Zile și Nopți București | Martie 2026

editorial

Ioan BIG, publisher

ÎIlustrate de martie cu ceva muzică, filme şi mai mult teatru

ntr-un mod cât se poate de natural, venirea primăverii ne expune tot mai mult tentaţiei de a ieşi din casă în căutarea de escapisme luminoase, proaspete şi ludice, care să facă uitat cenuşiul cotidianului, cu facturi mărite în inbox, ştiri îngrijorătoare pe TV şi interacţiuni cu semeni stresaţi, la fel ca noi, de impredictibilitatea şi austeritatea inept gestionate de către o clasă politică ce trimite cu gândul la o mare varietate de specii din regnul animal, nu dintre cele mai simpatice. Altfel spus, în ciuda faptului că nu stăm prea bine cu rezervele de voie bună după un început de an debusolant, speranţa noastră renaşte cumva, odată cu natura, că acestea se pot reface prin intermediul experientelor de going out şi, din fericire, există în luna martie suficiente premise pentru a se împlini, începând chiar cu cele mai comune, adică party-urile în cluburi, concertele şi filmele în sălile de proiecţie.

În privinţa muzicii live, densitatea evenimentelor este semnificativă, datorită celebrărilor de 1 şi 8 Martie şi a turneelor naţionale de primăvară ale unor artişti foarte populari, precum Vunk, Puya, Lupii lui Calancea, 3 Sud Est, Tudor Gheorghe, Bosquito sau Smiley, fiecare reprezentând un mustsee & listen, evident, pentru fanii respectivului gen muzical. La fel, nu surprinde foarte tare nici diversitatea atracţiilor cinematografice, ţinând cont că martie începe cu “mireasa lui Frankenstein” şi se încheie cu un “copac magic din lumea fermecată”, deci propunerile acoperă o plajă largă de gusturi, însă, dincolo de uzualele premiere din multiplex, cinefilii din marile oraşe ale ţării, începând cu Bucureşti, Cluj, Iaşi, Braşov, Constanţa, Sibiu, Timişoara şi Craiova, dar nu limitate doar la acestea, au parte de trei mari festivaluri de film,

toate deja tradiţionale, care acoperă întreaga lună: Festivalul de animație japoneză Izanagi, apoi Visuali Italiane, festivalul de cinema italian contemporan, şi, nu în ultimul rând, Festivalul Filmului Francez, ajuns la a 30-a ediţie. Fiecare dintre ele vine cu poveşti incitante, eventual chiar cu invitaţi speciali dintre cei care le-au conceput, şi astfel ne oferă şansa de a trăi experienţe inedite, asociate unor filme ce nu ajung de obicei pe marile noastre ecrane.

Dincolo însă de evenimentele de anvergură naţională, esenţiale rămân propunerile din sfera artelor spectacolului de care avem parte doar în urbea de reşedinţă, iar privirea se îndreaptă, în primul rând, spre creatorii de teatru. Care, în contextul actual, nu au cum să o ducă strălucit şi, de aceea, eforturile lor de a ne face să recuperăm ceva din pofta de viaţă prin intermediul unor producţii de calitate sunt realmente de apreciat, atâta vreme cât printre premierele teatrale anunţate pentru martie se numără propuneri ca Digul şi alte povestiri (r: Radu Afrim) la Iaşi, Sister Act (r: Răzvan Mazilu) la Timişoara, Iubitul meu duşman (r: Gianina Cărbunariu) la Craiova, Oameni şi zei (r: Andrei Măjeri) la Târgu Mureş, Machinal (r: Diana Mititelu) la Constanţa, Regele moare (r: Gábor Tompa) şi Priveşte înapoi cu mânie (r: Tudor Lucanu) la Cluj sau Lapte negru (r: Leta Popescu) şi Charlie şi Fabrica de Ciocolată (r: Emil Pantelimon) la Bucureşti. Una peste alta, oriunde ne-am afla, doar chef de evadat în oraş să avem, căci motive care ne-ar putea îmbunătăţi starea de spirit sunt destule. Sunt multe Zile şi Nopţi în această primăvară... care abia a început!

www.zilesinopti.ro www.faceboook.com/zilesinopti

ZILE ȘI NOPȚI - POP CULTURE MAGAZINE

ISSN 2559-172X

Apare gratuit, lunar. Nr. 3 (593) - Martie 2026

Tiraj: 10.000 exemplare, Bucuresti, Brasov + prin abonament la nivel național pe shop.zilesinopti.ro

Director General: Marian Gîlea, marian.gilea@zilesinopti.ro

Publisher: Ioan Big, ioan.big@zilesinopti.ro

Director Vânzări: Simona Stoichici, simona@simone-advertising.ro

Digital & Print Manager: Aurel Martinescu, aurel.martinescu@zilesinopti.ro

Director Financiar: Mihaela Oană, mihaela.anutoiu@zilesinopti.ro

Contabilitate: Mihaela Stoica, contabilitate@zilesinopti.ro

Dezvoltare online: Radu Ganea, radu.ganea@zilesinopti.ro

Coordonator calendar evenimente naționale, zilesinopti.ro/evenimente-romania/ tibi.oprita@zilesinopti.ro

Redacție Print/Online/Social Media: Anastase Ștefania-Antonia, stefania.anastase@zilesinopti.ro

Tibi Oprița, tibi.oprita@zilesinopti.ro site@zilesinopti.ro

EDIȚIA DE BUCUREȘTI: Publisher: Ioan Big, ioan.big@zilesinopti.ro

Online: Anastase Ștefania-Antonia, bucuresti@zilesinopti.ro

Distribuție: Dan Budoi

EDIȚIA DE BRAȘOV: Redactor: Adina Chirvasă site@zilesinopti.ro

Distribuție: Andrei Paul, paul.andrei@zilesinopti.ro

Francize ZILE ȘI NOPȚI: Sibiu, Oradea.

Tipărit la tipografia Conphys. www.conphys.ro

ZILE ȘI NOPȚI este marcă înregistrată.

Editor: City Guide Media SRL. Brașov, str. Octavian Goga nr. 9A

ABONEAZĂ-TE LA ZILE ȘI NOPȚI

N-ai prins revista în oraș? O aducem noi la tine! Detalii pe shop.zilesinopti.ro 

Autori & contributori

Ioan Big este jurnalist și analist Pop Culture. Din 2019 este Director al Dracula Film Festival și Director artistic al Brașov Jazz & Blues Festival.

iOaN BiG PUBLiSHer aLiN GĂLĂȚeSCU SeNiOr eDitOr

Alin este analist de Modă și LifeStyle / Creator de Evenimente/ Consilier de Imagine și de Brand / Creator de Proiecte Speciale de Film și Fotografie Arty.

GrUia DraGOMir SeNiOr eDitOr

Gruia este jurnalist. A absolvit Facultatea de Litere, cu o lucrare de licență despre influența culturii americane asupra literaturii române.

HOria GHiBUȚiU reDaCtOr CLaUDia aLDea reDaCtOr MĂDĂLiNa LeFter reDaCtOr

E ziarist din 1990, a lucrat de la presa cotidiană (Tineretul liber, Evenimentul zilei, ProSport, Adevărul) până la ghiduri TV și reviste lucioase...

Studentă a Facultății de Litere din București, Claudia este pasionată de povești și de cum sunt ele trăite prin literatură și muzică.

Mădălina este activă în domeniul marketingului și este pasionată de citit, scris și de câte puțin din tot ce înseamnă artă.

Alex Mușat este toboșar și absolvent al secției de Jazz & Muzică Ușoară din cadrul U.N.M.B. Alex scrie articole despre muzică.

aLeX MUȘat reDaCtOr DeLia MitraCHe reDaCtOr teODOra BratU reDaCtOr iULiaNa CiOCÎrLaN reDaCtOr

Delia este jurnalistă și face selecția de evenimente culturale pentru rubricile de recomandări. Realizează reportaje și interviuri din spațiul teatral și festivalier.

Teodora este jurnalistă și scrie analize referitoare la teatru, fi lm și artele performative.

La început de carieră în marketing, Iuliana adoră muzica electronică și mâncarea (ne)obișnuită. Scrie texte pe subiecte de eat & drink și „pop-up” stories.

Contributori

Ioana Aldea

Alina Epîngeac

Alexandra Bujeniță

Ștefan Iancu

Adina Barbălată

Răzvan Sădean

Cosmin Dragomir

Laura Cozmîncă

Simona Rădoi

Berti Barbera

Adriana Sohodoleanu

Bianca Roiu

Ștefan Chirițescu

Liviu Mereuță

Alexandra Baicu

Mirela Sandu Gheorghiu

Andrada Dincă

Dan Lupu

File de somon sălbatic cu ierburi de Provence / în stil Toscan 700 g

39,99

Ofertă valabilă începând cu 02.03.2026, în limita stocului disponibil.

POP-UP STORiEs:

SUSȚINUT DE

PAGINA 13-15

ELSA SCHIAPARELLI

Suprarealism și Haute Couture

Capitolul FILM

PAGINA 17

IOAN BIG: Perspective feminine pe marile ecrane în Luna Femeilor

PAGINA 19

Premierele lunii

PAGINA 21

Noroc, ura şi la gară

PAGINA 22-23

HOPPERI

PAGINA 25

Dispariția lui Josef Mengele

PAGINA 27

Hotarul

PAGINA 29

Singure sub soare PAGINA 30-31

Proiectul Hail Mary

PAGINA 33

Prieten tăcut

PAGINA 35

Ultima Balenă Cântătoare

PAGINA 37

Vânătoarea de vecini 2

PAGINA 38-39

FESTIVAL: Visuali Italiane 2026: de la Sorrentino la spaghetti western

Sumar

PAGINA 40

POINT OF VIEW: 28 Years Later: The Bone Temple

P.13 | POP-UP STORiEs | ELSA SCHIAPARELLI - Suprarealism și Haute Couture

Capitolul ARTĂ

SUSȚINUT DE

PAGINA 43

TEODORA BRATU: Brâncuși la Berlin

PAGINA 44-45

ARTE VIZUALE: IRINA NEACŞU: „Mi-a plăcut direcția căreia poate servi arta botanică”

PAGINA 46-47

| PREMIERE | Proiectul Hail Mary: Singur în spațiu, cu știința drept

ART (Hi)STORIES: Călătoriile lui

Gulliver De la pamflet politic la fenomen Pop culture

PAGINA 48-49

TEATRU: LETA POPESCU: „Sunt îndrăgostită de tot ce înseamnă teatru și forme de spectacol”

PAGINA 50-51

ARTĂ FOTOGRAFICĂ: Prin lentila altora

PAGINA 52-53

PERFORMING ARTS: Lord of the Dance: Dansul, un limbaj universal cu accent... irlandez

PAGINA 54-55

BODY ART: Raluca Frățilă

Capitolul MUZICĂ

P.66 | TEATRU | LETA POPESCU: „Sunt îndrăgostită de tot ce înseamnă teatru și forme de spectacol”

SUSȚINUT DE

PAGINA 57

Electromures

IOAN BIG: ALFREDO RODRÍGUEZ Un pianist de Grammy şi muzica sa fără frontiere

PAGINA 59

MUZICĂ NOUĂ: Ce ascultăm în luna martie

P.60-61 | DIALOGURI FĂRĂ NOTE | De vorbă cu GEOFF TATE despre „Operation: Mindcrime”

PAGINA 60-61

DIALOGURI FĂRĂ NOTE: De vorbă cu GEOFF TATE despre „Operation: Mindcrime”

PAGINA 62-63

ANIVERSARE: CHICK COREA

P.70-71 | ANIVERSARE | Chick Corea Elektric Band - Întoarcere... la viitor

ELEKTRIC BAND

PAGINA 64

PLAYLIST HARRY STYLES | Între One Direction şi...Disco, Occasionally PAGINA 65

ALBUM: BTS - Arirang

PAGINA 67

OMUL CU DISCURILE

Dayna Stephens | Monk'D

Capitolul EAT & DRINK

SUSȚINUT DE

PAGINA 69

ȘTEFAN CHIRIȚESCU: Întâlnirea mea cu vinul

PAGINA 70

PE GUSTUL NOSTRU:

Cosmin Dragomir | Al nu știu câtelea ceas

PAGINA 71

TOP Eat: 6 restaurante din România unde să mănânci o salată bună

PAGINA 73

GURMAND:

Horia Ghibuțiu | Te saturi numai din privit!

PAGINA 74-75

Martie, la Sergiana, e o petrecere mare cu...Babe Legendare, Mărţişoare ş-o Aniversare!!

PAGINA 76

Drink:

Horia Ghibuțiu | De când știu românii de matcha

PAGINA 77

TOP Drink: Irish mood on | 6 locuri din România cu energie de pub autentic

PAGINA 78-79

MIXOLOGY:

Ce bem când ne-am plictisit de cocktailuri clasice?

PAGINA 81

BISCUIT.RO: ADRIANA

SOHODOLEANU

| Cât de aventuros ești în farfurie?

Povești de succes

SUSȚINUT DE

PAGINA 100-101

CUP & CANDLE

Porțelan, parfum și poveste

Capitolul LIFESTYLE

SUSȚINUT DE

PAGINA 83

ALIN GĂLĂŢESCU: Martie, luna marilor evenimente de fashion

PAGINA 84-85

DESTINAȚII:Soare, plaje și savoare spaniolă: vacanța ta în 2026, de la doar 649 euro/ persoană

PAGINA 86-87

TRENDS: Portfardul trendurilor de beauty primăvară / vară 2026

| DESIGN/ ARHITECTURĂ | Arhitectura ca pedagogie invizibilă

PAGINA 88-89

DESIGN: VALENTINA CSIKO Bijuteria între feminitate, libertate și emoție

PAGINA 90-94

FASHION: „NEO-GRUNGE” Marele comeback în fashion

PAGINA 95-97

ARHITECTURĂ: Arhitectura ca pedagogie invizibilă

PAGINA 99

AWARDS: Parfumul lunii martie 2026

PAGINA 102-105

FASHION EVENT: Couture excentric între Rock şi Charity

PAGINA 106

VIDEO GAMES: Primăvara 2026 în gaming: lansări fresh, dar și nostalgice

Descarcă aplicația

Activează-ți Extra Discounturile

magazin

POP-UP StOries POP-UP StOries

ELSA SCHIAPARELLI

Suprarealism

și Haute Couture

ncepând cu data de 28 martie, V&A Museum își deschide porțile pentru prima expoziție dedicată în întregime Elsei Schiaparelli, una dintre cele mai inedite figuri din moda secolului XX. Expoziția urmărește parcursul Casei Schiaparelli din anii 1920 până în prezent, evidențiind evoluția spectaculoasă a brandului aflat astăzi sub direcția creativă a lui Daniel Roseberry.

Născută la Roma, într-o familie de aristocrați care aveau legături istorice cu familia Medici, Elsa Schiaparelli a crescut într-un mediu profund intelectual. Tatăl ei, Celestino Schiaparelli, decan al Universității din Roma și director al Bibliotecii Accademia Nazionale dei Lincei e Corsiniana, i-a influențat decisiv formarea. După ce și-a petrecut copilăria între Roma, Londra și New York, ani mai târziu, Parisul a devenit orașul care i-a definit destinul.

André Breton a publicat primul manifest suprarealist în 1924, definind curentul ca o explorare liberă a inconștientului, visului și imaginației, care respinge normele raționale și convențiile estetice tradiționale. Prin promovarea asocierilor atipice, formelor neobișnuite și libertății de exprimare, suprarealismul a încurajat creatorii să depășească standardele momentului pentru a transforma banalul în extraordinar.

În 1927, inspirată de viziunea creatorului francez Paul Poiret, pe care îl cunoscuse la Paris cu câțiva ani înainte, Elsa Schiaparelli, pe atunci o prezență nouă în universul haute couture, a făcut primii pași în lumea modei. Debutul său a fost marcat de lansarea unei colecții de pulovere tricotate manual, realizate prin tehnica suprarealistă trompe-l’œil. Prin integrarea fundelor și cravatelor în structura materialului, ea a creat iluzia unor elemente

tridimensionale pe suprafețe bidimensionale. Abordarea a sfidat convențiile vestimentare ale epocii și a demonstrat cum principiile suprarealismului puteau fi transpuse în modă, transformând hainele și accesoriile în spații de experiment vizual.

Până în 1935, buticul Maison Schiaparelli, amenajat de celebrul designer de interior Jean-Michel Frank, era situat pe Place Vendôme și funcționa sub numele „Schiap Shop”, reflectând estetica suprarealistă și spiritul creatoarei. În acea perioadă, numele Elsei Schiaparelli devenise deja sinonim cu avangarda pariziană. Prin creațiile sale, ea provoca și reinventa norme sociale și vestimentare, explorând teme precum ironia, teatralitatea și imaginarul suprarealist. Atitudinea excentrică și opoziția față de sobrietatea clasică promovată de Coco Chanel i-au adus porecla „The Anti-Coco”. Încă de la primele schițe, Schiaparelli a demonstrat o gândire vizuală orientată spre experiment și simbolism, refuzând tiparul eleganței tradiționale. Un capitol esențial al parcursului ei creativ este colaborarea cu Salvador Dalí. Rochia Lobster (1937), imprimată cu imaginea supradimensionată a unui homar, rochia Tears (1938), cu efecte

vizuale ce simulau rupturi ale materialului, alături de celebra pălărie în formă de pantof cu toc au transpus imaginarul suprarealist în vestimentație, demonstrând că moda poate funcționa ca manifest artistic, capabil să provoace și să reconfigureze percepția privitorului.

Creatoarea și-a afirmat identitatea culturală și prin colecții inspirate de antichitatea și patrimoniul Italiei. Temele mitologice, Metamorfozele lui Ovidiu, fluturii sau silueta extinsă la infinit a femeii moderne au devenit constante ale esteticii sale. Colecțiile Zodiac (concepută ca un omagiu adus Palatului Versailles) și Circus (unde a introdus broderii cu cai, acrobați și elefanți) au transformat piesele vestimentare în compoziții simbolice, reafirmând caracterul narativ al modei.

În 1937, lansarea parfumului Shocking a consolidat dimensiunea provocatoare a brandului. Flaconul, inspirat de silueta actriței Mae West, a devenit la rândul său un obiect simbol. Tot atunci, Schiaparelli a consacrat nuanța Shocking Pink („I gave to pink the nerve of the red”), devenită semnătura ei vizuală și expresia feminității moderne, curajoase și independente. Culoarea, obținută prin adăugarea unei mici cantități de alb în magenta, a fost mai târziu preluată și de Charles James și Cristóbal Balenciaga.

În imaginarul suprarealist, modelat de teoriile psihanalitice ale lui Sigmund Freud, artistul devine exploratorul propriului subconștient. Respingând logica rigidă a realității imediate, curentul propune eliberarea minții și expresiei creative prin accesarea visului și impulsului interior. Pentru Schiaparelli, hainele și obiectele de design nu sunt întotdeauna funcționale, ci simbolice. Reprezentanții suprarealismului au cultivat imaginea creatorului ca magician, clarvăzător sau alchimist, folosindu-se de simboluri oculte (îmbinarea formelor geometrice, existența

amuletelor, integrarea elementelor ezoterice, de folclor, astrologice, mitologice și din Tarot) pentru a crea un limbaj poetic care exprimă libertatea și purificarea spirituală.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Elsa Schiaparelli s-a refugiat temporar în Statele Unite, unde și-a continuat activitatea și a influențat scena americană prin colaborări cu artiști și designeri locali. După finalizarea conflictului, contextul cultural și estetic s-a schimbat profund, iar în 1947, Christian Dior a reorientat gustul publicului către o feminitate romantică și structurată prin colecția New Look.

În 1954, la doi ani după ce Elsa Schiaparelli a creat costumele purtate de Zsa Zsa Gabor în filmul Moulin Rouge, regizat de John Huston, Casa Schiaparelli s-a închis. Numele a rămas un simbol al avangardei couture, iar moștenirea creatoarei a continuat să influențeze generații de designeri care au văzut în modă un teritoriu conceptual, nu doar comercial.

În ultima perioadă a vieții, fondatoarea s-a dedicat scrisului, publicând autobiografia

Shocking Life, în care a vorbit despre copilărie, influențe artistice și anii de glorie din modă. Ea a continuat să frecventeze cercuri culturale fără a reveni activ în industrie, murind pe 13 noiembrie 1973, la Paris, la vârsta de 83 de ani.

După o îndelungată absență, Casa Schiaparelli a fost relansată în 2014, odată cu prezentarea

unei noi colecții haute couture la Paris. În 2019, Daniel Roseberry a fost numit director creativ, reușind să adapteze moștenirea brandului la sensibilitățile actuale. Roseberry a înțeles că ADN-ul Schiaparelli înseamnă curaj și imaginație. Colecțiile sale au reintrodus elemente specifice creatoarei (accentele aurii, bijuteriile supradimensionate, siluetele dramatice, referințele suprarealiste) în cultura vizuală a secolului XXI, în timp ce aparițiile spectaculoase semnate de Schiaparelli, unde le putem aminti pe Cate Blanchett, Lady Gaga, Maggie Gyllenhaal, Bella Hadid sau Margot Robbie, au readus casa în centrul conversației globale.

Afirmația artistei suprarealiste Méret Oppenheim, potrivit căreia „moștenirea Elsei Schiaparelli rămâne o poveste nespusă, în care putem vedea o puternică personalitate și un fantastic simț al umorului”, surprinde esența brandului. Elsa Schiaparelli nu a fost doar o creatoare de modă, ci o vizionară care a transformat hainele în experimente și experiențe vizuale.

Expoziția de la V&A nu reprezintă, astfel, doar o retrospectivă, ci o reafirmare a relevanței contemporane a fondatoarei, care a înțeles și trăit moda ca pe un act de imaginație radicală. Așa cum spunea Salvador Dalí, „Suprarealismul este distructiv, dar zdrobește doar cătușele care ne limitează viziunea”.

Perspective feminine pe marile ecrane în Luna Femeilor

Dat fiind faptul că nu doar prin tradiţie, dar, mai recent, chiar prin lege, martie este Luna Femeilor, ideea de baleiere a premierelor programate în următoarele zile din această perspectivă a venit în mod firesc, iar bilanţul se relevă a fi surprinzător de bogat şi de variat.

În primul weekend din lună se lansează două co-producţii cu participare românească, dintre care thrillerul Acel martie reprezintă o adaptare a romanului Oliviei Odăianu, semnatară şi a scenariului, care o are pe Mădălina Bellariu Ion în rolul unei agente secrete ce trebuie să supravegheze un cercetător în domeniul medical, iar Sorella di Clausura, care se poziţionează ca o “comedie punk”, este inspirat din evenimente reale din viața regizoarei Ivana Mladenović și înglobează o idee dintr-un roman despre obsesia unei tinere din Timişoara, Liliana Pelici, pentru un celebru star Pop.

În ajun de 8 Martie, avem parte de dramedia gotică Mireasa!, o reinventare a clasicului The Bride of Frankenstein (1935) într-o cheie foarte personală a lui Maggie Gyllenhaal, având-o pe Jessie Buckley (Hamnet) în rolul femeii resuscitate care devine animată, după propriile spuse, de “the punkest love that’s ever existed”. Tot în zona horror, Ei te vor ucide va constitui un regal pentru consumatorii de scene sângeroase, fiindcă Zazie Beetz, deja super-antrenată în actionere precum Deadpool sau Bullet Train, căsăpeşte o întreagă hoardă de satanişti ce vor să o sacrifice crezând că e doar o... menajeră.

În extrema cealaltă ca tip de poveste, avem Hola Frida, animaţie de Karine Vézina & André Kadi bazată pe cartea ilustrată a lui Sophie Faucher despre copilăria artistei mexicane Frida Kahlo, care, deşi se adresează întregii familii, punctează dificultăţile prin care aceasta a trecut în formarea sa ca femeie. O altă adaptare de bestseller este şi Frânturi din el, în regia Vanessei Caswill, pentru care chiar autoarea, Collen Hoover, a dezvoltat scenariul despre o mamă trimisă la închisoare şi tentativa ei ulterioară de a se reapropia de copil. Închidem seria de perspective cinematografice feminine cu drame realizate de cineaste cu talent confirmat în crearea de narative destinate publicului matur: Un loc sigur, de Cecilia Ştefănescu, şi Singure sub soare, pentru care Mascha Schilinski a fost nominalizată la European Film Awards pentru regie şi scenariu. În primul avem o soţie şi mamă tulburată emoţional de reapariţia bruscă în existenţa ei a unui “erou” de poveste consumată, iar în cel german urmărim destinele unor femei din patru generaţii, care acoperă mai bine de un secol. În fine, este limpede că există suficiente motive în martie pentru a celebra femeia, inclusiv prin intermediul experienţelor cinematografice, aşa că... ne vedem în sala de proiecţie.

HOPPERI PREMIERA 6 MARTIE

Hoppers

Daniel Chong

Jon Hamm, Bobby Moynihan, Piper Curda

Animație, Aventuri, Comedie, Familie, SF

105 minute

Forum Film România 06 martie 2026

NOROC, URA ȘI LA GARĂ PREMIERA 6 MARTIE

Good Luck, Have Fun, Don't Die

Gore Verbinski

DISPARIȚIA LUI JOSEF MENGELE PREMIERA 6 MARTIE

The Disappearance of Josef Mengele

Kirill Serebrennikov

August Diehl, Friederike Becht, Dana Her rth

Dramă

135 de minute

Independența Film 06 martie2026

Stevel Marc, Sam Rockwell, Michael Peña, Juno Temple, Haley Lu Richardson, Acțiune, Animație, Aventuri, Comedie, Dramă, SF

98 de minute

Ro Image 2000 06 martie 2026

FRÂNTURI DIN EL PREMIERA 13 MARTIE

Reminders of Him

Vanessa Caswill

Bradley Whitford, Maika Monroe, Lauren Graham, Jennifer Robertson

Dramă, Romantic, Dragoste

114 minute

Ro Image 2000 13 martie 2026

PROIECTUL HAIL MARY PREMIERA 20 MARTIE

Project Hail Mary

Phil Lord; Christopher Miller

Ryan Gosling, Liz Kingsman, Sandra Hüller

SF

156 de minute

InterComFilm Distribution 20 martie 2026

VÂNĂTOAREA DE VECINI 2 PREMIERA 20 MARTIE

Chasse gardée 2

Frédéric Forestier, Antonin Fourlon

SINGURE SUB SOARE PREMIERA 13 MARTIE

Sound of Falling

Mascha Schilinski

Hanna Heckt, Lena Urzendowsky, Susanne Wuest, Luise Heyer, Laeni Geiseler

Dramă, Război

149 de minute

Voodoo Films 13 martie 2026

HOTARUL PREMIERA 13 MARTIE

Hotarul

Ion Borș; Ruslan Moroșan

Ion Grosu, Igor Caras, Cătălin Lungu, Andrei Locoman, Vlad Druck, Lilia Cazacu

Comedie

93 de minute

YOUBESC AYA 13 martie 2026

PRIETEN TĂCUT PREMIERA 20 MARTIE

Silent Friend

Ildikó Enyedi

Didier Bourdon, Camille Lou, Hakim Jemili, Thierry Lhermitte, G.Bouchede

Comedie

100 de minute

Ro Image 2000 20 martie 2026

COPACUL MAGIC DIN LUMEA FERMECATĂ PREMIERA 27 MARTIE

The Magic Faraway Tree

Ben Gregor

Tony Leung Chiu Wai, Luna Wedler, Léa Seydoux, Sylvester Groth, Enzo Brumm

Biogra c, Dramă, Istoric

147 de minute

Bad Unicorn 20 martie 2026

THE LAST WHALE SINGER PREMIERA 20 MARTIE

The Last Whale Singer

Reza Memari

Vincent Tong, Bruce Dinsmore

Animație, Familie

99 de minute

CAY Films 20 martie 2026

Andrew Gar eld, Claire Foy, Nicola Coughlan, Jessica Gunning, Rebecca Ferguson

Aventuri, Familie

110 minute

Ro Image 2000 27 martie 2026

ARCO PREMIERA 27 MARTIE

Arco

Ugo Bienvenu

Margot Ringard Oldra, Oscar Tresanini, Nathanaël Perrot

Animație, Fantastic, SF

88 de minute

Independența Film 27 martie 2026

Noroc, ura și la gară

O comedie despre IA și... sfârșitul lumii

După 10 ani de la subevaluatul său horror psihologic A Cure for Wellness, unul dintre cei mai inclasificabili regizori de la Hollywood, Gore Verbinksi (Pirates of The Caribbean, Rango, The Ring), revine în sfârşit pe ecrane cu un nou lungmetraj debordând de imaginaţie, o comedie SF de această dată, care se adresează preocupării deja comune faţă de pericolul reprezentat de creşterea explozivă a rolului inteligenţei artificiale în existenţa noastră cotidiană. Premisa unei lumi în care umanitatea devine supusă controlului IA nu este nouă, dacă ne gândim la 2001: A Space Odyssey, The Matrix, A.I. Artificial Intelligence sau Terminator, dar niciodată nu a fost tratată

Prin ciudățenia comportamentului şi chiar prin lipsa numelui, personajul din Good Luck, Have Fun, Don’t Die, interpretat de Sam Rockwell (Vice, Moon), definește stilul, tonul și povestea acestui film aparte. El afirmă constant că a făcut acest exercițiu de salvare a lumii de 117 ori (toate eșuând, desigur), face glume ermetice precum: „Vezi dacă poți supraviețui arderii caloriilor dintr-o falie temporală!” și insistă că roba de plastic plină de tuburi în care e îmbrăcat

cu un asemenea spirit ludic precum în Noroc, ura şi la gară (Good Luck, Have Fun, Don’t Die), film ce analizează ascensiunea culturii bazate pe algoritmi, în care un anonim din viitor este trimis în zilele noastre cu misiunea de a împedica o apocalipsă prin recrutarea... clienţilor unei cârciumi. Vagabondul temporal le vorbeşte acestora despre un viitor în care utilizarea fără discernământ a IA a transformat mințile multor oameni

într-o mâzgă amorfă, iar starea lor curentă e una vegetativă, de “screen junkies”, deoarece pur și simplu consumă conținut într-o realitate alternativă. Privind în jurul nostru, pare chiar atât de neverosimil?

reprezintă culmea modei viitorului, deşi arată ca și cum ar fi fost asamblată din resturi de jucării dintr-un muzeu de știință pentru copii. Drept urmare, cetăţenii care populează localul din L.A. n-ar avea motive să-l ia în serios şi... nici noi, de altfel. Ceea ce face însă din Noroc, ura şi la gară (premiera: 6 martie) mai mult decât o “comicăreală” este mesajul său neliniştitor, deopotrivă un avertisment referitor la lipsa de comunicare socială şi un strigăt de frustrare față de cât de

ușor ne-am predat atenția, imaginația și umanitatea mașinilor concepute să ne mențină într-o stare de confort... docil. Într-un timp prezent pe care, vizual, Gore Verbinski ni-l prezintă tern, întunecat și sumbru, dar cu accente de culoare suprasaturată, Noroc, ura şi la gară lansează publicului foarte direct întrebarea: ce se întâmplă când o întreagă generație este alimentată doar cu mizerii digitale? Rămâne de văzut.

HOPPERI

CAventurile unui castor robotic cu conștiință umană

um ar fi dacă am putea vorbi cu animalele și, mai mult decât atât, ce ne-ar spune ele dacă le-am putea înțelege? Și dacă am putea să pătrundem în lumea lor cu mintea noastră și să aflăm în ce fel acțiunile noastre pot fi nocive, chiar distructive pentru ecosistemul lor – am interveni? Este una dintre acele fantezii universale care îi urmăresc pe toți iubitorii de animale și pe care regizorul american

Daniel Chong o transformă acum în scenariul celei mai noi animații produse de Disney și Pixar.

Filmul Hopperi propune o aventură plină de umor, emoție și suspans, care explorează relația dintre om și animal prin prisma fascinației pentru noile tehnologii, capabile să forțeze limite ce, până nu demult, păreau imposibil de depășit. Producția va ajunge în cinematografele din România pe 6 martie.

În centrul poveștii se află Mabel, o tânără pasionată de natură și de protejarea animalelor, care primește șansa de a testa o tehnologie revoluționară ce îi permite să își transfere conștiința în corpul unui castor

robotic incredibil de realist. Când se trezește față în față cu această posibilitate neașteptată, Mabel nu se poate abține să nu comenteze cu umor: „Asta este ca în Avatar!”. Odată infiltrată în lumea animalelor, Mabel descoperă o societate surprinzător de bine organizată, cu propriile reguli, ierarhii și conflicte.

Ceea ce pornește ca o aventură fascinantă se transformă rapid într-o misiune cu miză reală: alături de George, carismaticul și încăpățânatul rege al castorilor, Mabel ajunge în prima linie a luptei pentru protejarea habitatului lor natural.

Tensiunea escaladează în momentul în care primarul Jerry Generazzo își dezvăluie planurile de dezvoltare, vizând chiar teritoriul pe care castorii îl numesc „acasă”. Pentru el, zona reprezintă o

oportunitate economică; pentru animale, este însăși condiția supraviețuirii lor. Prinsă între două lumi, Mabel trebuie să ia atitudine și să decidă cât de departe este dispusă să meargă pentru a proteja comunitatea castorilor și habitatul lor. Deși i se transmite din laborator că tehnologia de transfer a conștiinței nu poate fi folosită pentru a tulbura ordinea naturală, Mabel se deconectează complet de la sistem, întrerupând orice legătură cu lumea umană, și se implică pe deplin, hotărâtă să nu stea deoparte și să intervină pentru a-și ajuta noii prieteni.

De-a lungul timpului, poveștile despre oameni care se pot înțelege și pot vorbi cu animalele au fost construite, de cele mai multe ori, pe o convenție fantastică: fie un personaj primește un dar special, fie animalele sunt personificate și capătă, pur și simplu, voce și gânduri umane. În aceste filme, granița dintre specii dispare prin magie sau prin regulile asumate ale ficțiunii, iar dialogul devine un instrument emoționant prin care sunt transmise lecții despre prietenie, loialitate și empatie. Ce face în plus însă

Daniel Chong, regizor cu numeroase animații realizate până în prezent, cea mai cunoscută fiind serialul și apoi filmul We Bare Bears, este faptul că apelează la instrumentele prezentului: noile tehnologii, care par tot mai aproape de a transforma această fantezie într-o ipoteză plauzibilă, ancorată în progresul științific al lumii reale. Prin această alegere, filmul capătă un aer actual și atractiv, depășind convenția pur fantastică și plasând povestea într-un registru mai matur, mai credibil și mai conectat la preocupările contemporane.

Chiar dacă premisa filmului Hopperi se bazează pe o tehnologie revoluționară care oferă oamenilor acces fără precedent în lumea animală, în ton cu avântul AI pe care îl trăim, povestea reușește să sublinieze mai ales importanța empatiei, a curajului și a responsabilității, valori esențiale pentru protejarea întregului ecosistem din care facem cu toții parte. Tocmai această combinație, împreună cu situațiile pline de umor, replicile amuzante și succesiunea continuă de aventuri, face ca filmul să fie perfect pentru întreaga familie, de la cei mai mici până la cei mai mari. Pe lângă aventură și umor, animația aduce în prim-plan și probleme ecologice reale: dezvoltarea urbană necontrolată, care pune în pericol mediul înconjurător, făcând protejarea habitatelor naturale cu atât mai importantă. Aventurile lui Mabel și ale castorilor sunt concepute astfel încât să evidențieze importanța responsabilizării față de natură și necesitatea de a păstra echilibrul între oameni și mediul înconjurător.

Animația este regizată de Daniel Chong, cu scenariul scris împreună cu Jesse Andrews, iar producția este asigurată de Nicole Paradis Grindle, alături de Pete Docter, Kiri Hart și Peter Sohn, care semnează ca producători executivi. Distribuția vocală îi include pe Piper Curda în rolul lui Mabel, Bobby Moynihan ca regele George, Jon Hamm în rolul primarului Jerry Generazzo, Kathy Najimy ca doctorul Sam, Dave Franco în rolul lui Titus, Eduardo Franco în rolul lui Loaf, Aparna Nancherla ca Nisha, Sam Richardson în rolul lui Conner, alături de numeroși alți actori care aduc personajele la viață.

DISPARIȚIA LUI JOSEF MENGELE

care nu îl mai poate evita, chiar dacă tot ce a făcut după fuga sa din Germania nazistă a fost să-și orchestreze dispariția, pas cu pas, pentru a scăpa de orice formă de judecată. O replică din film, „Let our sleep be free from nightmares”, surprinde faptul că pentru Mengele războiul nu s-a terminat niciodată și că amintirile ororilor și cruzimilor pe care le-a comis au rămas neșterse.

„Your war is not over yet!”

Când se termină, de fapt, un război? Holocaustul a generat unele dintre cele mai puternice filme și cărți ale ultimelor decenii: de la Lista lui Schindler (regia: Steven Spielberg) și Pianistul (regia: Roman Polanski) până la Zona de interes (regia: Jonathan Glazer) sau textele esențiale ale lui Primo Levi, Anne Frank și Olivier Guez. Romanul non-ficțional al celui din urmă, Dispariția lui Josef Mengele, distins cu Premiul Renaudot în 2017, stă la baza filmului omonim regizat de Kirill Serebrennikov și prezintă goana infamului doctor nazist Mengele, care a şocat o lume întreagă prin atrocităţile comise.

Deși a reușit să scape de justiție după încheierea războiului și a fugit în America Latină pentru a începe o viață nouă, Mengele a fost damnat să rătăcească mereu şi să nu-şi găsească niciodată liniştea, fugind din ascunzătoare în ascunzătoare, când în Argentina, când în Paraguay, când în Brazilia, în comunități de naziști fugari, în timp ce familia și vânătorii de naziști îl căutau. Și chiar dacă a trăit mai bine de trei decenii ascuns, până la moartea sa, în 1979, umbrele războiului l-au condamnat la o singurătate eternă.

Menit să amintească ce se întâmplă cu cei care nu pun preț pe viața semenilor lor, filmul se concentrează pe anii în care Mengele (August Diehl) face tot ce poate pentru a nu fi recunoscut. Nicio strategie nu îl poate însă salva de consecințele faptelor sale, nici chiar atunci când i se induce ideea că în timpul războiului n-a făcut altceva decât să-și facă „datoria”. Când fiul său, Rolf (Max Bretschneider), îl regăsește după ani, Mengele este obligat să se confrunte, prin ochii acestuia, cu un trecut pe

Dispariția lui Josef Mengele (premiera: 6 martie) a avut premiera mondială la Festivalul de la Cannes în 2025, fiind prezentat în secțiunea Cannes Premiere, ocazie cu care regizorul Kirill Serebrennikov și-a explicat motivația artistică: „Chestiunea memoriei mă preocupă cu adevărat: ideea că am putea reduce trecutul la cenușă și să ștergem tot ce s-a întâmplat. Dar oricât s-ar încerca, acest lucru este imposibil, mai ales când vorbim de episoade precum Holocaustul. Acest film reprezintă refuzul meu de a uita ce s-a întâmplat atunci”.

o nouă comedie de la creatorii „Carbon” HOTARUL

Spectatorii din România pot vedea pe marile ecrane, începând cu 13 martie, o nouă comedie savuroasă în stil moldovenesc, creată de aceeași echipă care a semnat și filmul Carbon, lansat în 2022 și apreciat pentru umorul său autentic. De această dată, cineaștii revin cu o poveste la fel de ancorată în realitate, dar condimentată cu și mai mult haz, emoție și… situații care scapă de sub control.

În centrul acțiunii se află un sat în care toată lumea știe tot despre oricine, unde vechile istorii nu se uită, iar conflictele mocnesc ani la rând. Aici, două familii cu o poveste comună pe cât de complicată, pe atât de amuzantă, ajung la cuțite din cauza unei bucăți de pământ. Un hotar aparent banal devine motiv de dispută aprinsă, iar orgoliile cresc pe zi ce trece. Fiecare tabără este convinsă că dreptatea îi aparține, iar încercările de împăcare nu fac decât să adâncească ruptura.

hotare greu de mutat, mândrii inflamate și rude imposibil de potolit, căsătoria pare să nu mai fie un final fericit, ci doar o nouă ocazie de ceartă.

Tensiunile ating apogeul exact în momentul în care ar trebui să bată clopotele de nuntă. O poveste de dragoste, care ar fi trebuit să unească cele două familii, riscă să fie zdrobită de ambiții, prejudecăți și orgolii vechi de generații. Între

Filmat timp de 28 de zile în mai multe locații din Republica Moldova, HOTARUL, din a cărui distribuție fac parte actorii Ion Grosu, Andrei Locoman, Igor Caras, Cătălin Lungu, Maria Onica, Pavel Sîrbu, Sergiu Voloc, Anatol Melnic, Lilia Cazacu, Natalia Bernaz și Tudor Țurcan, surprinde farmecul și autenticitatea satului moldovenesc, cu peisaje pitorești și personaje memorabile. Regizat de Ion Borș și Ruslan Moroșan, filmul este o comedie despre dragoste, mândrie și metri pătrați luați extrem de personal – un adevărat manual de ceartă între vecini, dar și o reflecție plină de

umor asupra felului în care ne lăsăm conduși de orgolii.

Ion Borș declară că filmul este „despre noi, despre oamenii și comunitățile noastre, despre micile conflicte care ascund adevăruri pe care le recunoaștem cu toții”. În opinia sa, povestea vorbește despre incapacitatea noastră de a lăsa lucrurile mărunte să treacă și despre cât de ușor transformăm diferențele în adevărate războaie personale. Dincolo de întâmplările pline de umor, HOTARUL păstrează o doză de sensibilitate, arătând că dincolo de conflicte și certuri există întotdeauna loc pentru reconciliere și înțelegere, aşa că miza e aceea ca publicul să râdă, să se emoționeze și, mai ales, să se regăsească în fiecare secvență din această comedie spumoasă, potrivită pentru a fi urmărită alături de întreaga familie.

Singure sub soare

Traume generaționale

și fantome ale trecutului

EPREMIERĂ

care brutalitatea domestică, militarismul și resentimentul istoric se simt în fiecare gest refulat.

straniu cum ceva care a dispărut de mult poate încă să provoace atâta durere. Uneori, cele mai fidele mărturii despre viață nu sunt scrise în cărți, ci sunt imprimate în însăși structura locurilor în care trăim. Singure sub soare / Sound of Falling se desfășoară sub ochii noștri asemenea unei compilații tulburătoare de înregistrări de familie, întinse pe parcursul a o sută de ani. Selectată în competiția oficială și câștigător al Premiului Juriului la Cannes 2025, această dramă este un poem vizual straniu și copleșitor despre memoria genetică și secretele care refuză să rămână îngropate sub țărâna unei ferme izolate din Germania.

Filmul se concentrează pe povestea a patru adolescente (Lenka, Erika, Angelika și Alma) care trăiesc în aceeași casă și în aceeași curte interioară pe parcursul a 100 de ani, dar în patru planuri temporale diferite, de la Primul Război Mondial până în prezent. Deși nu s-au cunoscut, fetele sunt legate de un fir invizibil de

suferință și dorințe reprimate. De la curiozitatea morbidă a micii Alma pentru fotografiile post-mortem din 1910 până la fanteziile de auto-anihilare ale Angelikăi în sumbrul RDG al anilor '80, filmul explorează modul în care traumele trecute reapar sub forma unor „simptome” în generațiile următoare. Este o lume în

Din punct de vedere vizual, cineasta Mascha Schilinski cochetează cu genul folkhorror, amintind de atmosfera neliniștitoare din Panglica albă a lui Haneke. Camera de filmat lasă impresia că plutește deasupra scenelor ca o prezență spectrală, un fel de stafie a casei care înregistrează fidel obsesiile fiecărei generații. Totodată, pelicula abundă în scene create exact ca o rimă ce duce versul mai departe. O șchiopătare simulată într-un deceniu devine o amputație reală în altul, iar o privire sfidătoare aruncată în oglindă în anii '40 găsește un ecou tulburător în ochii unei tinere din zilele noastre.

Singure sub soare este o experiență cinematografică ce aduce pe marile ecrane un soi de rezonanță emoțională a zidurilor care au văzut totul. Este o explorare profundă a vinovăției naționale germane, unde trecutul nu e niciodată mort, ci doar așteaptă o oportunitate de a ieși la suprafață. Filmul ne lasă cu o reflecție inconfortabilă: suntem noi primii care simțim ceea ce simțim sau suntem doar ecoul unei dureri vechi de un secol care încă nu s-a stins? Descoperă-l în cinematografe începând cu 13 martie!

PROIECTUL HAIL MARY

HProiectul Hail Mary pare însă genul de propunere care ar putea sparge tiparul. Sau, în cel mai rău caz, să-l confirme, dar cu stil. Ecranizarea romanului scris de Andy Weir vine la pachet cu un ADN deja testat. După succesul lui The Martian, Weir a devenit sinonim cu acel tip de science fiction în care eroul nu salvează lumea cu pumnii, ci cu ecuații și multă răbdare. Doar că, de data asta, miza e mai mare: Soarele își pierde din putere, Pământul se stinge încet, iar un profesor de științe ajunge - fără prea mult entuziasm - ultima carte jucată de umanitate. Singur în spațiu, cu

ollywoodul are o relație complicată cu SF-ul „deștept”. Îl vrea, îl promite, îl marketează cu trailere bombastice și apoi, uneori, îl simplifică până rămâne doar zgomot și lumină.

La cârmă se află tandemul Phil Lord & Christopher Miller, un duo care a demonstrat că poate jongla cu umorul meta și emoția autentică, fie că vorbim despre The LEGO Movie

sau despre energia haotică din 21 Jump Street. Alegerea lor pentru următoarea idee cinematografică este interesantă, pentru că Proiectul Hail

Mary are multă știință, multă solitudine și suficient spațiu

pentru tăceri apăsătoare, deși ele nu prea se întâmplă. Nu e genul de material care trăiește exclusiv din punchline-uri, dar are câteva - „I put NOT in astronaut”. În rolul principal, Ryan Gosling. O alegere aproape... prea potrivită. Gosling are acel aer de om obișnuit prins într-o situație cosmică, iar experiența lui din Blade Runner 2049 arată că poate duce în spate un SF cerebral fără să transforme introspecția în somnolență. Personajul său nu e un

astronaut antrenat pentru glorie, ci un tip care ar prefera probabil să predea la clasă decât să negocieze cu moartea unei stele.

Faptul că Ryan Gosling duce filmul în spate nu este doar un argument de marketing, ci și unul de nuanță. În ultimii ani, Gosling a oscilat inteligent între cinema de autor și blockbuster cu ambalaj glossy. A trecut prin melancolia high-tech din Blade Runner 2049, a jucat cartea ironiei auto-conștiente în Barbie și a testat terenul thriller-ului de acțiune în The Gray Man. Este genul de actor care pare minimalist până în momentul în care înțelegi că, de fapt, își construiește personajele din tăceri și mici și subtile expresii. Pentru un rol precum Ryland Grace, un om obișnuit aruncat în extraordinar, această economie de gesturi poate fi exact combustibilul emoțional necesar.

Mai mult, Gosling are o calitate rară în peisajul blockbusterelor contemporane: poate face vulnerabilitatea să pară cool fără să o transforme în clișeu. Într-un film care va alterna, inevitabil, între explicații științifice dense și momente de panică existențială, prezența lui ar putea fi liantul care ține publicul aproape. Poate că aici stă miza reală a filmului... nu doar în spectacolul vizual - inevitabil, generos -, ci în echilibrul dintre hard science și emoție. Romanul lui Weir funcționează pentru că tratează fizica și biologia

cu seriozitate, dar nu uită să aibă și umor, nu uită de latura umană. Relația centrală (nu e niciun spoiler că Ryland întâlnește un extraterestru), care devine surprinzătoare, improbabilă și profund umană, este motorul poveștii. Dacă filmul ratează acel nucleu afectiv, rămâne doar o demonstrație tehnologică cu buget mare.

Pe de altă parte, brandul Proiectul Hail Mary vine cu ștampila lui Andy Weir, autor care după succesul global al lui The Martian și adaptarea sa cinematografică, a devenit un fel de patron spiritual al SF-ului accesibil, dar inteligent. Cărțile lui nu sunt doar aventuri spațiale, ci și declarații de dragoste pentru știință, pentru metoda experimentală și

pentru ideea că mintea umană poate improviza soluții chiar și când universul pare să închidă toate ușile. Dacă filmul reușește să păstreze această filozofie (optimismul încăpățânat al omului de știință pus la colț) atunci nu vorbim doar despre o altă ecranizare, ci despre consolidarea unui nou standard pentru SF-ul mainstream.

Deocamdată, toate elementele sunt aliniate promițător: material sursă solid, regizori inventivi, un protagonist carismatic interpretat de Ryan Gosling. Rămâne întrebarea esențială: va avea filmul curajul să lase știința să fie complicată și emoția să fie sinceră? Vedem pe 20 martie, când Proiectul Hail Mary are premiera.

PRIETEN TĂCUT

Puterea naturii de a ne conecta

Primăvara aceasta, lasă-te fermecat de frumusețea naturii și de puterea ei de a ne reconecta cu lumea cu filmul Prieten tăcut. Ildikó Enyedi, regizoarea maghiară care a câștigat în 2017 Ursul de Aur pentru Despre trup și suflet, revine pe marile ecrane cu o nouă poveste tandră, care explorează atât natura umană, cât și natura care ne înconjoară.

În inima unei grădini botanice dintr-un vechi oraș universitar german se înalță un arbore maiestuos de ginkgo biloba. Timp de un secol, acest martor tăcut a însoțit, din umbră, transformările vieții umane. În trei momente distincte ale secolelor XX și XXI, trei oameni — fiecare cu propriile întrebări și frământări — ajung, inevitabil, în preajma acestui copac plin de mister și semnificație. Enyedi creează o experiență cinematografică cu adevărat fermecătoare, în care cele trei perioade de timp se împletesc armonios într-o tapiserie a vieții. Arborele de ginkgo este cel care ne invită să descoperim acest univers tăcut și puțin cunoscut al plantelor, iar noi reușim să-l explorăm datorită personajelor care au fost atrase de natură, de-a lungul anilor. În prezent îl urmărim pe Tony Wong (interpretat de Tony Leung Chiu-wai),

un neurocercetător care începe să studieze comunicarea plantelor la universitatea unde se află izolat. Datorită teoriilor lui Alice Sauvage (Léa Seydoux), Tony descoperă cu ajutorul tehnologiei moderne o lume cu totul nouă, cu un sistem complex de comunicare pe care puțini îl pot observa și aprecia. Apoi o întâlnim pe Grete (Luna Wedler), la începutul anilor 1900, fiind singura studentă de la universitate. Simțindu-se neînțeleasă în campus, ea găsește alinare în natură, iar arborele de ginkgo biloba îi oferă o nouă perspectivă asupra vieții. Și în anii '70, îi găsim pe Gundula (Marlene Burow) și Hannes (Enzo Brumm), doi studenți ale căror interese se împletesc și ajung să înflorească într-o pasiune pentru natură.

Enyedi reușește să redea această lume ascunsă a naturii cu un fond sonor deosebit, unde copacii și plantele comunică prin zumzete și vibrații care rezonează în sufletul tău. Prin stilul captivant și pictural al cinematografiei, filmul creează un adevărat tablou al vieții unde oamenii și natura coexistă și se înțeleg reciproc. Din 20 martie, Bad Unicorn aduce în cinematografele din România această nouă capodoperă a regizoarei Ildikó Enyedi. Întâmpină primăvara cu o odă adusă naturii care ne înconjoară.

The Last Whale Singer

O animație coming-of-age pentru toate vârstele

În mijlocul unei crize climatice, în adâncurile oceanului, unde lumina soarelui nu mai pătrunde, singura cale de salvare a ecosistemului marin este un mit care prinde viață: vocea ultimului cântăreț al oceanelor. Eroul? Un adolescent care nu crede în el însuși descoperă că singura armă împotriva distrugerii nu este forța brută, ci un cântec pe care s-a temut mereu să-l scoată la lumină. Aceasta este miza finală a lui Vincent, ultima balenă cu darul de a cânta, care înțelege că trebuie să-și găsească propriul ritm și propria voce, după ce rămâne fără tatăl său care să-l protejeze.

În The Last Whale Singer, povestea ne aruncă în mijlocul unei crize subacvatice. Atunci când un iceberg se topește și eliberează un monstru străvechi care începe să otrăvească apele, Vincent, fiul orfan al ultimului „Cântăreț al Balenelor”, se trezește pus în fața unei moșteniri pe care nu vrea să o accepte. Speriat și măcinat de îndoieli, el alege o variantă de scurtătură și pleacă într-o expediție periculoasă spre un loc mitic numit Piscina Stelelor, sperând că își poate readuce părinții la viață ca să rezolve ei haosul. Nu călătorește singur, ci alături de Darya, o balenă ucigașă surdă care nu se teme de nimic, și de Walter, un pește remoră guraliv, care îi este un fel de dădacă. Împreună, acești prieteni neobișnuiți

cântec

înfruntă cele mai adânci hăuri

înfruntă cele mai adânci hăuri pentru a demonstra că speranța nu moare niciodată, atâta timp cât mai există cineva care să o cânte.

Deși este o animație caldă, prin cadrele jucăușe, filmul explorează, de fapt, teme profunde ale umanității așa cum există ea astăzi. Fragilitatea lumii subacvatice este redată printr-o poveste despre moștenire și datorie, unde un tânăr, care reprezintă speranța salvării, trebuie să decidă dacă va rămâne o victimă a circumstanțelor sau va deveni forța de care marea are nevoie. Vizual, filmul este o experiență care te absoarbe cu totul, reușind să creeze o lume subacvatică plină de detalii magice. Ce face acest proiect cu adevărat special este

colaborarea cu experții de la WDC, organizația mondială pentru protecția balenelor. Chiar dacă vorbim despre o poveste fantastică, felul în care balenele înoată și interacționează respectă realitatea biologică, oferind filmului o greutate și o autenticitate rar întâlnite în animație.

Dincolo de spectacolul de lumini și sunete, The Last Whale Singer este o lecție caldă despre maturizare și despre cum să faci pace cu pierderea celor dragi. Morala filmului este una valabilă pentru orice vârstă: puterea nu stă în încercarea de a copia trecutul sau de a te ascunde în spatele lui, ci în curajul de a-ți accepta propria voce, oricât de nesigură ar părea la început. Este o aventură care te învață că, uneori, pentru a salva lumea, trebuie mai întâi să înveți să crezi în tine. Descoper-o în cinematografe din 20 martie!

VÂNĂTOAREA DE VECINI 2

Capcana fenomenului viața la țară, într-o comedie savuroasă

Primăvara aduce pe marile ecrane continuarea comediei franco-belgiene Vânătoarea de vecini, regizată de același duo: Frédéric Forestier și Antonin Fourlon. La doi ani după ce Adélaïde și Simon, împreună cu cei doi copii ai lor, au schimbat apartamentul înghesuit din Paris cu o casă cu grădină în inima comunității rurale Saint Hubert și s-au confruntat cu vecinii pasionați de vânătoare, familia se bucură în sfârșit de farmecul vieții la țară și de liniștea câștigată. Dar pacea lor e curând tulburată de apariția unor noi vecini. Conflicte amuzante și tensiuni neașteptate se întrezăresc, iar umorul și absurdul rămân nelipsite. Vânătoarea de vecini 2 va ajunge în cinematografe pe 20 martie.

După ce, în prima parte, tânăra familie s-a confruntat cu vecinii pasionați de vânătoare care vânau pe terenul lor și le făceau imposibil traiul feeric la care visaseră atunci când s-au mutat la țară, acum liniștea câștigată cu greu le este din nou amenințată. Fiul fostului președinte al vânătorilor se întoarce în Saint Hubert, stârnind noi

tensiuni care se transformă în situații comice. Fidel tonului primei părți, Vânătoarea de vecini 2 combină satira socială cu umorul local, iar regia surprinde viața de sat și contrastele dintre vechii locuitori și noii veniți, explorând totodată și fenomenul „viața la țară”, romanțat și văzut prin filtre de către cei care aleg să lase orașul pentru sat, departe de realitatea de la firul ierbii.

Acest tipar de idealizare a vieții la țară este demontat cu umor, pe măsură ce filmul arată cât de repede micile certuri și rivalitățile vechi ies la iveală chiar și într-o comunitate aparent liniștită. Vecinii descoperă că regulile nescrise ale satului sunt mai complicate decât par, iar fiecare neînțelegere, oricât de banală

ar părea, se transformă într-o scenă comico-ridicolă. Totuși, în ciuda haosului din jurul lor, Adélaïde și Simon sunt dispuși să facă orice pentru a-și păstra liniștea, iar casa să rămână refugiul lor intim și relaxant.

Didier Bourdon (actor, scenarist și regizor francez), cel mai cunoscut nume din distribuția filmului, care îl interpretează pe Bernard, fostul președinte al asociației de vânătoare din Saint Hubert, s-a arătat încântat de continuarea comediei, mai ales după succesul primului film, care a strâns peste două milioane de spectatori în cinematografe. Despre scenariu și subiectul abordat, Didier Bourdon a spus că l-au convins imediat, afirmând întrun interviu recent: „Provincia este Franța pe care o iubesc!”.

VISUALI ITALIANE 2026:

DE LA SORRENTINO LA SPAGHETTI WESTERN

Cinema-ul italian de azi nu mai stă cuminte într-o singură cutie. Nu e doar „film de autor”, nici doar comedie, nici doar nostalgie. E un amestec viu de genuri, stiluri și obsesii, de la povești despre putere și morală la fresce istorice cu muzica în prim-plan, până la recuperări cinefile care amintesc cât de mult a influențat Italia cultura pop. Asta surprinde bine selecția Visuali Italiane 2026: un program care te plimbă, fără complexe, între cinema elegant și cinema „cu nerv”, între prezentul imediat și mitologiile filmului.

Ediția 2026 debutează la București, între 2 și 8 martie, la Cinema Muzeul Țăranului, urmând apoi traseul național al festivalului: Cluj-Napoca (12–15 martie, Cinema Victoria), Brașov – unde ajunge în premieră – (21–22 martie, Cinema Modern), Iași (21–22 martie, Cinema Ateneu), Craiova (27–29 martie, Cinema Inspire) și Timișoara (27–29 martie, Cinema Studio).

Unul dintre punctele de atracție este La Grazia, cel mai recent film al lui Paolo Sorrentino. De data aceasta, regizorul se uită direct în inima puterii: un președinte italian aflat la final de mandat trebuie să decidă asupra unor cereri de grațiere complicate moral, în timp ce viața publică și spațiul intim încep să se intersecteze periculos. Filmul are eleganța vizuală cu care Sorrentino ne-a obișnuit, dar și o tensiune etică foarte actuală. Toni Servillo, premiat la Veneția pentru acest rol, construiește un personaj care oscilează subtil între autoritate și vulnerabilitate. Filmul va fi lansat și în cinematografe din 17 aprilie, distribuit de Independența Film.

Într-un registru diferit vine Primavera, regizat de Damiano Michieletto, unul dintre cei mai importanți regizori de teatru din lume, aflat aici la debutul pe marele ecran, cu un film captivant și grandios. Acțiunea ne duce în Veneția începutului de secol XVIII, unde o tânără violonistă dintr-un orfelinat îl întâlnește pe Antonio Vivaldi. Rezultatul este un film amplu și senzorial despre talent, libertate și limitele impuse femeilor într-o lume rigidă. O frescă istorică construită în jurul forței muzicii, care, din 3 aprilie, va fi lansată în cinematografe, distribuită de Follow Art Distribution.

Un alt highlight al ediției este Portobello, primul serial original italian HBO, semnat de Marco Bellocchio, din care festivalul prezintă primele două episoade. Miniseria spune povestea reală a lui Enzo Tortora, interpretat de Fabrizio Gifuni, una dintre cele mai iubite figuri ale televiziunii italiene din anii ’80, arestat sub acuzații false de asociere cu mafia. Considerat unul dintre cele mai răsunătoare cazuri de eroare judiciară din istoria recentă a Italiei, dosarul Tortora a zguduit opinia publică și a pus sub semnul întrebării funcționarea justiției. Bellocchio construiește o reconstituire tensionată și precisă a acestui episod, conturând și portretul unei țări într-un moment delicat al istoriei sale. Este o ocazie rară de a vedea pe marele ecran începutul unei miniserii care a avut premiera mondială la Festivalul de la Veneția și a generat deja ample discuții în Italia.

Într-un registru mai intim, dar la fel de convingător, vine Gioia mia, debutul Margheritei Spampinato, remarcat la Locarno, unde Aurora Quattrocchi a fost premiată pentru interpretare. Povestea e simplă și foarte actuală: un băiat de zece ani, crescut între telefon, jocuri video și ritm de oraș, e trimis peste vară într-un cartier sicilian unde nu există wifi, iar timpul curge altfel. Mătușa lui, religioasă și rigidă, trăiește într-o lume de ritualuri și reguli clare. Întâlnirea dintre cei doi nu e doar o ciocnire între generații, ci o poveste despre cum se poate construi o legătură acolo unde, la început, pare imposibil.

Și pentru că Visuali Italiane nu e genul de festival care să lase genurile pe dinafară, ediția 2026 include și un omagiu dedicat spaghetti westernului, privit în dublu plan: contemporan și clasic. Pe de o parte, Testa o croce? readuce în actualitate codurile genului printr-o reinterpretare semnată de Alessio Rigo De Righi și Matteo Zoppis, cu o distribuție internațională care atrage imediat atenția: Alessandro Borghi, Nadia Tereszkiewicz și John C. Reilly. Filmul repune în joc temele clasice ale westernului italian - fuga, recompensa, justiția negociabilă, personajele ambigue - într-o formulă actuală.

În contrapunct, pe ecran revine legendarul Django (1966), regizat de Sergio Corbucci, filmul care l-a consacrat definitiv pe Franco Nero. Imaginea eroului care trage după el un sicriu prin noroi a devenit iconică și a transformat personajul Django într-un simbol al westernului italian. Un film cult, dur și stilizat, care a influențat generații întregi de cineaști, inclusiv pe Quentin Tarantino, și care, văzut azi pe marele ecran, își păstrează intactă forța.

Ce le leagă pe toate?

într-un loc în care nu ai mai fost, dar pe

„Gioia mia” e genul de film cald, cu umor discret și emoție reală, care te face să ieși din sală cu senzația că ai petrecut o vară într-un loc în care nu ai mai fost, dar pe care îl recunoști imediat.

Gioia mia

Un cinema care nu se teme să fie spectaculos, politic, emoțional sau pur și simplu entertaining. Visuali Italiane 2026 invitație la descoperire: de la marile nume ale filmului italian la reinterpretări îndrăznețe și roluri care au intrat deja în istorie.

28 Years Later: The Bone Temple

Zombi pe ritm de Iron Maiden

După o pauză de mai bine de 15 ani, Danny Boyle a revenit în 2025 în universul filmului care l-a pus pe harta cinematografiei mondiale cu 28 Years Later, un fel de sequel indirect al unui sequel indirect, căruia îi precede deja celebrul 28 Days Later. Un horror care a căpătat în timp statutul de clasic, cu Cillian Murphy în tinerețe alergând de bezmetic pe străzile goale din centrul Londrei. Dar nu s-a oprit aici. Anul acesta franciza s-a mai îmbogățit cu un new entry, care deja este lăudat de critici și fani și mulți îl consideră cel mai ambițios film din toată seria, 28 Years Later: The Bone Temple

Povestea reia firul de unde s-a întrerupt, cu tânărul Spike (Alfie Williams) inițiat în gașca brutală și fără milă condusă de Sir Jimmy Crystal, interpretat magistral de către Jack O’Connell, a cărui carieră pare că e pe o linie ascendentă. După ce l-a jucat pe vampirul Remmick în Sinners, O’Connell se întoarce acum cu o nouă partitură de antagonist, pe care o duce la bun sfârșit într-un stil memorabil. Sunt foarte sigur că va fi nelipsit de pe ecrane în anii ce urmează și, mai devreme sau mai târziu, va primi și un rol cu care va rupe gura târgului. Mark

my words!

Aici, Sir Jimmy Crystal e genul de personaj negativ pe care îl urăști pentru ceea ce face și felul în care își manipulează supușii, dar în același timp are ceva ce te face să nu

propriu și care se situează undeva la granița dintre luciditate și nebunie. După ani întregi în care a făcut toate eforturile pentru a se proteja de ei, Kelson își dă seama că s-ar putea să existe o posibilitate să comunice cu zombi și că undeva acolo, în mintea bolnavă, încă există o fărâmă de umanitate. Astfel, pe parcursul filmului, în timp ce Sir Jimmy Crystal și ai lui torturează oameni în cele mai sinistre moduri cu putință, Kelson leagă o legătură aproape de basm cu Samson, unul dintre zombi alpha care îl vânează de ani buni.

Ralph Fiennes îl interpretează pe Kelson cu delicatețe și candoare, o combinație între Col. Kurtz al lui Brando din Apocalypse Now și Viktor Frankenstein, iar secvența din finalul filmului intră în discuție pentru unul dintre cele mai memorabile momente din cinematografia recentă. Pe o piesă a băieților de la Iron Maiden, Fiennes face un show total, cu foc, dans, machiaj gotic și, fără să dau prea mult din casă, chiar pare

îți poți lua ochii de la el. pe

În contrapunct cu forța haotică a personajului lui O’Connell, îl găsim pe Kelson, un fost doctor care a învățat să supraviețuiască pe cont

de pentru câteva minute că a venit diavolul pe pământ și a ales să își

facă intrarea cu stil. În final, există și o surpriză - o apariție familiară - dar

mai bine o vedeți singuri.

zilesinopti.ro/arta-cultura

Vodafone sustine capitolul

Artă & Cultură din Zile și Nopti. În print și online.

arte ViZUaLe IRINA NEACȘU

„Mi-a plăcut direcția căreia poate servi arta botanică”

Capitolul Artă & Cultură este susținut de teatrU

LETA POPESCU

„Sunt îndrăgostită de tot ce înseamnă teatru și forme de spectacol”

Brâncuși la Berlin

Numele Brâncuși a schimbat limbajul sculpturii. Cu un interes constant pentru materialitate, pe care a explorat-o neobosit în lemn, bronz și piatră, a devenit unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX. Formele sale organice, reduse la esența lor, l-au consacrat ca pionier al abstracționismului sculptural, iar căutarea continuă a unui ideal artistic se reflectă în variațiile formale ale câtorva motive centrale, suprafețe și medii. 2026 a fost declarat Anul Constantin Brâncuși, marcând 150 de ani de la nașterea marelui artist român, iar Berlinul onorează acest moment printr-o expoziție de amploare, în perioada 20 martie - 9 august, la Neue Nationalgalerie.

După ce a început cu o formare academică tradițională, Constantin Brâncuși și-a dezvoltat propriul stil la Paris, începând cu anul 1907, în atelierul lui Auguste Rodin. A adoptat o abordare mai directă, pornind pe ceea ce el numea „adevărata cale către sculptură”. Formele sale, netede, geometrice și evocatoare mai degrabă decât descriptive, erau în concordanță cu apariția mai largă a abstracționismului la începutul secolului al XX-lea. Deși nu s-a aliniat niciodată în mod oficial mișcărilor precum cubismul sau suprarealismul, Brâncuși era implicat în cercurile avangardiste, legând relații cu artiști și poeți precum Amedeo Modigliani, Fernand Léger, Guillaume Apollinaire, Marcel Duchamp și Man Ray.

Totuși, pentru Brâncuși, o sculptură nu se limita la forma sa, ci se extindea în spațiul din jurul ei. Într-un preludiu al asamblajului, a refuzat să vadă soclul ca un suport neutru,

tratându-l în schimb ca o componentă integrantă a operei. Acest interes pentru modul în care sculptura interacționează cu spațiul s-a transferat și în practica sa fotografică. Surprindea operele în diverse condiții de lumină, jucându-se cu umbra și reflexia, care remodelau contururile. În colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, aceasta este prima expoziție majoră a artistului în Germania, după mai bine de 50 de ani. Cu peste 150 de sculpturi, fotografii, desene, filme și materiale de arhivă rare provenite de la instituția franceză și din alte colecții publice și private internaționale, expoziția oferă cea mai cuprinzătoare prezentare a operei multifațetate a lui Brâncuși de până acum. Pe lângă lucrări cheie, precum Sărutul, Pasărea în văzduh, Muza adormită și Coloana Infinitului, expoziția prezintă și o reconstrucție parțială a legendarului atelier, expus în afara Parisului pentru prima dată de la donarea sa statului francez, în 1957.

DIRINA NEACȘU

„Mi-a plăcut direcția căreia poate servi arta botanică”

ialogul dintre desenul botanic și artefactul cultural evocat în instalaţia și desenele în grafit din Linea lignea, recenta expoziţie a Irinei Neacşu, deschisă la Ordinul Arhitecților din București până la început de martie, atrage din nou atenţia publicului asupra unei forme de expresie creativă încă inedită în spaţiul cultural autohton, arta botanică. Formată ca arhitect restaurator, practicantă a designului de interior, dar cu o activitate intensă în cercetări interdisciplinare referitoare la problematicile peisajului cultural și ale esteticii ecologice, autoare a primei expoziţii de ilustraţie botanică din România, Life of Bulbs (Cluj, 2018) și a volumului Flori transilvane. Intersecții istorice între natură și cultură pe teritoriul Transilvaniei (2024), IRINA NEACŞU apelează la arta botanică de mai bine de un deceniu pentru a ridica întrebări despre memorie, funcțiune și supraviețuirea obiectului ca martor cultural. Medaliată de către Royal Horticultural Society din Marea Britanie și bursieră Fulbright în cadrul Departamentului de Istoria Artei de la Universitatea Yale, Irina a fost interlocutoarea ideală pentru afla cum se definește această practică artistică având ca menire deopotrivă exercitarea influenței culturale asupra conștiinței de mediu și reprezentarea obiectivă a frumosului.

Irina, dacă botanica este ştiința plantelor, arta botanică ar însemna ‘arta științei plantelor’. O artă a științei? De fapt, cum sau prin ce se defineşte arta botanică?

Arta botanică este un termen contemporan care lărgește ceea ce, istoric, se numește ilustrație botanică la un nivel de exprimare un pic mai liber al celor care se ocupă astăzi cu modul acesta de reprezentare grafică. Terminologia nu implică însă o legătură imediată între arta botanică și tehnică, dar, nefiind foarte cunoscută la noi, chiar am fost uneori întrebată dacă asta înseamnă că presez plante sau dacă fac un fel de artă a grădinilor... deci, într-adevăr, lasă mai multe semne de întrebare decât mă așteptam. De fapt, domeniul de unde s-a plecat este cel de ilustrație științifică, ce a servit mereu istoriei naturale pentru reprezentarea vizuală a unor specimene, în cazul celei botanice, evident, de plante. Ca

să dau un spectru al subiectului, în categoria de artă botanică, care a evoluat din ilustrație, sunt acceptate plante de orice fel, inclusiv alge sau licheni, dar și polenizatori, care sunt în general insecte și, mai rar, păsări.

farmacologului Crateuas din secolul

ilustrațiile lui Dürer, însă de valențele sale

respective s-au inspirat apoi foarte mult inclusiv pictorii

Ilustrarea botanică are rădăcini foarte vechi în istorie, dacă ne gândim la schiţele farmacologului Crateuas din secolul I î.Hr., la studiile lui Da Vinci sau la ilustrațiile lui Dürer, însă de valențele sale artistice a început să se vorbească abia în contemporaneitate... Pentru ilustrarea botanică, secolul XVIII a fost cel care a reprezentat cu adevărat epoca de aur, datorită marilor expediții şi explorări de atunci [în special ale lui Joseph Banks şi Pierre-Joseph Redouté - n.r.], iar din desenele respective s-au inspirat apoi foarte mult inclusiv pictorii romantici de sfârșit de secol XVIII, început de XIX. Totuși, dincolo de studiile pe care le-au făcut anumiți pictori, mai ales cei

preocupați de peisaj - Caspar David Friedrich, de exemplu -, ce rămâne specific artei botanice până la urmă este acuratețea științifică a acestor reprezentări grafice, considerate a fi artă pentru că, în zilele noastre, implică şi o transpunere liberă a unei emoții personale față de plantele respective. Lucrările de artă botanică sunt compoziții mai creative, mai dinamice și mai libere, dar trebuie să respecte întotdeauna adevărul științific. Artiștii au grijă ca, indiferent cum reprezintă o plantă, din ce unghi sau în ce fază a vieții, să rămână foarte apropiați de realitatea științifică şi de asta colaborează foarte mult cu biologi, silvicultori, ecologiști și așa mai departe, pentru că sunt informații pe care ei nu au cum să le cunoască. Cu alte cuvinte, legătura între artă și știință continuă să fie relevantă, doar că nu așa cum era ea originară, adică noi, artiştii botanici, nu mai documentăm specimene nou apărute sau lucruri de genul ăsta, ci avem altfel de căutări. Pe mine, de exemplu, mă preocupă modul în care vegetația contribuie la ceea ce numim peisaj cultural.

fază

libere, dar trebuie să respecte întotdeauna adevărul științific. Artiștii au grijă ca, indiferent

era ea originară, adică noi, artiştii

În expoziția Linea lignea ai propus o perspectivă inedită asupra peisajului cultural sud-transilvan prin asocierile subiective dintre plante și motive decorative... Da, pentru că mă pasionează modul în care plantele interferează cu elementele culturale din anumite zone, adică dezvoltarea peisajului cultural prin fuziunile unor istorii reale și ale unor istorii folclorice în straturi care se suprapun peste vegetație. Uneori, poate apărea aici şi o componentă științifică, dacă, de exemplu, mă duc în spate și-mi dau seama că plantele alea au fost folosite ca remedii sau terapeutic şi atunci există niște caracteristici științifice care le-au făcut relevante întrun peisaj, dar, de foarte multe ori, există o simbolistică dintr-o zonă total în afara științei, al cărei rol s-a diminuat. [...]

Citiţi interviul complet cu IRINA NEACŞU pe www.zilesinopti.ro

TEXT DE DELIA MITRACHE

Călătoriile lui Gulliver De la pamflet politic la fenomen Pop culture

În 1726 apărea la Londra, sub titlul complet Travels into Several Remote Nations of the World, romanul semnat de Jonathan Swift - cleric anglican, eseist și polemist - text care avea să devină unul dintre cele mai traduse și adaptate volume ale modernității timpurii. La trei secole de la publicare, Gulliver’s Travels a devenit un sistem cultural global care a depășit timpul, spațiul și scopul pentru care a fost scris: o matrice narativă care a generat limbaj, arhetipuri vizuale, metafore politice și un flux continuu de adaptări transmediale. Pentru a înțelege amploarea fenomenului, este necesar să privim exemplele concrete ale impactului său cultural. Influența începe la nivel lexical. Termeni precum „lilliputian”, „brobdingnagian” și „yahoo” au intrat rapid în limbajul curent și au supraviețuit până azi. Aceste cuvinte nu mai necesită trimiterea la roman; ele funcționează ca unități semantice. Swift a creat de fapt categorii prin care lumea poate fi descrisă. Disproporția devine un mod de a gândi realitatea.

Orwell din 1946, Politics vs. Literature: An Examination of Gulliver’s Travels, a repus în circulație dezbaterea privind presupusa mizantropie a lui Swift. În teatru, Gulliver’s Travels a fost adaptat aproape imediat după publicare: încă din 1727 apar dramatizări londoneze inspirate din Lilliput, asociate cercului lui John Gay, care exploatau potențialul comic al disproporției. În secolul al XIX-lea, teatre precum Surrey Theatre sau Sadler’s Wells au montat versiuni spectaculoase pentru public familial, cu decoruri supradimensionate. În secolul XX, povestea a intrat în registrul musicalului și al teatrului pentru copii, iar montări contemporane precum Gulliver (2011), în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, au recuperat dimensiunea grotescă și politică a textului.

Dacă limbajul este prima formă de influență, iconografia este a doua. Gravurile din secolul al XVIII-lea au consacrat scena uriașului legat de liliputani. În secolul al XIX-lea, caricatura politică britanică a reutilizat constant această compoziție pentru a reprezenta state sau lideri constrânși de forțe aparent minuscule. Această simplificare a ideii nu este un accident: imaginea supraviețuiește pentru mai mult timp. Edițiile apărute ulterior, prescurtate și bogat ilustrate, au diminuat radicalismul textului și au privilegiat spectaculosul, convertind satira lui Swift într-o aventură pentru copii. În timp ce Lilliput domină Pop culture, Cartea IV rămâne segmentul cel mai incomod. Societatea Houyhnhnmilor și ființele Yahoo produc o critică a naturii umane care depășește registrul comic. Cu toate acestea, eseul lui George www.zilesinopti.ro

Cât despre preluările în cinematografie, filmul animat realizat de Fleischer Studios în 1939, Gulliver’s Travels, unul dintre primele lungmetraje animate produse în Statele Unite, a fixat iconografia lui Lilliput în cultura de masă. În 1960, producția britanică The 3 Worlds of Gulliver a surprins prin efectele speciale, iar miniseria NBC din 1996, cu Ted Danson, a fost una dintre puținele adaptări care a inclus și episodul Houyhnhnmilor. În 2010, filmul cu Jack Black a reinterpretat povestea într-o cheie comică contemporană, folosind mitul disproporției pentru a ironiza cultura media și a infantiliza adultul modern. Diferența dintre aceste versiuni demonstrează versatilitatea materialului narativ. Gulliver poate fi basm, film de familie, satiră geopolitică sau comedie corporatistă. Episodul insulei zburătoare Laputa a beneficiat de o posteritate aparte, conceptul orașului plutitor fiind recuperat de cinematografia și literatura SF, iar filmul de animație japonez Tenkū no Shiro Laputa (1986), de exemplu, al lui Hayao Miyazaki, preia explicit numele insulei. Ironia este evidentă: o satiră a științei speculative a devenit resursă pentru imaginarul tehnologic modern.

În benzile desenate contemporane, scena lui Gulliver legat este frecvent citată vizual, chiar fără a numi sursa. Serii precum The League of Extraordinary Gentlemen reintroduc universul swiftian în contextul literaturii fantastice victoriene. În cultura meme digitală, imaginea gigantului imobilizat a devenit schemă universală pentru a ilustra presiunea colectivă sau blocajul instituțional. Influența lui Gulliver’s Travels depășește însă sfera divertismentului: în muzică, compozitorul Georg Philipp Telemann a realizat încă din 1728 o suită orchestrală inspirată de Lilliput și Brobdingnag, iar referințe moderne apar și în zona rock-ului conceptual. În astronomie, formațiuni de pe satelitul marțian Phobos poartă nume precum Laputa, iar în informatică regăsim termenii „big-endian” și „little-endian”. Romanul a fost citat și în literatură, inclusiv de Dostoievski, mitul fiind preluat chiar și în radio, prin serialul radiofonic britanic Brian Gulliver’s Travels (BBC, 2011–2012). Așadar, Gulliver reprezintă o adevărată infrastructură simbolică. Când folosim cuvântul „liliputan” fără să-l asociem cu 1726 sau când recunoaștem instantaneu imaginea uriașului înlănțuit, asistăm la dovada supremă a impactului pe care cartea l-a avut: mitul a devenit parte din modul nostru de a gândi lumea.

LETA POPESCU

„Sunt îndrăgostită de tot ce înseamnă teatru și forme de spectacol”

Pentru regizoarea şi dramaturga Leta

Popescu, 2025 a fost un an absolut remarcabil, nu doar din perspectiva consistenţei activităţii ei profesionale, fiind jalonat de patru premiere

- Cum se scrie Şeicspir / Shakespeare? (Teatrul de Nord, Satu Mare), Aer (Teatrul Metropolis, Bucureşti), Lalele, păsări şi beton (Reactor de creaţie şi experiment, Cluj), Lirda (Teatrul de Comedie, Bucureşti) -, dar şi prin validarea calităţii demersurilor sale artistice, deopotrivă de către breaslă şi spectatori, indiferent că am avea în vedere multiplele nominalizări la Premiile UNITER pentru Regina nopţii (Teatrul Dramatic Fani Tardini, Galaţi) sau mutarea din acest început de an a spectacolului Lirda în cea mai încăpătoare sală a teatrului datorită interesului constant mare al publicului. Toate acestea au constituit o bază substanţială pentru explorarea prin dialog a multiversului uneia dintre cele mai originale creatoare din peisajul teatral românesc, iar ca punct de plecare am ales premiera din luna martie a spectacolului pe care LETA POPESCU îl pune în scenă la Teatrul Nottara din Bucureşti, dramatizarea Almei Klein a bestseller-ului Lapte negru, scris de Elif Shafak, mai ales că acesta vine să rotunjească o căutare cu rădăcini inclusiv în plan personal.

negru (repetiții), 2026

Leta, din spusele tale, Lapte negru încheie o tetralogie centrată pe actriţe, în care “am vrut să explorăm legătura dintre materialul brut și universul personajelor”. În precedentele spectacole - Aer, Lalele, păsări şi beton, Lirda -, ai avut un rol decisiv în modelarea textului interpretat pe scenă, pe când aici clădeşti pe adaptarea memoriilor unei scriitoare care descrie într-o formă imaginativă experienţa depresiei postnatale. Ce aduce complementar această poveste astfel încât să o incluzi într-o tetralogie personală? Este o tetralogie pentru că vorbim exclusiv despre un univers feminin. Dacă în alte spectacole ale mele mai vizăm și alte lumi și ne uităm și la bărbați sau copii, în acestea patru ne-am concentrat pe teme pur feminine sau feministe. Folosesc pluralul pentru că în toate am lucrat cu Bogdan

Spătaru, cu care colaborez de la Dual [performance teatral non-verbal care a avut premiera în 2022, la Teatrelli - n.r.] şi care a rămas partenerul meu scenograf pentru eternitate, de unde și acele legături cu materialele de care am pomenit... fiind un cuplu soț-soție, viața noastră este în jurul acestor spectacole și a discuțiilor despre limbaje teatrale. Întorcându-mă la spectacolul Lapte negru, nu cred că e vorba neapărat despre o scriitoare și despre depresia postnatală, ci mai degrabă despre întrebarea dacă o artistă poate fi și mamă, iar asta e ceva care m-a interesat pe mine în mod personal, eu însămi fiind o artistă la vârsta la care ceasul biologic zice că poate ar fi cazul să facem niște copii. Acest tip de frământare continuă mi-a atras atenția în textul lui Elif Shafak... la ce renunți când vrei să faci un copil și ce câștigi? De altfel, în romanul Lapte negru, care este unul autobiografic, depresia apare la final, în câteva pagini, deci nu are ca subiect în sine depresia postnatală, ci este traseul unei scriitoare de la primul gând că ar putea fi mamă şi îndoielile prin care trece până ajunge să facă un

copil, are o depresie postnatală și folosește apoi scrisul ca terapie a acestei depresii.

Referindu-te la spectacolul Lapte negru, mai spuneai şi că acesta “continuă seria de spectacole de teatru popular, un proiect de regie care m-a făcut să mă îndrăgostesc de ideea de spectacol de sală mare, pentru un public de audiență generală”. De ce crezi că o poveste scenică despre o femeie cu o profesie aparte, aflată într-o criză personală foarte specifică poate atrage un public larg?

Pentru mine, audiența generală este legată și de subiect, bineînţeles, dar și de limbajul estetic, iar atunci când spun că e un spectacol de teatru popular, mă refer la anumite decizii ale mele legate de lucruri despre care intuiesc sau știu că vor prinde la publicul larg... ştiu, pentru că, dincolo de intuiții, unele sunt lucruri pur tehnice care îți îngustează audiența generală, precum acelea că nu se folosește limbaj vulgar sau că nu ai nuditate. Dacă ar fi să mă raportez la tetralogie, nici Aer şi nici Lalele, păsări şi beton de la Cluj nu sunt spectacole de teatru popular, dar în schimb, Lirda este un spectacol de

teatru popular urban şi la fel este acum şi Lapte negru. Am adăugat ‘urban’ doar ca să facem distincția faţă de Regina nopții, care este teatru popular despre mediul rural, asta neînsemnând că ar trata o temă cu țărani. Revenind la spectacolul Lapte negru, mie mi se pare că întrebarea ‘Poți să faci două lucruri deodată în același timp, fără să sacrifici nimic?’ este una de audiență generală, adică nu e vorba doar despre o scriitoare, ci despre o carieră, în general, şi nu e vorba despre a face sau nu copii, ci despre a lua o decizie foarte importantă pentru viaţa ta. Lapte negru este, în fond, o poveste, iar ceea ce încerc eu să brodez pe dedesubt este un manifest despre povești, pentru că mă întreb ce rol mai avem noi, artiștii, și ce rol are arta în acest moment, într-o lume cu atâta demagogie politică, cu atâta război, cu atâta Putin, cu atâta Trump? Cu siguranță, arta nu poate să îi schimbe pe acești tirani barbari ai contemporaneității, dar poate să-i întrețină drepți pe cei care se luptă cu toate problemele generate de aceştia. [...]

Citiţi interviul complet cu LETA POPESCU pe www.zilesinopti.ro

Prin lentila alt ra

La aproape două secole de la realizarea primei fotografii în 1826 - 1827, acest mediu rămâne dinamic și expresiv, modelat de cei din spatele aparatelor de fotografiat și de felul în care vedem, ne imaginăm și ne amintim. În 2026, această formă de exprimare artistică ocupă un loc important în spațiile expoziționale, prin artiști fotografi din întreaga lume, influențați de istorii și sensibilități diferite, ale căror lucrări se situează între documentar, ficțiune, intimitate și experiment. Iată câteva dintre expozițiile care ne așteaptă în acest an.

Brassaï (1899-1984) sau „the eye of Paris”, așa cum l-a supranumit scriitorul Henry Miller, este unul dintre cei mai renumiți fotografi din istorie. La început, acest mediu era doar un instrument de documentare pentru articolele pe care le scria ca jurnalist, însă devine fascinat de fotografie și începe să călătorească prin Paris, surprinzând imagini nocturne ale scenelor stranii de pe străzi și ale vieții de noapte scandaloase din baruri și bordeluri, definind o nouă eră a fotografiei urbane. The Secret Signs of Paris, de la Moderna Museet, Stockholm (28 martie - 4 octombrie), reunește aproape 100 de fotografii realizate de artist în timpul acestor plimbări.

Martin Parr (1952-2025), fotojurnalist britanic, a devenit cunoscut pentru felul în care surprindea particularitățile vieții cotidiene, cu o paletă de culori vibrante și un umor subtil. De mai bine de cinci decenii, observă lumea dintr-o perspectivă detașată, scoțând la iveală contrastele sociale, excesele turismului de masă, consumerismul exagerat și relația complicată a oamenilor cu mediul înconjurător. Stilul său, înrădăcinat în tradiția satirei britanice, combina ironia cu umorul sec pentru a oferi un portret lucid, adesea nemilos, al societății moderne. Global Warning, de la Jeu de Paume, Paris, deschisă până pe 24 mai, reunește lucrări reprezentative din cariera sa, din perioada anilor ’70, care capătă o nouă rezonanță în contextul lumii contemporane.

Warning lucrări reprezentative din cariera sa, din perioada anilor ’70, care capătă o nouă rezonanță în contextul lumii contemporane.

www.zilesinopti.ro

De-a lungul anilor, obiectivul lui Annie Leibovitz (n. 1949) a imortalizat unele dintre cele mai iconice portrete ale ultimelor trei decenii, de la lideri mondiali și moguli la actori și staruri rock. Recunoscută pentru capturile sale teatrale, intime și cu o puternică prezență narativă, Leibovitz a modelat limbajul vizual al fotografiei contemporane. Arta ei se situează între documentar și ficțiune, combinând realismul cu scenografia, dezvăluind personalitatea și povestea fiecărui subiect. Wonderland, de la The MOP Foundation, Coruña, deschisă până pe 1 mai, reunește întreaga gamă de fotografie de modă a lui Leibovitz, de la colaborările sale timpurii cu The Rolling Stones până la instalații imersive și printuri inedite.

Arta lui Seydou Keïta (1921/23-2001) era un fel de documentare a evoluției comunității din Mali, prin alegerea fundalului, a accesoriilor și a hainelor, de la podoabe tradiționale până la costume europene. Fotograf autodidact, portretele sale îndrăznețe, dar intime, au început să circule în Africa de Vest, ulterior zguduind lumea artei occidentale, consolidând poziția lui Keïta ca principal fotograf de studio al Africii secolului XX. A Tactile Lens, de la Brooklyn Museum, New York, deschisă până pe 17 mai, include fotografii iconice, portrete inedite, textile și obiecte personale ale legendarului fotograf malian.

Renumit fotograf de modă și regizor britanic, Tim Walker (n. 1970) s-a remarcat prin stilul suprarealist, excentric, aproape bizar, inspirat din basme. Decorul elaborat și recuzita supradimensionată i-a permis ca în ședințele sale să îmbine moda cu arta narativă. A fotografiat personalități celebre, printre care Chappell Roan, Lady Gaga, Hunter Schafer și Frank Ocean, iar lucrările sale au apărut în reviste internaționale precum Vogue, Vanity Fair, Another Man și i-D. Fairyland: Love and Legends, de la National Portrait Gallery, Londra (8 octombrie 2026 - 31 ianuarie 2027), va fi o explorare a identității queer, a comunității și a iubirii prin prisma portretelor și peisajelor fantastice create de fotograful britanic.

Rafael Pavarotti (n. 1993), fotograf afro-indigen brazilian, și-a atribuit paleta de culori bogate și vibrante a fotografiilor sale peisajelor cotidiene din copilărie. Fotografia sa pune în evidență corpurile subreprezentate și abordează problemele sociale și politice din cadrul modei. Imaginile sale, uneori Pop, alteori suprarealiste, spun povești născute din dialogul cu modelele și din propriile lor amintiri. Rafael Pavarotti, photographe, de la Musée des Arts Décoratifs, Paris (23 septembre 2026 - 7 februarie 2027), urmărește parcursul său profesional, de la copertele unor reviste importante de modă și portrete de personalități până la campaniile pentru branduri iconice.

Spectacolul Lord of the Dance, creat de Michael Flatley, vizionarul performer şi coregraf care a reinventat dansul irlandez tradiţional prin încorporarea de noi ritmuri şi mişcări din dansul contemporan, făcându-l apoi popular pe întreg mapamondul, a avut premiera la Dublin, pe 2 iulie 1996, ajungând apoi, în decursul timpului, la peste 60 de milioane de oameni, în peste 1000 de locații de pe toate continentele. Firesc, turneul internaţional aniversar al show-ului, „30 Years of Standing Ovations”, care include în program şi două reprezentaţii deja aproape sold-out în România, la Cluj (2 aprilie, BT Arena) şi Bucureşti (3 aprilie, Sala Palatului), a debutat într-un mod fastuos chiar în spaţiul din Dublin în care a început povestea - fosta Point Theatre, actuala 3Arena -, unde peste 7.000 de spectatori au ovaţionat în seara de 5 februarie prezenţa pe scenă a mai multor generaţii de performeri, de la “veteranii” care au scris o pagină importantă în istoria culturii moderne a ţării lor atunci, în 1996, până la cei 30 de copii irlandezi pasionaţi de dans, selectaţi special pentru evenimentul de celebrare.

Afost o seară magică deopotrivă pentru artişti, spectatori şi, nu în ultimul rând, pentru creatorul LOTD, deja legendarul MICHAEL FLATLEY, care, deşi s-a retras din lumina reflectoarelor ca performer în 2016, nu a rezistat tentaţiei de a intra pentru câteva clipe în ritm alături de ansamblu şi de cei doi tineri “lorzi ai dansului” cărora le-a predat ştafeta, Macaulay Selwood şi Lucas Lawton, fapt care ne-a amintit de o remarcă pe care creatorul Lord of the Dance a făcut-o într-un interviu acordat Zile şi Nopţi cu ceva vreme în urmă: “Nu poate exista un mare general fără o mare armată în spatele său, aşa cum degeaba există o armată mare dacă îi lipseşte un general capabil să o conducă. Pentru mine, cel mai important a fost mereu să reuşesc să le arăt exact ceea ce vreau dansatorilor mei... deci nu să le povestesc ce vreau, ci să le arăt, să dansez în faţa lor, şi am făcut-o în fiecare zi, de fiecare dată când am simţit că e nevoie de asta. Nu m-am oprit nicio secundă, niciodată, din asta! Eram deja acolo când ei soseau la sală şi plecam seara ultimul... rămâneam cel din urmă încălţat cu papucii de dans. Altfel nu poţi ajunge să creezi un asemenea spectacol. Cred că, pe de-o parte, ăsta e un har, şi pe de alta un blestem, fiindcă mintea mea rămâne permanent setată în zona asta”.

Dansul, un limbaj universal cu accent... irlandez

Încă de la premiera irlandeză a show-ului aniversar, a devenit limpede că acesta reprezintă un mustsee pentru orice iubitor al dansului ca limbaj de comunicare, chiar şi pentru publicul deja familiarizat cu efervescenţa performanțelor LOTD, întrucât narativul dezvoltat coregrafic în jurul conceptului de spectacol - acea componentă teatrală de tip Broadway pe care Flately caută să o înglobeze de obicei - este mult mai bine închegat, coerent şi accesibil publicului larg pe diverse layere, dincolo de ritmurile irlandeze şi simbolistica mitologică tradiţională, dar fără a se îndepărta niciun moment de rădăcinile sale artistice sau de integritatea dansului. La această reuşită contribuie esenţial epicul OST cu accente Pop creat de Gerard Fahey, costumele flashy ce se apropie de estetica de tip Camp şi lucrul atent al dansatorilor, sub supervizarea maestrei de dans Marie Duffy Pask (care a împlinit recent 80 de ani), pe racordurile de mişcare între scene. Se poate presupune însă că impresionanta forţă dramatică a poveştii pe care Lord of the Dance o prezintă pe scenă, cu a sa confruntare dinamică între bine şi rău, îşi trage seva din propria luptă a lui Michael Flatley cu forma agresivă de cancer cu care a fost diagnosticat în 2023, luptă pe care o poartă în continuare fără să abdice.

Dincolo de calităţile sale artistice de necontestat, continuă să uimească vitalitatea şi perseverenţa lui Michael Flatley (n. 1958), care, la numai 17 ani, devenea campion mondial la Irish Dance, pentru ca, în scurt timp, să se remarce inclusiv prin talentul coregrafic, iar spectacole precum Riverdance, Lord of the Dance sau Feet of Flames să îl transforme într-un icon global al culturii Pop. Ceea ce îl animă însă în ultimii ani, din spusele sale, sunt întâlnirile cu “oameni care nu sunt niciodată sătui de a explora locuri în care n-au mai fost, iar misia mea a fost mereu să ajung în sufletul lor şi să scot la suprafaţă acel talent special care există în ei deseori fără ca ei să-şi dea seama de dimensiunea propriului har. Şi, dacă am succes în încercarea mea, unii ajung să-mi arate ceva ce nici măcar eu n-am bănuit că sălăşluieşte în ei... şi asta e minunat!”. Dacă judecăm după interpretarea tinerilor dansatori şi muzicieni care susţin show-ul „30 Years of Standing Ovations”, putem spune fără rezerve că Michael Flatley are toate motivele să meargă înainte cu Lord of the Dance, iar publicul român să nu rateze şansa de a trăi pe viu experienţa oferită în spectacole de colectivul care le vorbeşte prin dans cu un savuros accent irlandez.

Cum a început povestea ta cu arta tatuajelor?

A fost o alegere spontană sau ceva planificat în timp?

Totul a început la școală, sub formă de joacă: îmi desenam colegii pe piele în timpul orelor. În paralel cu asta, urmăream fascinată reality showurile despre saloane de tatuaje din perioada respectivă. Țin minte că îmi spuneam „Wow, cât de tare ar fi să ajung să fac asta într-o zi. Dar e imposibil. Ce-o să zică lumea?”.

Ai o formare clasică sau ai învățat totul din practică? Cum ți-ai defini stilul personal ca tattoo artist?

Aici trebuie să le dau credit părinților mei, care m-au susținut de când am luat creionul în mână pentru prima dată. Ei m-au încurajat să urmez

raLUCa FrĂȚiLĂ

„Un tatuaj reușit înseamnă, în primul rând, satisfacția clientului”

Raluca Frățilă are 30 de ani și este din Brașov. Tatuează din 2017, însă desenează de când se știe. Îi place să experimenteze arta în toate formele ei, iar în prezent este co-owner la salonul de tatuaje Hot Honey din București.

școala de arte încă din clasa a V-a. Sunt foarte recunoscătoare pentru asta, având în vedere că mentalitatea generală a părinților în perioada respectivă era „cu arta mori de foame”. Am absolvit Liceul de Arte Plastice „Hans Mattis Teutsch” din Brașov, ca apoi să-mi urmez pasiunea pentru design la UAD Cluj Napoca. Acolo, însă, am realizat că nu este ăsta drumul meu și am luat decizia să-mi urmez visul din copilărie. Așa am ajuns ucenică la Bas Tattoo, unde am găsit o echipă de oameni minunați, care m-au ajutat să-mi încep cariera de tattoo artist într-un mod cât se poate de frumos și profesionist. Odată cu pandemia, m-am mutat în București, unde am lucrat timp de trei ani la un alt salon și unde am cunoscut-o pe Alessia, prietena și colega mea, împreună cu care am

deschis în 2024 Hot Honey Tattoo. Nu știu dacă pot defini cumva stilul meu, întotdeauna mi-a plăcut să experimentez tehnici noi, important este, însă, să-mi pun amprenta personală în fiecare lucrare pe care o fac.

Ce înseamnă pentru tine un „tatuaj reușit”?

Doar tehnic sau și emoțional?

Un tatuaj reușit înseamnă, în primul rând, satisfacția clientului. Bineînțeles că e importantă și partea tehnică, deoarece criticul interior îmi spune întotdeauna ce aș fi putut să fac mai bine.

Cum reușești să transformi o idee vagă a clientului într-o operă de artă personală?

Pentru mine, clientul cu o idee vagă este clientul ideal, pentru că îmi oferă un punct de pornire, dar îmi lasă mână liberă în rest. Cu răbdare și comunicare se ajunge întotdeauna la un rezultat bun.

Ai vreo poveste de client care ți-a rămas în minte și pe care o porți cu tine?

Am multe povești crazy cu clienți, dar relativ recent m-a impresionat un client care a venit la tatuat împreună cu bunica lui (da, s-au tatuat amândoi). A fost o experiență neașteptată și foarte wholesome.

Care au fost lucrările care ți-au ridicat cele mai mari provocări?

Lucrările care îmi ridică mie cele mai mari provocări sunt întotdeauna coverup-urile (de cicatrici sau tatuaje vechi), dar simt că sunt și cele care aduc cea mai mare satisfacție.

Care este partea preferată a procesului: schițarea, tatuarea propriu-zisă, reacția clientului?

Îmi place tot procesul de tatuat, fiecare pas are farmecul său, însă reacția clientului încheie întrun mod frumos procesul de fiecare dată.

Ce sfaturi ai pentru cineva care își face primul tatuaj?

Dacă urmează să-ți faci primul tatuaj, te sfătuiesc în primul rând să faci un research serios. Cel mai important lucru este să găsești artistul potrivit,

de acolo, lucrurile merg de la sine. Dacă ai orice îndoială în timpul procesului de tatuat, nu ezita să întrebi. În rest hidratează-te, mănâncă și dormi bine înainte și nu uita să te bucuri de experiență!

Ce obstacole ai întâmpinat în parcursul tău ca tattoo artist și cum le-ai depășit?

Fiind destul de introvertită, comunicarea cu clientul a fost la început cea mai challenging parte a acestui job. Însă, odată cu experiența, a ajuns să-mi placă cu adevărat să interacționez cu oamenii, iar acum este o adevărată plăcere să le aduc la viață ideile.

Cum vezi evoluția industriei de tatuaje în România? Ce s-a schimbat în ultimii ani?

Observ că numărul tatuatorilor este în continuă creștere și, din păcate, acest lucru face uneori ca meseria să fie tratată cu mai puțină seriozitate decât ar merita. Am crezut mereu că există loc pentru toată lumea în această industrie, însă este esențial să nu pierdem din vedere responsabilitatea majoră pe care o avem față de client și față de actul în sine al tatuajului. Într-o notă mai optimistă, mă bucur să văd evoluția acestei industrii și în România, o industrie care până nu demult era puternic marcat de tabuuri. Astăzi avem artiști din ce în ce mai buni, saloane extrem de profesioniste și convenții care se ridică la nivelul celor internaționale.

DiaLOGUri FĂrĂ NOte

De vorbă cu GEOFF TATE despre „Operation: Mindcrime”

Capitolul Muzică este susținut de aNiVerSare

Electromures

Chick Corea Elektric Band Întoarcere... la viitor

ALFREDO RODRÍGUEZ

Un pianist de Grammy și muzica sa fără frontiere

Cu două decenii în urmă, la vârsta de numai 20 de ani, cubanezul Alfredo Rodríguez a fost unul dintre cei 12 pianişti din întreaga lume selectat să performeze în cadrul Montreux Jazz Festival, unde i-a atras atenţia celebrului producător, compozitor şi trompetist

Quincy Jones, care i-a devenit mentor. A fost un moment crucial pentru cariera tânărului de formaţie clasică, care îşi consolidase tehnica, printre altele, la Conservatorul Amadeo Roldán și la Instituto Superior de Arte din Havana, până să înceapă să cocheteze cu Jazz-ul după ce a ascultat la 15 ani The Köln Concert al lui Keith Jarrett, dar şi încurajat de premiul câştigat în cadrul ediţiei JoJazz din 2003, competiţie dedicată tinerelor talente organizată de Institutul Cubanez de Muzică.

Inspirat de întâlnirea cu influentul producător american să continue pe acest drum, ALFREDO RODRÍGUEZ, alături de părintele sau, fost cântăreţ şi prezentator TV, a ales să părăsească Havana şi să locuiască o perioadă în Mexic, înainte ca, în 2009, să încerce să treacă frontiera în Texas, având doar hainele de pe el şi o valiză plină cu partituri. După ore de interogatoriu, i s-a permis să intre în SUA şi un nou capitol al poveştii sale avea să înceapă. “I just told them the truth: I’m here to pursue my dreams; I’m here to learn; I’m here because I want to play music”, au auzit poliţiştii de la cel care avea să devină unul dintre cei mai spectaculoși pianiști de Jazz ai generației sale, iar prima lui compoziţie creată pe tărâm american avea să fie... Crossing the Border. Pentru Alfredo Rodríguez, care va fi anul acesta unul dintre headlinerii Brașov Jazz & Blues Festival (14-16 august), graniţele nu au părut să aibă niciodată importanţă, nici geografic, dar nici artistic sau stilistic, pentru că el îmbină într-un sound profund personal

virtuozitatea conferită de exerciţiul în muzica clasică, improvizația fără limite auto-impuse, specifică Jazz-ului contemporan, și rădăcinile sale afro-cubaneze, iar asta se simte pe fiecare dintre albumele lui, de la Sounds of Space (2012), compendiu de Latin Jazz post-modern care ne plimbă din Qbafrica (piesă dedicată lui Quincy Jones) spre Transculturation, trecând prin The Invasion Parade, ce include Guantanamera, pentru care a fost nominalizat la Grammy în 2015, până la Take Cover!, lansat în ianuarie 2026, care conţine piese iconice din spaţiul caraibian şi cubanez reimaginate.

Dincolo de temele identitare sau de dialogul cultural pe care îl propune, combinând energia specific afro-cubaneză cu improvizația sofisticată a Jazz-ului contemporan, muzica transfrontalieră a lui Alfredo Rodríguez “vorbeşte” publicului în primul rând despre libertate în spirit şi creaţie, iar această libertate face cu adevărat din concertul său din vară, de la Braşov, o experiență must see & listen

Ce ascultăm în luna martie

La începutul primăverii ascultăm pop britanic proaspăt, bine produs și fredonabil, muzici ambientale liniștitoare și meditative și, totodată, ne delectăm și cu explorările sonore electronice ale fostului solist al trupei britanice The Smiths.

Raye

This Music

May Contain Hope

Anul trecut, artista britanică Raye făcea furori cu hitul Where Is My Husband!, o piesă cu arome 60s în care protagonista, sătulă de imprevizibilitatea scenei de dating actuale, călătorește într-o lume idealizată în care soțul ei perfect pare că tot întârzie. Noul album conceptual, organizat sub forma celor patru anotimpuri, reprezintă cea de-a doua lansare discografică din cariera artistei, în contextul în care turneul de promovare se desfășoară deja cu casa închisă în arenele de concert ale Europei și Statelor Unite. Descris drept ,,medicament” pentru propriul suflet, This Music May Contain Hope conține atât hitul Where Is My Husband!, cât și alte cântece menite să servească drept ,,îmbrățișări” pentru publicul care are nevoie de suport emoțional.

Moby

Future Quiet

A trecut ceva timp de când muzica electronică ce însoțea petrecerile britanicilor îl conținea negreșit și pe Moby, ilustru arhitect al muzicii instrumentale din anii ’90, însă noul album nu ne face nici să țopăim, nici să mergem în club. Așa cum îi spune numele, Future Quiet este o lansare liniștită și ambientală, axată pe pian și orchestră, reprezentând interesele eclectice ale creatorului.

Morrissey

Make-up Is a Lie

„Când eram tânăr, cântam în trupe punk și puneam muzică foarte tare, dar simțeam și nevoia de a mă refugia în muzici ambientale, precum Cocteau Twins, Eno sau Bowie. Future Quiet este clar produsul acelor in uențe” declară Moby, artist ce explorează posibilitățile artei sunetelor de peste 40 de ani.

În ultima perioadă numărăm pe degete concertele pe care fostul lider al The Smiths le susține și uităm avalanșa de show-uri anulate în ultimul moment (așa cum a fost cazul și al celui de la București, de anul trecut). În mod interesant, fanii lui Morrissey se scaldă în imprevizibilitatea artistului, iar noua lansare ni-l prezintă creând muzică fără influențele caselor de discuri, căci albumul trebuia lansat inițial în 2023, fără prezența vreunui contract de distribuție. Redenumit

și distribuit acum de Sire Records,

Make-up Is a Lie ne prezintă un muzician ce explorează livrări

vocale extravagante și poetice, ritmuri electronice și mesaje sociale puternice. în muzici ambientale, , posibilitățile

Moby

De vorbă cu GEOFF TATE despre „Operation: Mindcrime”

NGeoff, concertul de la Bucureşti face parte din turneul pe care l-ai intitulat

Operation: Mindcrime - The Final Chapter. Care este semnificația cuvântului „final” din titlu, la ce referă?

ominalizat la Premiile Grammy și câștigător al mai multor discuri de platină cu trupa Queensrÿche, alături de care a vândut peste 20 de milioane de albume, Geoff Tate, unul dintre cei mai importanți vocaliști din istoria Rock-ului, va susține pe 5 aprilie, în clubul bucureștean Quantic, un show special, denumit Operation: Mindcrime – The Final Chapter”. Geoff Tate revine în România după memorabilul recital de la Festivalul Posada Rock 2025, iar viitoarea sa apariție live a fost un bun prilej pentru a răsfoi câteva file din povestea celebrei “operațiuni”, ținând cont că albumul original, devenit un instant classic la finele anilor ’80, a beneficiat de un sequel, Operation: Mindcrime II, care aniversează 20 de ani de la lansare chiar pe 4 aprilie, în ajunul cântării de la noi, iar apetitul pentru conceptualizare al lui Geoff Tate l-a determinat să meargă apoi mai departe creativ cu aprofundarea tematicilor socioeconomice în trilogia The Key – Ressurection – The New Reality, înregistrată cu trupa sa post-Queensrÿche, Operation Mindcrime, între 2015 și 2017. De fapt, văzând ce se petrece acum în lume, nu putem să nu ne întrebăm dacă GEOFF TATE n-a fost un vizionar cu două decenii în urmă, când ne cânta, pe O:M II, „ e news can't wait to promote / All the bullshit this government is selling”. Prin urmare, am fost curioși să aflăm cum, dacă sau cât i s-a nuanțat perspectiva odată cu trecerea timpului.

Am interpretat Operation: Mindcrime de mai multe ori de-a lungul carierei mele, iar aceasta e ultima oară când intenționez să cânt întregul album pe parcursul unui concert. Probabil că voi continua să fac turnee pentru tot restul vieții, dar am dubii că-l voi mai interpreta vreodată în întregime. De aici vine, practic, acest “ultim capitol” din titlul turneului în mijlocul căruia mă aflu acum, fiindcă, altfel, povestea merge mai departe şi suntem chiar foarte aproape de a termina lucrul la Operation: Mindcrime III. Am programată o sesiune de studio peste câteva săptămâni în San Francisco și vom încerca atunci şi acolo să terminăm mixajul noului album, care spune povestea din perspectiva Dr. X. Mi s-a părut interesantă abordarea, pentru că primele două albume au fost

scrise în principal punând accentul pe Nikki, care este unul dintre cele trei personaje principale, alături de Mary și Dr. X. De-a lungul anilor, acest Doctor X a fost mereu lăsat cumva în afara cadrului, ca să zic așa, iar dacă stăm să ne gândim bine, nu am ajuns să îl cunoaștem cu adevărat. Nu știm, de fapt, ce îi determină acţiunile, ce gândește și care este motivația lui pentru a se comporta așa cum o face. Prin urmare, intenţionez să ofer nişte răspunsuri în noul album.

Întorcându-ne în timp, prima piesă pe care ai compus-o pentru Operation: Mindcrime din 1988 a fost chiar piesa care a dat titlul LP-ului. Cum ți-a venit ideea că în final trebuie să se ajungă la albumconcept?

o anume temă, concentrându-se cu adevărat pe efectele tehnologiei moderne asupra ființei umane. În fine, mi-am venit apoi această idee pentru albumul Operation: Mindcrime și am avut posibilitatea să experimentez mult pe partea de texte, cu forma poveştii, pe care am transformat-o în muzică. Cu alte cuvinte, cred că a fost o evoluție naturală pentru mine, din punct de vedere al compoziţiei, şi am ajuns la ceva ce mi-am dorit să fac dintotdeauna. Vezi tu,

Beatles până la Alice Cooper, şi, de exemplu, Genesis au avut un impact foarte puternic asupra mea în timpul copilăriei... așadar, Operation: Mindcrime a fost într-adevăr ceva ce mi-am dorit mereu să fac și să scriu.

Spuneai odată despre procesul tău de scriere că „ceea ce fac eu, în esență, este să spun povestea într-o manieră muzicală”. De unde apar însă embrioanele de poveşti? Pentru că temele pieselor tale sunt foarte diverse, de la relaţii şi dependență pe Frequency

scriu în acest tip de mediu de mai multă vreme. Trecând

cu o anume detaşare, poţi vedea că deja eram tentat

- n.r.], de exemplu, a fost un album orientat în ansamblu spre

Ei bine, eu îmi doream să scriu în acest tip de mediu de mai multă vreme. Trecând din nou prin primele două albume Queensrÿche, acum, cu o anume detaşare, poţi vedea că deja eram tentat să experimentez, inclusiv să scriu mai multe piese folosind aceeași temă, dar privind-o din unghiuri diferite. Cred că Rage for Order [al doilea album Queensrÿche, din 1986, care a precedat O:M - n.r. de exemplu, a fost un album orientat în ansamblu spre

www.zilesinopti.ro

eu am crescut influențat de albume orientate tematic, de înregistrări conceptuale, de la și am albume... cred că, după cea

Unknown la internet banking în trilogia scoasă cu trupa Operation: Mindcrime. Scriu doar despre ceea ce mă interesează cu adevărat sau despre ce trăiesc într-un moment sau altul al existenţei mele, dar cred că asta fac mai toţi muzicienii sau artiștii, adică nu sunt un caz singular. În fond, scrii despre ceea ce știi și ceea ce te interesează, iar eu am scris o sumedenie de cântece și am înregistrat multe albume... cred că, după cea mai recentă numărătoare, am 172 de piese publicate. Pentru mine este o modalitate de a căuta sensuri şi semnificaţii, pe care cred că o împărtășesc mulți muzicieni și artiști, este vorba de nevoia de a te descoperi pe tine însuți și de a te exprima într-un fel sau

căuta sensuri şi semnificaţii, altul. [...]

Citiţi interviul complet cu GEOFF TATE pe www.zilesinopti.ro

Chick Corea Elektric Band

Întoarcere... la viitor

Multe lucruri au dominat peisajul culturii pop al Statelor Unite în anii ’80, fie că vorbim despre sâcâitoarea prezență pe radio a lui Phil Collins sau cântecele despre lupta clasei de mijloc scrise de Bruce Springsteen. În plus, moartea clinică a radioului și apariția sintetizatoarelor au transformat masiv felul în care muzica pop era produsă și consumată: Genesis au renunțat la măsurile compuse, Phil Collins a înlocuit complexitatea discursului progresiv la setul de tobe cu memorabilitatea baladelor de dragoste, iar spre coșmarul fanilor timpurii, Queen se îmbrăcau în femei și cântau disco, îmbrățișând fără rețineri inevitabilele schimbări ale industriei muzicale.

În 1986, an în care hard rock-ul celor de la Bon Jovi nu era o muzică gentrificată, ci din contră, domina playlist-ul MTV, Chick Corea Elektric Band își lansa albumul de debut în formula Chick Corea (pian și sintetizatoare), Dave Weckl (tobe), Scott Henderson și Carlos Rios (chitară) și John Patitucci (chitară bas).

Fără a renunța la virtuozitatea interpretativă specifică fiecărui instrumentist, LP-ul omonim reușește să se plaseze strategic în centrul modificărilor producției muzicale optzeciste: sintetizatoarele își fac simțită prezența în mod continuu, piesele sunt scurte și memorabile, iar setul de tobe al lui Weckl condimentează peisajul sonor cu bun gust, balans și intervenții tehnice complexe.

De fapt, una dintre esteticile sonore care plasează materialul discografic fix în centrul explorărilor celei de-a doua jumătăți a deceniului este efectul audio gated reverb, o descoperire accidentală de la finalul anilor ’70 a inginerului de sunet Hugh Padgham, prezentă pe hituri precum In The Air Tonight (Phil Collins) sau I Wanna Dance With Somebody

(Whitney Houston). Aplicat unei lovituri de tobă, ecoul este secționat brusc, fapt ce creează sunete fulgerătoare, perfecte pentru impactul cântecelor pop-rock. Astfel, fără să-și dorească, Padgham a schimbat decisiv sunetul muzicii de consum a anilor ’80, prin introducerea unui sunet de tobe masiv, original și plin de violență. Așadar, nu există nicio diferență între hiturile ’80 și explorările fusion ale lui Corea și Weckl, căci a fi cool în anii ’80 însemna să îmbrățișezi descoperirea lui Padgham și să renunți la sunetul mult mai organic al seturilor de tobe din deceniul precedent.

Spre deosebire de Return to Forever, proiectul lui Corea din anii ’70, Chick Corea Elektric Band adoptă fără rețineri noile descoperiri în materie de producție muzicală, înlocuind imperfecțiunile specifice înregistrărilor de studio cu piese în care virtuozitatea interpretativă și complexitatea compozițiilor se îmbină cu producții audio clare, aproape perfecte. În plus, dacă Return to Forever reprezenta o modalitate prin care Corea renunța la avangardă, cu scopul de a comunica mai bine cu publicul, atunci Elektric Band atinge un nou

apogeu în ceea ce privește accesibilitatea jazz fusion-ului, devenind un proiect cu un puternic succes comercial.

Desigur, reacțiile nu au întârziat să apară, mulți critici fiind dezamăgiți de producțiile „perfecte” și de estetica de „muzică de lift”. Cu toate acestea, istoria muzicii ne arată diverse asemenea schimbări de macaz primite cu rețineri, fie că aducem în discuție trecerea lui Bob Dylan de la acustic la electric sau transformarea Beatleșilor din puști din Liverpool în căutători spirituali cu barbă și plete. La 40 de ani de la lansare, se pare că singurul dezavantaj al discului Elektric Band este însăși dorința membrilor de a se racorda la sonoritățile vremii. Astfel, LP-ul pare mai degrabă un exponat de muzeu imposibil de extras din amalgamul de lansări cu producții audio identice, căci nu prezintă caracterul atemporal al unor discuri precum The Dark Side of the Moon (Pink Floyd) sau White Album (The Beatles). Cu toate acestea, poate că ar fi eronat să avem impresia că fiecare compozitor pleacă la drum cu scopul de a da naștere creațiilor nemuritoare. Până la urmă, știm că Chick și-a

dorit fix această apartenență la prezent, explorând noile posibilități tehnologice, cu riscul de a transforma albumul într-o capsulă a timpului.

În 2026, mulți utilizatori de pe Internet menționează faptul că albumul sună precum „muzica de mall”, iar recenziile condamnă sunetele „ieftine” ale sintetizatoarelor, lipsa dinamicii în interpretare și atmosfera sterilă, lipsită de emoție și profunzime. Totuși, dacă eliminăm producția controversată, muzicalitatea, entuziasmul și dialogul dintre legendarii muzicieni prezenți pe disc ne demonstrează genialitatea proiectului și ne oferă o porție de jazz-fusion autentic, ușor de ascultat, dar… greu de interpretat.

La jumătatea anilor ’80, The Chick Corea Elektric Band flirta cu viitorul, îmbinând complexitatea compozițiilor cu accesibilitatea specifică muzicii pop. Astăzi, nu ne rămâne decât să (re)descoperim albumul pe YouTube sau pe platformele de streaming, îmbrățișând și noi invențiile prezentului, spre dezamăgirea colecționarilor de viniluri, CD-uri și casete.

HARRY STYLES Între One Direction și... Disco, Occasionally

Harry Styles este departe de a fi un străin de cultura Pop. Dincolo de notorietatea câștigată în primii ani de carieră, când era membrul trupei One Direction, el s-a impus treptat ca un artist care își spune povestea în primul rând prin muzică, nu prin trenduri. Odată cu debutul solo, LP-ul Harry Styles (2017), a ales să își definească stilul muzical prin albume în care introspecția este un element central, iar publicul care se aștepta la piese pop în stilul

1D a fost surprins de influențele de classic rock și folk, ritmuri mai lente și accentul pus pe emoție.

Sign of the Times a devenit rapid una dintre cele mai ascultate piese ale acestui album, o baladă amplă, încărcată de melancolie, care vorbește despre fragilitate, pierdere și nevoia de regăsire a sinelui. Această primă etapă solo a fost, în esență, o schimbare și o delimitare clară față de trecut. Harry Styles a ales să nu concureze cu imaginea sa anterioară, oferindu-ne un nou stil care îi reflecta interesele muzicale reale.

intimitate. Titlul sugerează un spațiu personal, familial, iar muzica reflectă exact acest lucru. As It Was surprinde tema schimbării și a nostalgiei, devenind rapid una dintre cele mai recognoscibile piese ale carierei sale.

În 2019, odată cu lansarea lui Fine Line, stilul artistic al lui Styles s-a deschis și mai mult către valorificarea emoției prin muzică. Piesele vorbesc despre iubire în toate formele ei – intensă, dureroasă sau eliberatoare.

intensă, dureroasă sau eliberatoare. Adore You și

rezultatul unui

Harry’s House nu este un album care caută să impresioneze prin piese previzibile, ci prin sinceritatea emoțiilor transmise. Este artist care pare împăcat cu sine, care nu mai simte nevoia să demonstreze anumite lucruri, ci doar să spună povești simple, dar relevante. Această maturitate artistică a fost apreciată atât de critici, cât și de public, consolidând poziția lui Harry Styles în topul celor mai influenți artiști Pop ai ultimului deceniu.

Watermelon Sugar vorbesc despre acele relații fericite care ne fac să fim plini de energie, în timp ce alte piese ale albumului, precum Falling, explorează nesiguranța și frica de pierdere a unei persoane.

lucruri, ci doar să spună povești

Pe 6 martie Styles s-a deschis și mai mult

cât

În 2022, Harry’s House schimbare de perspectivă. Dacă Line era despre intensitate, acest album vorbește despre liniște, stabilitate și

Harry’s House a adus o Fine era despre intensitate, acest album vorbește despre liniște, stabilitate și

Povestea lui Styles este departe de a se fi încheiat. 6 martie, acesta va lansa albumul Kiss All The Time. Disco, Occasionally, un proiect care stârnește deja curiozitatea fanilor și promite o nouă etapă creativă.

BTS revine pe scena K-Pop cu un nou album: Arirang

Pdespărțirea, reziliența și speranța. Astfel, alegerea acestui titlu sugerează o legătură emoțională puternică cu rădăcinile culturale și simbolice ale trupei.

Conform informațiilor oficiale, albumul va include 14 piese care reflectă atât traseul artistic al grupului, cât și perspectivele personale ale membrilor. Lansarea albumului vine după aproape patru ani de la ultimul proiect colectiv al BTS și marchează o nouă etapă în evoluția lor ca artiști. Faptul că membrii au lucrat împreună la material după o perioadă în care fiecare a explorat stiluri diferite și și-a consolidat identitatea solo creează așteptări ca noul album să fie memorabil.

rimăvara aceasta marchează un moment important pentru iubitorii genului muzical K-Pop: BTS revine cu un nou album, după o pauză de aproape patru ani. După ce toți cei șapte membri - RM, Jin, Suga, J-Hope, Jimin, V și Jungkook - și-au finalizat serviciul militar obligatoriu, trupa a anunțat oficial că va lansa un nou album complet pe 20 martie, moment care simbolizează întoarcerea lor ca grup unit, întrucât în ultimii ani aceștia au avut albume exclusiv solo. doar o nouă lansare muzicală, așteptare. Dincolo de cifre și date,

BTS a devenit un fenomen global prin capacitatea de a încorpora în piesele sale teme universale precum sănătatea mintală, presiunea socială sau maturizarea, într-o industrie dominată de formule superficiale. De asemenea, ceea ce îi diferențiază este autenticitatea, ce se reflectă în implicarea directă a membrilor în compoziția muzicală și storytelling, construind o discografie profund personală, dar coerentă, care a rezonat dincolo de barierele lingvistice.

Noul proiect poartă titlul Arirang, un nume cu rezonanță culturală

profundă în Coreea de Sud, fiind denumirea unui cântec tradițional vechi de sute de ani, inclus în patrimoniul cultural imaterial UNESCO, devenit simbol al identității coreene și asociat cu idei precum dorul,

De asemenea, albumul Arirang este însoțit de un anunț adiacent important: BTS va porni într-un turneu mondial extins începând din aprilie 2026, cel mai amplu din cariera lor, care va include concerte în Asia, Europa și America de Nord. Pentru fani, această revenire nu este doar o nouă lansare muzicală, ci și o reconectare emoțională cu trupa după ani de așteptare. Dincolo de cifre și date, revenirea BTS are ecou pentru că simbolizează atât regenerarea creativă a unuia dintre cele mai influente grupuri K-Pop din acest moment, cât și modul în care cultura coreeană s-a extins pe plan global, continuând să creeze momente de reuniune și destindere.

Dayna Stephens „Monk'D”

Orice s-ar spune

într-o discuție

între pasionații de jazz, un aspect e clar: Thelonious Monk a schimbat jocul. A fost alături de Charlie Parker și Dizzy Gillespie la geneza bebop-ului, dar sincopele lui ritmice, armoniile neconvenționale și punctuația excentrică au adus o nouă amprentă, nu doar o schimbare a regulilor. Monk, compozitorul, rămâne una dintre vocile distincte în dezvoltarea jazz-ului modern. Dayna Stephens celebrează muzica lui Thelonious Monk cu muzicieni perfect aleși şi cu o estetică a aranjamentului care păstrează admirabil esența. Îl recunoşti pe Monk la fiecare piesă, la fel cum simți un sound actualizat, rafinat, îmbucurător de accesibil. „Monk'd” a fost înregistrat într-o singură zi, în legendarul studio al lui Rudy Van Gelder, în formula Ethan Iverson – pian, Stephen Riley – saxofon, Eric McPherson – baterie și

Dayna Stephens – bas. Da, aici, Stephens preia integral un rol diferit. Cunoscut ca saxofonist remarcabil, cu un album de lider lansat tot în 2025, intitulat „Hopium”, de data asta explorează muzica lui Monk de pe scaunul basistului, formându-și starea și baza armonică din altă perspectivă. Nu e instrumentul lui principal, dar ne oferă dimensiunea unui artist cu o desăvârșită claritate interpretativă. Cvartetul a înregistrat cu minimum de repetiții și maximum de încredere, iar fiecare piesă reflectă buna lor dispoziție și sensibilitatea cu care se ascultă reciproc. Fără a modifica profilul lui Monk, albumul îl plasează muzical acolo unde a fost întotdeuna: viu, personal și plin de provocări.

TEXT DE ŞTEFAN CHIRIŢESCU

Pe GUStUL NOStrU

COSMIN DRAGOMIR | Al nu știu câtelea ceas

Capitolul Eat & Drink este susținut de GUrMaND HORIA GHIBUȚIU | Te saturi numai din privit!

Întâlnirea

mea cu vinul

Luminile calde din restaurant făceau paharele să strălucească discret, iar pe masă, între două farfurii care promiteau mai mult decât puteau duce, stătea lista de vinuri. „Alege tu”, mi-a spus cineva. E propoziția care desparte oamenii în două categorii: cei care zâmbesc relaxați și cei care ar prefera să rezolve o ecuație diferențială. Multă vreme am fost în a doua categorie. Pentru că vinul, pentru noi, e adesea doar „roșu sau alb”. Eventual „demisec, dacă nu e prea dulce”. Îl tratăm ca pe un detaliu. Ca pe fundal. Dar adevărul e că vinul nu e fundalul mesei. E coloana sonoră. Și, ca orice coloană sonoră, poate ridica scena sau o poate strica.

Prima mea lecție despre vin nu a venit dintr-un manual, nici de la vreo degustare sofisticată. A venit dintr-o mică jenă. Am comandat un roșu puternic, serios, aproape solemn, lângă un preparat delicat. Rezultatul? Vinul domina tot. Mâncarea dispărea. Atunci am început să citesc etichetele. Să caut sens în cuvinte care până atunci erau doar decor: Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Sauvignon Blanc. Nu, nu m-am transformat peste noapte într-un expert. Dar am descoperit că fiecare soi are o personalitate. Cabernetul e ca un personaj principal dintr-un roman rusesc: profund, intens, uneori dramatic. Pinot Noir e mai subtil, mai poetic, genul care șoptește, în loc să strige. Sauvignon Blanc e sprinten, luminos, cu o energie care te trezește.

Dintr-odată, alegerea nu mai era o loterie. Era o conversație. Apoi am realizat că vinul are geografie. Că într-un pahar încape un deal, o climă, un tip de sol, o tradiție. Când am descoperit podgoriile din Dealu Mare, am înțeles că România nu e doar un consumator tăcut de vin, ci un povestitor vechi. Când am citit despre Bordeaux, am înțeles de ce unele sticle sunt tratate aproape ca niște opere de artă. Nu e vorba despre snobism.

E vorba despre context. Așa cum un film devine mai interesant când știi cine l-a regizat, un vin capătă sens când știi de unde vine.

Cultura vinului nu înseamnă să reciți ani de recoltă ca pe date istorice. Înseamnă să înțelegi că în spatele gustului există un loc și niște oameni. Există și o dimensiune socială, pe care o ignorăm adesea. La o masă cu prieteni, când cineva întreabă „Ce vin luăm?”, nu e o întrebare banală. E o invitație la implicare. La participare. Când știi măcar câteva lucruri, că un alb sec merge bine cu pește, că un roșu lejer nu va acoperi gustul unei paste fine, că un vin prea dulce poate sufoca un desert delicat, nu mai ești spectator.

Paradoxul cel mai frumos e altul: cu cât înveți mai mult despre vin, cu atât bei mai puțin. Pentru că începi să guști. Să fii atent. Să cauți echilibru. Un minim de cultură a vinului te învață moderația. Îți amintește că scopul nu e să golești sticla, ci să înțelegi ce e în ea. Să o împarți. Să o discuți. Să o așezi lângă mâncare ca pe un partener, nu ca pe un concurent. Vinul devine astfel un exercițiu de atenție. Și, într-o lume în care facem totul pe fugă, atenția e un lux.

Al nu știu câtelea ceas

Mi se pare că ratăm toate ocaziile și nu mă refer la doar la fotbal sau ping pong. Sau beer pong. Avem undeva în sânge, în ADN (mai dă-l în sânge de ADN), vocația învinsului. Chiar și atunci când putem performa pare că nu suntem în stare, că ne place sau ne complacem să fim pierzători. Noi contra noastră. Și nu aș vrea să par că sunt tenor sau aplaudac în corul de bocitoare al nației. Nici la tribună, nici la trianglu. Observ, și câteodată mă aprind vremelnic, câteodată mă costernez condescendent. Alba-neagra, deloc gri. Ne-am furat pe rând scoarța, covorul din sufragerie, mocheta și acum imitația minimalistă, aia cool și la modă, de sub picioare. Și insistăm.

Pe lângă toate problemele interne, majoritatea rezolvabile destul de ușor (nu mă refer la taxe, impozite, birocrație și multitudinea de controale care sufocă un business), ne construim o imagine în afară care ar fi, probabil, mai bună prin absența noastră de la cele mai importante evenimente de profil din străinătate: mă refer la tot felul de târguri de turism, de vinuri, de gastronomie ș.a.m.d. În ultimii ani, aproape că nu e existat caz fără scandal. Și nu e vorba de cârcotelile vituperante ale celor lăsați pe dinafară din diferite motive sau din invidii maligne. Nu, pur și simplu, modul în care ne prezentăm este nu doar defectuos, ci chiar dăunător sănătății turistice a României. De cele mai multe ori este vina statului, prin diferite instituții subordonate, cele care se ocupă de prezența României la diferite târguri. Uneori, aceste instituții se ocupă de tot, alteori sunt doar mijlocitoare între expozanți și organizatori, uneori închiriază spațiul și se ocupă de construcția standurilor. De cele mai

multe ori o dă în bară. Cel mai recent caz este Wine Paris 2026 (căutați pe net articole cât să vă faceți o idee despre ce s-a întâmplat acolo și cum cramele prezente au reușit să evite interzicerea României timp de 10 ani). Bugetele pentru Târgul de turism de la Belgrad și cel de la Berlin (cel mai important, cel puțin, din Europa) au fost aprobate cu doar câteva zile (trei săptămâni) înainte. Asta, deși agendele sunt prezentate și aprobate de instituții încă de anul trecut. Iar statul, deși parafează aceste participări, reușește să le transforme în fiasco.

Ce vede potențialul cumpărător? Standuri improvizate, organizare pe genunchi, coli A4 printate pe loc și prinse cu bolduri în perdele negre. În ochii viitorilor clienți, România este la fel de seducătoare precum Baba Cloanța. Asta ca să nu ne mirăm de ce anul trecut, România a avut mai puțini turiști decât în comunism. Bașca, turismul nu mai are minister, a devenit o agenție în subordinea celui al digitalizării. O trecere lină de la minister la misterul turismului.

6 restaurante din România unde să mănânci o salată bună

Poate ai luat o pauză de la burgeri, pizza, coaste sau alte preparate grele și gătite și, la fel ca noi, ești în căutarea unei salate care să fie nu doar ușoară, ci și gustoasă, proaspătă și hrănitoare. Așadar, selecția de față e dedicată locurilor din România unde găsești salate care transformă un preparat simplu într-o experiență de going out în toată regula.

București

Ave Forchetta

 Matei Millo 5

 0748.883.205

Ave Forchetta este un restaurant italienesc cu un design urban, relaxat, perfect pentru un prânz stylish în centrul orașului. Salatele lor păstrează spiritul italian - mult verde, combinații echilibrate, texturi surprinzătoare - și sunt genul de preparate care te fac să scoți telefonul pentru câteva poze înainte de prima furculiță.

Brașov

Merazu

 Michael Weiss 2

 0775.154.056

Situat chiar în inima orașului, grecescul Merazu este genul de loc care îmbină atmosfera cozy cu plating-ul contemporan. Aici, salatele nu sunt doar o opțiune „light”, ci un preparat atent gândit, cu ingrediente fresh și combinații care pun accent pe gust, dar și pe echilibru.

Cluj

Olivo Bistro

 Bulevardul Eroilor 7

 0376.448.283

Cunoscut pentru cafeaua de specialitate și atmosfera vibrantă, Olivo Bistro este unul dintre locurile preferate ale clujenilor pentru întâlniri casual, brunch-uri sau work-frombistro days. Salatele din meniu sunt construite cu aceeași atenție la detalii ca și băuturile: ingrediente de sezon, combinații fresh și porții generoase.

www.zilesinopti.ro

Iași Bindu

 0753.869.371

La Bindu, experiența e despre echilibru, culoare și ingrediente atent alese. Meniul pune accent pe preparate care îți dau energie, iar salatele sunt printre vedetele caseicombinații creative, texturi variate și plating care transformă masa într-un mic ritual.

Timișoara Vinto

 Florimund Mercy 4  0770.670.409

Vinto e mai mult decât un wine bar, este un loc care aduce pe masă reinterpretări moderne ale bucătăriei

europene, cu ingrediente de sezon și multă grijă pentru detaliu. În meniul lor rotativ găsești și salate generoase, concepute pentru a fi savurate în companie, în stilul gastro-sharing.

Constanța

Planteat /it/

 Unirii 25  0770.431.742

Dacă vrei un brunch sănătos și plin de culoare, PlantEat /it/ este locul care îmbină creativitatea cu prospețimea. Meniul e construit în jurul ingredientelor naturale și opțiunilor vegane, iar salatele sunt atât de inspirat compuse, încât simți că mănânci artă.

Te saturi numai din privit!

Fenomenul pop culture al replicilor false, dar realiste și extrem de îmbietoare, create pentru a semăna cu mâncarea

Avem „Fake News” pe săturate, dar avem și „Fake Food” cu care să ne delectăm?

Nu de puține ori, când mai văd în HORECA de la noi replici ale unor legume sau ale unor fructe simulând vag un aspect natural, căpățâni de usturoi dolofane sau vinete obeze replicate la scară colosală, îmi vine pofta să le compar cu obiectele oribile pe care le făceam în primele clase de lucru manual din cocoloașe de hârtie înmuiate în apă, lăsate să se întărească și apoi vopsite naiv și nerealist - cel puțin, așa îmi ieșeau mie.

În alte locuri, însă, butaforia culinară e ridicată la rang de artă și integrată unui fenomen de pop culture masiv, incluzând expunerea lor ca la muzeu și comercializarea lor, spre bucuria ochilor unor colecționari. Despre acele locuri putem afla din prestigioasa publicație „The New Yorker”, grație articolului cu titlul „Delectați-vă ochii cu mâncarea falsă din Japonia” și subtitlul „Replicile realiste ale mâncării sunt de mult timp o parte integrantă a culturii culinare japoneze. Acum, într-o expoziție la Japan House, ele sunt prezentate ca opere de artă”, scris de Lauren Collins.Citez: „Japonezilor le place să spună că «mănâncă cu ochii», savurând culorile, formele și texturile unui fel de mâncare înainte ca acesta să ajungă pe limbă. Expresia se aplică cu atât mai mult cu cât felul de mâncare în cauză nu este destinat consumului. Anul trecut, am fost una dintre cele două sute de mii de persoane care au vizitat «Looks Delicious!», o expoziție organizată de centrul cultural Japan House London, care prezenta zeci și zeci de shokuhin

sampuru — replici handmade ale mâncărurilor, uimitor de realiste, care apar în vitrinele restaurantelor, chioșcurilor și barurilor din toată Japonia. Shokuhin sampuru reprezintă o industrie de aproximativ nouăzeci de milioane de dolari și o parte îndrăgită a culturii pop japoneze”.

hrană pentru ochi pe

Operele de artă nipone nu seamănă deloc cu obiectele ușor caraghioase din bucătăria de jucărie a copiilor, disponibile în magazinele de specialitate de aiurea. Dimpotrivă, sunt de un realism incredibil. Din 1932, când prima afacere dezvoltată pe seama fabricării și vânzării de shokuhin sampuru a apărut în Osaka, iar replicile alimentare necomestibile erau făcute din ceară banală ce risca să se topească la soare dacă erau expuse stradal, mâncarea falsă a evoluat fantastic. Azi, ele se fac dintr-o ceară de parafină rezistentă și se vopsesc cu aerograful. Dar nu progresul tehnologic trebuie evidențiat aici, ci meșteșugul, artizanatul. Articolul din „The New Yorker” se încheie cu o fostă funcționară bancară, reconvertită profesional ca producătoare de shokuhin sampuru, domeniu în care a lucrat un deceniu. Dar deoarece colorarea e mai dificilă decât modelarea în matrițe, i-ar mai trebui zece ani să se specializeze în pictarea petelor de pe burta unor păstrăvi. Uite o hrană pentru ochi pe gustul meu!

Martie, la Sergiana, e o petrecere mare cu...

Babe Legendare, Mărţişoare ş-o

Cu siguranţă, Martie va urma în acest an tiparul unei petreceri cu iz de carnaval, care va ţine aproape toată luna. Primele nouă zile vor aparţine Babelor, care vor lua la rând restaurantele Sergiana Horeca. O vor face împărţind premii şi cadouri, atât în restaurante, cât şi în paginile de social media. Tot Babele se vor îngriji anul ăsta să transforme Mărţişorul într-o ocazie pentru un premiu bogat. Bineînţeles, e vorba de Tombola de Mărţişor, cea care se prescurtează...

De 1 Martie, cele 9 Babe vor avea grijă ca oaspeţii să găsească în fiecare restaurant Sergiana Horeca, în loc de mărţişoare, bilete la TOMBIŞOR – Tombola de Mărţişor. Scanând codul de pe bilete, oaspeţii se pot înscrie la Tombişor. Pentru asta au la dispoziţie trei zile, pentru că marţi, la prânz, are loc tragerea la sorţi. Premiul este un generos voucher de 300 de lei, valabil în restaurantele noastre participante la campanie.

Însă unele dintre aceste bilete cu QR Code sunt adevărate Lozuri cu Premii pe Loc! Astfel scanând codul, cei mai norocoşi oaspeţi vor constata că au câştigat un astfel de premiu constând într-o sticlă de vin de la Jidvei sau dulciuri de la Kandia ori un voucher „Alege un Desert din meniul restaurantului”. Toate lozurile, cu sau fără premii pe loc, permit înscrierea posesorului la Tombişor.

Din 1 până în 9 Martie, în fiecare zi, câte o babă va oferi un premiu pe pagina de Facebook a unuia dintre restaurantele Sergiana Horeca. Babele vor împărţi astfel câte un voucher în valoare de 150 de lei! Ca să-l puteţi câştiga aveţi la dispoziţie 24 de ore de la lansarea fiecărui concurs, aşa că nu pierdeţi vremea şi urmăriţi în fiecare dimineaţă pagina restaurantului preferat. Dacă vă plac mai multe restaurante, puteţi avea mai multe şanse de câştig!

Însă ca să participaţi la concursul Joacă-ţi Baba Bine! o puteţi face şi alegându-vă baba, cea pe care v-a hărăzit-o ziua în care v-aţi născut. O puteţi identifica folosind algoritmul alăturat, iar numărul descoperit vă va conduce la Baba, Ziua şi Restaurantul care pot fi anul ăsta norocoase pentru voi.

Ca de obicei, vor mai fi surprize, dar ce fel de surprize ar fi dacă, de acum, le-am povesti? Totuşi iată câteva indicii. 8 Martie e o zi specială, aşa că Baba 8 – sau A Opta Babă – va avea şi ea o zestre specială. Sergiana Horeca administrează şi platforma de comenzi Sdelivery, iar asta înseamnă că într-o anume zi, o anume babă va fi în misiune la... Sdelivery. N-o rataţi!

Sunteţi curioşi despre ce aniversare e vorba?! La final de Martie, Sergiana va sărbători 11 Ani în Coresi Shopping Resort, iar ăsta este încă un prilej să ne bucurăm împreună amintindu-ne cum aţi umplut restaurantul încă din prima seară. Dar despre asta vom vorbi ceva mai încolo. Acum e Vremea Babelor. Ultima babă, cea din 9 Martie va reveni pentru a doua oară la Sergiana Coresi şi de data asta, cadourile ei vor fi dedicate zilelor în care vom Aniversa 11 Ani de Sergiana în Coresi!

Sunt destule motive - pentru care le mulţumim partenerilor Jidvei şi Kandia - ca să intraţi în joc şi să urmăriţi paginile noastre de social media şi Babele. Unde mai pui că în ultimele zile, şoapte ţesute prin cojoacele babelor zic ceva despre 1 Aprilie. Cine ştie, poate Vine Primăvara sau e vorba de Cadouri Pe Bune ori e doar o primăvăratecă păcăleală băbească...

De când știu românii de matcha

Prima atestare în presa noastră a băuturii

cu o ascensiune fulminantă în topurile

popularității de aiurea împlinește 38 de primăveri

Poate știți de zicerea „not my cup of tea”, expresia britanică de politețe rece desemnând ceva ce nu-l privește pe vorbitor sau îi displace. Dar, cumva, matcha a ajuns ceașca de ceai a tuturor.

E o băutură omniprezentă în cafenele, ceainării, localuri de tot felul, întâlniri în spațiul urban, motor și pretext de socializare offline. Nu e un ceai verde oarecare. Are conținut ridicat de antioxidanți, e perceput ca o alternativă, hot sau cool, în funcție de preferințe, pe natural și pe sănătate, la băuturile zaharoase și la cafeaua cu multă cofeină. Azi, în toată lumea, bei matcha ca să fii văzut și ca să ai ce să sui în social media - e ceea ce fac și eu când ajung la Omelett în Brașov, comandând de fiecare dată un matcha blue care atrage inimi roșii pe Instagram. De fapt, în răspândirea din social media se găsește și una dintre explicațiile ascensiunii acestui ceai pudră în topul băuturilor favorite din lume largă. Matca are o culoare intensă, vibrantă, dă foarte bine în poze, care devin astfel statement - e declarația noastră publică de aderare la wellness, la calm, dar și la un plus de energie concentrat și de durată, la versatilitatea de a încânta și-n smoothie-uri, și-n deserturi, de a ajunge inclusiv în magazine de plante medicinale și în rețetele nutriționiștilor. N-o să pretind acum, hipsterește, că am băut matcha cu mult înainte să se bea la noi așa ceva. Dar de auzit, am auzit. Poate și voi ați auzit că, înainte de a fi publicist, sunt un cititor fervent

de presă (așa cum reiese și din cartea „Permis de presă”, Curtea Veche Publishing 2025, căreia îi mai fac un pic de reclamă mascată pe față).

Așa că nu întâmplător am citit în „El Pais” un articol, „ghid rapid pentru începători”, al expertei Verónica Hegar, somelieră de ceai, care ne dă de veste: „Primul aspect pe care ar trebui să îl luăm în considerare atunci când alegem matcha este originea sa. La fel cum cumpărăm vin cunoscând denumirea sa de origine, și matcha are una: Japonia. Cel mai autentic și de cea mai bună calitate matcha provine din Japonia. Un bun indicator este dacă este menționată și zona de producție. Prefecturile cu cel mai bun matcha sunt: Uji, în Kyoto; Shizuoka; și unele regiuni ale insulei Kagoshima, precum renumitul Yame matcha din Fukuoka”.

Tot citind am găsit și prima atestare în presa română a acestui ceai-minune. Era în 1988, un an prost pentru România, dar bun pentru citit. Așa am dat, în almanahul „Lumea. Caiet de vacanță”, la rubrica „Reportaj pe glob”, de articolul „În fascinanta lume a tradițiilor nipone”, semnat Paul Diaconu, în care era vorba și despre matcha, ce e și cum se bea. Pentru că era un om foarte plimbat prin toată lumea și înainte de 1989, l-am întrebat pe tata dacă auzise de matcha. A ricanat cu ironia lui blândă, avertizându-mă asupra riscului de a-mi face o „cultură de almanah”. Așa că prima mea experiență cu matcha a fost ușor amară. Dar vă zic mai multe la un matcha în oraș, hai să ieșim, că s-a făcut primăvară!

Irish mood on cu energie de pub autentic

P- 6 locuri din România

e 17 martie este cea mai importantă sărbătoare irlandeză, Saint Patrick's Day. Așadar, am selectat șase pub-uri din țară care păstrează cât mai bine spiritul irlandez, fiecare cu personalitatea lui, dar cu același magnetism inconfundabil.

București

The Harp Irish Pub

 Bibescu Vodă 1

 0735.554.455

Unul dintre cele mai

cunoscute pub-uri cu specific irlandez din Capitală, The Harp e genul de loc unde vii pentru o bere bună

și rămâi pentru atmosferă. Interiorul din lemn, barul generos și vibe-ul prietenos te duc imediat cu gândul la Dublin.

Brașov

O’Peter’s Irish Pub

 Republicii 19

 031 229 5275

O’Peter’s Irish Pub este deja o instituție

în Brașov, un pub cu tradiție, muzică live constantă

Iași

The Trumpets

 Palas 7

 0786.364.316

Deși este predominant un English pub, The Trumpets are clar și spiritul unui Irish pub, motiv pentru care îl includem în listă. Aici găsești bere bună, dar și un calendar consistent de evenimente: concerte live, party-uri tematice și proiecții ale meciurilor din Premier League.

și o energie tipic irlandeză. Meniul acoperă atât preparate de pub clasic, cât și opțiuni de grill, iar spațiul e mereu plin de turiști, localnici și iubitori de bere bună.

Cluj

O'Peter's Irish Pub & Grill

 Vasile Goldiș 4

Și Clujul are al său

O’Peter’s, un reper al vieții de noapte clujene pentru cei care caută atmosfera unui pub autentic. Aici găsești combinația clasică: bere rece, mâncare bună și meciuri urmărite pe ecrane mari, alături de prieteni. În plus, evenimentele tematice și serile speciale fac ca fiecare vizită să fie puțin diferită.

Timișoara

Josefin Pub

 Iancu Văcărescu 31  0758.474.067

În cartierul istoric Josefin, pub-ul cu același nume aduce un aer boem și relaxat, cu influențe irlandeze în atmosferă și selecția de băuturi. Evenimentele live și serile dedicate sportului transformă spațiul într-un punct de întâlnire pentru comunitatea locală.

Constanța

Irish Pub

 Ștefan cel Mare 1  0740.046.047

Irish Pub din Constanța este unul dintre cele mai vechi din România, deschis în 1996 chiar deasupra Plajei Modern (actuala zonă Neversea). De atunci s-a extins și rafinat, fără să renunțe la esența pub-ului clasic: atmosferă caldă, bere bună, preparate consistente și un public mereu divers.

Ce bem când ne-am plictisit de cocktailuri clasice?

Există seri în care ne dorim mai mult decât „o băutură bună” dintre cele familiare, vrem una care să ne scoată complet din rutină. Nu vorbim despre cocktailuri pe care le găsești în orice meniu, ci despre combinații care ne surprind și uneori chiar ne fac să ridicăm din sprâncene când le citim pe lista de ingrediente a unei băuturi.

Un prim exemplu care merită toată atenția este Milk Punch: o combinatie de rom, lapte, sirop de zahăr, esență de vanilie și nucșoară. Deși combinația în sine este surprinzătoare, varianta clarifiată a acestui cocktail este chiar mai spectaculoasă. Tehnica presupune amestecarea unui sirop pe bază de citrice și alcool alături de lapte, care apoi se taie și este filtrat până când devine complet limpede. Rezultatul este: o băutură transparentă, cu reflexii aurii, iar cei care au fost destul de curajoși încât să o încerce au menționat că deși nu vedem laptele în acest cocktail, el domolește aciditatea citricelor și tăria alcoolului.

Pentru cei care vor ceva cu adevărat neobișnuit, există Prairie Oyster. Este mult departe de uncocktail clasic, mai ales că acesta conține gălbenuș crud, sos Worcestershire, sos iute, oțet și vodcă sau, uneori, gin. Prairie Oyster este considerat un „remediu” pentru acele dimineți... dificile, cu atât mai mult cu cât nu are nimic de-a face cu uncocktail dulce sau fructat.

Dacă preferăm ceva exotic, dar sofisticat, Ramos Gin Fizz este o alegere care impresionează nu doar prin gust, ci și prin proces. Originar din New Orleans, acest cocktail presupune un shake prelungit, uneori de câteva minute bune, pentru a obține o spumă densă, aproape ca o bezea. Ginul, smântâna lichidă, albușul de ou, apa de flori de portocal și sucul de lămâie creează o combinație surprinzător de fresh, care este mai degrabă recomandată pentru zile mai calde.

dificile, cu atât mai mult cu cât nu are nimic de-a face cu dulce ou, există

În zona combinațiilor „afumate”, există reinterpretări moderne ale cocktailurilor care includ fum infuzat direct în pahar. Un exemplu spectaculos este varianta de Penicillin cu un capac de fum din lemn de cireș sau măr. Pe bază de whisky scoțian, miere, ghimbir și suc de lămâie, acest cocktail devine chiar mai spectaculos atunci când, în loc de capac, este servit sub un clopot de sticlă.

spectaculos atunci când, în loc de capac, este servit sub un clopot de sticlă.

Pentru

Pentru cei atrași de influențele asiatice, un exemplu care începe să apară în meniurile barurilor este Tokyo Sour. Acesta pornește de la sake sau whisky japonez, la care se adaugă suc de yuzu, în loc de lămâie, sirop de susan negru și, uneori, matcha. Rezultatul este o băutură cu note ușor amare, citrice și discret prăjite, iar culoarea, atunci când matcha este integrată, capătă un verde intens, perfect pentru o fotografie.

Un alt cocktail care merită descoperit este Corpse Reviver No. 2. Deși are un nume atipic, combinația de gin, Lillet Blanc, triplu sec, suc de lămâie și absint oferă un gust complex și surprinzător de echilibrat: la început poate părea citric, pentru ca apoi să lase loc ginului și absintului, care, așa cum spun și cei care l-au încercat, îți trezesc simțurile.

Pentru cei care preferă zona dulce, dar vor ceva complet diferit, există cocktailuri inspirate din deserturi reinterpretate. De exemplu, Brown Butter Old Fashioned este o combinație de bourbon infuzat cu unt brun, sirop de arțar și sare de mare. Conform celor care au încercat acest cocktail, el amintește de biscuiți proaspăt copți.

La polul opus, pentru cei care vor își doresc să încerce băuturi acide, dar totuși fresh, cocktailurile cu kombucha devin tot mai prezente în baruri. Kombucha de hibiscus sau ghimbir, combinată cu tequila sau rom alb și puțin suc de lime, devine o alegere potrivită pentru cei care vor ceva diferit.

reinterpretate. De exemplu, este o combinație de bourbon infuzat cu unt brun, sirop de arțar al acestuia, unele baruri propun cocktailuri

și de confort, țineți minte că pe Internațională

Și pentru că un cocktail clasic poate deveni neobișnuit chiar prin experiența de consum al acestuia, unele baruri propun cocktailuri servite în pahare înghețate sculptate din blocuri mari de gheață sau în recipiente ceramice lucrate manual. Altele folosesc ingrediente precum cărbune activ pentru culoare intensă, gheață carbonică ce dă senzația că băutura are fum în interior sau infuzii cu plante care să dea o culoare inedită cocktailului, cum este Clitoria Ternatea, cunoscută și sub denumirea de mazărea fluture. Dincolo de rețete și tehnici, cocktailurile neobișnuite spun ceva despre curajul de a experimenta. Nu sunt pentru toată lumea și poate nici pentru fiecare seară, dar sunt perfecte pentru momentele în care vrem să fim surprinși. Iar dacă trebuie să existe și un pretext oficial pentru a ieși din zona de confort, țineți minte că pe 24 martie sărbătorim Ziua Internațională a Cocktailurilor.

Cât de aventuros ești în farfurie?

Sennakji, așa se numește caracatița „vie” care îți umblă prin farfurie în piețele din Coreea de Sud, doar că numai numele și localizarea geografică sunt informații corecte în fraza anterioară. Caracatița e moartă deja când îți e pusă în față, dar nu de multă vreme - mișcarea brațului este doar un mușchi care a primit informația mai târziu. Pe de altă parte, balut, oul eclozat specific câtorva bucătării asiatice este ceea ce pare a fiun embrion de rață sau găină, cu vârsta intra-ou de 7-21 zile. Se mănâncă prin piețe ca streetfood, dar eu am tras linie, preferând greierii prăjiți în baie de ulei. Crocanți, sărați, dacă nu ai ști nu ai avea ce povesti. Nu-s vreo mironosiță, am un trecut greu de acceptat de puriști; am mâncat multe lucruri specifice unei culturi sau alteia, din cele considerate exotice, inumane, periculoase sau pur și simplu dezgustătoare –pește-balon în Seoul, balenă, delfin, puffin și hakarl (rechin fermentat) în Islanda, crocodil, struț și șarpe lângă Johanesburg, haggis (organe de oaie cu ceapă și ovăz, fierte în burta animalului), boudin noir (sângerete), stinkytofu în Beijing, supă cu salivă de pasăre în Singapore, furnici roșii în Phnom Penhș.a.m.d. Nu mi-au plăcut toate, dar le-am considerate experiențe necesare prin prisma meseriei și semn de respect pentru țara gazdă. Să nu uităm că și occidentalilor li se pare scârbos șoricul crud adorat de noi. Diferențele culturale nu ar trebui să ducă la judecăți de valoare, dar până una-alta, multe „ciudățenii” culinare se pot gusta și la noi, pe malul Dâmboviței. Hai să vedem câte bifezi deja sau câte pui pe lista ta secretă must eat.

Preparat

Unde îl găsești

Arici de mare Yoshi

Burta de vacă - ciorbă, tuslama, tocană

Zexe, Thalia, Sena African Cuisine

Cârnați de urs băcănii

Cârnați murați Shuyu

Carne de struț supermarket, magazine online

Ciuperca arbore de ceai Shuyu

Creier Zexe, Jariștea

Durian

KJ Center (ca aromă în produse)

Egusi (tocană cu semințe de pepene sau dovleac pisate) Sena African Cuisine

Fufu („mămăligă”) Sena African Cuisine

Gheare de pui picante Shuyu

Intestin gros de vită Shuyu

Kokorec Imza, Circus Doner

Melci Ici et la

Penis de bou Shuyu

Picioare de găină Shuyu Fundeni

Pui cu aromă de pește Shuyu

Salivă de pui Shuyu

Sânge de rață coagulat Shuyu

Sângerete

în piețe și carmangerii în sezon

Sawda nayyeh la restaurante arăbești, dacă vă știți cu patronul

Stinky tofu Shuyu Herăstrău

Stridii La Pescaderia, La Fourchette, supermarket

Tavuk gogsu (budincă de lapte îngroșată cu piept de pui)

în meniurile restaurantelor turcești, dar cu amidon în loc de piept de pui

Anghilă Zen Sushi

LIFESTYLE

VIAȚA CA VACANȚĂ!O

DeSiGN

VALENTINA CSIKO | Bijuteria între feminitate, libertate și emoție

Capitolul Lifestyle este susținut de FaSHiON ALIN GĂLĂȚESCU | „NEO-GRUNGE” Marele comeback în fashion

Martie, luna marilor evenimente de fashion

Internaţional, luna martie marchează închiderea marelui circuit al show-urilor colecţiilor de toamnă-iarnă 2026-2027, care a debutat în februarie la NEW YORK, şi-a continuat apoi parcursul prin LONDRA şi MILANO, pentru a se finaliza în Capitala Modei, PARIS, între 2 şi 10 martie. În fashion, este o perioadă esenţială a începutului de an, când se anunţă şi revelează cele mai importante trenduri şi direcţii de evoluţie ale modei internaţionale pentru trecerea spre 2027.

Astfel, 3 martie iese în evidenţă prin colecţiile DIOR by Jonathan Anderson, Matières Fécales –revelaţia sezonului trecut - şi SAINT LAURENT by Anthony Vacarello, pentru ca, a doua zi, în prim-plan să fie colecţiile COURREGES, THE ROW (marea surpriză a ideii de lux modern minimal), BALMAIN - colecţia de debut, multaşteptată, a noului designer Antonin Tron (exAtlein) -, DRIES VAN NOTEN, STELLA McCARTNEY, ACNE Studio, TOM FORD by Heider Ackermann şi, nu în ultimul rând, ALAIA, cu ultima colecţie semnată de remarcabilul Pieter Mulier, devenit noul designer de la Versace. Paris Fashion Week continuă pe 5 martie cu RICK OWENS, CHLOE, CARVEN, RABANNE şi SCHIAPARELLI - unul dintre cele mai aşteptate show-uri ale sezonului -, urmate în zilele următoare, printre multe altele, de show-urile MUGLER, LOEWE by Proenza Schouler, LANVIN, NINA RICCI, GIVENCHY, YOHJI YAMAMOTO şi VICTORIA BECKHAM (6 martie) şi, respectiv, HERMES, CELINE - o revelaţie a sezonului trecut -, ELIE SAAB şi BALENCIAGA by Pierpaolo Picioli. În Ziua Femeii, aş remarca show-ul JEAN PAUL

GAULTIER, despre care sunt speranţe că-şi va reveni după eşecul din sezonul precedent, dar şi AKRIS sau McQUEEN, după care, pe 9 şi 10 martie, sunt de punctat colecţiile UNGARO, CHANEL by Mathiew Blazy, MIU MIU şi LOUIS VUITTON. Cu alte cuvinte, se anunţă un sezon exploziv, într-o perioadă de profunde schimbări în fashion.

România are două capete de afiş. Între 24 şi 28 martie se va desfăşura a treia ediţie a MB-BUCHAREST FASHION WEEK, care va include colecţiile selectate pentru toamna-iarna 2026-2027, exact ca în circuitul internaţional de show-uri pentru viitorul sezon, iar finalul lunii - 30 martie, mai exact - aduce ediţia #39 a celui mai longeviv eveniment de fashion din România, „SOIREES DE LA MODE”, tema acesteia fiind una cu totul aparte, un omagiu adus de unii dintre cei mai creativi designeri români unor mari nume ale istoriei modei, dispărute dintre noi la finalul anului trecut: „In Memoriam GIORGIO ARMANI / VALENTINO GARAVANI”. Prin urmare, luna martie se anunţă definitorie pentru evoluţia modei în 2026 şi 2027, aşa că ţinem aproape. EU CRED ÎN MODA ROMÂNEASCĂ!

www.karpaten.ro

Soare, plaje și savoare spaniolă: vacanța ta în 2026, de la doar 649 euro/ persoană

Spania este una dintre cele mai iubite destinații de vacanță din lume, și nu întâmplător. Coaste superbe, plaje cu nisip n, soare garantat, bucătărie delicioasă și o atmosferă vibrantă care te cucerește din prima vizită. În vara 2026, Karpaten Turism îți oferă șapte destinații spaniole cu zboruri charter directe din România către coastele mediteraneene și insulele din Atlantic.

Costa Brava

(mai – octombrie | București, Cluj-Napoca, Craiova, Iași, Timișoara)

Costa Brava este una dintre cele mai autentice și spectaculoase coaste mediteraneene. Stânci calcaroase ce coboară direct în mare, ape de un albastru intens și sate pescărești pitorești precum Cadaqués sau Tossa de Mar, totul creează o atmosferă unică. Plajele sunt mai retrase și variate: golfuri ascunse, plaje stâncoase, dar și plaje cu nisip fin pentru cei care vor confort.

Costa Blanca

(iunie – octombrie | București, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași)

„Coasta Albă" este sinonimă cu soarele, aproape 320 de zile de soare pe an o transformă într-una dintre cele mai însorite destinații din Europa. Benidorm, Alicante, Torrevieja – stațiuni cu plaje lungi de nisip fin, ape calde și o infrastructură turistică dezvoltată care satisface orice preferință. Plaja de Levante și Playa de Benidorm sunt printre cele mai animate de pe coastă, cu șezlonguri, baruri pe plajă și sporturi nautice la tot pasul.

del Sol | foto-Karpaten.ro

Costa del Sol

(aprilie – octombrie | București, Cluj-Napoca)

„Coasta Soarelui" este una dintre cele mai strălucitoare destinații de litoral din Europa. Marbella, Torremolinos, Nerja, Estepona, nume care promit plaje splendide, restaurante de top, viață de noapte vibrantă și o atmosferă cosmopolită pe care nu o găsești nicăieri altundeva. Plajele din Costa del Sol sunt lungi și cu ape calde, perfecte pentru relaxare. Seara, promenada din Marbella sau Puerto Banús devine locul de întâlnire al turiștilor din toată lumea.

Mallorca | foto-Karpaten.ro

Mallorca

(iunie – septembrie | București, Cluj-Napoca, Brașov, Oradea, Craiova, Timișoara, Sibiu, Iași)

Regina insulelor baleare este și destinația cu cele mai multe orașe de plecare din România: 8! Și pe bună dreptate: Mallorca reunește sub același soare plaje spectaculoase cu ape, munții impunători ai Sierrei Tramuntana, sate medievale pitorești și o viață de noapte de renume mondial în Palma și Magaluf. Indiferent că ești în căutarea unei plaje liniștite, a unui restaurant cu specific local sau a unui club animat, Mallorca are totul. O insulă care se potrivește oricui!

Tenerife | foto-Karpaten.ro

Tenerife

(aprilie – octombrie | București)

Gran Canaria | foto-Karpaten.ro

Gran Canaria

(iunie – octombrie | București)

Supranumită „continentul în miniatură", Gran Canaria este destinația turiștilor activi: drumeții, kitesurfing și windsurf pe plajele din Maspalomas, ciclism pe trasee spectaculoase și scufundări în ape cristaline. Dunele spectaculoase de la Maspalomas – un adevărat deșert de nisip fin la malul oceanului – reprezintă unul dintre cele mai impresionante peisaje din întregul arhipelag canarian. O insulă care nu te lasă să stai locului!

Fuerteventura | foto-Karpaten.ro

Fuerteventura

(iunie – septembrie | București)

Fuerteventura, insula canariană mai puțin cunoscută decât Tenerife sau Gran Canaria, dar cu nimic mai prejos, este noutatea sezonului 2026 în portofoliul Karpaten Turism. Cu peste 150 de plaje cu nisip fin, ape turcoaz și soare aproape în fiecare zi a anului, insula îți oferă un peisaj unic în Europa – dune spectaculoase, câmpii vulcanice și sate pescărești autentice. Familiile vor adora Costa Calma, cu apele sale calme și puțin adânci, perfecte pentru copii. Cuplurile vor fi cucerite de Betancuria, un sat medieval cu case albe și flori colorate, și de Playa de Cofete, o plajă sălbatică. O insulă cu totul aparte!

Cea mai mare insulă canariană este și cea mai diversă. Plaje cu nisip negru vulcanic în nord, stațiuni cu nisip fin și ape blânde în sud, păduri de laur, vulcanul Teide – cel mai înalt vârf din Spania – și parcuri tematice de renume mondial, precum Loro Park și Siam Park. Tenerife este destinația care nu te lasă să te plictisești: dimineața pe plajă, dupăamiaza o excursie spectaculoasă, seara o cină cu specific canarian într-o tavernă locală. www.karpaten.ro

Tu unde pleci în vacanță?

Portfardul trendurilor de beauty primăvară / vară 2026

Trendurile în materie de beauty pentru primăvara şi, respectiv, vara anului 2026 ne alimentează spiritul ludic, invitându-ne să ne jucăm cu frumusețea în feluri noi, fie ele subtile sau elegante, expresive sau nostalgice. De-a lungul anilor, numărul brandurilor care promovează tema imperfecțiunii, mizând pe promovarea încrederii de sine, a crescut semnificativ. Acestă linie parese că își croiește drum inclusiv la nivelul trendurilor de beauty, astfel, nu mai vorbim de o râvnită perfecțiune, ci despre forța de expresivitate a sinelui. Sfera de beauty devine, deci, un teren fertil pentru a experimenta. Prin urmare, vă prezentăm câteva dintre trendurile ce urmează să domine sezonul și care sperăm să vă ofere o doză de inspirație.

Only lips in the house

2026 poziționează rujul ca element central din zona de beauty. „Lips only”, rujul purtat singur, se impune ca un manifest al sezonului, prezent atât în editoriale, cât și în look-urile de zi cu zi. Prin această simplitate este reliefată puterea unui singur gest, creându-se astfel un contrast între simplitate și impact. De la nuanțe de nude până la cele mov prună, roz fucsia sau finisaje vinyl, tonurile devin statement, empowering. Observăm cum un singur produs poate crea un întreg look – pare-se deci că minimalismul are adesea cea mai multă forță.

Oh, you make me blush!

Ne-am obișnuit să aplicăm blush-ul în obraji, creând o imagine dulce, proaspătă a tenului. Trendurile din 2026, însă, propun aplicarea blush-ului pe zona tâmplelor, a pomeților și a nasului pentru a sculpta fața. Extindem raza de aplicare a blush-ului și ajungem și sub ochi. Rezultatul? Luminozitate, prospețime și un subtil efect de lifting. Nu trebuie să ne crezi, doar să încerci! Aceste noi trucuri de aplicare a produsului transformă simpla utilizare a culorii într-un look diferit, jucăuș. redefinind structura machiajului..

Some monochrome makeup moments

Machiajul monocromatic rămâne una dintre cele mai elegante direcții ale anului 2026. Se folosesc nuanțe înrudite din aceeași familie cromatică pentru machiajul ochilor, al obrajilor și pentru buze, creându-se un echilibru ce avantajează. Nuanțele piersicii, conturează look-uri calde, perfecte pentru momente diferite din zi, fie că vorbim de un brunch sau de o ședință la birou. Armonia ce se stabilește între nuanțe nu simplifică rutina, ci creează un efect elegant, coerent și modern. În esență, machiajul transformă minimalismul într-o declarație de stil.

Colour play all the way

În 2026, culoarea devine un etalon de expresivitate. Turcoaz în colțul intern al ochilor, pasteluri difuzate pe pleoape, blush asortat cu buzele (căci doar ce am expus frumusețea monocromatică a machiajului), rujuri mate, sidefate sau glossy sunt doar câteva dintre ideile ce pot fi combinate pentru a pune culorile în valoare. Look-ul obținut este unul îndrăzneț, dar purtabil, care permite exprimarea personalității prin juxtapuneri și jocuri cromatice. Culoarea este acum un act de autodescoperire, transformând fiecare nuanță într-o extensie a propriei energii.

What about skin acceptance & dolly eyes?

O direcție majoră a trendurilor de beauty din acest sezon urmărește celebrul skin first – pielea cu texturi naturale, luminozitate sănătoasă, radiantă. Pe acest fond se construiesc detalii vizuale spectaculoase, precum jocuri cu blush-ul sau cu bronzerul, dar și o definire aparte a ochilor. Pentru aceasta din urmă sunt folosite umbre pastelate, linii subtile, ce accentuează expresivitatea. Este o combinație între vulnerabilitatea, simplitatea pielii și puterea expresivă a ochilor.

Așa cum putem observa, tendințele acestui sezon urmează tema imperfecțiunii, a curajului de a te exprima liber. De la nuanțe curajoase pe buze până la plasarea diferită a blush-ului ca truc de sculptare, 2026 ne permite să ne jucăm, fiind autentici. Poate nu urmați trendurile, dar, vă invităm să le priviți dintr-o altă perspectivă: ele nu se impun ca regulă, ci ca sursă de inspirație. Alegeți ce vi se potrivește și aveți mereu curajul de a experimenta.

Bijuteria, între feminitate, libertate și emoție

VALENTINA CSIKO

Valentina Csiko creează bijuterii care spun povești despre grație, feminitate și libertate. În „Anul Constantin Brâncuși”, la 150 de ani de la nașterea marelui sculptor, și în luna martie, dedicată celebrării femeii, privim bijuteria cu o semnificație aparte. Inspirată de limbajul plastic al lui Brâncuși, colecția Body Language explorează feminitatea ca esență, nu ca reprezentare literală — forme netede, curbe pure și volume reduse la gestul fundamental. Asemenea sculpturii brâncușiene, bijuteriile Valentinei sugerează, nu descriu. Grația nu este redată prin detalii anatomice, ci prin echilibru, mișcare și felul în care piesele par să alunece firesc pe corp. Feminitatea devine astfel un limbaj subtil, construit din fragmente reale: un umăr surprins în lumină, liniștea unei posturi, o mișcare lentă a mâinii.

Fiecare bijuterie este un omagiu adus corpului feminin ca formă vie, purtătoare de memorie, emoție și prezență.

Cum a început pasiunea ta pentru bijuterie și ce te-a inspirat să alegi acest drum artistic? Așa a început totul: dintr-o curiozitate sinceră, aproape instinctivă, născută în clipa în care am zărit pe mâna prietenei mele un inel semnat de Andreia Popescu — o piesă mică, dar cu o prezență care m-a oprit pe loc. Era ceva în felul în care lumina se juca pe suprafața lui, în imperfecțiunea intenționată, în organicitatea formei, care m-a făcut să vreau să înțeleg cum ia naștere un astfel de obiect. Când am pășit prima dată în atelier, am simțit că intru într-un spațiu în care regulile obișnuite se diluau. Acolo, metalul avea ceva viu în el, iar gesturile mărunte

— încălzirea, modelarea, șlefuirea — se transformau într-un fel de ritual. M-am simțit încă din primul minut acasă, ca și cum mâinile îmi recunoșteau instinctiv materialele, chiar dacă mintea era încă în faza de mirare. Cel mai mult m-a fascinat libertatea: ideea că o greșeală nu era un eșec, ci începutul unei noi direcții. O linie prea adâncă, o formă ieșită din tipar, o suprafață imperfectă deveneau puncte de plecare pentru ceva original. În loc să corectez, învățam să ascult metalul, să-l las să-mi arate ce vrea să devină.

Stilul tău se remarcă prin texturi, forme delicate și jocuri de lumină. Cum alegi materialele și tehnicile pentru fiecare colecție?

Pentru fiecare colecție aleg materialele și tehnicile în funcție de tema și mesajul pe care vreau să le transmit. Fiecare colecție este ca o mică poveste, iar materialele sunt ca niște cuvinte ce construiesc acea poveste. De exemplu, pentru colecția Body Language am ales bronzul după ce am modelat în ceară siluete feminine delicate, pentru a obține acele detalii subtile care captează lumina. De asemenea, combin frecvent ceara pentru modelele inițiale, deoarece îmi permite să www.zilesinopti.ro

dau formă rapid și precis ideilor. Fiecare piesă are propriul proces de creație, iar tehnicile de prelucrare sunt alese în funcție de atmosfera pe care vreau să o creez.

Body Language se inspiră din forma feminină și din sculpturile lui Brâncuși. Cum abordezi echilibrul între senzualitate și subtilitate în bijuteriile tale?

atunci când cuvintele tac. Pentru mine, emoțiile se ascund în curbe, în muchii fine, în suprafețe atent șlefuite sau dimpotrivă — ușor aspre, ca o respirație tăiată.

În Body Language am dorit să aduc un omagiu formei feminine și, în același timp, să adresez subtilitatea sensibilității umane. Inspirația a venit în mare parte din sculpturile lui Brâncuși, care reînvie esența formei umane într-o manieră subtilă și profundă. Îmi place să cred că bijuteriile pot fi purtate ca un limbaj al corpului, iar prin formele și texturile pe care le creez, încerc să reflectez acea frumusețe naturală, fără a o forța. Echilibrul între senzualitate și subtilitate vine, cred, din faptul că forma nu este niciodată completă fără un detaliu delicat, dar nici nu trebuie să fie prea „împinsă” sau exagerată.

Body Language explorează comunicarea non-verbală prin bijuterie. Cum reușești să transmiți emoții și gesturi prin forme și texturi?

Am încercat să surprind ceea ce corpul spune

Mă folosesc de forme fluide, linii elongate, volume care se contopesc pentru a reda tandrețe, vulnerabilitate, forță sau timiditate. Texturile devin piele, vibrație, mișcare. Fiecare piesă e un gest capturat în metal — o înclinare a capului, o tresărire, o atingere sau o ezitare.

În ce mod te-a inspirat sculptura lui Brâncuși pentru a reda feminitatea și grația în bijuterii? Brâncuși m-a învățat că esența este uneori mai puternică decât detaliul și că simplitatea poate conține un univers întreg. M-au inspirat formele lui netede, reduse la o poezie pură, la un respir al materiei. De la el am preluat ideea de a sugera feminitatea, nu de a o reproduce. În bijuteriile mele, grația nu vine din detaliile anatomice, ci din unghiul unei curburi, din modul în care o piesă pare că alunecă de la sine pe corp. Este feminitate filtrată, șlefuită până la lumină. [...]

„NEO-GRUNGE” Marele comeback

în fashion

Când vorbim de Grunge, avem în vedere, în primul rând, o libertate stilistică remarcabilă. O cultură a străzii filtrată prin arta unor designeri şi stilişti inspiraţi. NEO-GRUNGE este varianta 2026 a curentului, mult mai rafinată decât precedentele abordări. Aceasta combină cultura Pop, a tricourilor „de autor” - în cazul de faţă, „Aleha Toncea T-Shirt” -, cu autentice creaţii vestimentare couture.

Am ales „Aleha Toncea Atelier” vs. „Aleha Toncea T-Shirt” ca un exemplu remarcabil de dezvoltare inteligentă şi creativă a unui brand romanesc 100%, cu o evoluţie absolut impresionantă, tricourile artistei fiind poate cele mai interesante din ţară. Foloseşte fie imagini iconice din istoria modei, fie picturi şi schiţe din propria panoplie estetică, iar contrastul obţinut între rochiile rafinate şi uber-feminine, respectiv fustele sofisticate şi T-shirt-uri duice perfect la această reflectare a revenirii de senzaţie din moda anului 2026... NEO-GRUNGE-ul.

Nimeni nu putea ilustra mai bine decât renumitul fotograf Gabriel Hennesseycu tuşele sale sigure şi puternice - acest contrapunct de modernitate, ce reprezintă perfect acest stil care a recucerit creaţia vestimentară curentă. Ca modele, au fost alese trei tipologii diferite, complementare, în ideea demonstrării versatilităţii acestei estetici: Diana Mihai, Maria Dimache şi Leire. Make-up-ul complex a fost realizat de către super-talentata Paulina Buldumea. Locaţia, poate cea mai nouă şi relevantă din domeniu, a fost „Cortina” Wellness, potrivită cu universul complex al lifestyle-ului modern, reprezentat de curentul ilustrat.

Totul a devenit astfel o explorare stilistică şi grafică într-un univers de o fascinantă versatilitate şi adaptabilitate la evoluţiile şi schimbările din moda şi societatea zilelor noastre.

EU CRED ÎN MODA ROMÂNEASCĂ!

Arhitectura ca pedagogie invizibilă

Există o educaţie tăcută care nu se regăseşte în programele şcolare, ci în textura pereţilor, în generozitatea luminii şi în modul în care o clădire invită la explorare sau, dimpotrivă, la izolare. Arhitectura spaţiilor educaţionale a depăşit de mult miza tehnică a adăpostirii unor cursuri, devenind un manifest vizibil al valorilor unei comunităţi. Școala contemporană refuză să mai fie o succesiune de celule rigide din beton, tributare unui model industrial depăşit, şi caută să devină un ecosistem al frumosului, unde designul încurajează deschiderea şi socializarea naturală.

Privind spre modelele internaționale, se distinge o filozofie a transparenței care redefinește radical experiența învățării. În țările nordice, eliminarea barierelor vizuale prin utilizarea masivă a sticlei nu este o simplă alegere estetică, ci una profund etică, menită să cultive autonomia și încrederea reciprocă. În oglindă, abordările asiatice mizează adesea pe o geometrie a mișcării continue, unde absența pereților tradiționali transformă școala într-un teritoriu al libertății fizice și mentale. Totodată, tendințele actuale din Europa și America mută centrul de greutate dinspre sala de clasă către zonele auxiliare. Holurile ample, nișele de lectură și atriile inundate de soare devin adevărate piețe publice la scară mică, spații de negociere și empatie unde se exersează, de fapt, marile competențe ale viitorului. O componentă vitală a acestui nou limbaj este rolul suprafețelor vitrate. Transparența nu doar că inundă interiorul cu viață, dar

dizolvă senzația de claustrare, conectând vizual elevul cu ritmul orașului sau al naturii. Această deschidere este susținută de finisaje care reușesc să fie durabile fără a sacrifica personalitatea spațiului. Materialele cinstite, precum lemnul stratificat sau piatra cu textură brută, oferă o ancoră senzorială esențială într-o lume tot mai digitalizată. Ele educă gustul estetic prin contact direct, învățându-i pe cei mici să prețuiască autenticitatea și calitatea execuției în detrimentul soluțiilor sterile.

Poate cea mai valoroasă dimensiune a acestor spații rămâne însă armonizarea subtilă a interiorului cu exteriorul, transformând vegetația într-o prelungire firească a sălii de curs. Această conexiune permanentă cu natura nu este un simplu artificiu decorativ, ci un fundal vital care hrănește creativitatea prin simpla sa prezență. Atunci când arhitectura lasă anotimpurile să participe discret la lecție, ritmul învățării

DESIGN/ ARHITECTURĂ

devine unul mai așezat, reducând presiunea și stimulând curiozitatea nativă. Grădina școlii sau curtea interioară nu mai sunt doar locuri de pauză, ci devin laboratoare vii, unde libertatea de mișcare se traduce natural în libertate de gândire. În cele din urmă, o arhitectură reușită este cea care poate să șteargă granițele rigide, oferindu-le copiilor certitudinea că mediul în care cresc este un loc primitor, coerent și deschis către toate posibilitățile lumii.

Un reper actual în acest sens, care reușește să traducă armonios aceste principii în realitatea locală, este proiectul de extindere a Colegiului Reformat „Baczkamadarasi Kis Gergely” din Odorheiu Secuiesc. Semnată de biroul 4zet architects, sub coordonarea arhitectului Várday Zsolt, alături de coautorii Nagy János și Várday Kinga, noua structură propusă pentru beneficiarul Eparhia Reformată din Ardeal demonstrează cum rigoarea unei instituții de prestigiu se poate întâlni cu deschiderea unei arhitecturi contemporane, profund integrate în spiritul locului.

Școala elementară, grădinița și sala de sport dau funcțiunea unei operații de chirurgie urbană, rezultând un nou edificiu semi-ascuns în versantul abrupt (cu 12m diferență de nivel) dintre școlile vechi, cel mai mare volum constuit în centrul istoric al orașului, realizat în ultimii 30 de ani. Noua clădire de școală își expune doar fragmente atât către stradă, cât și către curtea de acces dinspre vechiul colegiu reformat, iar adevăratul său volum, teșit printr-un plan imens, nu este perceput decât prin abundența spațiilor interioare.

Suprafețele verzi de altădată, aferente amprentei construite, se redau peisajului fiind ridicate la nivelul acoperișului înverzit ce preia înclinația versantului. Pielea ca de cameleon își schimbă aspectul în relație cu vecinătățile ce definesc amplasamentul, strada cu casele etajate pe parcele minuscule de vis-a-vis își lasă amprenta pe fațada cutată expunând două niveluri în imaginea stradală dominată de clădirea secesionistă a Liceului „Tamási Áron”, fără să afecteze silueta istorică a dealului Sf. Nicolae, ce se înalță deasupra centrului istoric.

Către clădirea școlii pedagogice, proiect tip „aterizat” cu ceva întârziere chiar aici la începutul anilor 1990, noul edificiu își întoarce o față mai abstractă, cu pielea albă ritmată de goluri orizontale ce se înfășoară pe soclul masiv, ascunzând sala de sport ce își poartă curtea școlii pe acoperișul său imens.

Traseele interioare se desfășoară pe patru niveluri între holuri de acces poziționate în articulațiile funcțiunilor majore ce compun ansamblul. Trasee exterioare variate conectează cele trei curți din jurul clădirii, oferind un gradient de intimitate extins, pornind de la spațiul urban și ajungând la grădina ascunsă.

O astfel de intervenție demonstrează că spațiul școlar poate depăși rolul de simplă infrastructură, devenind un organism viu care negociază subtil cu memoria locului și libertatea de mișcare a copilului. În final, calitatea arhitecturală se măsoară în firescul cu care cei mici își însușesc aceste trasee, transformând clădirea dintr-un obiect static într-un partener tăcut de dialog și explorare.

Parfumul lunii MARTIE: Gama „LINAR” Arome de lifestyle

Pentru martie am ales premierea unei întregi game de arome care defineşte excelent tot ceea ce înseamnă partea olfactivă, esenţială, a lifestyle-ului modern: LINARI Design Fragrances. În ansamblul său, gama reuneşte toate trăsăturile asociate expresiei „Made in Italy”, de la numele orăşelului din Toscana în care s-a născut brandul până la designul fiecărei serii de arome, unice nu doar prin calitatea explorărilor olfactive, ci şi prin creativitatea sticlarilor italieni, având ca rezultat fiecare tip de flacon diferenţiator.

TRAVEL Line, cu „AMALFI”, „SIENA” şi „CAPRI”. Sunt experienţe ale unor călătorii aromatice în spaţiul italian a vacanţelor de vis.

GRAPHIC Line, cu „ONDA”, „SASSO” şi „EBANO”. În concordanţă cu flacoanele vibrante, aromele sunt intense, urbane, intense şi surprinzătoare.

ROMBI Line, cu „AGATA”, „ICONA” şi „FIORE”. În contrapunct cu designul geometrizant, lumea olfactivă este una luxuriantă, excentrică şi neobişnuită.

WAVE Line, cu „NOBILE”, „RIVA”, „ALBA” şi „KIARA”. Gama este un amestec cu totul aparte de senzualitate, mister, opulenţă şi atemporalitate.

DIAMOND Line, cu „AMBRA”, „FENICE” şi „OPAL”. Aici, dialogul se poartă între Orient şi Africa, între fructat şi floral, în amestecuri seducătoare şi intense.

VELVET Line, cu „PURO”, „ONICE”, „AMARENA’, SENSO”, „MENTA”, plus ultranişatul „NATALE”, destinat Crăciunului. Este cea mai amplă gamă, care marchează etapele anului - de la schimbările primăvăratice de arome până la cele misterioase care însoţesc iarna.

BLACK AMETHYST Line, cu „CIELO” şi „OCEANO”. Cu siguranţă e cea mai mistică, abstractă şi focusată gamă, ilustrând întrun mod smart starea de graţie reprezentată pentru fiecare dintre noi de ideea de infinit, prin „văzduh” şi „ocean”.

LINARI se relevă a fi cea mai complexă şi modernă linie de arome de interior – o familie aparte a domeniului parfumeriei de lux – aflată în strânsă legătură cu viaţa noastră de fiecare zi, parte a lifestyle-ului contemporan, în care olfactivul elevat are un rol esenţial.

Povești de succes

CUP & CANDLE

Porțelan, parfum și poveste

Oana D. Botezatu este fondatoarea Cup&Candle, un atelier din București unde lumânările din ceară de soia 100% devin poveste și emoție în porțelanuri vintage și piese upcycled. Fostă jurnalistă de cotidian, în urmă cu 13 ani, Oana a transformat un hobby într-o afacere de familie sustenabilă, construită cu grijă pentru mediu, comunitate și frumos. Într-o lume tot mai preocupată de autenticitate, lumânările Cup&Candle nu sunt doar obiecte parfumate, ci mici momente de bine aduse în casele oamenilor.

Cum ai ajuns de la jurnalism de cotidian la a construi Cup & Candle?

S-a potrivit ca, la un moment dat, pe când deja făcusem „transferul” spre presa glossy, să primesc în dar o lumânare foarte mică. Și pe cât era de mică, pe atât era de înmiresmată și chiar umplea de parfum apartamentul. Spre deosebire de multe alte lumânări, asta era ceva ce mi-a atras atenția. M-am uitat pe etichetă și am văzut că scria soy candle. Așa că

am căutat mai multe informații despre asta. La momentul respectiv, tot ceea ce găseam despre soy candle și soy wax mă ducea, invariabil, la câteva informații – deloc multe, deloc detaliate – despre faptul că acest tip de ceară, ceara de soia, este o alternativă la parafină și că lumânările din ceară de soia CHIAR parfumează atunci când sunt aprinse. De aici până la momentul la care am turnat primele lumânări din ceară de soia nu a mai fost mult, dacă e să

calculăm în timp. Dar a fost greu - pentru că habar nu aveam ce trebuie să fac și cum și mai ales cu ce. Pentru că voiam altceva, am ales să torn primele lumânări în niște cești vechi din porțelan, cumpărate din târgul de la Valea Cascadelor. Trei luni mai târziu, am participat la un prim târg. Aveam 22 de lumânări turnate în cești și, probabil fiindcă era prima dată când oamenii vedeau așa ceva, am vândut toată marfa. Nu am făcut atunci prea multe calcule, dar se vedea ușor că suma câștigată era mai mare decât salariul meu de la revistă (bine, nici salariul meu nu era prea mare). Suma toată, nu profitul, dar prea puține știam eu despre vânzări, profit etc. la acel moment.

Ai ales să lucrezi exclusiv cu ceară de soia 100% și recipiente vintage sau produse locale. Cum ai luat decizia de a construi brandul pe această direcție sustenabilă? Sincer, am plecat de la premisa că „made in China” poate oricine, așa că nu am vrut să facem lucrurile ca „oricine”. Nu era încă o modă să lucrezi local și sustenabil atunci când am început noi să o facem, adică de la bun început. Totul a decurs, în cazul nostru, foarte natural și neforțat. Începând povestea Cup & Candle cu recipiente vintage și reciclate și ceară din soia, care este o ceară prietenoasă cu mediul, și parfumuri netoxice, am considerat că e cel mai potrivit să construim în direcția asta. Așa NU folosim plastic deloc pentru împachetare ci doar hârtie kraft și cutii din carton simplu, pe care le ștampilăm una câte una; facem refill la recipientele de la noi (iar clienții obișnuiesc să ne trimită recipientele constant pentru a turna în ele noi lumânări); folosim ață din iută produsă local și decorăm coletele cu plante uscate, pe care le adunăm din câmp sau din parcuri. Suntem atât de sustenabili încât avem o ștampilă veche din 2016.

Care a fost momentul cel mai dificil în dezvoltarea Cup & Candle și ce te-a ajutat să mergi mai departe? Eugen [n.r. - soțul și partenerul Oanei] m-a ajutat și el mă ajută mereu când mi se pare că e mai greu decât pot duce. Dar e și firea mai războinică. Îmi place munca, nu mă dau în lături de la ea și nu știu să mă dau bătută. Toate momentele dificile au dus, până la urmă, la creșteri, chiar dacă ele nu s-au văzut în primul rând în tabelele contabilei noastre. Credința că nu există „nu se poate” m-a ajutat de fiecare dată. Iar când asta nu a mai fost de ajuns, le-am cerut ajutorul clienților noștri. În cei 13 ani de Cup & Candle, am fost mereu sinceră cu oamenii care ne-au cumpărat și le-am zis și când ne-a mers bine, dar și când a fost mai complicat. De fiecare dată au fost acolo, să se bucure alături de noi, dar și să ne țină de mână când ne-am clătinat, să nu ne lase să abandonăm acest mers pe sârmă care se dovedește a fi antreprenoriatul în România.

Cum ai descrie comunitatea care s-a format în jurul brandului?

Pe foarte mulți care ne sunt alături îi știm de la începuturile noastre cu lumânările. Atunci, fiindcă nu ne permiteam un contract cu o firmă de curierat, livram toate comenzile personal (toate comenzile din București, unde și erau majoritatea). Și fiindcă uneori nu aveam bani de benzină pentru a face atâtea livrări cu mașina, ne întâlneam cu clienții noștri la metrou. Oamenii aceștia ne știu de la primele teste și de la primele lumânări, am crescut împreună, iar ei au fost martorii unui vis nevisat care s-a transformat într-o mică afacere de familie. Nu doar că suntem recunoscători pentru comunitatea asta, dar îi iubesc pe acești oameni care ne susțin de atâta timp. Și mă simt mereu datoare să le mulțumesc, să le trimit câte o surpriză din când în când, să țin minte cum îi cheamă și ce parfumuri le plac, să îi surprind cu noutăți. Comunitatea noastră e specială și, tocmai fiindcă ne e atât de dragă, am creat pentru ea un târg ca o întâlnire între prieteni. I-am zis „Târg de „Frumos” și se întâmplă de câteva ori pe an. Ne vedem, timp de două zile, dar nu doar pentru a le vinde ceva, ci în primul rând pentru a ne îmbrățișa, pentru a povesti, pentru a bea împreună o cafea sau un pahar de prosecco, pentru a ști unii de alții și, desigur, pentru a plânge. De bucurie și de drag.

FASHION EVENT

Couture excentric între Rock

şi Charity

Raluca Soare poate fi definită drept designerul român care simbolizează perfect conceptul de „Excentric Couture”, toate creaţiile ei fiind unicat, din materiale şi în combinaţii excentrice, cu imprimeuri inedite, multicolore, cu soluţii stilistice atipice, multiculturale - într-o viziune unică în spaţiul modei autohtone.

Tocmai de aceea, Raluca Soare a reprezentat surpriza acestui început de an în fashion prin prezentarea a două colecţii cvasi-diferite, în arealuri absolut distincte, dar într-un mod la fel de coerent şi de impact. Am regăsit-o astfel cu o colecţie mixtă femei-bărbaţicopii în ineditul eveniment „Revelionul Artiştilor” de la Berăria H din Bucureşti, unde universul era eminamente rock. Prin diversitate şi spirit excentric, creaţiile s-au încadrat însă surprinzător de bine în concept şi în momentele de fashion pregătite de organizatori.

Cu o altă abordare – dar perfect în congruenţă cu stilul ei eclectic şi versatil – regăsim o colecţie

Raluca Soare, câteva zile mai târziu, în cadrul uneia dintre întrunirile unei cunoscute comunităţi de Charity, exclusiv feminine: „I AM ART”. Dacă la „Revelionul Artiştilor” a îmbrăcat modele – feminine, masculine şi juvenile – acum şi-a dovedit adaptabilitatea având drept purtătoare doamne de peste 40 de ani, exclusiv din cadrul comunităţii.

Nu ştiu astfel vreun brand românesc care să reuşească vreodată o asemenea performanţă stilistică şi creativă, de adecvare prin diversitate la tot ceea ce poate apărea ca gen şi dimensiuni, pentru un designer. Succesele ei se evidenţiază net într-un început de an care încă se caută creativ şi tematic. 2026 se anunţă însă extrem de promiţător în challenge-uri şi în direcţii creative de anvergură.

EU CRED ÎN MODA ROMÂNEASCĂ!

Primăvara 2026 în gaming: lansări fresh, dar și nostalgice

Ca la fiecare început de sezon, își fac apariția jocuri video tot mai complexe și evoluate, dar ceea ce poate fi remarcat în perioada ce urmează este că multe titluri clasice își fac apariția în orizont fie prin părți noi de poveste, fie prin ediții actualizate. În cele ce urmează, avem câteva lansări ce marchează primăvara anului 2026:

Dynasty Warriors 3: Complete Edition

Remastered (19 martie)

Este unul dintre titlurile care au definit subgenul de jocuri de acțiune hack-and-slash, acum într-o versiune actualizată. Se păstrează povestea consacrată, presărată cu bătălii de amploare cu calitate vizuală și fluiditate îmbunătățite.

Life is Strange: Reunion (26 martie)

Continuare a seriei cunoscute pentru accentul pus pe impactul alegerilor făcute și dinamica dintre personaje, propune o poveste ce reunește personaje familiare și introduce un nou context emoțional, în care deciziile jucătorului influențează evoluția narativă.

Before I Go (13 aprilie)

Este un joc de acțiune/metroidvania 2D cu perspectivă side-scrolling ce se remarcă prin faptul că jucătorul controlează un copil pierdut într-un univers oniric care trebuie să exploreze zone obscure și să înfrunte creaturi bizare.

Invincible Vs. (30 aprilie)

Avem de-a face cu un joc de luptă cu supereroi, axat pe confruntări rapide și combinații de abilități complexe. Jucătorii formează o echipă de trei personaje, având de ales dintr-o arie amplă, precum cunoscutul protagonist al seriei de benzi desenate cu nume eponim, Invicible, Omni-Man sau Monster Girl.

007 First Light (27 mai)

Este un joc de acțiune și stealth inspirat de universul James Bond, în care jucătorul preia controlul asupra agentului secret în misiuni diverse. Gameplay-ul combină infiltrarea discretă, instrumentele specifice și secvențe de luptă intense.

Lego Batman: Legacy of the Dark Knight (29 mai)

După cum o indică şi titlul, este un joc de aventură și puzzle în universul LEGO, centrat pe Batman și aliații săi. Jucătorul explorează Gotham City, rezolvă puzzle-uri și se luptă cu inamicii folosind gadgeturi și abilități unice ale personajelor.

Astfel, primăvara 2026 promite un val de experiențe captivante, care combină nostalgia jocurilor clasice cu emoția descoperirii unor lumi noi și surprize neașteptate pentru jucători.

BucureȘti aLiVe aL e BucureȘti aLiVe Ști aL

 Jurnal de bucureștean  CLIN D’OEIL  Teatru  Premiere  Performing Arts

 Pentru cei mici  Art Expo  Musical  Sunetele Orașului  Cozerie cu Ruxandra

 La șosea  Povești din București  FitBucurEști  Concerte  Muzică live în București

Salut, București!

Ioan BIG, publisher

ÎPeisajul cultural bucureştean în Luna Femeilor

n pofida vremii capricioase şi a unui context apăsător, privind varietatea propunerilor de going out din următoarele zile, avem motive să credem că, totuşi, vom simţi ceva din prospeţimea primăverii dacă ne vom lăsa atraşi de experienţele pe care le oferă Bucureştiul, indiferent că e vorba de animăluţele de la PetExpo, expoziţiile din Art Safari ori de premiere incitante ale unor spectacole precum Silvia (TNOMID) sau Charlie şi Fabrica de Ciocolată (OCC).

De altfel, muzical, între tradiţionalul concert SoNoRo de Mărţişor, programat chiar pe 1 martie la Ateneu, şi cel de muzică alternativă cu Orkid & Plant la Expirat, luna este jalonată până în ultima zi de cântări care acoperă o gamă foarte largă de gusturi. Putem să optăm pentru a asculta “amintiri pentru o viaţă” ale băieţilor de la 3 Sud Est la Hard Rock Cafe sau a da “o mână de ajutor pentru viitor” trupei Zdob şi Zdub la Quantic, să ne amintim de temele lui Ennio Morricone din filmele Naşul şi

Pentru un pumn de dolari la Sala Palatului ori să ne cufundăm în ambientul goth creat de Lebanon Hanover la Control, aşa că depinde exclusiv de “mood”-ul nostru ce vom alege. Sigur, nu va fi mereu simplu, pentru că, de exemplu, pe 8 martie, Irina Baianţ susţine spectacolul Letters to Juliet la Sala Palatului, Delia cântă Mulţumesc, iubită mamă! la Hard Rock Cafe, iar Ana Coman îşi lansează noul album, Reacţii adverse, la Quantic. Firesc, pentru că suntem în Luna Femeilor, o pondere importantă în peisajul cultural, nu doar cel performativ, o au lucrările create sau interpretate de acestea, începând chiar cu filmul programat pe 1 martie la Apollo111, în deschiderea Salon des Refusés, pentru care Angela Schanalec a fost premiată la Berlinale, I Was at Home, but..., şi continuând cu premiera “comediei Punk” semnată de Ivana Mladenović, Sorella di Clausura. Apoi,

merită a fi avute în agendă expoziţia multimedia a lui Kira Hagi de la MTR, AGAPI – O jumătate de secol de iubire, precum şi evenimentele de la Institutul Francez şi Institutul Italian de Cultură, inspirate de literatura semnată de Annie Ernaux (Istorie trăită, viață scrisă) şi, respectiv, Elsa Morante (Viață și Istorie).

Revenind la artele spectacolului, nu pot fi trecute cu vederea evenimente speciale precum premiera de la Nottara a spectacolului Lapte negru, pus în scenă de apreciata regizoare Leta Popescu, concertul caritabil Musique & Solidarité, susţinut la Ateneu de trio-ul Deborah Nemțanu (vioară)Dana Ciocârlie (pian) - Diana Ligeti (violoncel), prezenţa în Gala de balet Frumos Infinit de la Sala Palatului a balerinei de talie mondială Iana Salenko sau spectacolul interdisciplinar realizat de către soprana Rodica Vică în colaborare cu istoricul de artă Doina Lemny şi compozitoarea Sabina Ulubeanu, BrancuSING, ce va fi prezentat la Centrul Tinerimea Română.

Încheiem seria de ilustrate culturale tot în zona muzicală, cu cinci artiste de factură diferită: TikToker-iţa şi cântăreaţa Olivia Addams, care îşi lansează EP-ul Arta Ta la Expirat, vedeta Pop ucraineancă Svetlana Loboda, al cărei concert va fi la Arena Laminor, enigmatica Bel Cobain, ce inaugurează la Control o nouă serie de live-uri, Alt Jazz, Dora Gaitanovici, cu noul ei album, Arcanum Bazar, la Quantic, şi, nu în ultimul rând, Sorina Rotaru, cu un concept pe care îl va lansa la ARCUB, Jazz Essentials: The Glamour. Pe scurt, a venit primăvara, aşa că... ne vedem mai des în oraş!

„Ora Zero” spectacolul în care TU decizi finalul

„Ora Zero” nu te invită doar să privești, ci te provoacă să participi, să alegi și, mai ales, să îți asumi. Conceput și regizat de Iulia Grigoriu, spectacolul propune un format hibrid de gaming theatre – un teritoriu aflat la intersecția dintre teatru, dramaturgie și logica de game design – în care publicul influențează direct desfășurarea acțiunii.

După o primă întâlnire cu publicul în format work in progress, premiera etapei finale va avea loc la finalul lunii martie, la Teatrelli. În prima etapă, desfășurată în decembrie 2025, au fost testate mecanismele de interacțiune și structura de bază a puzzle-urilor dramaturgice, iar etapa finală propune o experiență amplificată, cu alegeri ce pot avea influență și la nivel comportamental asupra personajelor, nu doar în zona acțiunilor pe care acestea le întreprind, consolidând astfel rolul activ al publicului în arhitectura narativă.

Acțiunea spectacolului „Ora Zero” este plasată într-un subsol ilegal din București, un spațiu-limită, care păstrează urmele traumatice ale istoriei orașului și ale celor care ajung să trăiască acolo. Tânărul terapeut Vitor (fără „c”) pătrunde în acest subsol în căutarea unui spațiu pentru propriul cabinet de consiliere. Intrarea lui într-o comunitate deja radicalizată de cinism, traumă și resemnare declanșează conflictul central al poveștii. Aici îi va întâlni pe Dora, proprietara excentrică, pe Zero, un fost inginer și fizician, care lucrează obsesiv la o bombă planetară capabilă să elimine suferința din lume, și pe Ștefi, o fantomă

purtătoare a memoriei colective a locului.

„Ora Zero” funcționează pe un principiu clar: publicul devine co-autor. Spectatorii nu vor fi chemați pe scenă și nu interacționează direct cu actorii, ci comunică exclusiv cu personajul-avatar. Fiecare alegere poate devia traseul poveștii sau poate accelera haosul către un final deschis: o lume „curățată” de suferință, dar moartă sau o lume dureroasă, dar vie. Un exercițiu performativ de reflecție asupra limitelor noastre de a controla consecințele propriilor acțiuni.

Dincolo de componenta interactivă, „Ora Zero” este un spectacol despre felul în care radicalizarea poate apărea din cinism, din traumă și din nevoia disperată de a găsi soluții absolute.

Distribuția spectacolului îi reunește pe Niko Becker, Nicoleta Hâncu, Carol Ionescu și Cosmina Olariu. Regia și dramaturgia aparțin Iuliei Grigoriu, scenografia este gândită de Andrei Dinu, game design-ul de Levent Crăcea, universul sonor este creat de Adrian Piciorea, iar lighting design-ul poartă semnătura lui Andrei Ignat.

MATEI ARVUNESCU

Muzici și faze, adaptarea bestseller-ului lui

“Încerc să ofer ceva din mine personajului, care să-l facă unic”

Muzici și faze este un titlu care intrigă şi incită în acelaşi timp, asta e clar... doar că e vorba de “faze” din adolescenţă vechi de o jumătate de secol. Prin ce crezi că o poveste din anii ’70 ar putea fi interesantă pentru un tânăr din zilele noastre?

Fix asta îl va șoca... îl va intriga și mai tare faptul că, dacă mergem la esența sentimentelor, ele sunt aceleași, adică nu prea au fost denaturate de tehnologie. Sigur că ele se exprimă acum diferit sau mai rapid decât se făcea pe vremuri, când trebuia să aștepte să sune telefonul acasă și să răspundă

Ovidiu Verdeș despre adolescenţa în anii comunismului, pusă inspirat în scenă de către Cristian Ban la Teatrul Excelsior, se anunţă a fi unul dintre hiturile acestei stagiuni, deopotrivă prin savoarea textului-sursă, prospeţimea abordării regizorale şi efervescenţa grupului de tineri performeri, în parte acelaşi din Punk Rock-ul lui Vlad Cristache. Drept urmare, ne-am propus să aflăm care-i faza cu Tinuţ, personajul principal, chiar de la interpretul acestuia, MATEI ARVUNESCU, mai ales că talentatul actor continuă astfel un parcurs dens, care îi confirmă versatilitatea, fie şi dacă am avea în vedere numai rolurile din spectacolele care au avut premiera în ultimele luni, trei la Excelsior (Tristeţe şi bucurie în viaţa girafelor, Dark Play şi Metamorfoza) şi unul în spaţiul independent, la Point, fort/da, debutul dramaturgic al actriţei Réka Kovács. De asemenea, am profitat de salturile în timp alături de Tinuţ, ca să abordăm în dialog şi unele faze din adolescenţa lui Matei, inclusiv cea în care făcea parte din trupa de teatru de liceeni Zorba, premiată pentru spectacolul Aleea Soarelui la Festivalul Jos Pălăria! din 2012, astfel încât să ne formăm o părere despre cât a investit din propriile experienţe specifice vârstei în portretizarea liceanului la final de a X-a, care aşteaptă vacanţa citind oracole, visând la un “mag” şi poştind o ţigară cu mama fetei de care se simte atras... în 1978.

ca să converseze cu persoana pe care o iubește sau, mă rog, crede că o iubește, dar, în fond, sentimentul este și va rămâne același, pentru că e vorba de acest mare prag pe care

îl trec tinerii atunci când încep să descopere lucruri despre ei înşişi, dar şi despre ceilalți. Și astfel, poate, cei din zilele noastre, chiar dacă au acum alte instrumente sau unelte cu care să comunice, vor vedea că acest tânăr care a ajuns să se exprime în felul acesta - autorul scriind despre propria lui adolescență - le descrie și lor sentimentele și trăirile, pentru că, printre marile teme din Muzici și faze,se

află iubirea, așa cum o descoperă adolescenții, prietenia, relația cu părinții, dar şi cea între mentor și discipol. Nu în ultimul rând, e vorba de acest sentiment că nu aparții în totalitate unui grup sau că nu te încadrezi în anumite norme, sentiment pe care cred că îl avem toți, chiar dacă suntem bufonul clasei sau cel mai introvert om dintr-o clasă.

Punctul de plecare a fost romanul Muzici și faze, dar în prezentarea spectacolului se spune că este o “dramatizare colectivă de Cristian Ban și echipa de creație”. Apelez la o replică spusă pe scenă... cine a scris textul pentru acest spectacol? Dă-mi câteva detalii despre procesul de lucru şi modul în care ţiai conturat personajul. Totul a început cu Cristi Ban, care a ales mai întâi anumite scene sau episoade din roman, astfel încât să ducă povestea lui Ovidiu Verdeș mai departe, dar și să fie teatrale, deci profitabil de pus în scenă. Cu alte cuvinte, la început, n-am urmărit o redare 1:1, ci am încercat - din ce a scris și din cum a scris Ovidiu Verdeș -

Citiţi interviul complet cu MATEI ARVUNESCU pe www.zilesinopti.ro

să ajungem treptat la esența a ceea ce a fost.

După aceea, în funcție de scena care se lucra, ne-am dus în căutările noastre spre ceea ce conta mai mult să arătăm din acea esenţă şi am aprofundat inclusiv tonalitatea în care o facem, de exemplu, să evităm să pară ceva cam ieftin dacă ar fi fost doar amuzant. [...] Prin urmare, procesul a avut ceva din crearea unui puzzle, pentru că, atunci când ne-a devenit clar care sunt scenele, totuşi, nu știam încă exact ordinea lor, pe care ne-am dorit-o astfel încât să nu fie prea greu de urmărit. Pentru Tinuţ, în ceea ce mă priveşte, ca să înțeleg mai bine despre ce e fiecare scenă în parte, important a fost să mă raportez la romanul lui Ovidiu Verdeș şi la modul de a vedea lucrurile al lui Cristian [Ban], mai ales că, în general, eu tind să cred regizorul până la capăt, fiindcă, până la urmă, el semnează punerea în scenă, iar eu trebuie să servesc acestui scop. Iniţial, am încercat să nu mint în ceea ce simte un puști de 15 ani și abia după aceea să adăugăm straturi cu date care să îl definească drept un adolescent cu o amprentă a lui, care îi marca oarecum pe cei pe care îi întâlnea. Eu cred că Tinuţ este un băiat cu adevărat sincer, care nu vrea să mintă doar ca să își creeze o imagine mai bună în grupul său de prieteni şi, de asemenea, că știe ce e bine și ce e rău, adică Tinuț nu e ca personajul meu din Punk Rock, care își dorește să facă rău doar pentru a vedea cum reacționează oamenii, iar despre această diferență, de a înțelege că cel de lângă tine este un om şi nu jucăria ta, cred că are legătură cu mediul în care a crescut fiecare. [...]

„R: Eminescu. Poetul rațional”, la Art Safari New Museum

În perioada 26 martie-19 iulie, Art Safari prezintă expoziția R: Eminescu. Poetul rațional, o analiză vizuală sistematică întreprinsă asupra reprezentărilor artistice ale figurii poetului național și a numeroaselor ilustrații ale temelor desprinse din poeziile eminesciene care au proliferat în arta românească de la finele secolului al XIX-lea până la ora actuală, de la Frederic Storck la Gheorghe Anghel și de la Sabin Bălașa la Mircea Cantor. Expoziția este structurată în patru capitole: Vecinic tânăr și ferice urmărește perioada antumă și imediat postumă, conturarea timpurie a mitului eminescian și formarea rapidă a figurii poetului

în cultura vizuală, Un mort frumos cu ochii vii prezintă modul în care s-a fixat imaginea „geniului” în prima parte a secolului XX și în perioada interbelică, Dulce Românie, asta ți-o doresc! explorează explozia eminescianismului în perioada comunistă, de la etapa proletcultistă la proliferarea ceaușistă, iar Vreme trece, vreme vine urmărește contemporaneitatea, cu interpretări pro, contra sau neutre. Pe lângă expoziția dedicată lui Eminescu, noul sezon de la Art Safari New Museum din Piața Amzei 13 include expozițiile Vermont și farmecul Belle Époque (Pavilionul Muzeal), Felix Aftene. Jurnal (Pavilionul Contemporan), precum și o serie de alte expoziții temporare.

Testul de empatie pe care ni-l dă TNB

Spectacolul „Nicio pastilă magică” este un act cultural despre demnitatea umană.

Pe o platformă ridicată pe scenă la care duc niște rampe, sub ochii noștri, ai celor atât de orientați în acest mileniu către sine și către admirația reflectată din social media, dintr-o țară în care dizabilitatea a ajuns să fie asociată cu neputința și întoarce privirile celor fără nevoi speciale, se desfășoară spectacolul „Nicio pastilă magică”.

E regizat cu mână sigură de Laurențiu Rusescu, cel care reușește să ne facă nu de puține ori să și râdem la punerea în scenă a unui text zguduitor, al lui Christian O’Reilly, inspirat din viața reală a activistului pentru incluziune socială Martin Naughton, despre cei care nu sunt ca noi. Izbucnim în râs cu toate că cele înfățișate sunt tragice, întrucât, așa cum remarcă Aoife

Barry în publicația irlandeză „The Journal”, în cronica acestui spectacol, „deși tema generală este una serioasă, O’Reilly subliniază că nu este o piesă sumbră sau excesiv de serioasă. La fel ca Martin Naughton, este plină de viață și energie. «Este o poveste cu adevărat distractivă, amuzantă, sper că emoționantă, surprinzătoare și neașteptată», a spus O’Reilly”. Din același articol despre culisele montării irlandeze, mi-a reținut atenția următorul pasaj: „O’Reilly nu are un handicap și a discutat cu Naughton despre faptul că ar fi trebuit să fie el cel care să-i spună povestea. «Martin mi-a răspuns: există un singur motiv pentru care ar trebui să o spui – pentru că vrei să o spui». Apoi a întâlnit-o pe Jane Daly de la Irish Theatre Institute, care l-a întrebat ce poveste nu a spus, dar îi era teamă să o spună”. Cred că e momentul să felicit TNB pentru prima punere în scenă a acestui text provocator în afara Irlandei, precum și pentru altă premieră curajoasă, întâiul spectacol din România cu distribuție mixtă, compusă din actori profesioniști și actori-amatori cu dizabilități motorii. Sigur, în fond, asta e una dintre misiunile unui Teatru

Național - să aibă spectacole incluzive, să lanseze conversații în jurul unor subiecte sensibile. Depinde însă mai ales de felul în care sunt făcute - „Nicio pastilă magică” e montat ca la carte, așa cum sunt și prestațiile actoricești din varianta de distribuție la care am asistat eu, cu vârfuri ale scenei românești precum Raluca Aprodu, Marius Manole sau Alexandru Potocean (participare video).

În cele din urmă, „Nicio pastilă magică” e mai mult decât un spectacol tulburător, o înveșmântare artistică a unui subiect societal. E un test de empatie dat publicului. Cele trei chemări la rampă și ropotele de aplauze sincere de la sfârșitul reprezentației la care am fost indică faptul că publicul - adesea superficial, nepăsător, cu telefonul deschis - a trecut testul.

„Bărbierul din Sevilla”, în viziunea lui Igor Bergler, la ONB

Opera Națională București prezintă premiera spectacolului

Bărbierul din Sevilla, de Gioachino Rossini, într-o montare semnată de Igor Bergler, scenografia aparținând Ralucăi Popa, iar conducerea muzicală fiind asigurată de maestrul Daniel Jinga. Spectacolul se va desfășura în serile de 28 și 29 martie, cu participarea Orchestrei, Corului și Baletului Operei Naționale București.

Una dintre cele mai îndrăgite opere bufe din repertoriul universal, Bărbierul din Sevilla revine pe scena ONB într-o versiune inedită, care își propune să readucă în atenția publicului spiritul originar al capodoperei rossiniene, efervescent, comic, viu și provocator, fidel intențiilor inițiale ale autorilor - Beaumarchais și Rossini - și inspirației din commedia dell’arte, care să ne reamintească de Arlecchino, Colombina sau Pantalone.

„Am ales să montez Bărbierul din Sevilla

dintr-o nemulțumire personală. Am tot văzut, în ultimii destul de mulți ani, versiuni ale acestei capodopere absolute a lui Rossini, cântate minunat, dar la care nu am schițat nici măcar un zâmbet”, declară regizorul şi scriitorul Igor Bergler. Autorul Bibliei pierdute își propune aici o întoarcere la esența vibrantă și ludică a operei, redându-i prospețimea și umorul originar, adesea pierdute în montări sobre sau excesiv conceptuale.

Versiunea concepută de către Igor Bergler aduce pe scenă energia commediei dell’arte târzii, regăsită în personajele arhetipale din opera lui Rossini. Figaro este servitorul șiret și manipulator, Doctorul Bartolo îl portretizează pe bătrânul autoritar și comic fără voie, Rosina este tânăra inteligentă și ironică, iar Contele Almaviva, nimeni altul decât îndrăgostitul elegant, dar ridicol.

Dirijorul Daniel Jinga conduce o echipă artistică dedicată redescoperirii acestui stil cu o sensibilitate muzicală excepțională, menținând energia, transparența și agilitatea cerute de partitura bufă. „Pentru Rossini ai nevoie de agilitate, viteză, transparență, precizie ritmică și de energie continuă. Maestrul Daniel Jinga le are pe toate acestea și, de aceea, e cel mai potrivit să dirijeze această versiune a mea, să-i spunem rossiniană”, afirmă Igor Bergler.

Publicul este invitat astfel la o experiență care se anunţă foarte spectaculoasă şi fresh, care pune în centrul operei ideea de bucurie, umor și interacțiune teatrală, exact așa cum și-a imaginat-o Rossini, în contextul vibrant al teatrului italian de la începutul secolului al XIXlea. Igor Bergler conchide: „Mi-ar plăcea chiar ca spectatorii să dialogheze cu personajele, să râdă odată cu ele, să mănânce și să joace cărți, dar cred că pentru publicul de operă de astăzi e totuși, un pic cam mult. Rămâne restul!”.

„Silvia” se întoarce la

Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”

Celebra

operetă Silvia, de Emmerich Kálmán, este readusă pe scenă la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” în patru seri consecutive (26-29 martie), în viziunea reputatului

regizor maghiar KERO®, care s-a bucurat de un succes răsunător în stagiunea 2012-2013. Radu Petrovici, managerul Teatrului „Ion Dacian”, a subliniat faptul că „Silvia este un titlu reper pentru TNOMID. Publicul nostru o așteaptă, iar noi aveam datoria să o readucem într-o formulă scenică actuală, cu ritm, cu umor, cu emoție autentică. Este o reîntâlnire, dar și o redescoperire”.

Istoria acestei capodopere a început pe 17 noiembrie 1915, la Johann Strauss Theater din Viena, unde a avut loc premiera mondială. Ulterior, în 1917, lucrarea s-a jucat pentru prima dată pe Broadway, la New Amsterdam Theater din New York, sub titlul Riviera Girl, având un libret adaptat de Guy Bolton și P.G. Wodehouse. În România, opereta a fost montată pentru prima dată în 1919, la Teatrul Modern, cu Virginia Demetrescu în rolul principal.

Opereta urmărește povestea de dragoste dintre Silvia Varescu, vedeta cabaretului Orfeu din Budapesta, și Edwin de LippertWeylersheim, ofițer și moștenitor al unei vechi familii aristocratice vieneze. Relația lor se lovește de regulile sociale ale epocii, care îi impun lui Edwin o căsătorie aranjată cu contesa Stazi. Între promisiuni încălcate, documente compromițătoare, intervenții familiale și umorul de situație, libretul dezvoltă un conflict între libertatea individuală și convenția socială.

Muzical, Silvia reunește 23 de numere care au devenit piese de referință, oferind arii, duete și cvartete de o mare profunzime psihologică, în ciuda aparentei simplități a libretului.

Popularitatea Silviei a traversat secolul, fiind adaptată în numeroase limbi și rămânând până astăzi o piesă de rezistență în repertoriul marilor teatre lirice din întreaga lume, iar succesul răsunător al lucrării este confirmat de recordul inegalat de a fi fost jucată simultan în Viena, Hamburg și Berlin, atingând peste 100.000 de reprezentații pe scenele lumii încă din primii ani. Partitura este considerată un triumf al Europei Centrale, definind esența creației lui Kálmán: o fuziune perfectă între spiritul maghiar și celebrul „vals vienez”.

„De ce este Silvia un must-see?

Pentru că este spectacol total. Muzică memorabilă, poveste de dragoste, umor fin, costume spectaculoase și o energie care te prinde din primele minute. Chiar dacă nu ai mai fost la operetă de mult, Silvia îți amintește de ce acest gen a traversat decenii fără să-și piardă farmecul. Este elegantă fără să fie rigidă, romantică fără să fie siropoasă și modernă fără să își trădeze rădăcinile.”

Radu Petrovici Manager TNOMID

„SILVIA”, un titlu de suflet al regizorului

Miklós Gábor Kerényi (KERO®)

Spectacolul Silvia din 2012 a marcat o întreagă generație de spectatori. Ce v-a determinat să redeschideți acest univers și cum s-a transformat viziunea dumneavoastră asupra personajelor?

KERO: Titlul original Silviei - sau Prințesa

Csárdásului, așa cum este cunoscută în Ungaria - este Dragostea învinge. Aceasta este o temă universală și etern actuală, fapt care explică succesul răsunător de acum 10-15 ani. La momentul premierei sale absolute, lumea era zguduită de război și de profunde fracturi sociale. Astăzi, ne regăsim într-un context similar, cu un conflict la graniță și noi tensiuni sociale, însă mesajul rămâne neschimbat: dragostea triumfă. Consider că această piesă este extrem de relevantă în prezent, motiv pentru care am avut grijă ca personajele să fie ancorate în realitatea noastră actuală.

Anul trecut, tot la Teatrul „Ion Dacian”, ați pus în scenă cu mare succes Romeo & Julieta. Cum reușiți să treceți cu atâta ușurință de la limbajul modern al musicalului la codurile stricte ale operetei clasice?

KERO: Cred cu tărie în puterea teatrului muzical, deoarece prin intermediul muzicii poți cuceri un public numeros și, simultan, poți transmite idei extrem de profunde. Nu rezonez cu teatrul muzical, care are doar un scop pur de divertisment. Îmi place spectacolul care, în timp ce te binedispune, te și pune pe gânduri. Crezul meu central este că teatrul muzical reprezintă o aventură a minții și a plăcerii deopotrivă.

Cum a fost procesul de lucru cu noua generație de artiști ai Operetei pentru acest titlu clasic?

KERO: Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” are un colectiv remarcabil. Am integrat în această trupă mulți tineri care au evoluat anterior în Romeo & Julieta, demonstrând că esența teatrului muzical este aceeași, fie că vorbim de musical sau de operetă. Muzica lui Emmerich Kálmán este genială, ritmurile sunt fantastice, iar povestea în sine are o încărcătură magică. Actorilor le face o deosebită plăcere să lucreze la acest proiect și fiecare dintre ei aduce o notă personală, inspirată din propria experiență de viață.

Dincolo de fastul specific operetei, care este „inima” acestei montări pe care doriți să o faceți auzită în 2026? Ce mesaj transmite povestea Silviei publicului de astăzi?

KERO: Mesajul Silviei este unul fără echivoc: relațiile umane sunt fundamentale. Desigur, banii, afacerile și respectarea convențiilor familiale au importanța lor, dar elementul central rămâne dragostea. Cine nu are capacitatea de a iubi cu adevărat este condamnat la o existență tristă. Aceasta este „inima” pe care dorim să o facem auzită. [...]

Un teatrolog învață să viseze cu gust de ciocolată în

Fabrica lui Charlie de la

Opera Comică pentru

Copii

Așa cum „în viața fiecărui ciocolatier vine un moment când trebuie să lase lingura jos”, la fel și în viața criticului de teatru vine o vreme când trebuie să lase laptopul pe birou, să se ridice de pe scaunul din sala de spectacol și să intre în culisele unui spectacol, la repetiții; în ipostaza de însoțitor de drum, sfătuitor de taină, călăuză pentru regizor și trupă – sau cum se spune în termeni profesionali: dramaturg de spectacol, consultant artistic, teatrolog asociat. Mare mi-au fost bucuria și entuziasmul când am primit invitația lui Emil Pantelimon de a fi parte din povestea lui Charlie la Opera Comică pentru Copii – o veritabilă „fabrică de ciocolată” a viselor ce devin realitate în mărime naturală, în viața reală.

Am combinat curiozitatea copilului care descoperea personajele lui Roald Dahl din manualul de Limbă Engleză din clasa a cincea cu experiența, rigoarea și exigența dobândite în calitate de „spectator profesionist” și am pornit pe acest drum al devenirii spectacolului încercând să găsim împreună umanitatea, emoția, viul acestor caractere devenite iconice. Uitând ce știam, ocolind capcanele clișeelor, descoperind cu ochi ca de copil, bun și creativ precum Charlie, sensurile metaforelor ascunse în ambalajele dulciurilor spectaculoase, pagină cu pagină, vers cu vers, am început cu toții să devenim parte a universului

fantastic creat de mintea genială a lui Willy Wonka cel plin de visuri.

De la primele descifrări de text din faza lecturilor la masă, apoi la construcția scenelor cu acțiuni și dezvoltarea relațiilor și până la adaosul detaliilor sugestive pentru profunzimea acestui parcurs inițiatic, pentru mine, procesul de lucru a semănat teribil cu modul de gândire bogat și mirabil al lui Willy Wonka însuși: idei ingenioase, încercări, soluții improbabile ce se dovedesc a fi salvatoare, multă, foarte multă imaginație, încredere în plauzibilul din miezul imposibilului, răbdare și atenție pentru fiecare în parte – ingrediente secrete și, ca o „cremă ultrafină” care îmbracă totul catifelat, iubire cât cuprinde; pentru povești și pentru oameni deopotrivă.

Repetiție „Charlie și fabrica de ciocolată”

În teatru, cu atât mai mult în musical, bucuria de a fi, împărtășită, multiplicată în vibrația acumulată din sutele de suflete ce respiră umăr la umăr aceeași emoție, e precum ciocolata ideală care face lumea mai bună: „mirificofantastico-delicioasă”. Pentru a avea șansa de a câștiga un tichet auriu ce aduce Marele Premiu din Fabrica misterioasă, e nevoie să parcurgem cu toții un drum; o cale. Eu am avut această șansă și am pășit pas cu pas, pe bezele moi și caramele crocante, alături de copii –super-eroi și mentorii lor. Și am învățat că orice e posibil; trebuie doar să crezi și vei vedea – e pură imaginație devenită realitate.

„Charlie

și fabrica de ciocolată”: când imaginația este lăsată moștenire bunului simț

Când a scris cartea în 1964, Roald Dahl probabil nu bănuia cât de actuală va rămâne descrierea sa a naturii umane.

Tipologiile dezvăluite de el fac din acest titlu unul relevant pentru orice adult, fie că este sau nu părinte. Povestea lui Charlie Bucket, băiatul a cărui bogăție stă în bunătatea și cuviința sa, primește acum o perspectivă plină de emoție la Opera Comică pentru Copii.

Într-o montare ce pune accent pe contrastul dintre valorile umane și excesele moderne, regizorul Emil Pantelimon propune o experiență senzorială totală. Universul creat de Vladimir Turturica (decoruri) și Adriana Urmuzescu (costume) transformă scena într-un omagiu adus fanteziei pure, unde fiecare cameră a fabricii este o operă de artă. Tehnologia echipei Apat Vision, pusă în lumină de designul lui Mircea Mitroi, creează acea atmosferă de vis în care regulile realității se dizolvă.

Muzical, spectacolul este un festin. Sub conducerea dirijorilor Alexandru Ilie și Gheorghe Iliuță, partitura lui Marc Shaiman împletește nostalgia pieselor clasice, precum „Pure Imagination”, cu energia vibrantă a Broadwayului. Pregătirea vocală minuțioasă (Abel Corban, Monica Gemene) și consultanța dramaturgică (Alina Epîngeac) oferă producției o coerență rară.

3 motive pentru care acesta este „Biletul de Aur” al sezonului:

 Premieră în România: O producție sub licență internațională care aduce strălucirea Broadwayului pe Calea Giulești nr. 16.

 Mesajul profund: O analiză caldă, dar fermă, a societății de azi — de la dependența digitală la lipsa limitelor.

 Performanța copiilor: Tinerii artiști de la School of Musical demonstrează un talent care te va uimi.

Dincolo de porțile imense, publicul este absorbit în periplul condus de vizionarul Willy Wonka, personaj căruia Bogdan Podlovski și Tommy Weissbuch îi conferă un magnetism aparte. Turul fabricii devine un test de caracter: în timp ce micul Charlie - interpretat cu o candoare cuceritoare de Iarina Popescu, Anastasia Militaru și Sara Barbu - privește totul cu respect, ceilalți copii devin oglinzi ale viciilor contemporane. Acestea sunt taxate cu umor de enigmaticii Oompa Loompas, prin coregrafia precisă semnată de Cezara Blioju.

Regizorul EMIL PANTELIMON la repetiție

„Charlie și fabrica de ciocolată” ne reamintește că adevăratele miracole sunt rezervate celor care încă știu să privească lumea cu onestitate. Este o experiență care îi prinde de mână pe bunici și îi fascinează pe copii, demonstrând că imaginația rămâne singura monedă care nu se devalorizează.

„Luna lui Ion Creangă”, o poveste frumoasă ca un mărțișor

La Teatrul Ion Creangă, plouă cu noutăți de basm în „luna lui marte”. Are loc ediția a treia a unuia dintre cele mai captivante evenimente dedicate copiilor și, tot în această perioadă, se pregătește și un nou spectacol pentru cei mici.

Vine, vine primăvara, cu vești bune-n Capitală: între 1 și 22 martie, la Sala Mare din str. Piața Amzei nr. 13, se desfășoară „Luna lui Ion Creangă – Povești și Amintiri din copilărie”. Timp de patru weekenduri consecutive, scena TIC va fi rezervată reprezentațiilor inspirate din opera popularului scriitor, iar foaierele, unor serii de ateliere care pleacă, și ele, de la subiectele dezvoltate în spectacolele din program sau de la alte elemente specifice universului imaginat de Ion Creangă.

„Punguța cu doi bani” (r. Gabriela Dumitru), „Fata

babei și fata moșului” (r. Vera Linguraru) și „Ursul păcălit de vulpe” (r. Andrei Răduț), destinate intervalului de vârstă cuprins între 3 și 6 ani, propun abordări ludice ale scrierilor omonime, reinterpretându-le într-o cheie contemporană. Comicul adus în actualitate, momentele de interacțiune cu publicul și, mai ales, jocul actoricesc fac din ele prilejul potrivit pentru a aprofunda textele celebrului autor, o oportunitate de a-l „citi” și cu alți ochi, ai spectatorului.

de la ora 18:00. Lumea așa cum e și cum a descris-o Ion Creangă în paginile sale de memorialistică va cuceri publicul de la primele scene – veselă, autentică, ușor melancolică. Peripețiile lui Nică trezesc amintiri frumoase și (re) fixează primii ani ai vieții în ceea ce-i caracterizează: inocență, joacă, lipsa grijilor.

Un al highlight din „Luna lui Ion Creangă” îl reprezintă și „Amintiri din copilărie” (6+, r. Dan Tudor). Spectacolul se joacă în ziua deschiderii evenimentului, urmând să aibă o nouă reprezentație pe 14 martie,

De la teatrul de umbre, muzică și bricolaj la pictură fluorescentă, atelierele din „Luna lui Ion Creangă” completează programul printr-o diversitate de activități conexe. O parte dintre ele explorează subiecte din repertoriul evenimentului, o parte, alte istorisiri sau personaje puse pe hârtie de autorul „Amintirilor”. De-a lungul atelierelor se vor folosi, în funcție de conținutul fiecăruia, materiale neconvenționale (cum sunt cele reciclabile), culori acrilice fluorescente, pensule, se vor experimente texturi noi și, în special, mijloace artistice originale prin care poate fi reconstruită o poveste. Tot în martie se pregătește și o nouă premieră, „Cred în unicorni”, a cărei regie este semnată de talentatul Bobi Pricop. Un spectacol despre forța cărților, a lecturii, a speranței și a empatiei, care va rămâne în inimile spectatorilor atât prin mesaj, cât și prin personajele extrem de bine conturate. Detalii complete, în curând, pe teatrulioncreanga.ro – tot aici găsiți și programul complet al „Lunii lui Ion Creangă”.

Martie vine cu o schimbare de ritm

Martie este luna în care orașul începe să sune viu... din nou. Primăvara nu vine doar cu flori, ci și cu o sumedenie de cântări în cluburi care merită trăite în priză directă: premiere, albume noi, artiști care se reinventează sau care ajung pentru prima dată la noi. Iată câteva dintre highlight-urile acestei luni:

GRANDSON

5 martie 2026

Quantic

Grandson vine pentru prima dată în România. Artistul americanocanadian s-a remarcat printr-un stil care îmbină alternative rock, rap, trap și elemente electronice. Grandson și-a construit rapid reputația prin piese precum Blood sau Water, care abordează teme sociale ca inegalitatea, sănătatea mintală, corupția, cu un discurs politic tăios și intens. Dacă ai simțit vreodată că playlist-urile tale nu mai sunt suficiente și ai nevoie de ceva care să te zdruncine un pic, ai aici răspunsul.

GRIMUS

14 martie 2026

The Pub Universității

Grimus se oprește la noi pentru a promova cel de-al șaselea album, Spre lumi neumblate.

www.zilesinopti.ro

Vom avea ocazia sa ascultăm un set construit în jurul materialului nou, completat de piese mai vechi din repertoriul trupei. Muzical, trupa rămâne ancorată în zona de alternative rock și indie, cu influențe de post-rock și accente electronice. Piesele de pe noul LP dezvoltă o abordare introspectivă, cu texte care vorbesc despre transformare, căutare și depășirea limitelor personale. Albumul marchează un nou capitol de maturizare a mesajului și a construcției muzicale.

HUMOUR

17 martie 2026

Control

Trupa britanică Humour ajunge în premieră în România. Muzica lor combină sonorităţile punk şi elemente de post-hardcore, creând un sound tensionat, nervos și minimalist, dar structurat, în care absurdul și introspecția lirică se împletesc natural. Humour aduce un suflu nou în peisajul muzical: nu e despre refrene ușor de

fredonat, ci despre atmosferă, despre disconfortul care te ține viu. Trupa s-a format în timpul lockdown-ul din 2021 și a lansat două EP-uri, dintre care cel mai recent, A Small Crowd Gathered to Watch Me, a fost primit cu multe recenzii pozitive.

BITZĂ

25 martie 2026

Expirat

Bitză urcă pe scena Expirat cu PERSONALE, un concert gândit ca o confesiune live, care combină reinterpretări ale celor mai cunoscute piese din cariera sa cu unele creații noi, prezentate pentru prima dată publicului. Bitză e unul dintre artiștii care au traversat generații, de la perioada R.A.C.L.A. și până în prezent, fără să-și piardă autenticitatea. Cunoscut publicului larg pentru piese precum Vorbe, Fără nume sau Sinuciderea unui înger, Bitză rămâne în continuare fidel hiphop-ului urban.

ZILE ȘI NOPȚI BUCUREŞTI 125

POVEȘTI DIN BUCUREȘTI

andrele Knit Café sau o mercerie altfel

Andrele este o mercerie dedicată tricotatului și croșetatului modern, în inima Cotroceniului. Aici găsești fire naturale atent selecționate, accesorii de calitate și îndrumare personalizată pentru orice tip de proiect, indiferent de nivel. Mai mult decât un magazin, Andrele este și un spațiu comunitar în care au loc workshopuri, șezători și evenimente creative. Victoria Batura, general manager, ne-a povestit mai multe.

Cum a apărut Andrele? În 2020 ne-am mutat din Malta în București, eu, soțul meu și băiețelul nostru de un an. Eram însărcinată cu al doilea copil, nu vorbeam deloc română - sunt ucraineancă - nu aveam un job și nicio posibilitate reală de a-mi găsi unul atunci. A fost începutul unei vieți noi, frumos, dar și destul de înfricoșător. Tricotatul și croșetatul au făcut mereu parte din viața mea, sunt pasiuni pe care le am din copilărie. În perioada în care îl așteptam pe cel de-al doilea băiețel, mi-am dorit să le tricotez haine copiilor mei. Când am încercat să cumpăr fire din merceriile locale, am realizat rapid cât de limitată era oferta: mult acril, puțin bumbac, iar firele naturale de calitate erau aproape imposibil de găsit. Am căutat apoi online, dar situația nu era cu mult diferită - existau, practic, doar două magazine în toată România care ofereau fire naturale. Atunci am realizat că există un gol pe piață. Mi s-a părut cu atât mai ciudat cu cât, în restul Europei, tricotatul și croșetatul erau foarte populare. Era clar o nișă, dar una slab dezvoltată și destul de riscantă. Chiar și așa, ideea mi-a plăcut enorm. Deși mulți din jur erau sceptici, după multe discuții l-am convins și pe soțul meu să încercăm. Ne-am spus simplu: „Cât de rău poate fi?”. Când magazinul a crescut suficient încât să se mute din câteva rafturi de pe holul casei noastre într-un spațiu dedicat și când, în 2024, scriam prezentarea conceptului de „Knit Café”, nu mi-aș fi imaginat că, în primăvara lui 2025, acesta va deveni realitate. Îmi doream un loc de întâlnire pentru pasionații de tricotat și croșetat, un spațiu care să adune idei, proiecte frumoase și oameni care rezonează unii cu alții.

Spuneți-ne un lucru mai puțin știut despre magazinul și comunitatea voastră. Andrele nu a fost niciodată gândit doar ca o mercerie, ci ca un întreg univers dedicat tricotatului, croșetatului și oamenilor care

iubesc lucrul de mână. Sigur, la noi poți găsi fire de foarte bună calitate, atent selectate, dar la fel de important pentru noi este ce se întâmplă în jurul acestor produse. Ne mândrim foarte mult cu faptul că oferim îndrumare reală – ne place să ascultăm fiecare persoană, să înțelegem proiectul ei și să găsim împreună cele mai potrivite fire și accesorii, astfel încât fiecare să plece cu exact ceea ce are nevoie. Andrele este și un loc de învățare și de descoperire. Organizăm workshopuri pentru cei care sunt la început de drum, dar și pentru cei care vor să-și aprofundeze tehnicile. Avem șezători săptămânale, unde oricine, indiferent de nivel, este binevenit să vină pentru câteva ore, să lucreze la propriul proiect, să socializeze, să bea o cafea sau un ceai bun și, pur și simplu, să se simtă parte dintr-o comunitate. Organizăm seri tematice, inițiative caritabile și evenimente care aduc oamenii împreună dincolo de fire și andrele.

Cum vă selectați produsele pe care să le aduceți în magazinul vostru?

Cu foarte multă grijă. Procesul de selecție include mai mulți factori, dar cele mai importante criterii pentru noi sunt calitatea foarte bună și fibrele naturale. La Andrele nu veți găsi fire acrilice. Avem doar câteva fire care conțin o cantitate mică de poliamidă, în special firele pentru șosete, unde acest adaos este necesar pentru rezistență. Chiar și aici, însă, încercăm constant să le înlocuim cu variante care folosesc poliamidă biodegradabilă. Căutăm branduri serioase, cu valori apropiate de ale noastre, în special în ceea ce privește sustenabilitatea și

modul responsabil de producție. Firele nu ajung pe rafturi la întâmplare: le testăm, tricotăm mostre, le folosim în proiecte reale. Un alt criteriu important este legătura cu prezentul. Ne dorim ca Andrele să fie conectat la ceea ce se întâmplă acum în lumea tricotatului și croșetatului, așa că urmărim tendințele actuale, atât în culori, cât și în tipuri de fire și accesorii. La workshopurile pentru începători spun adesea că aici învățăm modul modern de a tricota.

Care a fost cea mai mare provocare de care v-ați lovit până acum?

Fără îndoială, popularitatea destul de scăzută a tricotatului în momentul în care am deschis Andrele. Am ales să construim constant, prin evenimente, workshopuri, șezători și întâlniri care să creeze context, vizibilitate și comunitate. Pas cu pas, lucrurile au început să se schimbe. Lucrurile s-au schimbat enorm de când am deschis. Popularitatea tricotatului și a croșetatului în România a crescut considerabil, iar astăzi intră zilnic oameni în Andrele care ne spun că vor să învețe, că sunt curioși sau că își doresc un hobby creativ. Pentru mine, este o bucurie enormă să văd acest lucru și să simt că Andrele a avut un rol important în această schimbare.

Care este impactul pe care v-ați dori să-l aibă magazinul vostru asupra orașului sau asupra zonei în care l-ați deschis?

Ne-ar plăcea ca Andrele să devină punctul de întâlnire pentru toți pasionații de tricotat și croșetat din București. Un loc în care oamenii să simtă că vin „acasă”. Ne dorim ca aici să se nască proiecte creative noi, să prindă viață haine lucrate manual, pline de sens și frumusețe, și să înceapă prietenii.

martie?

Cadouri-experiență: Cum sărbătorim femeile în

Martie este luna în care cumpărăm flori aproape din reflex și spunem „La mulți ani!” pe pilot automat, dar adevărul e că femeile din viața noastră merită mai mult decât o singură zi bifată în calendar. 8 Martie merită sărbătorit simbolic, dar recunoștința nu ar trebui să fie o întâlnire anuală programată între două ședințe. Poate că martie ar trebui să fie, de fapt, un pretext pentru mai mult timp petrecut împreună. Așa că ia luna asta ca pe o invitație: să ieșiți, să încetiniți ritmul, să transformați o cafea într-un ritual și o cină într-o amintire. Mai jos, câteva idei de locuri și activități potrivite pentru toată luna martie, nu doar pentru o singură zi cu flori și mesaje standard.

Concert ȘARAIMANIC, LĂUTĂRESELE

Expirat

Halele Carol Dacă vrei să sărbătorești Ziua Femeii într-un mod cu totul special, concertul ȘARAIMANIC de la Expirat Halele Carol e exact ce trebuie. Pe 8 martie, spațiul se va umple de sunetele vibrației feminine, iar muzica lăutărească va curge ca o poveste despre dăruire, emoție și tradiție. Ușile se deschid la 20:00, iar live-ul începe la 21:00, pe Str. Dr. Constantin Istrati nr. 1, București. Ediția de anul acesta aduce împreună trei generații ale muzicii lăutărești feminine: Mioara Lincan și Aura Mirela, cu vocile lor pline de sensibilitate, și talentata Melisa Key la acordeon. Împreună cu Marin Alexandru la vioară, Leonard Iordache la țambal și Costel Nechita la bas, creează un univers sonor unic. Este un cadou pentru suflet, o experiență pe care o poți împărtăși cu mama, sora sau o prietenă dragă, celebrând feminitatea prin muzică vie, autentică și profundă.

Chocolate Saga

Biblioteca Națională

Dacă îți dorești să transformi o zi obișnuită de martie într-o escapadă dulce, Chocolate Saga e pretextul perfect. Între 13 și 15 martie, Biblioteca Națională devine locul în care ciocolata se transformă în spectacol, meșteșug și artă în toată regula. De la tablete clasice reinterpretate până la combinații funky cu arome exotice, festivalul adună laolaltă ciocolatieri artizanali care tratează cacaoa cu seriozitatea unui bijutier.

Pe lângă degustări și standuri de shopping artizanal, programul include demonstrații live, show-uri spectaculoase de sculptură în ciocolată și ateliere pentru adulți și copii, unde înveți cum se temperează corect sau cum se construiește o pralină perfectă.

Ateliere Speciale de Teraristică

pe 1 și 8 martie

Reptiland București

Dacă ești în căutarea unui mărțișor care chiar rămâne, nu doar unul prins în piept pentru o zi, atelierele de teraristică organizate de Reptiland București în martie sunt o opțiune ce merită luată în calcul. În loc de flori tăiate, alegi plante care cresc. În loc de un cadou simbolic, oferi o experiență creativă și relaxantă. Spațiul de pe Bulevardul Expoziției se transformă, la început de primăvară, într-un mic laborator de ecosisteme în miniatură, unde înveți să construiești de la zero propriul terariu cu suculente.

Atelierul este gândit astfel încât oricine să poată participa, nu ai nevoie de experiență în grădinărit, doar de puțină curiozitate și chef de a crea. Instructorii te ghidează pas cu pas: de la stratul de drenaj până la aranjarea plantelor și a elementelor decorative. E o activitate care încetinește ritmul, te scoate din agitația cotidiană și te aduce într-o stare aproape meditativă. Perfectă pentru o ieșire cu mama, sora sau o prietenă apropiată, timp de calitate petrecut împreună, cu mâinile în pământ și conversații care pot crește la fel de frumos ca plantele din terariu.

COFFEeast

Pavilionul A de la Romexpo

Notează în agendă perioada 20–22 martie: COFFEeast, la Romexpo. Festivalul Culturii Cafelei din Europa de Est transformă Pavilionul A într-un univers aromatic dedicat cafelei de specialitate, meșteșugului și creativității. E genul de eveniment care adună la un loc barista pasionați, prăjitorii artizanale, antreprenori, artiști și oameni care iubesc ritualul unei cești bine făcute. Ce îl face potrivit pentru o ieșire cu mama, sora sau o prietenă dragă? Atmosfera. Nu e doar despre cafea, ci despre experiență. Aveți un coffee market unde descoperiți prăjitorii locale și regionale, degustați sortimente noi și învățați despre metode de preparare. În plus, puteți explora zona de tasting, unde puteți găsi de la produse artizanale la vin, bere sau kombucha și apoi să vă pierdeți printre standurile de design, cu ceramică, lumânări parfumate și accesorii.

[AT] [LIVE] [PSYCH-ROCK]

SUPPORT ACT: MIDPOINT [RO]

WEDNESDAY, MARCH 25, 2026

5 locuri nou deschise în oraș

Bucureștiul nu stă locului nicio clipă. De la ramen autentic și tacos în Obor la bakery-uri artizanale și spații instagramabile în nordul orașului, scena de going out se îmbogățește constant. Am selectat 5 locuri nou deschise care merită să ajungă direct pe lista ta de weekend.

tacos Obor

 Halele Centrale Obor, et 1

 0729.864.717

El Maguey a deschis de curând Tacos Obor fix în inima pieței. Tacos-urile sunt vedetelesuculente, bine condimentate, cu combinații care păstrează ADNul street food-ului mexican. Spațiul e casual, perfect pentru un prânz rapid între drumuri sau o oprire strategică înainte de o tură prin piață.

Katsu ramen Bar

 Tunari 73

 0726.528.097

Deschis la început de decembrie,

Katsu Ramen Bar are un meniu care gravitează în jurul ramenului bine executat, cu supe bogate și ingrediente atent alese. E genul de loc potrivit pentru un dinner liniștit, un date casual sau o seară în care vrei ceva cald și reconfortant.

Wei ramen

 Calea Victoriei 16 - 20 În Pasajul Vilacrosse s-a deschis de curând Wei Ramen Universe, un spațiu inspirat de localurile de pe aleile înguste din Tokyo. Brandul a pornit din Cluj, unde s-a bucurat de un succes enorm, iar acum a ajuns și în București. Decorul e dens, colorat și plin de referințe la cultura anime și manga.

Pillow

 Bulevardul Pipera 91 În nordul orașului, cafeneaua Pillow vine cu un concept fresh, gândit pentru întâlniri relaxate și momente de socializare fără

grabă. Spațiul e aerisit, luminos, cu un design care invită la statla cafea, la povești, la scroll.

Crumb Bakery

 Bd. Unirii 68

S-a mutat mai aproape de zona Unirii și a adus cu ea și croissante bine crescute și deserturi atent finisate, totul e gândit pentru cei care apreciază patiseria făcută ca la carte. Spațiul e modern și primitor, perfect pentru o oprire rapidă sau pentru un mic ritual de weekend cu cafea și ceva dulce.

Martie cu dichis la Dichisar

Luna martie, tainic confident al florilor și al energiei care pare că se dezmorțește treptat pe măsură ce ziua își prelungește lumina, iar soarele începe să-și reverse generos razele asupra noastră, poate fi considerată și o manifestare a spiritului liber, amplificată de aerul primăvăratic. Pentru această lună, ne-am propus să ne îndreptăm atenția spre brandurile românești pe care, deși le avem deseori în minte, rareori le aducem în prim-plan.

Un spațiu în care acestea își creionează poveștile este Dichisar. Situat în Capitală, la Impact Hub Universitate, strada Tudor Arghezi nr. 8-10, Dichisar oferă de 11 ani suportul și contextul în care creatori din toată țara își expun și își promovează poveștile, munca, lucrurile în care au investit timp și curaj. Deși toate brandurile prezente merită atenția consumatorului, noi ne-am oprit asupra câtorva, pe care sperăm să le găsiți captivante, potrivite stilului și gusturilor fiecăruia, demne de apreciat și de încercat.

Adeline BohoChic

Ah, elegante sunt broșele! Adeline BohoChic aduce în atenția publicului piese statement, cusute manual, în ediții limitate. Așa cum punctează însăși creatoarea, remarcăm la nivelul creațiilor sale arta bijuteriei reinterpretată în cheia eleganței. Broșele, în formă de cal, ciupercuțe, aștrii cerești, inimioare, insecte, iar lista de creații poate continua cu succes, sunt mai mult decât un detaliu: devin simbol al personalității și al libertății de exprimare. Sunt piese care pot onora orice rever.Dincolo de broșe, vă puteți îmbogăți atât spiritul creativ, cât și colecția de bijuterii cu cercei cu franjuri, cercei triunghi, accesorii pentru păr sau coliere.

AnTanTe Design

Povestea conceptului AnTanTe a prins contur în 2009, din dorința inițiatoarelor de a da viață unor piese vestimentare care spun, fiecare în parte, o narațiune. Piesele concepute, unicat sau în ediție limitată, sunt create integral în atelierul echipei. Atenția la detalii, croielile simple, versatile și, în același timp, atipice sunt combinate cu picturi și cu detalii realizate manual, care fac ca în fiecare an brandul să devină un colecționar al poveștilor. Din portofoliul de piese atent lucrate fac parte rochii, bluze, fuste, pantaloni, care sunt în deplină armonie cu fiecare sezon. De la cămăși pictate cu flori până la fuste cu figuri apropiate de cele din tablourile lui Picasso, AnTanTe aduce modele îndrăznețe în atenția publicului, funcționând astfel ca un punct culminant din povestea fiecărei ținute.

Larisa Dragna

Urmând liniile designului vestimentar autentic, feminin și conceptual, brandul reflectă o viziune personală a creatoarei cu privire la felul în care moda, absolut necesară, dar de importanță secundară, reușește să influențeze felul în care o persoană se raportează la sine. În portofoliu de brand sunt etalate piese statement, cu detalii surprinzătoare și o estetică ce îmbină structuri îndrăznețe, siluete asimetrice și texturi felurile, precum: jachete cu broderii, rochii, vestă corset, sacouri, pantaloni cu croi larg și elemente grafice. Brandul se definește prin celebrarea artei și a identității - atât a celei naționale, în creații precum Cămașa Hearts of Roumania sau jacheta cu broderie Ateneu, cât și a identității fiecărei purtătoare, conturată cu atenție în fiecare colecție.

Alina Ceramics

Vă invităm să vă imaginați o scenă specială, în care farfuriile afișează cu mândrie mesajul „Mai pot și cozonac, iar cănile vă întâmpină cu „Zână”. Atelierul Alina Ceramics creează obiecte din porțelan – veselă, accesorii, decorațiuni. Fiecare obiect e gândit ca o contopire dintre artă și utilitate, finețea și spiritul clasic al porțelanului fiind dublate de expresivitate artistică și funcțională – vesela atrage prin frumusețea fontului și a cromaticii, spre exemplu.

Perfecte de oferit în martie și nu numai, produsele create de acest brand îmbogățesc atât masa, cât și întregul spațiu personal, fiind cadouri practice, inedite și cu mesaje menite să te facă să zâmbești.

Laura Olaru

Încheiem seria recomandărilor cu un brand de genți din piele naturală, durabile în timp, a cărui creatoare promovează estetica lucrului bine făcut. Cu o identitate autohtonă, brandul este recunoscut pentru felul unic de contopire a tradiției cu modernitatea. Practice, spațioase, jucăușe și versatile, produsele – fie ele genți sau rucsacuri - depășesc bariera produsului în sine și oferă un suflu nou. Construite pe povești, produsele pot fi găsite atât în mediul online, cât și fizic, în magazinul din Mall Vitan, în toată rețeaua de magazine Il Passo. Potrivit creatoarei, Laura Olaru își propune să rămână un nume imprimat pe genți, nu doar o afacere, reflectând astfel angajamentul pentru păstrarea calității.

Fie că optați pentru aceste branduri ca inspirație pentru cadourile ce stau sub semnul Mărțișorului, fie că le veți păstra în minte pentru o altă ocazie sau doar veți avea curiozitatea să explorați lumea propusă de ele, vă invităm să descoperiți universul creatorilor români, un univers despre care credem că vă poate surprinde prin excelență.

„Cozerie • cu Ruxandra”

throwback la un an de la prima ediție

În online, anul 2026 a început cu un trendthrowback 2016. Un val de nostalgie legat de cultura pop, muzica și media anului 2016. Potrivit TikTok, în prima săptămână a anului, căutările pentru conținut legat de 2016 au crescut cu 452% și peste 55 de milioane de videoclipuri au fost create. Vraja (re)imaginării în tușe preponderent pozitive a trecutului. Amintiri pe care le grefăm cu grade de mai bine: mai veseli, mai uniți, mai puține griji.

Personal, îmi e greu să (re)definesc notele afective pentru 2016. Mai știți ce făceați în 2016? Ce visuri aveați? Ce îngrijorări? Eu abia terminasem liceul. Urma să intru la facultatea de antropologie - alegerea care s-a dovedit în câțiva ani vocație. Prea puțin îmi e prezentul asemănător cu ce îmi imaginam pe atunci viitorul. Și asta într-un sens bun, o zic cu recunoștință. Însă parcursul nu a fost liniar. Poate ar fi interesant să nu facem doar throwback-uri, ci să ne luăm un răgaz și pentru urmărirea devenirii.

Adevărul e că țin contabilități ale trecerii timpului. Dar dacă la un deceniu în urmă îmi e greu totuși să mă raportez fără a risca idealizări, martie 2026 marchează pentru mine și un alt moment care merită o privire spre trecut. Unul mai recent, e drept. Se împlinește un an de Cozerie cu Ruxandra, eveniment pe care îl organizez și a cărui gazdă sunt - o inițiativă care ne scoate din casă (uneori și din

zona de confort) pentru a descoperi experiențele și universurile sonore ale unor oameni pe care îi admirăm. Un format simplu - o oră de causerie, urmată de o partidă de întrebări și răspunsuri și apoi atmosferă relaxată, având ca fundal sonor un playlist curatoriat de invitat/ă. Când viețile ne sunt prezentate în frânturi disparate surprinse în postări online, Cozeria propune să devenim companioni în călătorie.

Permiteți-mi acest scurt excurs. 11 ediții până acum. Prima ediție, 18 martie 2025 - alături de actrița Ana Ularu. Căreia i-au urmat ediții cu Vasile Ernu, Michi Câmpineanu, Lari Giorgescu, Dan Byron, Ioana Tănase, Doru Pușcașu, Chris Simion-Mercurian, Adrian Laza, Adrian Nicolae și Andrei Daniel Mihalca. Le și vă mulțumesc. Un an în care peste 800 de oameni au fost fizic prezenți alături de mine. 22 de ore de dialog și aproape 100 de ore de muzică gândită și atent aleasă de invitați și de către public. Și ce nu poate fi pus în cifre, emoțiile de dinaintea și din timpul fiecărei ediții, prieteniile născute în cadrul Cozeriilor, momentele în care cineva din public a spus „mă bucur că am fost aici”, minutele în care s-a râs în hohote. Cozeriile continuă. Următoarea întâlnire, în martie, la J’ai Bistrot Împărtășim trecuturi și conturăm, întâlnire de întâlnire, viitorul Cozeriei. Mai multe detalii vor fi anunțate pe paginile personale și pe paginile J’ai Bistrot.

De ce ai ales acest domeniu și prin ce alte joburi ai trecut până să ajungi antrenor de box?

Joburile prin care am trecut au început încă de la 18 ani, ca ajutor de barman/ picol pentru puțin timp, după care am descoperit aviația. Am plecat în Barcelona la Ryanair, pentru trei ani, dar dorul de casă m-a adus la Wizz Air, în București. Am renunțat la acest job la începutul pandemiei, am început să antrenez în sala în care și eu am fost sportiv, iar după prima lună am simțit că pentru asta m-am născut și asta îmi este menit să fac toată viața.

Care este tipul de antrenament pe care-l preferi și de ce?

ROMULUS DRAGOMIR, antrenor de box:

„Boxul îți va salva viața, sufletul, mintea!”

Dragomir Romulus are 32 de ani, este din București și este antrenor de box, precum și fondatorul The Underdog’s Box Club. Practică boxul de aproape 10 ani, iar experiența acumulată atât ca sportiv, cât și ca antrenor l-a ajutat să dezvolte un stil de pregătire eficient, sigur și adaptat fiecărui nivel. Lucrează atât cu persoane aflate la început de drum, cât și cu sportivi care își doresc să-și îmbunătățească performanța, condiția fizică și disciplina mentală. Antrenamentele sale îmbină tehnica de box, pregătirea fizică și mindset-ul de luptător. Activează în București, unde poate fi găsit la The Underdog’s Box Club, iar cei interesați îl pot contacta direct la numărul de telefon 0732 387 473 sau pe rețelele de socializare @theunderdogsboxbucuresti. Pe lângă antrenamentele de box, este implicat activ în promovarea sportului și a unui stil de viață sănătos.

Fiecare tip de antrenament, fie el de rezistență, forță sau tehnică, are rolul lui în dezvoltarea fiecărui sportiv, dar antrenamentul meu preferat este „joaca”, sparring-ul.

Spune-ne un lucru pe care foarte puțini oameni îl știu despre jobul de antrenor de box.

Despre jobul meu, foarte puțini oameni știu că noi nu învățăm omul doar să lovească, ci faptul că, prin ceea ce facem, creăm caractere, disciplină și dăm sănătate fiecărei persoane care ne calcă pragul sălii.

Care este cea mai importantă calitate pe care un antrenor personal / antrenor de box trebuie să o aibă?

Cred că cea mai importantă calitate trebuie să fie răbdarea. Atât a noastră, cât și a sportivilor. În ziua de azi, totul este pe repede înainte și toți vrem rezultate rapide… nu întotdeauna se poate.

Care sunt cele mai mari greșeli pe care le fac românii atunci când vorbim despre sport / mișcare?

Cele mai mari greșeli pe care le facem cu toții, ca sportivi, cred că vin din faptul că uităm sau nu vrem să ne și odihnim, să ne și recuperăm. Vrem să fim din ce în ce mai buni, unii dau prea mult, alții prea puțin, și uităm cât de importantă este recuperarea, să ajutăm corpul să susțină uzura pe care o facem zi de zi, astfel ajungând la accidentări care ne țin pe bară.

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care ți le oferă acest job?

Cele mai mari satisfacții sunt atunci când sala este plină, când faci omul fericit, când vezi tinerii cum cresc alături de tine, să vezi că omul vine de plăcere și nu obligat, când îi oferi fiecărei persoane ce are nevoie, atât performanță, cât și recreere.

Care ar fi cel mai important sfat pe care l-ai da cuiva care-și dorește să se apuce de antrenamente de box?

Cel mai important sfat: nu mai sta pe gânduri! Boxul îți va salva viața, sufletul, mintea!

Din experiența ta, care sunt ideile preconcepute cu care vin oamenii la antrenamentele de box?

Din experiența mea, omul vine cu gândul că în sală este un bloc operator sau o măcelărie, unde este doar violență, sânge și trebuie să i se spargă nasul, să îi fie rău de la efort sau chiar faptul că va primi lovituri atât de puternice, încât creierul îi va fi afectat. Totul este total FALS!

Te antrenezi și în aer liber (atunci când vremea permite)? Dacă da, ne poți spune, te rog, câteva locuri unde-ți place să faci acest lucru și pe care le recomanzi?

Da, mă antrenez. Cel mai bun loc pe care îl recomand este Parcul Carol. Alergarea e sfântă chiar și atunci când vremea nu ne permite, ha,ha, sau pe platou, boxul cu umbra cu spectatori, săritul corzii este minunat acolo! În Parcul IOR, din păcate, s-a asfaltat pista specială pentru alergare, poate reușim totuși să o aducem înapoi!

Când vine vorba de sport, ce-i caracterizează cel mai mult pe români, din experiența ta?

Din experiența mea, pe români îi caracterizează dorința: dorința de a învăța un skill nou, dorința de a fi sănătoși, dorința de a arăta bine, dorința de a menține o condiție fizică, dar și mentală bună. În ultima perioadă, boxul este în topul preferințelor ca sport ales pentru cardio, dar și pentru interacțiunea pe care o au cu antrenorul sau colegii de antrenament.

Concerte musai de văzut la Sala Palatului în 2026

Sala Palatului va răsuna cu muzică bună la toamnă. Vor fi atât de multe concerte, încât va fi greu de ales. De aceea, am încropit un top trei sugestii de experiențe live complete.

Când vine vorba de evenimente de mare anvergură, cu producții spectaculoase și artiști de renume, Sala Palatului rămâne un reper important. Deja s-au anunțat o sumedenie de evenimente palpitante în toamnă pe această scenă importantă. Pentru că știm că, în mod paradoxal, a alege dintre toate aceste spectacole nu e o sarcină ușoară, iată ce ne-am pus noi în capul listei - trei concerte musai de văzut la Sala Palatului în 2026!

Bonnie Tyler

Turneul Jubiliar

Bonnie Tyler

sărbătorește 50 de ani de carieră și revine la București pentru un concert-eveniment, pe 23 octombrie, la Sala Palatului, cu o producție spectaculoasă, gândită special pentru acest jubileu unic. Publicul este invitat într-o călătorie muzicală plină de emoție, energie și nostalgie, construită pe cele mai iubite refrene ale artistei și completată de un show de lumini special și o atmosferă autentică, marca Bonnie Tyler. Toamna viitoare, Sala Palatului va găzdui un spectacol de excepție, dedicat uneia dintre cele mai recognoscibile voci din istoria muzicii internaționale. Pentru a marca acest moment aniversar remarcabil, Bonnie Tyler va oferi fanilor săi un concert cu totul special — o sărbătoare a pasiunii, a longevității și a puterii muzicii de a uni generații.

Loredana „Libertate”

Loredana, artista care a reinventat constant scena muzicală din România, anunță cel mai nou concept de spectacol: „Libertate”. Evenimentul va avea loc pe 7 noiembrie, la Sala Palatului, și promite să fie o adevărată aventură muzicală – o experiență fără filtre, fără limite și fără prejudecăți. Conceptul „Libertate” pornește de la ideea că muzica nu are granițe, religie sau gen. Este o celebrare a spiritului, singura dimensiune care rămâne eternă într-o lume în continuă schimbare.

Loredana propune o experiență fluidă, în care genurile muzicale se contopesc, iar spectatorii sunt invitați să trăiască dincolo de frici și tipare predefinite.

Simion Bogdan-Mihai și Lăutarii de Mătase

„Căi ferate încrucișate”

De patru ani încoace, scena Sălii Palatului găzduiește o serie anuală de evenimente ce aduc în prim-plan bogăția muzicii lăutărești, în forma unor spectacole conceptuale pline de culoare, decoruri meșteșugite și muzici atent culese. Simion Bogdan-Mihai și Lăutarii de Mătase revin pe 19 noiembrie, pe aceeași scenă, cu evenimentul „Căi ferate încrucișate” - concertul care va descoase contradicții și va desființa mituri chiar în fața publicului.