrul Masca, de exemplu, este programat spectacolul de teatru-dans creat de Anca Stoica şi Mihai Ivaşcu, (Im)Posibil, în care senioare descoperite în ateliere de scriere şi mişcare rescriu o poveste în baza propriilor trăiri, iar la Sala Palatului va avea premiera teatrul muzical Invizibilii, compus de Cornel Ilie de la trupa Vunk, inspirat din apreciata carte a Ioanei Pârvulescu.

Mergând şi mai departe, în spaţiul sobru şi meditativ, sunt de testat în mod cert noutăţi precum Trei femei înalte de la Teatrul Mic, unde Zsuzsánna Kovács pune în scenă textul premiat cu Pulitzer al lui Edward Albee, sau Metamorfoza de la Excelsior, cu Kafka beneficiar al unei traduceri colective sub îndrumarea reputatului regizor Yuri Kordonsky, care se bazează pe echipa supertalentată a teatrului, din care fac parte actori precum Marius Turdeanu, Oana Predescu, Dan Pughineanu sau Dana Marineci. În ceea ce priveşte spectacolele destinate purului entertainment, ne mulţumim a aminti aici premierele a două piese foarte populare, Comedie pe întuneric, de Peter Shaffer, programată la Sala Luceafăul într-o montare a lui George Dogaru, şi Ai, n-ai... dai!, de Ray Cooney, pe care Şerban Puiu o pregăteşte la Teatrul Elisabeta, aşa că, deşi realitatea cotidiană nu e foarte stimulativă pentru dispoziţia noastră de ieşit în oraş, avem, totuşi, destule motive în luna noiembrie să ne vedem… măcar la un teatru.

Un tramvai numit speranță

Mijlocul de transport teatral condus de Andrei Huţuleac a plecat pe un traseu promiţător

„Un tramvai numit dorință”, prima montare a companiei Thin Red Line, înființată anul curent de actorul și regizorul Andrei Huțuleac, e, dincolo de succesul la public repurtat încă de la primele reprezentații, un PowerPoint. O prezentare artistică a intențiilor, potențialului și obiectivelor unei companii independente, care umple cu creativitate slide-urile unui document pe sufletul celor din mini-urbea corporatistă unde se află și clădirea ce găzduiește Centrul Cultural Lumina. Desprind câteva posibile „touch points” din această prezentare (glumesc, deși aș paria că Andrei Huțuleac a fost nevoit să-și sistematizeze ideile și florile de stil regizoral pentru a atrage fonduri), cele mai multe file fiind din capitolul, fără de care nu se poate mai nou, „Wow Factor”.

al Corinei Moise - pentru personajul Blanche până la teatralitate schematică, în tușe groase, în cazul personajului Mitch).

 montarea se ține cu dinții de text, minunat tălmăcit de neuitata Antoaneta Ralian (puriștii lui Tennesee Williams, la coada cărora m-aș așeza și eu, ca devorator din adolescență al dramaturgiei americane, sunt câștigați din start).

 muzică live (piese celebre, lesne recognoscibile, întărind ambianța de Americă optzecistă sugerată de recuzită cu revolta punk marca Blondie și cu ironia alt rock a scoțienilor de la The Proclaimers, la care se adaugă riff-uri de blues stabilind conexiunea cu sudul din piesă); ilustrație muzicală ca referință culturală, dar și ca element decorativ (o piesă dance-pop/ post-disco a Madonnei completează vestimentația aferentă a Stellei); bonus: bruta din rolul principal masculin cântă la baterie.

 se experimentează o gamă largă de actorie (se merge de la demonstrația de studiu și de creație - s-a spus că e rolul carierei de până acum

 complicitate cu publicul (din când în când, regizorul ne face cu ochiul, ca atunci când Blanche îi spune Stellei că e durdulie ca o potârniche, ceea ce Teo Dincă în mod evident nu e, iar eu m-am simțit realist incurabil - sper, nu și socialist! - ca Martin Eden al lui Jack London, când a refuzat săși imagineze dragostea unind un cuplu caraghios și disproporționat de pe scena Operei).

 utilizarea inteligentă a spațiului dat (e modern să pui „Tramvaiul” ca regizoarea Rebecca Frecknall, propunând un decor aproape gol, proiectat de Madeleine Girling; „Tramvaiul” lui Andrei Huțuleac iese în stradă, intrând, totodată, în realitatea bucureșteană a lui 2025).

„Un tramvai numit dorință” de Andrei Huțuleac ilustrează viziunea contemporană a unui îndrăgostit de teatru clasic. Sunt aici semne de speranță că spectacolul poate prinde reprezentații (cel puțin) de ordinul zecilor și că un anumit tip de teatru independent are prezent și viitor.

foto © Andrada Pavel

TEODORA DINCĂ

„Teatrul în sine are un caracter de manifest”

Teodora, ai început anul ca sfântă în

Proorocul Ilie, apoi te-am văzut jucăuşă în

Phebe din Cum vă place, iar acum te-ai urcat cu seriozitate într-un “tramvai numit dorinţă”.

Cum ai devenit Stella?

Eu m-am entuziasmat foarte tare încă de când mi-a scris Andrei [Huţuleac] despre proiect, fiindcă, prima oară, am jucat-o pe Stella în anul II de facultate și am adorat-o, însă realitatea e că a fost un rol foarte complicat de făcut, fiind mult diferit de tipologia mea. Stella e un rol mult mai matur decât tot ce am făcut până acum,

INTERVIU DE IOAN BIG

Cu patru premiere în acest an, la tot atâtea teatre - Proorocul Ilie la TNB, Cum vă place la Bulandra, Un tramvai numit dorinţă la Centrul Cultural Lumina şi Comedie pe întuneric, care va fi lansat luna aceasta, la Sala Luceafărul -, tânăra actriţă TEODORA DINCĂ nu conteneşte să surprindă plăcut publicul prin talent şi versatilitate, cu toate că evoluţia ei cu o dinamică notabilă a fost deja prefigurată după încheierea studiilor în 2022 de roluri precum cele din Punk Rock (Teatrul Excelsior), Exit (şi atunci am plecat), de la Godot, D’ale carnavalului. Un text cu problemă (Centrul Cultural Lumina) sau mai recentele Stela (Teatrul Nottara) şi, mai ales, Părinţi, de la Teatrul Metropolis. În această toamnă, Teodora a impresionat însă cu-adevărat în rolul Stellei Kowalski din celebra piesă a lui Tennessee Williams, Un tramvai numit dorinţă, pusă în scenă de către Andrei Huţuleac, o producţie Thin Red Line care se bucură de aprecieri entuziaste din partea celor care au asistat la primele reprezentaţii. De la acest personaj clasic dificil de conturat pentru orice actriţă am plecat în dialog cu Teodora Dincă, pentru a afla cum se raportează la profesie şi la partituri atât de variate ca factură.

eu fiind obișnuită să joc mai degrabă copii sau personaje mai de coloratură, dar, pe de altă parte, eu mă gândesc la fiecare spectacol că trebuie să fac dreptate unui anume tip de psihologie și de femeie pe care nu o cunosc, dar pe care o admir cumva de la distanță. Revenind la cum s-au întâmplat lucrurile în mod concret, după cum ziceam, Andrei mi-a scris la un moment dat că vrea să facă o lectură cu Un tramvai numit dorință şi mi-a propus să citesc partea Stellei, fără a promite că va face acest proiect, deci mai mult ca să ne distrăm. Cu alte cuvinte, nimeni dintre noi n-avea vreo speranță că se va materializa acest spectacol, iar el nu credea că o

să aibă vreodată bugetul necesar. Ei bine, după acea primă lectură care s-a desfăşurat foarte, foarte frumos, ne-a spus: „Propun ca în două săptămâni ne apucăm de repetiții. Nu știu cum o să fie cu banii, nu știu cum o să fie contextul, dar hai, totuşi, să o repetăm...” și, atunci, toată lumea a zis: ‘Mă bag!’. Așa a pornit totul.

Revenind la personaj, fă-mi, te rog, un portret al personalității sale din perspectiva ta. Cine este Stella lui Teo Dincă? Cumva, eu încerc să îi fac dreptate Stellei Kowalski, dar îi văd și defectele. Mi se pare că este un tip de “umbră” mai mult decât de om, adică simt realmente că a ajuns să fie un fel de umbră în propria ei viață. Cred că e un om care se împarte constant între toţi ceilalţi, o femeie care nu poate niciodată să fie prezentă, pentru că, odată ce e prezentă și își dă seama de contextele în care se află, alege să fugă în mod constant de ceea ce trăiește şi simte... cred că singurele sentimente pe care le trăieşte plenar vin doar din dragostea ei față de Stanley și relația cu acesta. Părerea mea este că Stella e un om care a vrut să fugă din contextul în care a crescut cu sora ei, încercând să își depășească condiția, dar printr-un anume tip de simplitate. Noi am încercat cumva să schimbăm temporal acțiunea culturală, dar, totuși, ele sunt două fete

care și-au pierdut ambii părinți, crescute pe o moșie, cu servitori, printre oameni de moravuri îndoielnice, și atunci cred că ea a vrut să lase totul în urmă și a căutat o viață mai simplă, în care să poată să iubească, să se distreze, să se simtă bine.

Fiind surori, Stella se apropie uneori, ca personalitate, de Blanche, fiindcă se dovedeşte capabilă, în unele situaţii, inclusiv de manipulare...

Da, într-adevăr, pentru că vin amândouă dintrun mediu al aparențelor și cred că de asta ține şi în continuare atât de mult la ele, având politețea asta falsă şi tendința de a păstra relațiile foarte “curate”. Cumva, prin asta cred că se apropie de Blanche [interpretată de Corina Moise - n.r.], iar odată ce sora ei îşi face apariţia, se strică relația Stellei cu Stanley [Codrin Boldea - n.r.]... de exemplu, sunt foarte bune momentele la masă, atunci când, brusc, nerespectarea etichetei devine mai deranjantă decât tot ce făcuse el înainte, adică o împinge chiar să nu-l mai accepte pe el ca persoană. În același timp, cred că Stella, odată plecată de pe moşie, a lăsat totul în urmă şi lupta asta cu eticheta, probabil, este o reminiscenţă din viaţa anterioară, de când era mică, și de aceea eu mi-am dorit cumva s-o fac mai apropiată de Stanley. Am vrut, colocvial vorbind, s-o fac mai “bagaboantă”, adică să înțelegi de ce unei femeie care a plecat dintr-un astfel de mediu aristocratic a ajuns să-i placă serile de poker sau să stea privind la cum joacă popice bărbatul ei... de fapt, a devenit un fel de spectator în viața ei. [...]

„Trei femei înalte”, la Teatrul Mic

TREI FEMEI ÎNALTE, al lui Edward Albee, text distins cu premiul Pulitzer în 1994, este una dintre cele mai puternice și rezonante piese de teatru scrise în secolul XX, constituind o radiografie lucidă, emoționantă și extrem de onestă a condiției umane, a trecerii timpului și a identității feminine. Ce se întâmplă când treci de 90 de ani și ai

rămas cumva blocată într-un prezent continuu, așteptându-ți sfârșitul? Tot ce rămâne de făcut este să-ți revizitezi trecutul – viața trăită în acord cu așteptările societății, plină de contradicții și conflicte – și să încerci să rearanjezi imaginile încheiate ale acestuia, astfel încât să poți prinde un fir în care să te regăsești pe tine, un fir în multitudinea imaginilor unei existențe consumate în umbra altora.Prin montarea spectacolului Trei femei înalte de la Teatrul Mic (premiera: 7 şi 8 noiembrie), care le are în distribuție pe Liliana Pană, Alina Petrică şi Mihaela Rădescu, Zsuzsánna Kovács reușește să creeze, cu sprijinul scenografei Corina Boboc Giorgescu, o confesiune teatrală tulburătoare, un spectacol despre identitate, memorie și fragilitatea trecerii timpului, în care trei vârste, o singură viață și trei voci se întâlnesc pentru a se contopi într-o singură conștiință.

„MAREA DINLĂUNTRU”

Un proiect despre

fragilitate,

curaj și sănătatea mintală în mediul artistic

Proiectul „MAREA DINLĂUNTRU” își propune să deschidă o conversație sinceră despre sănătate mintală, vulnerabilitate și singurătate în rândul studenților. Având la bază piesa „The Sound Inside” de Adam Rapp, dramaturg american finalist al Premiului Pulitzer, proiectul transformă un text de teatru într-un instrument de reflecție colectivă și dialog interdisciplinar.

Spectacolul „VOCEA DINLĂUNTRU”, regizat de Laurențiu Rusescu, cu distribuția formată din Mirela Oprișor și Carol Ionescu, va fi pus în scenă pe 17 și 18 noiembrie, în sala George Enescu a Universității Naționale de Muzică București. Proiectul aduce împreună artiști, psihiatri și profesori pentru a crea un cadru de înțelegere între artă și psihologie; fiecare reprezentație este urmată de o dezbatere interdisciplinară, menită să deschidă conversații reale despre sănătate mintală, empatie, fragilitate, izolare și curajul de a cere ajutor. Discuțiile generate de spectacole vor servi drept punct de plecare pentru un studiu național asupra percepției vulnerabilității și sănătății mintale, realizat în colaborare cu ARPP - Asociația Română de Psihiatrie și Psihoterapie.

Pentru actrița Mirela Oprișor, implicarea în proiect a fost o alegere profund personală. Ea mărturisește că a acceptat provocarea pentru forța textului și pentru relevanța temei: „E un spectacol necesar, ca o trezire, ori poate ca o mângâiere, ca o confirmare sau ca o lecție de care unii dintre noi au nevoie ca să privească cu blândețe spre ceilalți și spre sine.” Alături de Carol Ionescu, sub regia lui Laurențiu Rusescu, actrița aduce pe scenă o poveste care vorbește despre oameni aflați la limita dintre tăcere și strigăt. Proiectul își propune să schimbe felul în care privim vulnerabilitatea și libertatea și invită publicul să renunțe la zidurile emoționale care ne separă. „La un moment dat,

am încetat să mai plac oamenii” este replica din spectacol pe care Mirela Oprișor și-o amintește atunci când observă lumea din jur, astăzi. O replică simplă, dar tulburătoare, care devine semnalul de alarmă al unei generații ce caută, prin artă, reconectarea cu propria umanitate.

MAREA DINLĂUNTRU nu oferă soluții, ci creează spațiu pentru întrebări și empatie. Este un proiect care aduce în prim-plan rolul artei de a vindeca și de a reconecta comunitatea la valorile umane esențiale, la atenție, ascultare, încredere, vorbind totodată despre costurile emoționale, uneori imposibil de suportat, pe care le plătesc artiștii pentru a rămâne sinceri și deschiși în fața lumii.

IRIDESCENT

Festivalul internațional de dans contemporan, o oglindă

necesară a realității

În noiembrie, Centrul Național al Dansului București (CNDB) găzduiește o nouă ediție a Festivalului Internațional de Dans Contemporan IRIDESCENT, un eveniment care reunește artiști din toată lumea sub același principiu: dansul ca formă de gândire. Aici, corpul devine o arhivă, un teritoriu plin de sens. În această ediție, mișcarea ne vorbește despre memorie, tehnologie, vulnerabilitate și rezistență. Fiecare spectacol aduce o perspectivă proprie asupra felului în care trăim, simțim și ne raportăm la lume. Ca recomandări, iată zece producții invitate, care împreună definesc o hartă a prezentului din perspectiva emoțiilor și tensiunilor.

„On the Poetics of Touch” de Mariana Gavriciuc [România]

O instalație performativă între gest și emoție, în care Mariana Gavriciuc transformă atingerea într-un limbaj comun al umanității. Publicul nu e doar spectator, ci co-creator într-un experiment senzorial: cum se schimbă sensul unei atingeri atunci când devine conștientă, analizată, performată? Lucrarea chestionează singurătatea lumii digitale și ne invită să regăsim ceea ce e esențial: contactul real, viu, fragil.

„153 de secunde” de Ioana Păun [România]

Durata unei tragedii poate fi măsurată în timp, dar efectele ei se prelungesc în conștiință. Noua creație a Ioanei Păun are ca subiect incendiul din Colectiv, transformând memoria colectivă într-un act artistic. Un container industrial, vopsit în portocaliu, devine simbolul unui sistem blocat, al unei furii care s-a dizolvat prea repede.

„This is Unreal” de Pierre Godard & Liz Santoro [Franța/SUA]

Când realitatea devine un construct digital, ce mai înseamnă să fii prezent? În This is Unreal, o simfonie a confuziei dintre om și mașină, dansul se intersectează cu inteligența artificială, clonarea digitală și estetica deepfake. Spectacolul e o reflecție despre identitate și autenticitate într-o lume a simulacrelor, unde mișcarea corpului uman devine ultimul spațiu autentic al existenței.

„Hollow: Baby” de Viktor Szeri, Tamás Páll, Gyula Muskovics [Ungaria]

O aventură performativă care îmbină dansul contemporan, arta media și mecanismele jocului de rol live. Publicul intră într-un univers fluid, în care realul se destramă și renaște la fiecare gest. Proiectul este o meditație despre identitate și metamorfoză, o cameră obscură a minții în care orice formă e temporară, iar totul poate deveni altceva.

„Gaitless” de Uroš Krčadinac & Marko Milić × MIREVI [Serbia]

Un gest absurd poate deveni politică a corpului. Inspirat de o știre reală – un grup de hoți care a păcălit camerele AI rostogolindu-se – Gaitless transformă acest episod într-o reflecție ironicsubversivă despre limitele percepției tehnologice. Într-o lume în care algoritmii ne citesc, ne clasifică și ne reduc la modele, corpul uman scapă controlului prin gesturi imprevizibile, poetice.

„Acting Out” de Mihai Lukács [România]

Mihai Lukács dedică Acting Out Estherei MagyarGonda – dansatoare, pedagogă și luptătoare antifascistă – readucând în atenție forța unui corp care a refuzat să se supună. Cu Katia Pascariu în rol central, spectacolul explorează corpul ca arhivă vie a traumei. Un performance despre fragilitate și curaj, despre memoria mișcării ca formă de pedagogie politică.

„Gong” de Filiz Bozkuș Al [Turcia]

Sunetul devine respirație, corpul devine instrument de rezonanță. Filiz Bozkuş Al vorbește despre forțele invizibile care ne modelează viețile și despre redescoperirea centrului propriu. Într-o lume asurzită de zgomot, spectacolul invită la ascultare – la acel moment suspendat dintre două bătăi de gong, unde se naște liniștea.

„The Body Symphonic” de Charlie Khalil Prince [Liban]

Charlie Khalil Prince explorează corpul ca spațiu de luptă și refugiu, inspirându-se din contextul politic instabil al Libanului. Mișcarea devine limbajul unei revolte silențioase, o meditație asupra puterii de a

rămâne viu și vizibil. Într-un decor auster, artistul își recompune identitatea, corpul devenind instrument și manifest.

„Black” de Oulouy [Spania/Coasta de Fildeș] Corpul este folosit ca o armă împotriva violenței, prejudecății și uitării. Inspirat de mișcările sociale contemporane, artistul confruntă publicul cu realitatea dureroasă a discriminării, dar și cu frumusețea afirmării de sine. Performance-ul e o pledoarie pentru vizibilitate și demnitate.

„Screenagers Vol. 2” de Giuseppe Chico & Barbara Matijević [Italia/ Croația]

Un portret ironic și lucid al generației care trăiește online. Giuseppe Chico și Barbara Matijević aduc pe scenă un colaj de mișcări inspirate din universul internetului, al scroll-ului infinit și al fragmentării. Este un spectacol despre cum tehnologia ne rescrie corpul și atenția, despre felul în care trăim multiplu, dar ne simțim tot mai deconectați. Un final perfect pentru o lună în care dansul devine diagnostic social la CNDB.

Cea de-a 5 -a ediție a NOVA și florile ei neașteptate

Am spus-o de multe ori în ultimul timp, adevărata nouă tehnologie este mintea. Chiar dacă NOVA s-a născut în 2018 din entuziasm pentru noile tehnologii și instrumente de creație care începeau să facă valuri și la noi, astăzi, festivalul este prioritar un spațiu de joacă și antrenament pentru minte. În ultimii ani am făcut punte frumoasă între o mulțime de artiști cu viziuni inovatoare și specialiști din neuroștiință, psihologie și alte științe sociale. Din întâlnirile acestea, experiențele din cadrul festivalului au devenit contexte pline de fantezie, care extind percepția și gândirea.

Cea de-a 5-a ediție a NOVA duce mai departe această direcție și aduce la Rezidența9 o expoziție deosebită, completată cu activități educaționale și de mediere culturală, toate legate de tema „Blooming is an invisible always”. Deși în vremurile de acum pare tot mai departe o stare de bine adevărată, te invităm să accepți provocarea de a experimenta lumea nevăzută din tine și din jurul tău, unde înfloresc continuu tot felul de flori uimitoare. Vino curios(oasă) și deschis(ă). Am lăsat mult loc pentru tine și tot ce aduci tu la NOVA.

5 instalații semnate de nume importante pe scena internațională și „atmosfere” imersive Expoziția de anul acesta este un spațiu multidimensional unde descoperi, pe de-o parte, instalații artistice care modelează altfel timpul, spațiul și mișcarea, pe de altă parte, medii imersive exprimate prin poezie și lumină care leagă coerent traseul vizitatorilor și „răspund” cognitiv lucrărilor expuse.

Aceste medii imersive sunt create cu ghidarea profesorului și cercetătorului de la Universitatea din Roma, Tonino Griffero, inspirate de conceptul de „atmosfere”. Simplu spus, un fel de arhitectură făcută din emoții, care încheagă, dar și extinde în același timp.

Printre lucrările pe care le găsești la Rezidența9, între 6 și 13 noiembrie, este și instalația interactivă

Simulacra, creată de Karina Smigla-Bobinski, cunoscută pentru modul surprinzător în care aduce împreună tehnologii digitale și analog în forme de artă proprioceptivă.

Simulacra este un cinema al minții unde

inițial ești întâmpinat de un aranjament straniu de ecrane luminoase care par fără conținut. Cu ajutorul lupelor atârnate în jurul ecranelor descoperi conținutul și poți crea diverse efecte optice: dacă rotești lupele, structura polarizantă a filmului creează schimbări bruște de culoare sau chiar imagini negative complementare; dacă ții câte o lupă în fața fiecărui ochi și o rotești diferit, rezultatul este o imagine asemănătoare unei holograme; două lentile așezate una peste alta la un unghi de nouăzeci de grade întunecă deplin imaginea.

O altă instalație impresionantă pe care o poți explora în cadrul expoziției este Living Data, realizată de artista și cercetătoarea Sanja Sikoparija. Lucrarea generează în timp real sculpturi digitale interactive care se adaptează la feedback-ul neuronal al participanților la diverse alimente, captat prin folosirea unor echipamente de monitorizare EEG.

Instalația este fascinantă și fără implicare directă. Când casca EEG nu este utilizată de un vizitator, lucrarea îi spune computerului să se comporte ca un creier uman stimulat senzorial de diverse alimente, pentru realizarea acestei lucrări. Mediul imersiv se actualizează de trei ori pe secundă, generând noi sculpturi digitale care ilustrează răspunsul cognitiv fluctuant al acestor oameni virtuali, adăugând diversitate și profunzime experienței.

Workshopuri, laboratoare creative și dialoguri cu sens la Rezidența9 și

CINETic UNATC

Programul expozițional este completat de activități educaționale și de mediere culturală în colaborare cu Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative – CINETic sau parte din agenda Rezidența9 „Care-i faza cu arta contemporană?”

Printre highlight-urile din program sunt masterclass-ul lui Tomás Andrade, Senior Data Scientist la Barcelona Supercomputing Center, despre proiectul „Expanded Voices”, workshop-ul lui Ryu Furusawa, în care participanții vor învăța să modeleze conținut video astfel încât să urmeze fluxuri temporale neobișnuite, sau atelierele susținute de artiștii români Ciprian Ciuclea și Sabina Suru, care vor invita publicul să descopere felul lor aparte de a lucra cu tehnologia.

Intrarea este gratuită la toate evenimentele din cadrul NOVA

Pentru ateliere este nevoie de înscriere la adresa asociatiaprezentcontinuu@gmail.com, locurile fiind limitate pentru a asigura o bună experiență participanților.

Detalii despre program și participanți găsiți pe site-ul festivalului, novanova.ro

Stare de magie la TIC: program ca-n basme, în decembrie

La Teatrul Ion Creangă, fiecare lună din stagiune este o sărbătoare pentru copii. Însă, în decembrie, sărbătoarea va căpăta dimensiuni magice. Spectacolele tematice, întâlnirile cu Moș Crăciun și multele surprize dulci fac parte din programul unei perioade de neuitat.

„MagicTIC”, evenimentul inițiat în 2024, cu prilejul sezonului festiv, revine cu o a doua ediție. Începe joi, 11 decembrie, și se termină duminică, 21 decembrie, interval în care, la Sala Mare din str. Piața Amzei nr. 13, timpul se va măsura doar în emoții frumoase, zâmbete și bucurie. Dar și în reprezentații inspirate din retorica iernii – povești cu reni ori întâmplări de spus la gura sobei, cu un final la fel de dulce ca visele celor mici -, seri de colinde interpretate de actori ai Teatrului Ion Creangă, activități creative de tipul atelierelor, momente petrecute cu Moș Crăciun, spiriduși sau alte personaje fantastice.

„Fetița cu chibrituri” (3+), „Alertă în Laponia” (4+) și „Supereroii revin!” (4+), principalele titluri „MagicTIC”, transformă sfârșitul de an într-un motiv de a face din mersul la teatrul pentru copii o experiență constantă. „Fetița cu chibrituri”, un spectacol de teatru-dans, propune o perspectivă nouă asupra textului scris de Hans Christian Andersen și aduce un deznodământ complet schimbat, care va lăsa în urma lui gustul plăcut

al recâștigării încrederii. Se joacă sâmbătă, 13 decembrie, de la ora 11:00. „Alertă în Laponia” pleacă de la o dispariție intrigantă – renul Rudolf nu este prezent la antrenamentul de dimineață, prin urmare, cadourile riscă să nu mai ajungă sub brad. Dar cu ajutorul celorlalți reni și al lui Moș Crăciun, Rudolf se va întoarce și nu oricum, ci cu o poveste extrem de captivantă. Reprezentațiile au loc pe 5 (ora 18:00), 6 (ora 11:00), 11 (ora 18:00) și 14 decembrie (ora 11:00). „Supereroii revin!” pleacă de la un fapt cel puțin teribil – într-o zi, personajele din povești se pierd fără urmă în Valea Uitării, iar jocurile video pun stăpânire pe lumea copiilor. Care este legătura întâmplărilor cu contextul sărbătorilor de iarnă urmează să aflați vizionând spectacolul – se joacă vineri, 12 decembrie, de la 18:00. La final, în afară de plăcerea de a se imersa în universul de pe scenă, publicul va învăța să prețuiască mai mult timpul și valoarea lui.

Detalii complete privind programul evenimentului

„MagicTIC”, ediția a doua, urmează să fie anunțate în curând pe pagina oficială a Teatrului Ion Creangă, teatrulioncreanga.ro, și în social media, pe Facebook și Instagram. Până atunci, vă așteptăm în luna noiembriecu reprezentații adresate tuturor categoriilor de vârstăTICBEBE (0-3 ani), TICPITIC (3-6) și TICJUNIOR (6+) - și, în special, cu premiera multașteptatului „Motanul încălțat”, regizat de Toma Hogea.

„Flautul fermecat” revine la Opera Comică pentru Copii Călătoria cunoașterii și a curajului:

Există povești care nu îmbătrânesc niciodată. Una dintre ele este Flautul fermecat, capodopera lui Wolfgang Amadeus Mozart, care renaște, într-o montare spectaculoasă și modernă, pe scena Operei Comice pentru Copii. Programat în luna noiembrie, spectacolul promite o experiență în care muzica, fantezia și tehnologia se întâlnesc pentru a vorbi copiilor despre curaj, adevăr și prietenie.

Noua producție, semnată de regizorul Cristian Mihăilescu, a avut premiera în martie 2024 și readuce în atenție una dintre cele mai iubite opere din toate timpurile, într-o viziune complet reinterpretată. Decorurile create de Adrian Damian și costumele imaginate de Iolanda Mutu poartă publicul într-un univers cosmic, unde binele și răul se înfruntă între galaxii, iar dragostea și înțelepciunea devin forțele care salvează lumea.

În această versiune, prințul Tamino și fermecătorul Papageno pornesc într-o aventură intergalactică pentru a o salva pe Pamina, fiica Reginei Nopții, aflată în puterea enigmaticului Sarastro. Flautul fermecat devine aici o metaforă a cunoașterii – un instrument care nu doar produce sunete magice, ci deschide mințile și inimile celor care îl ascultă. Prin probele pe care le traversează, personajele învață că lumina și întunericul, rațiunea și emoția se pot echilibra doar prin curaj și sinceritate.

Spectacolul păstrează integral muzica lui Mozart, dar își asumă o estetică vizuală contemporană, care îi apropie pe cei mici de mesajul operei.

Proiecțiile video, efectele de lumină și scenografia modulară transformă Sala Mare a Operei Comice într-un tărâm al stelelor, unde fiecare arie și fiecare duet devin o călătorie prin spațiu și prin suflet. Totul este

FERMECAT (Foto © Mediastaff.ro)

gândit pentru publicul tânăr, fără a pierde din profunzimea sau frumusețea originalului.

Cu o durată de aproximativ 75 de minute și o vârstă recomandată de 7+ ani, spectacolul oferă o ocazie ideală pentru ca întreaga familie să descopere farmecul operei clasice într-o formă accesibilă, captivantă și actuală. Muzica live, umorul personajelor și mesajul universal despre prietenie și înțelepciune fac din Flautul fermecat una dintre cele mai luminoase propuneri ale toamnei culturale.

Pentru publicul fidel al Operei Comice, această nouă versiune marchează continuitatea unei tradiții: aceea de a transforma capodoperele clasice în aventuri moderne, capabile să inspire generații întregi. Iar pentru cei care pășesc pentru prima dată în sala de spectacol, Flautul fermecat este, fără îndoială, o inițiere perfectă în universul operei – o întâlnire cu frumusețea care nu are vârstă.

Reprezentațiile sunt programate începând cu 7 noiembrie, la Sala Mare a Operei Comice pentru Copii, Calea Giulești nr. 16. Biletele sunt disponibile pe operacomica.ro.

Concerte de neratat în luna

cu Ziua Bărbatului

Pe 19 noiembrie sărbătorim Ziua Bărbatului, un bun prilej să ne bucurăm de ce înseamnă forța, talentul și carisma masculină în muzica internațională, ascultată live, iar Bucureștiul oferă o paletă largă de interpretări de calitate, de la muzică lăutărească sau Rock la experimente psihedelice și Funk.

MARCO MENDOZA

7 noiembrie

The Pub Universității

Pregătește-te pentru o seară de rock autentic cu un titan al basului, Marco Mendoza, omul care adus groove-ul și a redefinit ritmul în trupe precum Whitesnake sau Thin Lizzy. Genul muzical abordat în cariera sa solo este un mix exploziv de hard Rock, Heavy Metal, cu influențe puternice de Funk și chiar Latin Rock, reflectându-i originile și versatilitatea muzicală. La The Pub, vei putea vedea de aproape tehnica impecabilă a lui Mendoza, care demonstrează că nu e doar un basist de clasă mondială, ci și un compozitor și vocalist talentat.

KORHAN FUTACI

17 noiembrie

Control Club

Pentru cei care caută aventura sonoră, Korhan Futaci este

alegerea perfectă. Venit din Istanbul, Futaci este un explorator al sunetului, multiinstrumentalist, vocalist și compozitor care reușește să îmbine tradiția muzicală anatoliană cu sonorităţile underground. Genul muzical abordat este un amestec adesea imprevizibil de experimental Psychedelic Rock, Avantgarde Jazz și infuzii de muzică tradițională turcă, adesea centrat pe improvizație și pe o interacțiune dinamică cu trupa sa, ceea ce înseamnă că fiecare live act este unic, fiind o călătorie neașteptată pentru public.

SIMION BOGDAN-MIHAI

27 noiembrie

Sala Palatului

Cobzarul Simion BogdanMihai, alături de taraful Lăutarii de Mătase, prezintă un nou spectacol, Povestit în amănunt, care va avea trei direcții generale: un filon de muzică țărănească românească, unul de muzică lăutărească urbană şi unul de Pop music generic românesc (valsuri, tangouri și cântece de cabaret de la începutul secolului XX până după cel de-Al Doilea Război Mondial). Bogdan colaborează cu artiști din zone muzicale diverse, așa că pe scenă

vor urca şi o fanfară din Vorona (Botoșani), un taraf din Bâlta (Gorj) și o fanfară din Bănia (Caraș-Severin).

CORY HENRY

29 noiembrie

Sala Radio

Cory Henry este unul dintre cei mai aclamați muzicieni ai generației sale, care a redefinit modul în care un instrument clasic poate fi folosit în muzica pentru publicul larg. Cunoscut drept master of the B3 Organ, Henry este un fenomen. După ce a făcut senzație ca membru al Snarky Puppy, a devenit o vedetă solo, cu un premiu Grammy în portofoliu. Muzica lui este un mix de Funk, Gospel și Jazz. Henry este un instrumentist uimitor, dar și un vocalist talentat, iar concertele sale recente, în special cele din seria The Revival, arată o certă maturizare artistică.

Ce facem cu golurile din oraș (și din noi)

UrbanEye Film Festival 2025

De câte ori nu am trecut prin București oftând în fața unui loc care „a fost cândva ceva”? O casă părăsită, un teren viran între blocuri, o fațadă fragilă care se încăpățânează să nu cadă. Orașul e plin de astfel de goluri – spații suspendate între ce-au fost și ce-ar putea fi. Această reflecție stă la baza celei de-a 12-a ediții a UrbanEye Film Festival, dedicat documentarelor despre orașe și arhitectură, care se desfășoară până pe 9 noiembrie, la București. Tema de anul acesta explorează atât spațiile urbane în ruine, cât și golurile interioare lăsate de pierderi personale.

Festivalul e împărțit în două părți. În primele zile, vor avea loc o serie de evenimente –întâlniri, ateliere și spectacole – dedicate comemorării celor zece ani de la incendiul din Colectiv, un moment care a deschis o rană adâncă în inima orașului și a noastră. În a doua parte (5–9 noiembrie), festivalul se mută în sala de cinema. Filmele, care se vor vedea la Cinema Elvire Popesco, spun povești despre cum aceste goluri pot deveni spații ale speranței și rezilienței. Unele arată cum comunitățile se confruntă cu dispariția locurilor lor – ca în povestea celor doi adolescenți din Lowland Kids, care încearcă să-și păstreze acel

„acasă” în timp ce insula lor din Louisiana se scufundă sub ape. Altele surprind forța reconstrucției, precum The Architects of Hope: The First Steps in Rebuilding Ukraine, în care o echipă de arhitecți proiectează un viitor pentru orașul lor, în timpul războiului. Fiecare film transformă un gol întrun început – unul în care orașele, ca și noi, pot învăța să respire din nou.

Cu acest gând, am invitat câțiva oameni care locuiesc

în București și privesc orașul cu atenție să facă un exercițiu de imaginație. I-am rugat să ne vorbească despre acele goluri din oraș care îi emoționează sau îi inspiră, care le dau sentimentul unei absențe, dar și al unei posibilități. Cum și-ar imagina o nouă viață pentru ele? Iată ce ne-au răspuns.

ILINCA PĂUN

CONSTANTINESCU

arhitectă

„Modernizarea” ceaușistă a Bucureștiului a fost, de fapt, o ștergere brutală a memoriei urbane. Sub pretextul progresului, regimul a ras cartiere întregi, străzi și piețe, păstrând doar câteva clădiri-monument ca simple decoruri. Dacă te plimbi azi prin fața Casei Academiei, e greu de crezut că, în locul acestei întinderi pustiite și dominate azi de trei clădiri uriașe, a existat până în anii ’80 un cartier plin de viață – cu case în pantă, grădini, școli și copii. Pe strada Meteorilor era și casa bunicii noastre, Olimpia, din care n-a rămas nici urmă, nici măcar o fotografie. Locul a rămas gol de 45 (!) de ani. Așa cum o arată proiectul „Uranus Acum”, zona Academiei e locul potrivit o construire intensivă, refăcând trama istorică a străzilor, întrun parteneriat public-privat, cu un amestec de funcțiuni culturale, științifice și comerciale ce ar putea transforma absența în reconciliere.

SIMONA RĂDOI

MARIA ZAVATE (ZAVATOS)

graphic designer, fotografă

Bucureștiul este plin de gol. Caracterul mozaicat construit

în ultimii 150 de ani e șters cu buretele de la o lună la alta. Pe ici pe colo, unele dintre aceste spații pică în mâinile potrivite ale oamenilor care stau bine cu cortizolul. Pe astfel de mâini mi-aș dori să intre bântuitul hotel

Dunărea în conversație cu o Gară de Nord restaurată și transformată într-o bijuterie efervescentă. Când ieși din gară, te întâmpină un hotel cu mult caracter dedicat turiștilor și un restaurant cinstit la parter dedicat oamenilor din cartier, cu un meniu care să traverseze 150 de ani de istorie culinară a Bucureștiului.

specialist PR Cinema Excelsior e golul către care se duc zilnic gândurile mele. Un fost cinematograf ascuns într-un bloc comunist din Piața Chibrit din București, transformat ani la rând în studio TV, plin de lumini și aplauze, iar azi abandonat. Este cinematograful din blocul în care locuiesc. Se vorbește de ani de zile că va fi redat orașului (am avut ocazia să contribui la asta încă din mandatul Clotildei Armand, când am semnalat situația și am propus soluții), dar promisiunile se tărăgănează. De fiecare dată când trec pe lângă el, mă gândesc ce noroc ar fi să revină la viață ca cinema sau spațiu deschis comunității și nu să se stingă, redus la banalitatea unui supermarket ori a unei case de pariuri.

foto © Cătălina Flămânzeanu

MARIUS VASILE

fotograf

și arhitect

De câțiva ani parcurg un spațiu care, de fiecare dată, îmi transmite senzația unui gol major în oraș. O fractură. Demolările pentru mărețul proiect al Casei Poporului și tranziția către un nou regim au înghețat în timp o suprafață mult prea mare din București. Mutarea în apropiere a făcut ca plimbările mele să devină o rutină de explorare și imaginare despre cum ar putea acest gol să fie umplut cu sens. Scurt exercițiu de imaginație: cum ar fi ca masivitatea construcțiilor să se piardă într-o rețea de păduri urbane, iar toate colțurile decupate artificial să devină pline de vegetație și umbră? Poate așa ar învăța orașul să respire din nou.

5 locuri nou deschise în oraș de testat în ultima lună de toamnă

Știm că-ți place să descoperi locuri nou deschise în oraș, așa că avem și pentru ultima lună de toamnă o serie de premiere interesante pe harta urbană — de la cafenele de specialitate și pizzerii napolitane autentice la baruri cu vibe rafinat și spații creative pentru socializare.

route 31

 Jean Louis Calderon 31

 0734.690.040

Route 31 aduce un strop din spiritul american chiar în centrul orașului. Meniul e plin de preparate pe care le-ai tot văzut prin filmele americane. Atmosfera e relaxată, cu un decor care amintește de restaurantele moderne din State, dar reinterpretat într-un stil urban și cool.

Tabra

 Sfântul Constantin 19

Restaurantul este amplasat foarte aproape de Parcul Cișmigiu, într-o clădire cu aer istoric, restaurată impecabil. Locul te întâmpină cu o atmosferă caldă și primitoare,

bucătăria e la vedere și aduce un dinamism plăcut experienței. Meniul, concis și bine structurat, pune accent pe ingrediente de calitate și preparate cu gust curat, fără artificii inutile.

Sous Sol

 Franceză 38-42

 031.222.1714

Amenajat într-un spațiu istoric aflat sub nivelul străzii, acolo unde, potrivit documentelor, s-au purtat unele dintre discuțiile timpurii despre unirea Moldovei cu Țara Românească, barul îmbină cu eleganță trecutul și prezentul. Designul minimalist și luminile discrete creează o ambianță perfectă pentru o seară specială. Meniul de cocktailuri este creativ și atent construit, fiecare băutură fiind o experiență de mixologie în sine.

massari Pizza Napoletana

 Traian 248

 0775.600.305

Massari aduce bucata ta preferată din Napoli mai aproape de

casă. Aluat dospit lent, margini pufoase, ingrediente italiene și un cuptor cu lemne care face toată magia. Atmosfera e casual, cu miros de pizza proaspătă și oameni prietenoși, o combinație care te va face să revii.

Zarii Specialty Coffee

 Zării 14

 0743.096.452

Zarii e un nou refugiu urban în Cotroceni pentru iubitorii de cafea de specialitate. Luminos, minimalist, cu accente scandinave și o echipă pasionată de tot ce înseamnă prăjire, extracție și experiență autentică. Un loc în care îți poți începe dimineața în liniște sau lucra câteva ore cu un flat white impecabil.

Unde citim în București? Ghid al pasionatului urban de lectură

Cauți un loc unde să poți citi în liniște, cu o cafea bună și o atmosferă care te lasă să respiri? Știm deja că Bucureștiul are câteva astfel de refugii, cafenele și grădini urbane care par făcute pentru lectură, conversații calme și după-amiezi leneșe. Fie că preferi un spațiu cu aer nordic și ceva mai minimalist, un colț boem sau o casă veche plină de povești, orașul are opțiuni pentru oricine e în căutare de locuri în care poți deschide o carte și uita, pentru o vreme, de ritmul grăbit al Capitalei.

Lokal

Str. Mihai Eminescu 57

Pe strada Mihai Eminescu, la câțiva pași de Polonă, se ascunde unul dintre acele locuri rare unde orașul pare să-și ia o pauză. Lokal nu e doar un gastropub, ci o casă veche care a refuzat să devină „modernă cu orice preț”. Pereții poartă încă amprenta anilor ’80, iar mobilierul – mese, scaune, rafturi și postere din epoca comunistă –dă senzația unui muzeu viu al intimității urbane, ceea ce-l face perfect pentru o după-amiază cu romanul preferat. În timp ce vara, curtea spațioasă și umbroasă se deschide ca un refugiu în mijlocul orașului, iarna, interiorul invită la momente relaxate, conversații domoale și timp petrecut cu sens.

Londohome

Str. General David Praporgescu 31 Londohome este un pub englezesc, cunoscut în principal pentru seratele cu concerte intime care reunesc artiști de pretutindeni și genuri muzicale diverse - de la jazz, country și până la lăutărească. Pe lângă asta, Londohome are și acel aer de „acasă la un prieten cu gust”, fiind o casă transformată în refugiu urban, cu un decor eclectic și colțuri pline de personalitate. Astfel, în timp ce seara te poți destinde alături de prieteni ascultând muzică bună, ziua poți veni acompaniat de o carte și evada în tihnă din cotidian.

Frog

Str. Vasile Lascăr 24

Ascuns pe o străduță liniștită dintr-un centru mereu în mișcare, Frog este genul de loc care pare făcut pentru zilele în care vrei să încetinești. Nu e mare, dar tocmai asta îi dă farmecul: un spațiu cozy, luminos, plin de plante și detalii calde care transformă fiecare spot într-un colț personal. Atmosfera e relaxată, fără pretenții, cu vibe care te face să rămâi mai mult decât ai plănuit și devine locul unde poți citi o oră fără să simți nevoia să te ridici pentru că te-a lovit agitația tipică a cafenelelor centrale.

Beans & Dots

Str. Ion Brezoianu 23-25

La parterul Palatului Universul, o clădire cu o istorie bogată și o energie creativă constantă, Beans & Dots a devenit un reper pentru bucureștenii care caută liniște, cafea bună și un decor care inspiră. Designul industrial - pereți nefinisați, tonuri de gri, mobilier simplu din lemn și metal - se îmbină cu lumina naturală care inundă spațiul, iar atmosfera e una calmă, concentrată, populată de oameni din industriile creative care își găsesc aici locul de lucru sau de respiro. Așadar, este și un match perfect pentru cititori: muzica e discretă, conversațiile rămân joase, iar spațiul oferă exact acel echilibru între prezență și intimitate.

Lente Dionisie Lupu

Str. Dionisie Lupu 78

Pe strada Dionisie Lupu, printre case vechi și arbori care încă știu să facă umbră, Lente e un spațiu care îți dă impresia că Bucureștiul a uitat pentru o clipă să claxoneze. E o casă veche transformată cu grijă într-un spațiu primitor, cu o grădină ascunsă și o atmosferă caldă, familiară. Decorul e un mix de stiluri, plin de culoare, cu detalii atent alese - pereți pictați, mese din lemn, fotolii care nu se potrivesc între ele, dar se armonizează perfect. E locul în care vii să te liniștești, aduci o carte cu tine și te scufunzi în lectură, căci pare a fi un spațiu unde lectura poate deveni cu ușurință o parte firească din decor.

Povestea unui „acasă” reinventat în inima Bucureștiului STRĂBUN

Născut dintr-o prietenie și din dorința comună de a duce mai departe spiritul ospitalității românești, STRĂBUN nu este doar un restaurant, ci o poveste spusă prin farfurii pline de suflet. În spatele acestui restaurant sunt Răzvan și Dana Mangu (care au avut în trecut Beautyfood) și Eugen și Alina Talpan. De la începuturile provocatoare și până la visurile pentru 2026, Răzvan ne-a povestit despre drumul lor și despre felul în care au reușit să transforme „pofta de acasă” într-un concept care adună comunitatea în jurul emoției.

Cum a apărut STRĂBUN și de ce ați făcut pasul spre un restaurant care mizează pe bucătăria românească?

STRĂBUN s-a născut din dorința de a duce mai departe ce am reușit să construim la Beautyfood , dar mai mult: nu doar mâncare bună și oameni calzi, ci și o poveste care să lege frumos conceptul și să trezească nostalgie și emoție. A apărut într-un moment dificil pentru noi: am avut de ales între a renunța sau a face un pas înainte. Am ales pasul, care a fost de fapt un

salt. Ne-am cunoscut cu Alina și Eugen Talpan, oamenii din spatele brandului Bunica Gătește, și de acolo, totul s-a întâmplat natural, frumos, ca și cum așa era scris să fie. Așa a apărut STRĂBUN. Cât despre specificul românesc, acesta a fost întotdeauna visul meu și se simțea timid și în preparatele de la Beautyfood. Aici nu mai este timid: este esența locului, este gustul copilăriei adus în prezent, emoția meselor și bucuria autentică. Este, așa cum ne-am dorit toți patru, o poveste!

Ce ne poți spune despre meniu?

Am gândit acest specific cu sufletul, din convingerea că un bucătar își găsește sensul doar atunci când reușește să ducă mai departe gusturile care i-au marcat copilăria. Doar trăind emoția farfuriei de altădată poți învăța să o transmiți mai departe. Prin meniul nostru încercăm să unim două lumi: tradiția și bucătăria clasică, pe care le regăsim în colaborarea cu partenerii noștri, dar și viziunea mea modernă asupra gustului. Astfel, în meniul STRĂBUN puteți vedea atât ardei umpluți și supă de pui cu tăiței de casă, cât și colivă cu înghețată de leuștean și piept de rață.

Spune-ne un lucru mai puțin cunoscut despre STRĂBUN.

STRĂBUN este locul în care patru oameni, sprijiniți de o echipă minunată, și-au unit forțele pentru a transforma un vis în realitate. Am avut alături pe toți cei implicați în a da viață acestei povești: de la proprietar, echipa noastră, până la prietenii care ne-au susținut. Fiecare a contribuit, iar noi le suntem recunoscători din suflet. STRĂBUN, putem spune cu mâna pe inimă, este un restaurant de familie, creat cu pasiune și căldură de oameni faini (și nu ne referim la noi patru).

Care este impactul pe care v-ați dori să-l aibă localul vostru asupra orașului sau asupra zonei în care e deschis?

Ne dorim să strângem lângă noi o comunitate de oameni care caută emoție și frumos. STRĂBUN nu este despre conceptul de gastronomie românească clasică, nu este despre istoria și tradiția despre care citim în cărți. STRĂBUN este despre aducere aminte, despre nostalgie, despre clipele frumoase care ne-au marcat copilăria, dar aduse în prezent. Ne dorim să creăm un loc în care oamenii să se oprească, să simtă, să-și amintească și să plece cu zâmbetul și nostalgia unei clipe care li s-a întors în suflet. Vrem să fim mândri de fiecare „Sărut mâna pentru masă!”.

Care a fost cea mai mare provocare de care v-ați lovit? Șantierele sunt tot timpul pline de provocări, de momente în care spui că nu mai poți, apoi găsești soluții. Toate au fost grele, dar important este că am învățat din ele și am trecut cu bine peste.

Ce fel de comunitate vă doriți să strângeți în jurul localului vostru? Întotdeauna am fost de părere că mâncarea bună unește oamenii - exact asta ne dorim. Ne adresăm tuturor celor care simt emoție de fiecare dată când își amintesc de mesele în familie, dar și celor care apreciază mâncarea bună și liniștea. Ne dorim ca experiența la noi să fie una caldă, familială și plină de savoare. Așa că vă invităm să veniți cu familia… facem noi salata boeuf.

Ce vă place și ce nu vă place la București și cât de ușor sau greu este să ai un local ca al vostru în orașul ăsta?

Bucureștiul este superb. Este exact ca o mâncare în care există și sare, și piper. Este locul în care se unesc atât de multe culturi, tradiții și obiceiuri, încât devine o provocare să oferi un călduros „acasă” pentru fiecare. Nu este ușor, mai ales că uneori, în goana lor specifică unei metropole, oamenii uită adesea că masa nu e doar o nevoie sau o poftă, ci un moment de bucurie, de amintiri și de emoție.

Care e cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o în perioada de activitate?

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în această perioadă a fost faptul că antreprenoriatul este un drum foarte greu și că atunci când nu mai poți, trebuie să mai poți puțin. Dar când vezi farfuriile goale și mesajele de la clienți, scrise pe Google sau pe șervețele lăsate pe masă, merită din plin!

Ce planuri aveți pentru 2026? În 2026 ne dorim să fim sănătoși, să trecem în următorul an cu un „bairam” reușit, să oferim experiențe memorabile și să ni se valideze munca din 2025.

Mâncarea și reducerea la minim (sau la absurd)

Alelei, frații mei, dacă voi credeați că a fi gastronom înseamnă doar steluțe roșii, piețe franțuzești bio și vânturări prin manufacturi de parmigiano, iată dovada că și noi avem zile grele la muncă.

Am testat cândva (pe banii mei, din curiozitate proprie și personală) un ceva ce se marketează ca fiind Sfântul

Graal al meselor rapide, cele luate pe drum, pe tastatură. E disponibil la sticlă cu aromă de vanilie, căpșune, caramel și ciocolată și e plin de proteină, carbohidrați, fibre, grăsimi „de-alea bune” și 27 de vitamine și minerale. Eu am luat ciocolată (zic ei) - 100% vegan, gluten free, 22 g proteină, low sugar, GMO free.

Pe site-ul producătorului e un quiz care te ajută să descoperi ce Huel ți se potrivește. Te întreabă, printre altele, what’s most important to you; swipe left pentru opțiuni. Cică aș fi tipul Hot & Savoury, dar eu am luat din aeroport un ready-to-drink dulce. Am gustat cât de obiectiv am putut — aici e momentul să recunosc: am procrastinat vreo lună. Nu-mi dădea inima ghes și pace!

Huel promite o masă completă. Așa o fi, nu contest; pe baza a ceea ce era în sticla mea confirm că nu promite și o masă cu gust. Era dulceag și artificial, cu note care-mi displac teribil și nu am putut termina ceșcuța în care mi-am turnat puțin. Am aruncat la gunoi vreo cinci euro. Aș vrea să îi consider o investiție în educația mea, însă mi-e greu să accept ideea că lumea se poate/va îndrepta în masă spre acest tip de consum.

Ce mi se pare totuși interesant este schimbarea pe care a suferit-o în timp discursul. Ceea ce comunică/promit unele produse din această categorie s-a nuanțat. De exemplu, acum câțiva ani făgăduiau burta plină fără bătăi de cap ce țin de gust, preparare, convivialitate, cultură — se poziționau ca un combustibil (fuel), „nutreț” ar pufni socio-antropologul din mine. În ultima vreme, însă, mesajul este adaptat unor contexte variate – se pune accent pe nutriție, iar formele în care aceasta se obține nu se mai limitează la readyto-drink – au apărut hot meals, bars și pudre. În sfârșit, că o fi realiniere sau deghizare, mie

aceste soluții dezumaniza(n)te îmi aduc aminte de una dintre primele mele spaime alimentare —eram mică în ultimii ani de comunism și mă îngrozeau zvonurile care circulau despre intenția partidului de a construi locuințe fără bucătării, în blocuri cu cantine comune la parter. Aveam coșmaruri în care primeam pastile colorate ca hrană și mă trezeam îngrozită. Nu știam atunci nimic despre puterea mâncării de a aduce oamenii împreună, despre mâncarea ca identitate, sistem de comunicare, sursă de capital cultural, protocol de uzanțe etc., dar intuiam că poate fi folosită ca instrument de propagandă politică și represiune economică și că devine ușor sursă de anxietate socială.

Pe site-ul băuturii-minune am fost invitată să devin Hueligan; mulțumesc, rămân al Dumneavoastră gastronom.

CLAUDIA MARIA DETESAN, instructor de fitness/pilates:

„Eu văd antrenamentul ca pe un moment de conectare cu corpul”

Claudia Maria Detesan este o curioasă de 38 de ani, stabilită în București, unde își împarte timpul între pasiunea pentru mișcare și plimbările zilnice cu cățelușa ei, Luna. Instructor de Fitness și Pilates de peste 12 ani, Claudia s-a acreditat inițial cu Move On, completându-și apoi formarea profesională cu certificări în Nutriție și Formare, precum și cu numeroase workshopuri conexe – Stretching, Fit Mom in Action, Pilates Props, Fisio Pilates (Centura Pelviană și Coloana Vertebrală, Centura Scapulară și Coloana Vertebrală). A urmat cursuri la școala Life Pilates din Iași, condusă de Elena Gheorghiță, și la Peak Pilates, unde și-a reîmprospătat acreditările în 2021 și 2022, lucrând și pe aparatul reformer. Online, Claudia poate fi găsită sub numele Proud Pilates Tribe pe Instagram, Facebook și TikTok (unde pregătește o etapă de rebranding).

De ce ai ales acest domeniu și prin ce alte joburi ai trecut până să ajungi Pilates Instructor?

Nicidecum povestea clasică „am simțit pasiunea și am urmat-o”, ci o poveste despre multe schimbări de direcție. De mică am fost un copil cu multă energie, care nu a fost neapărat înțeleasă și ghidată, ci mai degrabă neînțeleasă și corectată. Dar varianta scurtă de răspuns este pentru că mă durea spatele cumplit, aveam o hiperlordoză foarte mare, mă accidentam încontinuu la picioare și am vrut să scap de asta.

Spune-ne un lucru pe care foarte puțini oameni îl știu despre jobul de Pilates Instructor. În fiecare zi în care practică Pilates, un instructor își redescoperă corpul diferit. Cel puțin, la mine așa e. Altfel, cu o personalitate ca a mea, renunțam de mult, însă continui să învăț despre corpul meu și despre corpul oamenilor cu care lucrez în antrenamente, chiar și după atâția ani de practică. Dacă vrei varianta mai puțin spirituală: nu mă atrage lucrul cu aparatele, deoarece prototipul reformer-ului de azi l-a constituit un cadru de pat

de spital, de la care Joseph Pilates a creat și folosit aparatele pentru recuperarea soldaților din WWI. Mie mi se pare că tot aduce a pat de spital, și nu-mi plac deloc asocierile cu spitalul. Am făcut diverse workshopuri de reformer – e mai popular și bine plătit –, însă deocamdată, pentru mine, are foarte mult sens matwork-ul.

Care este cea mai importantă calitate pe care un Pilates Instructor trebuie să o aibă?

Răbdare. Cu sine și cu clienții. Ne aflăm pe trepte diferite de conectare cu corpul și e trist că spun asta din perspectiva mea, dar asta e realitatea –suntem pe autopilot mare parte din timp. Or, dacă nu ai răbdare să înțelegi asta despre tine, ca apoi să ai empatie și compasiune pentru oamenii cu care lucrezi, cred că poți face greșeli mari și îi poți răni. De multe ori, în exercițiile de încălzire, testez concentrarea clienților mei și îmi dau seama pe unde sunt. Chiar dacă la nivel conștient îmi spun că sunt bine, în formă, dozarea se face în funcție de nivelul de concentrare pe care îl observ în fiecare clasă. Pentru a ajunge aici a fost nevoie de multă practică personală, pentru că altfel ego-ul te duce foarte ușor în zone în care aluneci de pe poziția de îndrumător către propriul corp în alte imposturi.

Care sunt cele mai mari greșeli pe care le fac românii când vine vorba despre sport / mișcare? Nu se informează. Despre sine și despre condiția lor fizică. Cei pe care i-am întâlnit eu, majoritatea aleg să se antreneze în diverse locuri pentru că „acolo se duce lumea”. Merg la sală pentru că acolo socializează, epatează sau se accidentează. Or, eu văd antrenamentul ca pe un moment de conectare cu corpul. Mi se pare foarte greu de înțeles de ce e importantă îmbrăcămintea, sala la care mergi și cât de mult ridici, dacă tu nu ți-ai făcut un RMN în viața ta sau ai avut o entorsă – dar „s-a vindecat

singură”, fără recuperare – și tu acum „rupi pe flotări”. Cred că e important să îți stabilești un T0 –de la care pleci cunoscându-te –, apoi îți stabilești T1 – unde vrei să ajungi – și găsești variantele care ți se potrivesc pentru ce ai tu nevoie.

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care ți le oferă acest job?

Mă simt mai bine de fiecare dată când mă ridic de pe saltea (fac snowboarding, dansuri, paddle, plimbări cu Luna, cățelușa mea, de trei ori în fiecare zi –, gătesc, alerg și călătoresc foarte mult) și asta mă face să mă bucur de mișcare mai mult ca oricând. Sunt zile în care am impresia că levitez, nu merg – așa ușor pare totul după un workout bine făcut. Și apoi feedback-ul clienților, care face orice efort să merite. M-am flexibilizat extrem de mult de când am propriul business – nu doar fizic, ci și mental. Iar când aud asta de la clienții mei e cântec de îngeri. Practic, o metodă care are ca principii: respirația, concentrarea, controlul, centrarea, precizia, flow-ul, izolarea și rutina. Flexibilitatea e bonus.

Când vine vorba de sport, ce-i caracterizează cel mai mult pe români, din experiența ta? Lipsa de moderație. În comportamentul față de sine, față de ceilalți și față de mediu. Și asta vine din lipsa „de ce”-ului. Facem sport pentru că e cool, se vorbește la TV despre asta și în reviste, nu pentru că mi-am făcut eu o scurtă introspecție și cred că ar fi bine să fac asta pentru mine. Mi se pare că mulți își caută motivația în exterior, când de fapt nu ai nevoie nici de motivație, nici de încredere, ci doar să te ridici de pe canapea și să te duci să faci mișcare: fie o plimbare în parc, o tură cu bicicleta, o alergare sau sală.

„Electric” – noul capitol Voltaj se scrie live, la Sala Palatului

Pe 28 noiembrie, Sala Palatului devine epicentrul energiei electrice made by Voltaj. Cu un show spectaculos, plin de surprize și de energia care i-a consacrat, băieții revin pe una dintre cele mai iubite scene. Concertul „Electric” marchează nu doar o nouă etapă creativă pentru trupă, ci și lansarea albumului cu același nume. Călin Goia ne-a povestit mai multe.

Voltaj are deja o istorie impresionantă pe scena muzicală din România. Privind înapoi, care au fost cele mai mari momente de cotitură pentru trupă?

Anul 2002 a fost unul de care ne amintim și acum. În luna mai, la Satu Mare, după o ploaie torențială puternică, a căzut scena peste noi, iar toboșarul nostru a scăpat aproape miraculos, cu o fisură la coloană și imobilizat timp de patru luni. Apoi, în vara aceluiași an, basistul nostru a avut un accident rutier în care și-au pierdut viața fetița și logodnica lui. Acela a fost momentul în

care ne-am oprit. Fanii noștri ne-au trimis multe mesaje de încurajare și ne-au rechemat pe scenă. După o vreme am repornit motoarele.

Cum reușiți să păstrați energia și vibe-ul fresh, chiar și după atâția ani de activitate?

A fost dorința noastră dintotdeauna să transmitem un mesaj optimist, să dăm încredere oamenilor care ne ascultă și să-i facem să uite de probleme - măcar atunci când vin la concertele noastre sau ne ascultă muzica. Atunci când transmiți o astfel de energie, ți se întoarce și din fața scenei.

Ce rol joacă publicul în evoluția și inspirația voastră?

El te validează sau nu. De multe ori am avut surprize la lansarea anumitor melodii și, ulterior, am realizat că aveau dreptate în privința succesului unei piese. Tu, fiind creatorul ei, ești subiectiv.

Care sunt piesele fără de care nu concepeți un concert Voltaj?

Piesa „20”, cu care ne identifică lumea. Mai recent și „Din toată inima pentru România” sau „Dă vina pe Voltaj”.

Concertul de la Sala Palatului are un loc special în calendarul vostru.

Ce înseamnă pentru voi această scenă?

De fiecare dată, aici avem niște concerte speciale, cu producție mare, cu invitați surpriză, dragi nouă și publicului nostru. Trăim momente foarte speciale aici. Anul acesta lansăm și albumul cu același nume, „Electric”. Un motiv în plus de bucurie și sărbătoare.

Ce mesaj ați transmite celor care încă nu și-au cumpărat bilet la concertul vostru?

Le spunem că, dacă vor să-și încarce bateriile, să uite de orice problemă și să aibă zâmbetul pe buze, merită să fie acolo! O să fie energie, bucurie, emoție!