Issuu

ELENA COJOCAR

ни ке

CARTE DE CITIRE

За во

за

уџ

бе

PENTRU CLASA A VI-a A ŞCOLII ELEMENTARE

Recenzenţi dr. MARINA PUIA-BĂDESCU RODICA ŢĂPÂRGEA ROMANŢA GLANDA CRĂCIUN Redactor ANIŞOARA ŢĂRAN

ни ке

Redactori responsabili Dr. ROMANŢA IOVANOVICI SLOBODANKA RUŽIČIĆ Redactor şef DRAGOLJUB KOJČIĆ

уџ

бе

Pentru editură DRAGOLJUB KOJČIĆ, director

37.016:821-82(075.2)

CIP - Каталогизација у публикацији Библиотека Матице српске, Нови Сад

за

Secretariatul Provincial pentru Învăţământ şi Cultură a aprobat editarea şi folosirea acestui manual în clasa a VI-a a şcolii elementare prin Decizia nr. 106-61-00153/2008-1 din 04.08.2008.

Tiraž 150.

За во

COJOCAR, Elena Carte de citire : pentru clasa a VI-a a şcolii elementare / Elena Cojocar ; [ilustraţii de Vladimir Bursać]. - Београд : Завод за уџбенике, 2017 (Нови Сад : Сајнос). - 120 str. : ilustr. ; 21 x 27 cm ISBN 978-86-17-18483-2

COBISS.SR-ID 312854535

ISBN 978-86-17-18483-2 © Завод за уџбенике, Београд (2008–2017) Ово дело не сме се умножавати, фотокопирати и на било који други начин репродуковати, ни у целини ни у деловима, без писменог одобрења издавача. © ЗАВОД ЗА УЏБЕНИКЕ, Belgrad (2008–2017) Această publicaţie nu se poate multiplica, fotocopia sau reproduce în alt mod, integral sau parţial, fără aprobarea scrisă a editurii.

„ Forma unei opere de artă nu este nimic altceva decât organizarea perfectă a conţinutului său: valoarea sa depinde deci în întregime de aceasta”.

ни ке

BERTHOLD BRECHT

Cuvânt înainte

За во

за

уџ

бе

Manualul de limbă şi literatură română elaborat pe baza Programei şcolare prevăzute pentru clasa a VI-a cuprinde texte literare pe care se pot face analize din punct de vedere al înţelegerii textului, a organizării lui din punct de vedere al aspectului estetic, funcţional, moral sau educativ-instructiv, în combinaţie cu noţiuni din teoria literaturii. Sper ca textele literare din acest manual să stârnească interes viu pentru limba şi literatura română, să aibă o contribuţie în dezvoltarea capabilităţii şi capacităţii de exprimare orală şi scrisă, a receptării mesajului dintr-un text, şi va facilita participarea la un act de comunicare oral şi în scris în limba română literară. Fiecare text cuprinde un mănunchi de întrebări pentru exercitare orală sau în scris, cu definiţii pe înţelesul unui copil căruia i se vor oferi şi câteva jocuri didactice. La sfârşitul manualului sunt cuprinse toate definiţiile abordate în lecţiile cuprinse. Sper să vă fie de ajutor! Autorul

CE ESTE LITERATURA? Literatura este o artă a cuvântului. Ea folosește cuvântul drept material de construcţie precum folosește muzica notele, pictura culorile, dansul mișcarea ș.a.m.d. Literatura se clasifică în literatura populară sau orală și în literatura cultă sau scrisă. Ambele clasificări cuprind creaţii în versuri și proză.

LITERATURA POPULARĂ:

уџ

бе

ни ке

Scrierile populare sunt o parte semnificativă a folclorului românesc, care sunt create și transmise prin cuvânt de către popor. Primele producţii ale literaturii române populare au fost publicate de către Vasile Alecsandri în culegerea „Poezii populare. Balade (Cântece bătrânești)” din 1852, al cărui moto a devenit celebru: „Românul e născut poet”, confirmând că poporul român este „înzestrat de natură cu o închipuire strălucită și cu o inimă simţitoare”. Românii figurează cu trei cuvinte: dor, doină și colind, care definesc între popoarele lumii specificul spiritual al românilor.

Care sunt caracteristicile literaturii populare?

За во

за

– Caracterul oral. Creaţiile se transmit prin grai viu de la o generaţie la alta (diacronic) și de la om la om, deci sincronic. – Caracterul colectiv. Numai colectivitatea asigură drept de circulaţie în mai multe arii geografice unei creaţii folclorice create de un individ anonim. – Caracterul anonim. Opera literară folclorică nu este marcată de o anumită persoană, însă poartă pecetea talentelor umane care au participat la determinarea ei.

Care sunt temele şi motivele? – relaţia om-natură cu motivele: viaţă-moarte (balada-Mioriţa); – tema iubirii cu motivul adoraţiei, jelirii, mândriei, blestemului (doinele); – binele și răul, cu învingerea binelui asupra răului, în basmele și poveștile populare; – dorul, o simţire românească unică, un sentiment complex care exprimă iubire,durere, jale, speranţă; – înstrăinarea, cu motivul dezrădăcinării. – revolta este o atitudine spirituală regăsită mai ales în doine, cu motive diverse ca: haiducia, nenorocul, cătănia.

Ce creaţii intră în literatura populară?

бе

ни ке

– poezia obiceiurilor: obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou (colinde, Plugușorul, Capra, Ursul), rituri de invocare a ploii(Paparudele). – poezia ceremonialurilor: obiceiuri legate de momente importante din viaţa omului: nașterea, nunta, moartea (oraţiile de nuntă, cântecul miresei, bocetele) – poezia descântecelor: de deochi, de dragoste, de boală. – creaţia lirică în versuri: doina (de dor, de jale, de haiducie,de cătănie,de înstrăinare), cântecul propriu-zis (cântece despre cântec, despre relaţiile de familie, de iubire, de dor, cu temă socială, de înstrăinare, de muncă)și strigătura (urătura,strigătura la jocul popular) – creaţia epică în versuri: balada populară (istorică, vitejească, pastorală, de haiducie), legenda. – creaţia epică în proză: basmul, snoava, legenda. – creaţia aforistică și enigmatică: proverbe, zicători, ghicitori. – din folclorul copiilor: numătători, păcăleli, frământări de limbă.

за

Ce numim genuri literare?

уџ

Pentru că vom explora texte care aparţin diferitor specii ale genurilor literare, să ne amintim ce subînţelegem sub denumirea de gen și specie.

За во

Într-un gen literar sunt cuprinse operele literare asemănătoare prin structură (versuri, proză, piesă de teatru) și prin scopul urmărit. Știm deja că există trei genuri literare: • Genul liric cuprinde creaţiile în care autorul își exprimă sentimentele și emoţiile în legătură cu realitatea (preponderent poeziile). • Genul epic cuprinde creaţiile literare în versuri sau proză în care sunt redate fapte, întâmplări prin mijlocirea unor povestitori (la persoana I sau a III-a). • Genul dramatic cuprinde operele scrise pentru a fi reprezentate pe scenă – piesele de teatru.

Ce numim specie litarară? Clasă de opere grupate după un criteriu unitar, aparţinând genului literar; un anumit fel de scriere, o categorie cu anumite trăsături – operă de dimensiuni scurte sau lungi, opere în versuri în care sunt redate tablouri din natură, opere în care se glorifică ceva sau se explică cum au luat naștere unele așezări geografice ...

CREAŢII CARE APARŢIN LITERATURII POPULARE Proverbele sunt creaţii populare prin care se transmit unele constatări valabile tuturor vremurilor. Conţin o învăţătură, un sfat. Ele ating diferite aspecte ale vieţii omului ( lăcomia, limbuţia, lenea, dispreţul faţă de oamenii răi, înţelepciunea.) „Mai leagă-ţi căţeaua !” „Musca când își vâră capul în miere, acolo și-l lasă” „Mai bine nehrănit, decât neînvăţat”

ни ке

Zicătorile sunt foarte asemănătoare cu proverbele, diferenţa constând în faptul că zicătorile nu au propoziţii complete ci pe baza înţelesului tragem concluzii, constatări, nu învăţătură ca la proverbe.

бе

„A legat calul la gard” – se spune dacă a rezolvat cineva o problemă. „Cine se aseamănă se adună” – de obicei despre cuplurile care se înţeleg. „Timpul e bani” – tot ceea ce este lăsat, neefectuat, înseamnă pierdere.

уџ

Ghicitorile sau cimiliturile sunt creaţii prin care se descriu unele însușiri caracteristice unor lucruri și care trebuie ghicite pe baza celor caracterizate. Pot fi scrise și în versuri scurte, rimate.

за

Ghicitori

За во

O mie înnodate, O mie deznodate, O mie să vorbești, O mie nu ghicești. (plasa de prins pește)

Nici în casă, nici afară, Talpea mea e drum de ţară. (pragul) Nu-s frumoasă, Fac frumos, Stau posomorâtă-n jos. (mătura) Ce-i făcut și tot îl faci Și iar îl desfaci? (patul)

Jumătate de dovleac, În vârf de ciopârtac. (căciula) Furculiţă cu cinci dinţi Căpătată din părinţi. (mâna)

Câmpu-i alb, Oile negre: Cin’le mână Le adună; Cin’ le paște Le cunoaște; Cin’ le vede Nu le crede. (scrisul)

Frământările de limbă sunt adorate de către copiii mai mici, care se întrec între ei, dezvoltându-și memoria și capacităţile expresive. Încercaţi și voi!

Treier fără greier – Parcă ăsta-i treier? Greier fără treier – Parcă ăsta-i greier?

ни ке

Șase sape late și-alte șapte sape late Să le duci pe toate-n spate!

Snoava este o povestire de mici proporţii, de origine populară, în care se satirizează diferite slăbiciuni, anecdotă.

бе

LA AVOCAT

за

уџ

– Acum aș vrea să știu cât sunt dator. – Pentru că l-am cunoscut de mult pe tatăl dumitale și am fost prieteni buni, să fie numai două sute de lei. – Îmi pare bine că nu l-ai cunoscut și pe bunicul meu!

CROITORUL

За во

Oarecine, cumpărându-și postav ca să-și facă o haină, s-a dus cu dânsul la un croitor. Acesta-i spune că n-ajunge postavul pentru haina ce voiește să o facă. El iese de acolo și-n imediata apropiere vede o altă tablă de croitor. Merge acolo, intră în vorbă și croitorul primește. După câteva zile, venind să-și ia haina, vede la băiatul croitorului o haină mică făcută din materialul său și-l întrebă pe croitor: – De ce dincolo a zis că n-ajunge, și aici nu numai că a ajuns, ci a rămas și pentru copil? – Ei! Domnule, răspunse croitorul, eu am numai un fecior, dar ăla are trei.

бе уџ

за

Doină, doină, cântic dulce! Când te-aud nu m-aș mai duce. Doină, doină, viers cu foc! Când răsuni eu stau pe loc. Bate vânt de primăvară, Eu cânt doina pe afară, De mă-ngân cu florile Și privighetorile. Vine iarna viscoloasă, Eu cânt doina-nchis în casă. De-mi mai mângâi zilele, Zilele și nopţile. Frunza-n codru cât învie, Doina cânt de voinicie, Cade frunza gios în vale, Eu cânt doina cea de jale. Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai ţin. Doina cânt, doina șoptesc, Tot cu doina vieţuiesc.

ни ке

DOINA

За во

(culeasă de Vasile Alecsandri)

SĂ DISCUTĂM Poezia de mai sus este o poezie lirică în care sunt exprimate sentimente profunde faţă de doină. Observăm că se repetă cuvântul doină , întărind sentimentul și scoţând în evidenţă ceea ce pentru autor este important. Doina este comparată cu cântecul dulce, cu versurile arzătoare (profunde) -”viers cu foc” care are puterea de a te opri pentru a o asculta. Indiferent de anotimp, doina este în sufletul omului; doina este cântată, șoptită, interpretată cu suspin, ea mângîie zilele, nopţile, cu ea se alintă jalea, cu ea vieţuiește omul.

REŢINEŢI Doina este o specie a literaturii populare care aparţine genului liric și se cântă pe o melodie lentă, tristă. În ea sunt redate sentimentele cele mai profunde precum durerea, iubirea, dorul faţă de ceva sau cineva.

Măsura, rima și piciorul metric Numărul de silabe dintr-un vers se numește măsură.

ни ке

Am mai amintit că ceea ce caracterizează creaţiile populare este sincretismul, astfel că în doină literatura se îmbină cu muzica. Are caracter anonim, oral și colectiv. Totuși, doina apare și ca operă cultă, astfel îi amintim pe George Coșbuc, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu. Versurile sunt alcătuite din 7-8 silabe, iar rima este împerecheată sau monorimă.

За во

EXERSARE

за

уџ

бе

Rima este potrivirea sunetelor finale a două sau mai multe versuri începând cu ultiva vocală accentuată. Repetarea în mod regulat a unui grup de două, trei, sau patru silabe accentuate sau neaccentuate se numește picior metric. Piciorul metric poate fi trohaic (prima silabă este accentuată iar a doua neaccentuată entuată – ceea ce e caracteristic poeziei populare), sau iambic (piciorul metric alcătuit din două silabe, il b îîn care prima este neaccentuată iar a doua accentuată).

• Care este structura doinei de mai sus? Ce măsură are? Ce picior metric are și ce fel de rimă? • Găsiţi în text cuvintele cu formă populară. • Care cuvinte se repetă și de ce? • Ce anotimpuri se amintesc în doină? Găsiţi versurile și apoi explicaţi-le. • Subliniaţi epitetele din text. • Subliniaţi versurile în care sunt redare sentimentele autorului. • Cum este caracterizată doina în text? • Memoraţi versurile acestei doine. • Căutaţi alte doine de pe discuri sau de la radio și notaţi versurile. Încercaţi să vedeţi despre ce vorbesc ele, ce versuri sau cuvinte se repetă. Vorbiţi despre acesta la o altă oră.

BALADA POPULARĂ

бе уџ

За во

за

Corbac zace la-nchisoare De trei ani lipsiţi de soare, În oraș la Ţarigrad, În beci la sultan Murad. El oftează și jelește Și prin gratii tot privește Când la nori purtaţi de vânt Care plouă pe pământ, Când la cârduri de cocoare Ce mereu zbor cătră soare. El zărea un corbușor, Ce pe sus tot croncănea Și din aripi tot bătea. „Alelei! Corbac zicea, Căci n-am durdă, pui de corb, Sângele să mi ţi-l sorb Ce tot zbori și croncănești? Ori pe mine mă jelești Ori de mine tu-ţi baţi joc? Rămânere-ai fără cioc, Și ţi-ar cădea unghiile Să n-acaţi cu dânsele!” Corbul cât îl auzea, Din cel nor se repezea, Pe fereastră se lăsa Și pe limbă-i cuvânta: „Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rândul tău De trei ani fără-ncetare De când zaci la închisoare. Maică-ta mi-a poruncit Să tot zbor neobosit, Pe spinarea vântului,

ни ке

CORBAC

În jurul pământului, Să te aflu, ca să știu De ești mort sau de ești viu”. „Alei! corbi, de-i așa Eu nu te-oi mai blestema, Ci cu lacrimi te-oi ruga Ca să faci pe gândul meu, Să-mi aduci cu pliscul tău

DIN VOCABULAR

Dacă vedea și vedea Corbac timpul nu pierdea. Funia și-o apuca, Pe funie luneca, Legănat mereu în vânt Până ce da de pământ. Apoi de el se depărta Și din gură cuvânta: „Corbi, corbi, frăţior, Mergi la maica cea cu dor Și-i du veste c-am scăpat De la loc întunecat, Și de-acum ca să mă-mpac Eu din funie am să fac Colan mândru pentru turci Ca să mi-i ridic în furci”.

уџ

бе

ни ке

În cea lume să scap eu, Jur să mi te înfrăţesc, Și să mi te tot hrănesc Nu cu carne păsărească, Ci cu carne păgânească, Nici cu sânge păsăresc, Dar cu sânge păgânesc!” Corbul timpul nu pierdea, El mătasea o torcea, Lângă funie-o făcea Și de gratii o prindea. Apoi când noaptea cădea, El cu iarba cea de fier Atingea gratii de fier; Gratiile, ca de foc, Se topea toate pe loc. Numai una rămânea Care funia ţinea.

(culeasă de Vasile Alecsandri)

за

Cinci fuioare de mătasă De la mama, de acasă. Ș-încă iarba fierului Din codrul Neferului”. Corbul iute –n zbor sărea, Cât pe cer el se zărea Mai întâi ca un porumb, Apoi numai cât un plumb, Pân’ ce-n zare se ștergea. Două zile nu trecea, Corbușorul se-ntorcea Și cu pliscul aducea Cinci fuioare de mătasă, Cea mai bună și aleasă, Ș-încă iarba fierului Din codrul Neferului. „Alei! Corbușorul meu! De-a vrea Sfântul Dumnezeu

За во

dúrdă, durde - pușcă; flintă. colán (-ne) – centură, legătură, brâu, cingătoare păgân, -ă, - persoană care se închină zeilor sau idolilor; nume dat de creștini celor care sunt de altă religie decât cea creștină sau care nu are nici o religie; turc, mahomedan.

SĂ DISCUTĂM

Personajele care apar în acestă creaţie literară sunt Corbac, corbul și pe alocuri este amintită mama lui Corbac, dar ea nu ia parte la dialog. Corbul se învârte pe lângă temniţă, iar Corbac i se adresează cu cuvinte ameninţătoare deoarece acesta zboară liber, parcă în ciuda întemniţatului. Deci, sunt puse două elemente în antagonism. Corbul îl mustrează într-un oarecare fel explicându-i că e trimis de mama acestuia pentru a-l găsi și a-i raporta dacă este viu sau mort. Dialog poartă cei doi și se vede o legătură strânsă dintre ei prin intermediul mamei. Corbul are puteri supranaturale de a vorbi pe limba prizonierului și are caracteristici omenești. Cum se numește această figură de stil? Corbac îi promite pentru ajutor cu el să se înfrăţească, să-l hrănească și să-l adape cu carne și sânge păgânesc. Cu ajutorul sfaturilor lui Corbac, acesta reușește să fugă din temniţă și să se răzbune pe turci. De aici reiese vitejia acestuia.

REŢINEŢI

ни ке

Balada sau cântecul bătrânesc cum mai este cunoscută în popor, este o specie a literaturii populare epice în versuri care istorisește întâmplări neobișnuite din trecut, la care participă un număr mic de personaje, prezentate de obicei în antiteză, împletind realul cu imposibilul. Pe lângă balade populare, există și balade culte, scrise de anumiţi scriitori precum George Coșbuc. Antiteza este figura de stil care constă în alăturarea a doi termeni cu scopul de a scoate în evidenţă opoziţia dintre aceștia. În funcţie de conţinutul lor, baladele pot fi istorice, haiducești, vitejești și păstorești. Corbac face parte din baladele vitejești.

Distraţi-vă!

E O Ă L I F

T I R O M E

R D B R E L

A A M B A A

За во

C U I C R C

за

уџ

бе

 Cum dovedim că opera „Corbac” este o baladă? Argumentaţi.  Se poate povesti? Atunci cărui gen literar aparţine?  Care sunt elementele constitutive ale unei opere în proză? (expoziţiune sau partea introductivă...) delimitaţi-le în text.  Câte personaje apar? Care sunt principale și care secundare?  În ce constă vitejia lui Corbac?  În text există dialog? Ce este dialogul?  Ce îi cere Corbac păsării pentru a ieși din temniţă?  Găsiţi în text antitezele.  Ce măsură au versurile și ce fel de rimă?

C R U T O C

Cuvintele: carte, Corbac, turc, cot, umbră, rime, radiou, cui, filă, fel, cale, se ascund în careu pe toate direcțiile. Găsiți literele care nu sunt incluse în vreun cuvânt dat și veți găsi numele personajului principal din această baladă.

Dumitru Almaș (1908-1995) A fost profesor de istorie, apoi redactor-șef al Magazinului istoric de la primul număr, până în 1969. Debutează în 1939 cu două volume despre cronicarul Miron Costin. Este un pasionat autor de biografii romanţate din literatura română. Modul de adresare este direct, dovedindu-se un bun povestitor.

POVESTEA FRUMOASEI DOCHIA

ни ке

Dumitru Almaș

За во

за

уџ

бе

Când ne-am întâlnit din nou și i-am anunţat pe micuţii mei prieteni că vreau să mai înșir o mărgică pe firul istoriei, Oana a zis, cu oarecare durere: — Eu ţin cu Decebal! — Ba eu, cu Traian! a sărit Andrei. El a fost biruitor. — Tu, bunicule, mi-a cerut Oana ajutor, cam nadumerită, tu cu care ţii? — Cu amândoi, copiii mei. Traian a fost cel mai iscusit și mai bun dintre împăraţii Romei. — Dar a fost dușmanul lui Decebal. — Da, adevărat. Între ei s-au războit grozav. Dar aceasta s-a întâmplat demult, demult. Și timpul vindecă toate rănile. Dacii s-au împăcat cu romanii, s-au înfrăţit și ne-au zămislit pe noi, urmașii lor. Pentru că noi ne tragem din două neamuri: din daci și din romani. — Și ne numim români! a sărit, mândru, Andrei. — Întocmai. Dar vreau să vă spun o poveste care arată ce s-a întâmplat după cucerirea Daciei. Ascultaţi? — Da! se grăbiră toţi cu răspunsul. — Cică Decebal avea o soră numită Dochia. Era așa de tânără, de vitează și de frumoasă încât, atunci când a văzut-o, împăratul Traian a prins mare dragoste pentru dânsa. I-a zis: „Te-am văzut, Dochia, cu cât curaj ţi-ai apărat cetatea de la Sarmisegetuza. Acum, când eu l-am biruit pe fratele tău Decebal și am cucerit Dacia, iar războiul s-a sfârșit, vreau să vii cu mine la Roma. Vrei trăi acolo în bogăţie și mărire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi și împodobit Decebal

За во

за

уџ

бе

ни ке

numai cu lucruri scumpe”. „Mulţumesc, împărate, a zis Dochia. Admir vitejia și bunătatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge.” „De ce?” „Pentru că sunt sora lui Decebal, iar el și-a curmat singur zilele ca să nu ajungă prizonierul tău. Oricât de frumos ar fi palatul tău, eu acolo tot o biată roabă aș fi. Și apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; dacă vrei, însoţeștele cu romani de ai tăi, dârzenia și vitejia noastră și măreţia voastră. Eu de aici însă nu plec, voiesc să mă îngrop aici, în pămîntul sfânt al Daciei”. Traian împăratul i-a ascultat povaţa. Dar când a aflat că Dochia a luat o turmă de mioare, s-a făcut păstoriţă și a urcat în munţi, departe, s-a supărat foc. Fiind el împărat mare și puternic, a vrut ca măcar sora lui Decebal să-i fie, ca o podoabă în carul de triumf. Și-a luat câţiva ostași credincioși și a pornit în urmărirea Dochiei. A mers zile și săptămâni, peste dealuri și văi. A găsit-o abia în vârful muntelui Ceahlău: păștea oile, pe un plai înclinat către soare, cu iarbă deasă și flori multe albe, roșii și albastre. — Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi: te iau cu mine! — Nu împărate! Mai bine mor ca fratele meu Decebal decât s-ajung roabă. — Îţi vreau binele, Dochia: ai să trăiești în mare bogăţie! — Dacă-mi vrei binele, lasă-mă în ţara mea, aici, în Dacia. — Neînduplecato! Te iau cu de-a sila. Te răpesc! Și a și făcut semn ostașilor s-o prindă. Speriată, Dochia a ridicat mâinile spre cer și a șoptit: „Stană de piatră mă fac și rămân aici, în ţara mea!” Într-adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasă, cu toate mioarele ei, răspândite pe pajiște, s-au prefăcut în stânci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit și el de uimire. Când și-a venit în fire, a zis: „N-am ce face; dacii, bărbaţi și femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii și stâncile lor. Nu pot decât să ascult sfatul Dochiei și să aduc aici cât mai mulţi romani.” Și, zicând așa, Traian s-a întors la Roma. Iar pe muntele Ceahlăului se vede și azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca niște oi brumării. Din străbuni, românii zic acelor stânci „Baba Dochia cu turma ei de mioare”.

SĂ DISCUTĂM

ни ке

„Povestea frumoasei Dochia” este una din povestirile situate între istorie și legendă. Personajele Traian și Decebal sunt personaje istorice, reale. Dochia din textul de mai sus este sora lui Decebal. Este frumoasă, curajoasă, mândră de vitejia fratelui, o adevărată luptătoare care nu acceptă bogăţia și viaţa lejeră și fără de griji pe care i-o oferă împăratul Traian. Ea e devotată poporului și dorește să rămână în ţara ei, liberă și nu o supusă, o roabă, departe de patria sa. Cu ajutorul unui mister, a puterilor supranaturale, a credinţei, ea și cu turma ei rămân pietrificate, legate de ţara sa, întocmai cum și-a dorit, neclintite, ca munţii.

бе

- De ce este situat textul între istorie și legendă? - Ce este legenda și cum se clasifică legendele? - Caută pe internet legenda Babei Dochia care este legată de mărţișor, sau întreabă-i pe părinţi sau bunici despre Baba Dochia.

TEMĂ

за

уџ

Dumitru Almaș reușește să apropie istoria de copii prin texte interesante din viaţa personalităţilor istorice și să-i intrigheze, să-i îndemne să descopere alte lucruri importante din istoria poporului. Textele din „Povestiri istorice” din care face parte și textul de mai sus este conceput ca și povestiri directe copiilor care pun întrebări și ascultă fragmente din istoria poporului.

За во

Interpretaţi pe roluri această povestire. Întocmiţi singuri un scenariu. Folosiţi-vă de semnele de punctuaţie.

Petre Dulfu ( 1856 - 1953), a fost autor de basme, profesor, traducător, dramaturg, doctor în filozofie la Cluj, membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1911. A primit două premii academice pentru traduceri din Euripide, dar și pentru neîntrecuta carte „Isprăvile lui Păcală”, operă care l-a consacrat. Pedagog de vocaţie și om de cultură preocupat de luminarea ţărănimii, Dulfu s-a impus atenţiei prin prelucrările folclorice în versuri, considerate de George Călinescu „bune scrieri pentru popor”.

ни ке

ISPRĂVILE LUI PĂCALĂ

Petre Dulfu

(fragment)

уџ

бе

(Odată, un om care avuse trei feciori, ajungând pe patul de moarte, își chemă feciorii zicându-le să se înţeleagă ca fraţii și să împartă veniturile frăţește.Tot ce-aveau era o vacă. Feciorii mai mari erau ca toţi feciorii, și-și doreau ca fiecare din ei să fie stăpânii vacii. Cel mai mic fecior era Păcală, care era mai altfel decât ceilalţi, „mai într-o ureche”, dar reușea de fiecare dată să rezolve toate problemele și să-i fie bine.)

за

II VÂNZAREA

За во

Scoală-te din somn, băiete, când de ziuă s-a crăpat, Du la iarbă pe Joiana, să ţi-o duci la adăpat!– Uite-o! vrea să intre-n holdă... n-o lăsa la grâu... aleargă! Noaptea: vezi, din bătătură, vrun om rău să nu ţi-o șteargă? Trebuia și zi și noapte, slugă, păzitor să fie. Nu era el însă după d-astea să se ţie! „Să mă zbucium eu atâta, pentru-o vacă?... Până când?– Și de ce la urma urmei?... Ia mai bine hai s-o vând! Să mă scap!...” Așa Păcală, hotărându-se-ntr-o zi, Își luă de funie vaca, și-nspre târg cu ea porni. *** De acasă-n zori de ziuă, el plecă pe vreme bună, Dar l-amiazi, printr-o pădure, îl ajunse o furtună; Nori de plumb într-o clipită au cuprins tăria toată,

За во

за

уџ

бе

ни ке

Vântul clătina copacii, mai din rădăcini s-o scoată. „Unde să mai merg acuma pe o vreme-atât de grea? Pân’ la târg e cale încă!” băietanul se gândea. Vede un stejar alături...nalt! cu trunchiul scorburos. „Ia să mă opresc oleacă sub acest copac stufos...” Și, legând-o pe Joiana de-a stejarului tulpină, El își lăsă jos, pe iarbă, trupul dornic de hodină. Stă ce stă culcat, cu mâna căpătâi, și-adoarme dus... Fulgere brăzdau tăria. Vântul vâjâia pe sus. Clătina de vânt stejarul, îndelung a scârţâit. Lui Păcală-n somn, copacul, îi părea c-ar fi vorbit. Și: — Aud?... ce-ai spus? îi zice, iute capul ridicând, Este de vânzare vaca - tu mă-ntrebi - și cum o vând? Ai ghicit!... E de vânzare!... Să o cumperi, dacă vrei, Nu-ţi cer mult pe ea, stejare numai șaptezeci de lei. Vântul, care-și domolise puţintel a sa mânie, Prinde-a bate iar prin ramuri, parcă și mai cu tărie. Scââârţi! Făcu din nou stejarul. Iar Păcală: – Nu vrei, hai? Șaptezeci de lei e prea mult? Numai patruzeci îmi dai? Dă-mi-i!... na-ţi-o și cu-atâta! Dar copacul, iarăși: Scaaarţi! — Ce? Parale n-ai acuma? Să te-aștept, zici, până marţi? Bine, nu e lucru mare... Până marţi – te-ngăduiesc! Numai, vezi, la ziua asta, banii gata să-i găsesc. Mă-nţelegi? Să n-avem vorbe! Și-acolo-n pădurea deasă Sub stejar lăsându-și vaca: „Bun rămas”! porni spre casă. Fraţii, cum îl văd că vine: – Unde-i vaca? — Iac-am dat-o. — Cui? Cu ce preţ? — În pădure, un stejar mi-a cumpărat-o. Patruzeci de lei pe dânsa o să-mi deie, marţi, mi-a zis... — Cum? Ce spui? Ești beat, măi frate? Sau ne iei pesemne-n râs! — Dacă nu vreţi, nu mă credeţi! le-a răspuns el liniștit. — Tii!... cei doi se minunează. E nebun... s-a mântuit! Om cu mintea-ntreagă poate astfel de prostii să facă? P-așteptare - auzi! – să vândă, cui? Unui stejar, o vacă!

За во

за

уџ

бе

ни ке

Trasu-ne-ai pe sfoară zdravăn, mai dăunăzi, la-mpărţeală, Dar acuma cu vânzarea... o păţiși și tu Păcală! Și pe când vorbeau cam astfel cei mari, în a lor privire Se zărea lucind o rază de nespusă mulţumire. Dânsul... ce să zică? Tace. Apoi marţi, în zori de zi, c-un topor în mână, haide! spre pădure-ntins porni. Când a ajuns la stejarul unde vaca și-o lăsase: Funia doar acolo, ruptă... Vaca?... nicăieri. Plecase! — Ei, stejare, banii, iute! Ci stejarul, iarăși: Scaaarţi! — Vasăzică, nici acuma n-ai parale? Marţi? Tot marţi?! Ira!... știi ce? Hai, mai treacă, până marţea care vine. Dar de nu te ţii de vorbă nici atunci, o paţi cu mine! Marţea următoare însă, când s-a dus din nou să-i ceară, Scaaarţi! făcu din nou stejarul. — Cum?... nici astăzi?... marţi vrei, iară? A, copacule nemernic!... ia stăi, că te-nvăţ eu minte! Știu că nu mai porţi cu vorba, tu, pe nimeni d-azi nainte. Ţi zicând acestea, trege-i!... cu toporul ascuţit, Arde-l!– până când stejarul... la pământ s-a prăbușit. Iar atunci, la rădăcină, ochii când și-i aţintește, Colo-n scorbura-nnegrită, jos, Păcală... ce zărește? O căldare... Și-n căldare? Ha-ha!... ce de bogăţie! Sfinte Doamne! Numai galbeni! Preţuiau... o-mpărăţie. — O-lio-lio! a zis flăcăul. Vezi, bătrâne putregai, Ce de bani aveai? și totuși îmi spuneai mereu că n-ai! Mă făcuși s-alerg p-aicea de atâtea ori degeaba! Îţi plăcea să strângi avere înșelând, se vede treaba. Prinse-apoi, cu mâna plină galbenii a-i vântura: — Uite-acuma... preţul vacii, am de unde mi-l lua! Ș-a luat... comoara toată? Aș! luă doar banii săi, Cât avea să ia pe vacă: tocmai patruzeci de lei. Îi vârî-n chimir pe urmă... – Bun rămas! Grăi voios Și plecă, lăsând acolo ceilalţi bani grămadă jos.

SĂ DISCUTĂM

ни ке

Textul de mai sus este un text scris în versuri, personajele par reale, dar faptele lui Păcală, erou al snoavelor populare românești sunt caracterizate prin umorul și isteţimea sa, ascunse sub o mască de naivitate și simplitate. Tratează vechile autoritaţi sătești (popa, boierul, judecătorul) cu îndrăzneală și ironie usturătoare. Singur numele lui Păcală îl caracterizează - deși comportarea lui este ciudată și fără logică, el reușește să-i păcălească pe alţii. Este cinstit, nu este lacom, pare un „tăntălău”, dar îl urmărește în viaţă norocul și intuiţia. În folclor, poznele lui Păcală sunt reunite într-un ciclu de snoave, care stă la baza prelucrărilor ulterioare ale lui Petre Dulfu (Isprăvile lui Păcală). Și alţi scriitori au scris despre el: el: Ion Ion n Creangă (Păcală), Ioan Slavici (Păcală în satul lui) etc.

бе

RĂSPUNDEŢI LA ÎNTREBĂRI:

TEMĂ

За во

за

уџ

1. Unde a plecat Păcală și cu ce scop? 2. De ce a lăsat vaca la stejar? 3. Poate el să vorbească cu stejarul? Cum îi răspunde stejarul? 4. Care este reacţia fraţilor la înapoierea lui Păcală acasă? 5. De câte ori s-a dus la stejar după bani? 6. Ce a făcut cu banii găsiţi la rădăcina copacului? 7. Sub ce formă este scrisă această poveste? 8. Cărui gen literar aparţine această scriere și de ce? 9. Ce fel de rimă are această creaţie literară? 10. Scoateţi elementele hazlii din text. 11. Care sunt personajele care apar? 12. Cum îl caracterizează faptele lui Păcală pe el însuși?

Interpretaţi pe roluri aceast fragment. Nu uitaţi, și povestitorul este un personaj, dar care apare sporadic și nu are un joc artistic, nu are mișcări caracteristice unei piese de teatru.

Grigore Vieru este scriitor contemporan , născut în 1935 în Republica Moldova. Debutează cu poezii pentru copii în 1957 după care tipărește numeroase plachete de versuri precum: ,,Alarma’’, ,,Muzicuţe’’, ,,Albinuţa’’, ,,Izvorul și clipa’’, ,,Curăţirea fântânii ’’. Din 1990 este membru de onoare al Academiei Române. Grigore Vieru este poetul neamului, descifrând simbolurile izvorului – mama și graiul matern, pământul și patria, esenţa vieţii și a existenţei umane.

ни ке

ÎN LIMBA TA Și doar în limba ta Poţi râde singur, Și doar în limba ta Te poţi opri din plâns,

бе

În aceeași limbă Toată lumea plânge, În aceeași limbă Râde un pământ. Ci doar în limba ta Durerea poţi s-o mângâi, Iar bucuria S-o preschimbi în cânt.

Iar când nu poţi Nici plânge și nici râde, Când nu poţi mângâia Și nici cânta, Cu-al tău pământ, Cu cerul tău în faţă, Tu taci atuncea Tot în limba ta.

уџ за

За во

În limba ta Ţi-e dor de mama, Și vinul e mai vin, Și prânzul e mai prânz.

Grigore Vieru

EXPLICAŢII ŞI EXERCIŢII: Necazurile și bucuriile sunt stări sufletești pe care le exprimăm prin emoţii, prin cuvinte, dar fiecare om se alintă cel mai ușor în limba sa, ceea ce ne amintește poetul prin versurile: ,,Ci doar în limba ta Durerea poţi s-o mângâi, Iar bucuria S-o preschimbi în cânt.’’ Oriunde ar fi, omul gândeşte în limba maternă, visează şi simte în limba sa, se simte „acasă” şi liber doar în limba sa.

ни ке

Autorul repetă cuvintele „în limba ta” şi nu spune „limba română”, dând poeziei o notă universală, fiind comună tuturor oamenilor. Procedeul artistic prin care se repetă un cuvânt, un grup de cuvinte sau anumite versuri, lasă o impresie mai profundă în poezie, scoţând în evidenţă mesajul operei literare. • Găsiţi din text care sunt sentimentele de care poate fi copleşit omul şi ce activităţi desfăşoară? • Comentaţi oral ce înţelegeţi sub noţiunea de limbă? • Ce ne comunică textul? • La ce persoană se adresează poetul către cititori şi de ce? • Cărui gen literar aparţine această poezie dacă sunt redate sentimentele autorului ? • Alcătuiţi o listă cu toate cuvintele pe care le întrebuinţaţi în timpul mesei iar apoi explicaţi de ce „vinul e mai vin” şi „prânzul e mai prânz”. Cum vă simţiţi după o masă (prânz) sau în timpul ei?

бе

REŢINEŢI

TEMĂ

за

уџ

Atunci când se glorifică, se cântă sentimentele legate de unele obiecte sau fapte de vitejie, când se vorbește cu pasiune despre ceva, această poezie lirică se numește odă. ,,În limba ta’’ este poezia prin care se aduce omagiu unei valori naţionale de care poate nu suntem conștienţi. Fie că ne folosim de o limbă populară, bogată în regionalisme sau de o limbă literară, importantă este conștiinţa naţională.

За во

Discutaţi despre: • Ce importanţă au obiceiurile în viaţă și ce subînţelegeţi sub noţiunea de obicei? • Cum se pot păstra obiceiurile? • Care sunt cele mai mari evenimente din viaţa omului? • Cum a arătat cândva o nuntă (cum erau îmbrăcaţi oamenii, cât dura nunta, ce feluri de mâncare se servea, ce mijloace de transport erau...) și cum puteţi descrie o nuntă din zilele noastre? • Ce subînţelegem sub termenul de inovaţie? • Există tradiţie fără inovaţie? Cum erau cândva cusute costumele populare? Cât de împodobite erau? • Enumeraţi câteva cuvinte noi- neologisme, din domeniul tehnicii și industriei. • Cum vorbiţi acasă? Care sunt sunetele caracteristice graiului bănăţean? Încercaţi să pronunţaţi în grai bănăţean următoarele cuvinte: purcel, ceapă, zeamă, inel, cercel, gingii, ginere, iar apoi încercaţi să le scrieţi. • Alcătuiţi o compunere scurtă în grai bănăţean (veţi întâmpina dificultăţi în scriere, dar când o citiţi, citiţi-o în graiul vostru).

I.A.Bassarabescu (1870 – 1952), scriitor român, membru corespondent al Academiei Române. A urmat cursurile Facultăţii de Litere din București. A scris numai proză scurtă. Povestirile au caracter autobiografic. Publică nuvele și schiţe, cu o nuanţă de umor ușor, rafinat. Volume apărute sunt. „Nuvele”, “Vulturii”, „Norocul”, „Un om în toată firea” și altele.

DUMAN

ни ке

I.A.Bassarabescu

За во

за

уџ

бе

— Mamă Mario, cum îi punem nume viţelului? — Duman, mamă, Dumănică. — De ce Duman? — Fiindcă s-a născut duminică, de aceea. Duman era slăbiciunea noastră. Copil și zburdalnic, ca și noi; când se sătura de supt, venea să ne ajute la jocuri. Îl învăţasem blând, îl trânteam pe iarbă, săream peste dânsul, ca la circ, și el sta; doar cu ochii ne urmărea, cu ochii lui mari, negri, și cuminţi ca de cine știe ce înţelept. Părul îi era alb peste tot, fără nici o pată neagră sau gălbuie, copitele lui mititele parcă erau niște jucărioare negre și ne erau dragi grozav cum săreau nebunatic în clipele când Dumănică avea chef de salturi și de alergături. Când vrea el, geaba ai fi ocolit ograda, că nu l-ai fi prins, doamne ferește: se învârtea ca o sfârlează; tocmai când credeai că o să pui mâna pe dânsul, se ducea în loc, te cotea, și zvâc!... în altă parte. Mărioara râdea din inimă, iar eu mă necăjeam să-l prind în zadar. Mai târziu, când începu să mănânce, îl momeam cu poame. Îi plăceau prunele la nebunie… Ţineam mâna întinsă și el se apropia să-și ia pruna cuvenită. Atunci eu hop! vreau să-l apuc de gât, iar el ţop! sărea zece pași înapoi și o ștergea călcând mândru ca un cal în buiestru. Îi dădusem mult nas și Dumanică și-l luase bine la purtare. Se făcuse foarte nesupus. Ograda nu-i mai era de ajuns. Învaţase să deschidă singur poarta cu botul și ieșea să se plimbe pe drumul mare făcând pe vodă pe șosea. Numai când îl lua Azor al popii la goană, nu știa cum să-și ia tălpășiţa spre casă. Dar poarta era închisă; de pe dinafară, nu-i aflase încă meșteșugul. Atunci începea să mugească acolo. Cu alte cuvinte, mă striga ori pe mine, ori pe Mărioara, căci noi doi eram prietenii, intimii, slugile, robii dumnealui… Drept recunoștinţa, după ce intra, nici nu se uita la noi. Se repezea sau la grajdul măsii, după lapte, sau, când aceasta îl refuza cu o ușoară izbitură de copită. Duman ieșea plutat și oprindu-se în dreptul gardului care despărţea livedea, se uita cu dor spre pruni și desigur făcea planuri în mintea lui și se întreba: „Cum aș face…?” Mama Maria, care în același timp era și mama tuturor dobitoacelor din curtea noastră, și pentru care porcii, găinele, pisicile și oile erau niște foarte buni copii de suflet, mama Maria văzând proasta creștere și urâtele apucături ale lui Dumănică, se hotărî să-l potolească: bătu

За во

за

уџ

бе

ни ке

un par în mijlocul livezii la umbra nucului și de par legă pe Duman cu o frânghie lungă. Aceasta fu un fel de osândă pentru drăguţul Dumănel. Libertatea lui se mărginea acum numai la o rază de șapte metri împrejurul parului, rază pe care și-o micșora singur, căci prin desele învârtiri și alergături după câte o prună, cu care-l păcăleam, nu vedea că frânghia se încolăcea mereu împrejurul stâlpului și că închisoarea lui devenea carceră. — A, bine ţi-a făcut, nerușinatule, îi zicea Mărioara. Așa ţi se cuvine, pușcărie, la Văcărești, hoţule!... De ce furi prune? În cele dintâi zile, se făcuse melancolic ca un poet fără talent. Mărioara îl lua atunci în zeflemea: — Dumănică, mă Dumănică, ce stai așa posac și gânditor?... Iar el se uita la noi lung, gata parcă să ne răspundă, cu un muget, că ne-a înţeles. Nu ne așteptam ca leacul mamei Maria să aibă o înrâurire atât de frumoasă asupra lui Duman. Se îmblânzise ca un leu de menagerie; parcă îi pierise mult din zburdălnicie. În după amiezile calde, mă duceam la umbră, sub nuc, și-l găseam tolănit pe iarbă. Mă culcam lângă dânsul, îl luam de gât și adormeam amândoi așa. De câte ori nu mă deșteptam apoi în mângâierile mamei care găsea în acest semn de prietenie, un drăgălaș tablou!… Într-o zi, când am deschis ochii, am găsit pe Mircea, fiul arendașului, cu o paletă în mână lângă noi, căci era pictor. Ne zugrăvea… Dar prietenia noastră trebuia să aibă o întrerupere. Dumănică era trimis la pășune, cu măsa, pentru câteva săptămâni. Pleca deci în străinătate… Ne-am luat adio și am plâns, cu tot dinadinsul, și eu și Mărioara. L-a sărutat pe botul lui catifelat și scoţând și batista, ne-am șters ochii și i-am șters și pe ai lui, căci ni se părea peste putinţă să nu plângă și el de o așa dureroasă despărţire. — La revedere, Dumănel, să vii sănătos, puiul mamei! îi striga Mărioara, când el se pierdea, zburdalnic, în cireada de boi și vaci, care avea să-i fie de aici înainte tovarășă de drum și de păscut. Fără el, livedea ne păru pustie; nici nu ne mai duceam sub nuc la stâlpul singuratic. Ne învăţasem așa de bine cu boușorul acela zglobiu! Timpul trecu însă iute și într-o seară aflarăm că Duman a sosit acasă. Ne culcasem; am vrut să ne îmbrăcăm și să-l vedem chiar în clipa aceea; dar ne opri tata, ameninţându-ne că ne pedepsește.

за

уџ

бе

ни ке

De abia am așteptat sosirea dimineţii. Din zori, ne-am repezit în livede, călcând prin iarba udă de rouă, numai ca s-ajungem la el, să-l revedem… Vai! nu ne mai cunoștea! Se sălbăticise. Căpătase un aer străin și de trufie, împrumutat desigur de la tovarășii din mijlocul cărora venea. Noi însă, în copilăria noastră, am atribuit la altceva schimbarea lui Duman. Punându-i mâna pe frunte ca să-l mângâiem, am dat de două umflături tari și ne-a podit plânsul de mila lui… Hi! cum m-am speriat! Am alergat într-un suflet la mama: — Mamă, Duman e bolnav; are două cucuie groaznice la cap; l-au lovit boii! să-l vezi ce trist, ce palid e… Mama râse atunci și ne spuse că acelea sunt viitoarea podoabă ce va trebui să încununeze fruntea lui Duman: premiul lui: corniţele. — Feriţi-vă de prietenia lui, ne zise mama; și lăsaţi-l în pace acum, căci asta e boală molipsitoare; se ia lesne…Fără să știi, deodată vă crește și vouă… Nu știu cum, mama ne-a deșteptat teama cu vorbele ei și Duman pierdu cam mult în ochii noștri; cucuiele acelea nu-i veneau bine deloc; parcă era un bărbier de mahala pieptănat de sărbătoare. — Nu e așa, Mărioară, că e cam anost?... Mărioara vrea să-i mai pună la încercare prietenia și se apropie de el să-l necăjească. Însă cu o mojicie și o răutate neașteptată, chiar Duman, luând o poziţie de bou obraznic, se repezi s-o împungă. Fetiţa fugi ţipând. De atunci l-am ocolit. Mi-era însă dor nebun după Dumănel dintâi, după mititelul, zglobiul Dumănel, care se juca cu noi ca un frate… A, nu vă puteţi închipui mâhnirea ce mă cuprindea, văzând că nu mai e glumă, că Duman se face din zi în zi mai nepăsător, din zi în zi mai bou…

За во

DIN VOCABULAR

salt - Mişcare bruscă prin care corpul se desprinde de la pământ, sărind pe loc sau deplasându-se; mişcare de deplasare bruscă în zbor. sfârlează - (despre persoane) persoană vioaie şi harnică. 2. Capătul de jos al fusului, a cărui formă (conică) face ca acesta să se învârtească mai uşor; prâsnel. poame - fructe ( prune). vodă - titlu dat domnilor ţărilor româneşti, adăugat de obicei după numele lor; domnitor. osândă - condamnare, pedeapsă la care este supus cineva. carceră - încăpere mică şi întunecoasă, folosită în trecut în închisori. zeflemea - glumă batjocoritoare. posac - lipsit de veselie, prost dispus; tăcut, morocănos, necomunicativ. arendaş - persoană care ia un bun în arendă. catifelat - mătăsos, moale, neted. zglobiu - vioi, sprinten, zburdalnic. trufie - atitudine dispreţuitoare şi arogantă, plină de mândrie şi de înfumurare, îngâmfare, aroganţă. cucui - umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare.

molipsitor - contagios, infecţios. mahala - cartier de la marginea unui oraş, suburbia. anost - care este lipsit de interes; plictisitor. mojicie - obrăznicie, grosolănie.

SĂ DISCUTĂM

за

уџ

бе

ни ке

Între om și natură există o strânsă legătură. Omul se atașează de gospodăria sa, de pomi, de animale, de pământ, și se bucură de viaţă cum ar fi venirea pe lume a unui pui de animal, un lăstar nou, un copil... plăcerea de a da un nume nou, de a crește și dezmierda pe cineva. Și-n această povestire autobiografică se simte această bucurie și plăcere. Copiii sunt primii care se bucură de un prieten nou de joacă și-l dezmiardă în chip și fel; vorbesc cu el, se aleargă, se și odihnesc la un loc la umbra nucului. De ce i-au pus nume Duman? Cum s-ar fi numit dacă ar fi venit pe lume într-o joi, vineri sau sâmbătă? Cum se comportă Dumănel la început? Cu cine este comparat și cu ce sunt comparaţi ochii lui mari, negri și cuminţi? Scoateţi pe părţi (organizaţi-vă în grupuri ):

Comparaţiile

За во

Epitetele (şi cuvintele pe care le determină)

Scoateţi din text propoziţiile care conţin umor:

Faceţi un rezumat de câteva propoziţii:

ни ке

___________________________________________________________________________ __________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________

уџ

бе

За во

за

Autorul folosește expresii precum: – îi dădusem mult nas (a permite cuiva să facă tot ce vrea) – și-a luat nasul la purtare (a nu mai asculta, a fi obraznic) – a-și lua tălpășiţa (a pleca) – a-l face pe vodă (a se da mare, a se face interesant) Comentaţi încheierea : „Duman se face din zi în zi mai nepăsător, din zi în zi mai bou…”

REŢINEŢI!

În fiecare limbă există cuvinte cu un anumit sens. Acestea se numesc unităţi frazeologice sau expresii idiomatice (idiomatic – ansamblul caracteristicilor limbii unui popor).

Otilia Cazimir (1894 -1967) este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută și ca autoarea unor versuri pentru copii. A început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale și universitare la Iași, oraș în care și-a petrecut întreaga viaţă. A debutat în anul 1912. A îndeplinit funcţia de inspector al teatrelor din Moldova. Are publicate aproape 60 de volume de poezii, dar a scris și proză autobiografică. Pentru bogata sa activitate literară a primit numeroase premii și distincţii: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Naţional pentru Literatură (1937).

ни ке

A MURIT LUCHI

Otilia Cazimir

Stau cu ochii deschiși în întuneric. Nu se vede nimic. Parcă am pe ochi două căpăcele ne-

бе

gre.

За во

за

уџ

Și nu se mai face ziuă... Dacă nu se mai face ziuă niciodată ?... Oare cum ar fi dacă n-ar mai răsări soarele în veci de veci ? Nici ceasul de dincolo nu se mai aude. Nu s-aude nimic, nu se vede nimic: ca pe ceea lume … Mama intră în odaie în vârful picioarelor. Crede că dorm. Ridică storurile. Afară parcă-i fum. — Plouă, mamă ? — Ce, nu dormi ? Nu, nu plouă ...Stai acolo că-i devreme. Bine că nu plouă ! Mi-ar fi stricat șorţul de uniformă pe care nu l-am îmbrăcat încă. Mi l-a adus aseară madama Janeta, iar Tasia l-a scuturat bine, l-a stropit și l-a mai călcat o dată, „că miroase a madama Janeta”. E drept că nu miroase frumos: a gaz, a mucegai și a ceapă prăjită în untdelemn. Dar mie îmi place să-mi miroase rochiile a madama Janeta, se cheamă că-s noi, chiar dacă-s făcute, ca de obicei, din vechi. Toată noaptea n-am putut să dorm din pricina șorţului. Sta întins pe spătarul scaunului, și parc-ar fi cineva viu acolo, cineva care o să fiu eu, dar încă nu-s … Când se scoală Margareta, bodogănind că-i prea devreme, sunt gata de mult. Nuţa a întârziat de la spital, anume ca să mă pieptene . Corneliu Baba - Pagină din Caietul de schiţat

За во

за

уџ

бе

ни ке

— Vreau să te văd plecând la școală, școlăriţo! Și-mi dă ea cafeaua, că mama n-are vreme: se îmbracă să meargă cu mine. Cafeaua cu lapte nu se duce pe gât. Nu știu ce are, mă uit speriată la cele două cornuri de lângă farfurioară. Mușc un colţișor, sfărâmicios și dulce. E bun. Dar gura mi-e uscată și mă înec. Margareta mă împinge cu cotul : — Nu poţi ?... dă-le-ncoace! Și pe sub masă le mistuie în buzunările ei, în care încap, nu știu cum, o groază de lucruri: degetare, radiere, poze, mototoale de aţă, bucăţele de cretă, acadele, bumbi de tot felul, sâmburi, pietre de domino și numere de loto. — Ei, gata-i școlăriţa noastra, gata ?… A venit și conu’ Neculai! Dumnealui nu vine la noi decât la zi-ntâi, când aduce chiria.Te pomenești că vine și părintele Veniamin, ca la zi-ntâi ! Conu’ Neculai mi-a adus o plumieră cu creioane colorate și cu plumburi de placă. Pe capac, două rândunele stacojii stau alături pe un bucheţel de nu-mă-uita. Înăuntru, cutia e captușită cu sugătoare roșie, iar pe dos e scris cu litere de tipar puţintel tremurate: Alexandra Casian, clasa întâia primară. Mă înroșesc până în ochi de bucurie și nu mă pricep ce să spun. — Ei, îţi place? Mi-o fost tare frică, că nu ţi-a plăcea. Când m-am dus eu întâi la școală să învaţ az-buchii, nu mi-o adus nimenea plumieră cu poză … Purtam sumăieș și opinci și mi-o aninat mămuca, Dumnezeu s-o ierte, o traistuţă vărgată pe după gât. Și-n trăistuţa aceea aveam cartea, un pumn de perje și doi păpușoi copţi, să-mi ţie de saţ … — Să-nveţi... ce, coane Neculai? se-nfige Margareta. — Az-buchi, Mărgărito. C-așa se învăţa pe atunci. — Az-buchi! se bucură Margareta. Și de-odată începe să-mi cânte, obraznică, sărind într-un picior: Az-buchi, Mamă, Luchi, Ș-un păduche!

Nici azi când mă duc și eu la școală, nu-mi dă pace! Și încă de faţă cu conu’ Neculai … Noroc că tocmai atunci a ieșit din casă tata. A auzit, dar n-a zis nimic. A coborât doar sprânceana și numaidecât Margareta și-a găsit nu știu ce de lucru pe sub cerdac. Mama și-a pus rochia cu care se duce la cucoane și pălăria cea nouă, în culoarea șerbetului de cireșe, numai cât un cuib de rândunică. —Gata, Luchi ?

За во

за

уџ

бе

ни ке

Tata se pleacă și mă sărută pe frunte, mărunţel și des, cum săruta el. — Hm... te duci și tu .. te duci și tu... Și se uita în altă parte. Conu’ Neculai îmi netezește părul cu mânuţa lui uscată și nu zice nimic. Iar Nuţa îmi potrivește gulerașul numai cu o mână: pe cealaltă o ţine la spate. Am înţeles. Are s-arunce după mine c-o felie de pâine proaspătă, ca să-mi fie cu noroc. Mă bucur pentru Cotarla. Ii merge-n plin de dimineaţă, azi … Coborâm scările, mama și cu mine, cu oarecare solemnitate. De sub cerdac, Margareta îmi suflă în treacăt : — Az-buchi, noroc Luchi ! Tasia vine în urmă cu geanta. O ţine departe de trup, c-un fel de respect, parcă, altfel decât cum ţine coșul când aduce din piaţă. Și-n geantă sună dulce din plumburi și din creioane, plumiera de la conu’ Neculai... Întorc capul și mă uit în urmă. Tata, conu’ Neculai și Nuţa mă petrec cu ochii, parc-aș pleca la drum lung, unde cine știe când mă-ntorc. De sub cerdac, Margareta îmi face niște semne pe care nu le înţeleg. Și-n portiţa, ramasă deschisă, așezată cuminte pe coadă, stă Cotarla și dă din cap. Pe ea o înţeleg. Îmi spune în legea ei : — Lasă, Luchi, că trece și asta ... Am rămas singură între fete. — Sunt colegele tale, Luchi. Vezi să te împrietenești cu ele, mi-a spus mama când a plecat. Tare-s multe ! Cum să mă-mprietenesc cu toate ? Una lungă, cu șorţul până-n călcâie, cântă nu știu ce și altele râd împrejurul ei. Nu s-a pieptănat de-o săptămână și mereu își trece degetele arătătoare, când de la o mână, când de la cealaltă, pe sub nas. Cum să mă împrietenesc eu cu asta? — Să nu te pui cu Zamft, că are insecte! Îmi spune una bălaie și îndesată, cu cozile lăsate slobod pe umeri. Parcă eu știu care-i Zamft, să nu „mă pun” cu ea! Alta, mărunţică și știrbă, își șterge într-una nasul într-o batistă roșie. Plânge-așa, fără glas și fără lacrimi, numai cu nasul, de când a lasat-o mama ei. Eu nu plâng, cu toate că nu mi-e îndemână. Stau, cum stau cele mai multe, stingheră și tăcută, puţin speriată. — Cine era cucoana aceea frumoasă cu care ai venit? mă intrebă o fetiţă firavă și dulce, cu moţ alb în creștet. — Mama, răspund bucuroasă.

За во

за

уџ

бе

ни ке

Îmi crește inima și dintr-o dată mi-e dragă fetiţa asta albă, coborâtă parcă din cărţile cu poze. — Mama mea nu-i frumoasă ca a ta... doamna noastra-i frumoasă, da-i a dracului. Are doi copii, un băiat ș-o fată. Băiatul mă bate el pe mine, da’ pe fată o bat eu... Pe tine cum te cheamă? Pe mine, Lilica. Fetiţa cea cu moţ negru e prietena mea. O cheamă Martica. I-a murit o soră și de-aceea-i în doliu. Mai are trei surori ș-un frate, unul gras. Îl știi ? Mata ai fraţi ? Eu îs singură... Unde staţi? Eu stau la școala de băieţi. Vrei să vii la mine să ne jucăm? Vine și Martica și am o mulţime de jucării. Ne face mama ceai și ne dă mandarine. Îti plac mandarinele? Nici nu-ncerc să-i răspund. N-am când. Mă ameţește vorba ei, dar îmi place. Se cheamă că am și eu o prietenă și încă pe cea mai frumușică dintre fete. Un clopoţel a început să se smucească deasupra ușii, speriat. Parcă vrea să-și rupă frânghiuţa și s-o ia la fugă. Intram în clasă. Pupitrul e înalt. Mă ridic în vârful picioarelor, mă sprijin în coate și abia izbutesc să mă așez, strâmb, pe-o margine de bancă. Fetele se foiesc o vreme, pe urmă se astâmpără. E așa de liniște că se aude cum își strigă Hunã, pe stradă, covrigeii lui săraţi... — Casian Alexandra! E numele meu. Știu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni așa. Toată lumea mă strigă Luchi … Îmi vine-a râde. Așa-i de caraghios să te strige cineva Casian Alexandra! Ca și cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina! Doamna se uită la mine și râde. Are-un dinte de aur drept în faţă. — Cu mata vorbesc, fetiţo … Cum te cheamă? Am uitat că banca e înaltă și cad de sus, bocănind, în picioare. Simt în jurul meu râsul stăpânit al clasei. Așa râde Margareta, pe muţește, când așteaptă să spun eu o prostie. — Cum îţi zice mama acasă? stăruie doamna tot blând, dar c-un fel de nerăbdare parcă. — Luchi! sare de lângă mine răpezind două degete ascuţite, una bondoacă și zburlită, c-un ochi strâmb. Luchi, ca la căţei! Asta-i Pandele, repetenta clasei. Toate fetele se uită la mine. Încă nu râd, dar ochii lor împung și dor. Și dintr-o dată mi-e rușine de numele meu, mi-e rușine de mine, mi-e rușine de tot. — Nu-i adevărat! Acasă, mama îmi zice... îmi zice Casian Alexandra! răspund repede, ca să se ispravească odată, uitandu-mă urât spre zburlită. S-a ispravit. Nu mă mai întreabă nimeni nimic. Mă așez la locul meu și mă uit la mine, la fetiţa asta nouă pe care o cheamă Casian Alexandra și pe care parcă n-o cunosc.

За во

за

уџ

бе

ни ке

Casian Alexandra are șorţ negru de sub care nu i se mai vad genunchii, ciorapi lungi prinși cu gumă de pieptăraș și guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supără și cozile împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Stă cuminte cu mâinile pe pupitru și i-e rușine că o cheamă Luchi, ca pe căţei... Dar nu-i adevărat. N-o cheamă Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acasă, poate în lădiţa din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai știe ce-au fost și care nu mai au nume. Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită … Lui Casian Alexandra i-e milă de Luchi. I-e milă, ca de păpușa moartă căreia i-a cules ochii verzi și reci de pe covor, într-o dimineaţă de Crăciun, de mult... Mă uit la turnul bisericii pătrat și greu. Două ciori încearcă să se așeze alături pe spiţele crucii. Dar vântul le umflă penele și le suflă jos. Le văd întâi limpede, pe urmă cenușiu, ca printr-o ploaie măruntă și deasă. Liniile se strâmbă. Turnul stă acum hâit, crucea s-a întors ca semnul înmulţirii. Cum să nu cadă ciorile, săracele? Ceva fierbinte îmi frige obrajii reci. Și doar nu plâng. — Ce ai Casian? Ţi-e rău? — Nu, doamnă... Nu i-e rău lui „Casian”. Îi vine să plângă-n gura mare și nu poate. Dacă doamna ar fi întrebat-o: — Ce ai, Luchi ? Poate că ar plânge. Și ar fi bine... Dar Luchi nu mai este nicăieri. Luchi a murit. În locul ei, o școlăriţă cuminte clipește mărunţel și-și înghite lacrimile care au, pentru întâia oară, un gust de cenușă... A murit Luchi...

DIN VOCABULAR

stor - perdea pentru ferestre, care se ridică sau se lasă cu ajutorul unui resort sau cu o sfoară specială. untdelémn - ulei vegetal comestibil, extras din seminţele sau fructele unor plante (floarea-soarelui, măsline etc.). a mistui - a distruge, a nimici. acadeá - bomboană preparată din zahăr topit. plumiéră - penar. stacojíu - de culoare roșu-aprins. sumán ~e - palton lung până la genunchi, confecţionat din postav gros de casă și purtat odinioară de ţărani. pérjă - prună. păpușoi - porumb. saţ - senzaţia celui sătul; săturare, îndestulare.

cerdác - pridvor, tindă, verandă. șerbét - preparat alimentar făcut din sirop de zahăr bine legat și frecat, colorat și aromat cu diferite esenţe sau sucuri de fructe. stingher - care se simte înstrăinat, însingurat. bondóc, oácă - care este mic de statură și gros; îndesat. hâít,ă - aplecat, lăsat, prăvălit într-o parte, strâmb.

SĂ DISCUTĂM

ни ке

Momentele operei literare

REŢINEŢI

за

уџ

бе

Textul literar „A murit Luchi” este unul autobiografic. Părinţii autoarei îi spuneau în copilărie Luchi și aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea sa în școală, când a devenit elevă. Atunci când este strigată de învăţătoare pe numele ei adevărat, fetiţa nu răspunde, pentru că pe ea toată lumea o strigă acasă Luchi. O colegă îi explică învăţătoarei că acasă i se spune „Luchi, ca la căţei!”. Aceste cuvinte o dor și autoarea se simte rușinată și își spune în sinea ei: „Mi-e rușine de numele meu, mi-e rușine de mine, mi-e rușine de tot!”. Aici este punctul culminant al acestui text literar, se ajunge la intensitatea maximă a trăirilor sufletești ale unui copil de clasa întâi, adică a acestei naraţiuni.

За во

Totalitatea faptelor și întâmplărilor care alcătuiesc o naraţiune formează subiectul operei literare. Subiectele literare conţine următoarele momente: • Expoziţiunea – partea introductivă care cuprinde locul, timpul și eventual sunt prezentate personajele literare. În acest text literar este redată camera de dormit și neliniștea de care e cuprinsă fetiţa. • Intriga – cuvântul sau partea care ne face curioși pentru cele ce urmează - motivul. Motivul neliniștii e șorţul pentru școală care o așteaptă pe fetiţă. Aici ne punem întrebarea ce va fi mai departe, de ce este importantă uniforma, după care urmează altă etapă. • Desfașurarea acţiunii. Spre deosebire de intrigă, care este foarte scurtă, acţiunea cuprinde un întreg șir de fapte și întâmplări. Toate cele petrecute în casă, drumul spre școală, curtea școlară, colegele cele noi. • Punctul culminant. Momentul de intensitate maximă a relaţiilor dintre personaje, sau al trăirilor sufletești.

ни ке

Eleva nu răspunde la apelul făcut de doamna învăţătoare fiindcă nu se simte a fi ea acea școlăriţă cu numele de Casian. Ea e Luchi, fetiţa jucăușă și zburdalnică. Simte că ar fi vorba de altcineva și totuși, nu vrea să recunoască că numele ei drag, Luchi, aseamănă cu unul pus căţeilor. Îi este rușine în faţa colegilor, dar se poartă tare și nu recunoaște aceasta. Se confruntă cu realitatea crudă. • Deznodământul. Este vorba de partea finală, când totul se clarifică și se liniștește. Eleva Casian se poartă tare și este pregătită să lase în urma sa copilăria așa de frumoasă, inocentă și veselă. Privește turnul bisericii și crucea care se strâmbă în formă de semnul înmulţirii (X), ceva îi arde obrajii, dar ea nu plânge…înghite doar lacrimile cu gust de cenușă.

За во

EXERCITARE

за

уџ

бе

Se mai poate observa că personajul principal, Luchi, este frământată de adânci trăiri sufletești. Ea este cuprinsă de mari emoţii în prima zi de școală. S-au făcut unele pregătiri speciale pe care Luchi le observă foarte bine; șorţul pregătit, stropit, călcat, care stă pe spătarul scaunului și o caracterizează ca pe o școlăriţă în devenire, masa pentru micul dejun, cu cornuleţi care nu lunecă pe gât, cu toţi cei dragi, plumiera cu detaliile de pe ea, membrii familiei, comportamentul fiecăruia care se află în acele momente la ei, mișcările fiecăruia, și totuși, ea nu spune une nimic. Dacă autoarea nu vorbește cu personajele celelalte, cum știm ce se petrece acolo? olo? Din gândurile ei! Gândurile pe care nu le spune cu voce tare. Acesta este un monolog interior erior deoarece monologul este exteriorizarea vorbirii cu sine, cu voce.

• Faceţi un rezumat al textului. • Scoateţi momentele subiectului din text. • De ce sentimente este cuprinsă Luchi acasă, în curtea școlii, în clasă? • Cum era Luchi și cum este Alexandra Casian? • La ce persoană vorbește Luchi despre ea? • Explicaţi titlul textului literar și finalul unde lacrimile au gust de cenușă. De ce? • Este corect spus „Mi-o fost tare frică, că nu ţi-a plăcea” și „nu mi-o adus nimenea plumieră cu poză … Purtam sumăieș și opinci și mi-o aninat mămuca, Dumnezeu s-o ierte, o traistuţă vărgată pe după gât. Și-n trăistuţa aceea aveam cartea, un pumn de perje și doi păpușoi copţi, să-mi ţie de saţ …” Cine rostește aceste cuvinte? Cum se numesc formele de vorbire în popor? • Ce greutate are cuvântul „a murit” pentru un copil de clasa întâi?

• Extrageţi din text cum sunt caracterizate: Viitoarele colege

Mama

Învăţătoarea

За во

за

уџ

бе

ни ке

Margareta

• Alcătuiţi o compunere în care să ţineţi cont de cele cini momente constitutive ale subiectului, în care să vorbiţi despre părerile voastre proprii pe care le aveţi în minte, dar nu le spuneţi cu voce (monolog interior).

Mihail Condali (1932 – 1977) – poet, pictor, traducător, ziarist, s-a născut la Iablanca,

ни ке

lângă Vârșeţ. După absolvirea Școlii Normale din Vârșeţ, lucrează un timp în învăţământ, ca din 1961 să treacă la Casa de presă și editură „Libertatea” unde redactează revista pentru copii „Bucuria copiilor”. A scris poezii, poeme în proză, texte de critică și reportaje. Post mortem i-a fost publicată cartea „Dumbrava mea” în care este abordat versul clar, fluent, cuprinzător. Literatura română din Voivodina are tradiţii de peste un secol și jumătate. Datorită școlilor de predare în limba română, se păstrează și se transmite cu sfinţenie cuvântul românesc. Mihai Condali a contribuit la dezvoltarea și propășirea literaturii de la noi, alături de Mihai Avramescu, Ion Bălan, Radu Flora, Florica Ștefan, Slavco Almăjan și mulţi aţi oameni de condei.

FLORIN ŞI FLORICA

de mâine drumul nostru se desparte; Tu cauţi sărăcia dinadins”!... Așa-ntr-o seară s-a lăsat învins și acceptă cu sufletul amar să-i piardă-n codrul fără de hotar. Din patul lor Florin și cu Florica au auzit și-i copleșește frica. *** — „Cu noi, o, mâine, ce-o să fie?!” Afară noaptea stăpânea târzie. Când tot ungherul fu de pace plin ușor din pat, sculatu-s-a Florin, ieși tiptil și se porni pe lângă căsuţă, pietre albe ca să strângă.

За во

за

уџ

I Deși începe cu „a fost odată” povestea noastră pare-adevărată. *** ...A fost odată-ntr-o pădure verde uitată între fagi și-ntre frunzare, o casă mică de pământ, în care trăiau la mama vitregă, hain doi fraţi orfani, Florica și Florin, căci tatăl lor lipsea mereu – pesemne lucra în crâng – fiind tăietor de lemne. *** — „Sunt multe guri, puţin e de mâncare, tu fă ceva de poţi, acum – în fine de-am fi doar noi, ar fi mai bine. Copiii ăștia să mi-i duci din cap de sărăcie altfel nu mă scap”!... Vai, bietul om când auzi ce spune crucitu-s-a întâi ca de-o minune, dar zi de zi ea nu-i dădea odihnă spunând mereu: – „Copiii sunt de vină, și de nu faci ca să mi-i pierzi departe,

бе

(Mihal Condali - prelucrare și versificare după fraţii Grimm)

II Trecuse noaptea, iar în zori de zi certându-i, mama vitregă-i trezi: — „Sculaţi că-ndată margem la pădure, după lemne!”... Și-ncepu să-njure... ***

За во

ни ке бе

за

уџ

Florin mergea cu ochii în ţărînă căutând mereu în urmă să rămână, și pe furiș din când în când zvârlea pe cărăruie câte-o pietricea. Când după umblet mult și-obositor, au mers departe de căsuţa lor, în adânci de codru neumblate, cu râpi adânci și trunchiuri răsturnate, un foc de vreascuri tata le-a aprins și-ncet, alături, somnul i-a cuprins... Când s-au trezit, sărmanii, era noapte, prin crengi curgeau ameninţări și șoapte, ce frig era, și ce singurătate, cum inimioara fiecărui bate o, tata însă, nu a mai venit... *** — „Las’ surioară, nu mai plânge-acum Ci adă mâna să pornim la drum. Vezi pietrele-nșirate pe cărare?, Le-mbracă luna-n coajă lucitoare!...” Și urmând cărarea cum urmezi o aţă ajunseră acas’ spre dimineaţă... Dar nu trecuse multă vreme-n pace; sta vitrega lor mamă ca pe ace, și iar din nou porni cu-njurătura că fericirea i s-a dus de-a dura *** pân’ ce-și convinse soţul într-o seară să-i piardă-n codru ca și-odinioară. Copiii iarăși auziră toate, dar ușile fuseseră-ncuiate; astfel Florin nu mai putu, măcar o pietricea să ia în buzunar. Când mâine-n zori prin codrul adormit cu tatăl și cu mama au pornit, Florin zvârlea în loc de pietre-mi pare, fărâmituri de pâine pe cărare.

III Așa au mers, când în sfârșit În codrul des, departe, s-au oprit. Făcură mama și cu tatăl lor un foc din cregi de brad mirositor, iar când văpaia înălţă scântei pierdutu-s-au lăsându-i singurei. ***

уџ

бе

ни ке

Când „scârţ” – prelung, porni să se deschidă ușa, doamne, și apăru deodată o babă rea de spate-nconvoiată, cu nasul lung și roș ca un ardei și-a zis: - „Aud, cum niște șoricei rod casa mea?!” În urmă i-a poftit: — Intraţi la mine, văd, aţi ostenit de zile-ntregi pe drum rătăcitor!” - și înăuntru i-a împins, ușor. „Săraca babă, stă-n singurătate” - veţi crede voi – „și-i plac copiii, poate!” Îi plac copiii – ce grozăvie mare dar numai când îi fierbe în căldare că-n fond băboiul e o vrăjitoare. Acum prilejul îi surâse iară. Vai, pe Florin l-a închis într-o cămară să-l pună la-ngrășat până s-o face așa cum babei tare mult îi place. O, de-ar fi tatăl lor să îi ajute, - speranţele mai toate sunt pierdute... Plângea Florin că-l cuprinsese frica, amar plângea la ușă și Florica dar baba se stropși poruncitoare: — „Tu vei spăla, găti-vei de mâncare, vei îngriji bucătăria toată... *** Dimineaţă, baba vrăjitoare răgușit cerea: – „Ia dă-mi Florine mâna ta să văd ce e cu tine, ai mai prins niţică carne, poate?” - pipăia cu degetele uscate și pufnea în urmă înciudată: — „Nu-i nimic, tot vei fi bun odată!” Iar de la o vreme așteptarea o-nrăise și pierzând răbdarea, zise către fată: – „Pregătește,

За во

за

Când s-au trezit târziu ca-ntotdeauna dintre mesteceni apăruse luna și lumina urcată pe un nor dar nu le fu de niciun ajutor căci păsările adunară toate fărâmile de pâine, răsfirate: *** Trei zile-au mers Florica și Florin prin codrul des și de mistere plin, trei zile-au mers – căci codrul te înșeală de foame rupţi, și rupţi de osteneală. Și-aproape când speranţa li s-a frânt dintr-un ungher de brazi ca din pământ o căsuţă apăru ciudată. *** Avea căsuţa muri de turtă dulce, acoperiș de ciocolată brună cu flori de cremă și miros de căpșună, pe-alocuri nins cu nea de îngheţată și-o prispă dulce, de bomboane toată. *** Surprinși frumos, copiii de aceste minunăţii, spre casa din poveste ţinându-se de mână au pornit înfometaţi, cu trupul istovit... IV

Când au ajuns, de sine înţeles copiii mei sub ziduri, s-au sumes și s-au pornit năvalnic la gustare ce le-a căzut în mâini, din întâmplare: câte-o bucată dulce de perete, apoi băiatul s-a întins mai sus spre acoperișul greu de ciocolată, greu de cremă (vanilată) – și toată căsuţa bună fost-a încercată, nici chiar fereastra n-a rămas întreagă. ***

За во

бе

ни ке

saci și lăzi de-a valma încărcate de prisos să le mai spun pe toate. Porniră fraţii spre Răsare-soare purtând un sac în spate, fiecare, doldora de-argint și nestemate pe cărări de codru-ntortochiate, prin desișuri împletite-n plasă, bucuroși că se întorc acasă, fredonând alene câte-un vers. Și așa au mers, au mers, au mers, *** Abia bătură prin ușa de lemn tare și tata le ieși în întâmpinare zicând cu voce caldă, tremurată: — „Sunt fericit să vă mai văd o dată! Veniţi copii, veniţi nădejdea mea!...” — De fericire bietul om plângea Abia putând vorbi printre suspine, „Destinul fuse milostiv cu mine când vă readuse pe-amândoi senini și teferi iarăși înapoi. Nu mai e nimeni ca să ne despartă căci mama voastră vitregă e moartă...” Deși cu ea le fu viaţa amară la vestea asta totuși se-ntristară. *** Dar zilele au prins ca să se înșire - mărgele cu sclipiri de fericire Pe mătasea unui trai tihnit. Așa ani mulţi în codru au trăit.

уџ

за

adă apă, pune foc din plin, s-a sfârșit de-acuma cu Florin!” *** Când se aprinse focul în cuptor înălţând văpăi îmbujorate și răsfirând jocuri zvăpăiate de lumini și umbre prin unghere, baba fiind cam scurtă la vedere se-aplecă peste ceaun, firește să vadă apa dacă clocotește. A sosit secunda cea mai bună — repede Florica își adună forţele – ar dărâma și stânci – dădu babei peste flăcări brânci închizând zăvorul la cuptor. Strigă baba jalnic „ajutor”, râcâind cu mâinile la ușă, dar dintr-ânsa a rămas cenușă, *** — „Frăţioare, am scăpat de chin, îmbrâncisem vrăjitoarea-n jar și a ars căznindu-se amar. *** Înaintând cu pași șovăitori, s-au aplecat și-au văzut comori de aur, perle, cât nici nu gândești, mai scumpe ca la regii din povești: chihlimbar, smaragde verzi, rubine, diamante șlefuite bine, jad, topaz și alte nestemate,

DIN VOCABULAR mur,i - perete. prispă,e - platformă îngustă de pământ, făcută de-a lungul peretelui din faţă (și al celor laterali) al unei case ţărănești. Terasă îngustă. chihlimbár, e - rășină transparentă, divers colorată, provenită din unele specii de pini și folosită la fabricarea obiectelor de podoabă.

smarágd sau smarald - piatră preţioasă strălucitoare de culoare verde, foarte transparentă. șlefuit - prelucrat topaz - piatră preţioasă, de culoare galbenă. dóldora - care este plin peste măsură, umplut până la refuz, arhiplin.

SĂ DISCUTĂM

бе

ни ке

Desigur că aţi auzit de basmul „Ionel și Mărioara”, care în limba sârbă poartă numele de „Ivica i Marica”, în limba germană „Hanssel y Grettel”. Povestea celor doi copii este tristă, este o luptă pentru existenţă, o luptă dintre bine și rău și bineînţeles, învinge binele. Textul de faţă este un basm prelucrat după basmul fraţilor Grimm. Este scris în versuri, dar nu aparţine genului liric ci genului epic deoarece este o naraţiune, secvenţele narative se succed urmărind momentele subiectului. Are o formulă de început caracteristică basmelor cu „a fost odată “ și are un sfârșit fericit în care se spune că au trăit mulţi ani fericiţi.

уџ

REŢINEŢI

За во

за

Adaptarea este modificare a unei opere pentru a trece dintr-un gen în altul; transpunere în formă scenică, radiofonică sau cinematografică a unei opere literare. Basmul “Florin şi Florica” este prelucrat şi versificat. Povestea este aceeaşi, numele personajelor principale este schimbat, dar este dreptul autorului fiindcă spune că este o prelucrare după basmul original scris de Fraţii Grimm. Basmul este o specie a genului epic în versuri sau proză în care se povestesc întâmplări fantastice în care personajele au puteri supranaturale care prin curaj, răbdare şi înţelepciune înving răul.

SĂ NE AMINTIM:

Subiectul operei literare: este succesiunea întâmplărilor dintr-o operă epică sau dramatică urmărind anumite etape ale desfăşurării evenimentelor. Se constituie din 5 momente ale subiectului generate de un conflict: a) expoziţia – partea de început a operei literare în care se face o prezentare generală a personajelor cu precizarea spaţiului şi timpului. b) intriga – elementul sau întamplarea care cauzează întâmplările. c) desfăşurarea acţiunii – partea cea mai întinsă a acţiunii, succesiunea de întâmplări. d) punctul culminant – momentul de maximă intensitate din punct de vedere al relaţiilor dintre personaje şi al conflictului. e) deznodământul – felul în care se sfârşesc întâmplările (situaţia finală).

Încercaţi să scoateţi pe părţi care ar fi momentele subiectului din acest text. Care sunt personajele principale? Care sunt personajele secundare? Care sunt personajele pozitive și care negative? Prin ce se caracterizează ele? Schimbaţi conţinutul basmului de la casa vrăjitoarei. Continuaţi povestea (schimbaţi-i finalul). Adaptaţi textul pentru o piesă de teatru și interpretaţi-l pe roluri. Citiţi la libera alegere încă un basm de Fraţii Grimm și povestiţi-l oral.

JUCAŢI-VĂ ÎNVĂŢÂND X 



бе



ни ке

• • • • • • • •



уџ



3. 4. 5. 6.

Y Descoperiţi cuvântul de pe axa X-Y - răspunzând la întrebările: În basme, asupra răului învinge ... „Muri de turtă dulce și acoperiș de ciocolată brună” avea ... Antonimul lui slab Autorul basmului versificat (prenumele) Cartea post mortem a autorului este întitulată .... Autorul provine din satul....

За во

за



MAXIME CELEBRE: „Un om bun nu e acela care face bine, ci acela care se bucură de bine” (Nicolae Iorga) „Fă tot binele de care eşti în stare, prin orice mijloace, în orice fel, în toate locurilr posibile, oricând, oricui, atâta vreme cât poţi” ( John Wesley)

ни ке

Ljubivoje Ršumović, cunoscut mai mult ca poet pentru copii decât prozator, s-a născut în anul 1939 la Ljubiš, pe Zlatibor. S-a școlarizat în locul natal, apoi la Čajetina, Užice și Belgrad unde a absolvit Facultatea de Filologie, la literatura comparată. Cele mai cunoscute titluri de carţi apărute (peste șaizeci) sunt: „Tandara, mandara și încă o poveste”, „Patria se apără cu frumuseţea”, „Da ce-mi spuseși” și multe altele. Este deţinător a multor premii: „Premiul Jocurilor Zmaj”, “Premiul Vuk”, “Premiul Branko”, “Premiul de Octombrie al orașului Belgrad”, precum și “Premiul UNESCO” pentru “Abecedarul drepturilor copiilor”, de la concursul de carte de rang mondial pentru propășirea păcii și a toleranţei. Operele îi sunt traduse în mai multe limbi.

MOTANUL MICHELANGELO ŞI FRUMOASELE VERONICI

бе

de Ljubivoje Ršumović

За во

за

уџ

Motanul Michelangelo, cunoscut artist, cântăreţ la flaut, alpinist și voiajor prin lumea întreagă, a primit zilele acestea o telegramă urgentă prin care era chemat să plece într-un mare turneu în Salamina. Se știe că în ţara aceasta s-a încetăţenit minunatul obicei ca fiecare vizitator să fie tratat la trecerea frontierei cu mari cantităţi de salam și de slănină. S-a întâmplat însă ceva cu totul neobișnuit. Telegrafistul care a primit telegrama prin care motanul Michelangelo își anunţa sosirea, era un om distrat și în loc de ţigaretă a fumat tocmai telegrama, iar ministrului însărcinat cu întâmpinările fastuoase, care nu era fumător, i-a dus o ţigaretă. Așa s-a întâmplat că telegrafistul a fost concediat, iar motanul Michelangelo, sosind în Cașcavalișoara, capitala Salaminei, n-a fost întâmpinat la gară. Trebuie să spunem că Michelangelo e deosebit de frumos, pieptănat întotdeauna după ultima modă și îmbrăcat după moda viitoare. În cap poartă cilindru, marca „Limba șoarecelui”, iar în mână – un baston, semn de înaltă demnitate. De abia se uită motanul Michelangelo de câteva ori, dezinteresat, în toate părţile, să vadă dacă a venit cineva la festivitatea întâmpinării, abia strecurase printre dinţi afirmaţia că e chiar fericit că nu va

За во

за

уџ

бе

ни ке

trebui să ţină cuvântări, că pe peron își făcură apariţia nouă Veronici: una mai frumoasă decât a doua, iar aceasta decât a treia, a treia decât a patra, a patra decât a cincea, a cincea decât a șasea, a șasea decât a șaptea, a șaptea decât a opta, a opta decât a noua, iar a noua decât prima. Motanul nu se lăsă intimidat. — Ce doriţi? – întrebă el cu un aer absent. — Vrem să te presăm! – spuseră Veronicile în cor. – Vei fi cel mai frumos exemplar de fluture din insectarul nostru! — Poftiţi! – zise Michelangelo oferindu-le tuturor ţigarete. — Mulţumim! – răspunseră Veronocile și îl presară. — Ce fluture splendid am găsit! – ciripeau Veronicile întorcându-se acasă. – Are mustăţi și ochelari, baston în mână, cilindru pe urechi! Ce dulce-i! Veronicile îl conduseră pe Michelangelo la coliba lor din nuiele și raze de lună și acolo îl așezară la loc de frunte în marele lor insectar. Curând însă motanul Michelangelo se supără și începu să protesteze. A protestat el cât a protestat până a venit șefa Veronicilor, să-l întrebe de ce face scandal. Atunci el a început să-i explice, dar șefa Veronicilor l-a lovit cu maiul în cap pretinzându-i să stea liniștit dacă i s-a oferit acest prilej. Când s-a trezit, i-a venit ideea să evadeze. Sparse cu mușchii săi puternici pereţii insectarului, rupse zăbrelele, apoi își dădu drumul cu o frânghie până sub zidurile cetăţii Veronicilor, luă un burete pe care îl găsi acolo și o șterse la sănătoasa. Veronicile stăteau neputincioase pe creneluri, se uitau după Michelangelo și suspinau, una mai frumoasă decât alta, iar aceasta decât a treia, a treia decât a patra, a patra decât a cincea, a cincea decât a șasea, a șasea decât a șaptea, a șaptea decât a opta, a opta decât a noua, iar a noua decât prima.

DIN VOCABULAR

crenél (-luri), – Deschizătură îngustă în partea superioară a unui turn. evadá vb.- a fugi, a scăpa fastuos, -oasă - măreţ, splendid, bogat. voiajor - călător. distrat - care nu este atent la ceea ce se petrece în jurul său; cu gândul în altă parte; absent. frânghie - sfoară groasă confecţionată prin răsucirea mai multor fire unul în jurul altuia; funie. zăbrea, zăbrele –gratie; fiecare dintre barele de fier sau de lemn ale unui gard, grilă.

EXPRESII A o șterge la sănătoasa – a fugi A-l stoarce ca pe un burete – a se folosi de cineva A i se face cuiva părul măciucă – a fi cuprins de spaimă Imi lasă gura apă – a avea poftă, a fi lacom A îndruga verzi și uscate – a ocoli adevărul, a minţi

SĂ DISCUTĂM

За во

за

уџ

бе

ни ке

Textul „Motanul Michelangelo și frumoasele Veronici” este o poveste plină de invenţii, cu multe întâmplări, ceeea ce îi dă creaţiei un dinamism. Personajul principal este un motan, iar frumoasele Veronici nu și-au dezvăluit masca ci ne lasă în faţa porţii lumii invenţiilor, să ne închipuim ce ar putea fi. Toponimele Salamina și Cașcavalioara se potrivesc de minune unui motan – cunoscut artist, cântăreţ la flaut, alpinist și voiajor mai ales că la frontieră vizitatorii erau trataţi cu mari cantităţi de salam și slănină. Frumuseţea Veronicilor este inexplicabilă, crescătoare, este un joc de cuvinte. Autorul folosește multe epitete pentru a ne face cunoscut cât mai bine portretul motanului. • Scoateţi din text propoziţiile care vi se par amuzante, care conţin umor. • Faceţi-i un portret motanului, folosindu-vă de cuvintele care-l determină. • Inventaţi cât mai multe denumiri de orașe, ţări, sau oameni (puteţi să vă organizaţi în perechi sau grupuri). • Care sunt verbele întrebuinţate după propoziţiile exclamative și interogative din dialog? Pentru a scrie o compunere, fii inventiv, original. Fiecare dintre noi are un stil aparte de a scrie, citi, vorbi, de a umbla sau a se îmbrăca. Stilul este omul însuși; câţi oameni, atâtea stiluri. Conţinutul creaţiei nu trebuie neapărat să se bazeze pe fapte reale, deja văzute, sau trăite. De multe ori citiţi texte care vă sunt amuzante, vă stârnesc interesul pentru că sunt neobișnuite. Totuși, există o regulă; exprimarea trebuie să fie clară, concisă, pe înţelesul tuturora și corectă din punct de vedere gramatical, cu un vocabular bogat și nuanţat, cu propoziţii echilibrate. Puteţi folosi mai multe moduri de expunere în aceeași creaţie: descrierea, naraţiunea, dialogul.

TEMĂ Încercaţi să scrieţi o compunere în care să folosiţi obligatoriu unele cuvinte precum: râu, tren, Asia, sac, fluier. Spuneţi fiecare din clasă câte un cuvânt și încercaţi apoi să scrieţi o compunere cu aceste cuvinte.

Barbu Ştefănescu - Delavrancea (1858 - 1918). Provine dintr-o familie de oameni simpli. Numele de Delavrancea este nume adoptat în amintirea străbunilor săi, ciobani din ţinutul Vrancea. Învaţă la Şcoala Domnească avându-l ca dascăl pe domnul Vucea, vestit prin metodele sale „educative”. Debutul literar al scriitorului se leagă de poezie. Primul volum în proză „Sultănica” este urmat de „Trubadurul”, „Hagi Tudose” etc. S-a impus şi ca dramaturg cu piesele istorice: „Apus de soare”, „Viforul”, „Luceafarul”. În 1912 a fost ales membru al Academiei Române.

ни ке

DOMNUL VUCEA

Barbu Ştefănescu - Delavrancea

За во

за

уџ

бе

[...]Mă apropiam cu gândul, sfiicios, tremurând, d-acea vestită școală, ca de un urs împăiat, gata să fug. Mi-era frică și mi-era dragă. Și mi-era dragă fără să bănuiesc nici cum e, nici unde e. Două lucruri aflasem: că e „domnească”, iar nu cum era a noastră din curtea bisericii, și că dascălul e „profesor”, trebuind să-i zici „Domnul”, iar nu cum îi ziceam noi, la al nostru, „Nea Nicuţă”. De pe la Sân-Petru eu îmi luam ghiozdanul, îi treceam băierile pe după gât și colindam pe aceleași cărări din grădina noastră, zicând că am plecat la Școala domnească. Uneori îmi legam de mijloc, c-un crâmpei din frânghia mamei, tăiat pe furiș, și pe Grivei, și-l luam cu mine. Cânele căsca de căldură, repezea capul dupe muște, clănţănind dinţii. Eu îi vorbeam de Școala domnească: — Hai, măi Grivei, măi, nu fi leneș. Acolo e școală, nu glumă... profesor mare și învăţat, iar nu ca Nea Nicuţă, care se încurcă când zice cazania... Măi Grivei, este așa de grozav profesorul că, d-ai vrea, chiar și tu ai învăţa carte... Ci lasă muștele, nu fi prost... Să-i zici „Domnul” că, de nu, îţi mănâncă coada... Și să nu scoţi limba d-un cot, că-ţi mănâncă și urechile, bunătat’ de urechi, măi Grivei, măi... Câte nu spuneam și pisicii! [...] — He! he! Martinico... hai la Școala domnească, că sunt profesori buni... Să nu-ţi fie frică... Dacă ai învăţa adunarea, își dă un șoarice... la scădere îţi dă doi... la fracţii te face împărăteasa șoaricilor... Dacă nu te-i sili, să știi, dragă Mărtinică, că te ia de coadă, te învârtește de trei ori și-ţi crapă fierea de pământ...[...] Giovani Sotocorona - Carte albastră

За во

за

уџ

бе

ни ке

Noaptea visam școala: un palat mare, mare și frumos, ca în basme, cu porţi de fer, cu geamlâcuri, cu uși de cleștari, cu ziduri văpsite ca niște icoane, și mai împodobite decât steaua lui Nea Nicuţă, încondeiată de Burghelea, zugrav vestit, căruia îi frecam văpselele între pietre numai ca să mă uit la el zile întregi cum din nimic scotea sfinţi, îngeri, draci, cai și balauri. Veni și ziua de Școală domnească.[...] Frate-meu mă învăţase să citesc ca pe apă în cartea de citire.[...] Și spunea c-o să mă scrie d-a dreptul în clasa a treia. Mă deșteptă. Tresării. Îmi tâcâia inima. — Să nu-ţi fie frică. Să spui tare și deslușit. — Tare... da... Și nu vedeam înaintea ochilor de frică.[...] Pe drum, bonca-bonca, mă împiedicam de toate pietrele. Inima îmi zvâcnea cum îmi zvâcnea când alţii se încercau să-mi ia zmeul de coadă. Și tocmai departe, dincolo de S-tu Ștefan, frate-meu se opri și-mi zise: — Aici e școala. Școala!... Mi se opri răsuflarea. Făcui ochii mari. Nu-mi venea să crez. Aceea să fie Școala domnească? Niște case lungi, pitici și dărăpănate. Dar n-avea porţi înalte de fer, căci n-avea de loc. În faţa școlii, o veche pivniţă, plină cu gunoi; în jurul ei, o curte mare cu bălării. Așa case văzusem și eu.[..] — Să mergem în clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet să te înscriu. Când intrai în clasă văzui o vergea lungă, galbenă și lucioasă, rezemată de masa profesorului, a Domnului. Domnul - un om nalt, slab, cu barba rară și înspicată. Domnul era încruntat și galben. Domnul striga pe băieţi c-un glas ascuţit. Băieţii stau ca sfinţii în bănci. Vro trei, cu urechile roșii și aprinse ca focul, în genuchi, lângă o tablă neagră; lăcrâmile le picurau în cărţile deschise și aduse la vârful nasului.[...] — Știi să citești? — Știu... Băiatul se încurcă cu lecţia, în loc să citească la pagina spusă de profesor, cartea se deschise la o altă pagină. Copiii râseră și profesorul îl întrerupse punându-l să socotească cât fac 25 de măgari și cu 15 boi. Copilul știa că nu se pot aduna lucrurile diferite și hotărî să socotească preţul acestora socotind că valorează fiecare 200 de lei, atâta cât a dat tatăl său pe un cal, și zise:

— Opt mii, Domnule!

За во

за

уџ

бе

ни ке

Râzi Domnul, și râzi, și râzi! Când se potoli, zise, privind în tavan: — Auzi, 25 și cu 15 să facă 8 000! Monitor general, ia-l și du-l în clasa a doua! [...] După câteva învârtituri, deschise o ușe. Intrai în clasa a doua și dădui cu ochii de un profesor cu barba albă. — Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat îndărăt domnul Petran. — Ha, ha, tătarul, îndărăt tătarul... ha, ha, tătarule!... bine, tătarule!... Așa încăpui eu pe mâna Domnului Vucea. După o lună de zile înţelesesem rostul învăţăturii și cunoșteam bine pe domnul Vucea. Mulţi ani l-am visat. Chiar acum îl văz înaintea ochilor. Scund, grăsuliu, cu părul mărunt și încărunţit, cu barba ascuţită, potrivită din foarfecă, mai mult albă, și albă ca zăpada în vârful ei netezit; niște ochi verzui, mici și repezi; o faţă gălbuie, curată și fără pic de sânge. Iarna să cocoloșea într-o bundă cu blană lăţoasă, vara însă îţi rămâneau ochii la el de frumos ce era îmbrăcat: haină albăstrie, pantaloni negri, jiletcă de dril năutiu, călcată și lustruită, un lanţ de aur, gros ca pe deget. Și ce curat! Își ștergea ghetele cu batista, dădea necontenit bobârnace gunoaielor de pe haine, și după bobârnac sufla de trei ori, scurt și repede, și după ce sufla făcea din gâtlej: “hea, hea”. Dar când mergea, Domnul Vucea nu era de fel ca ceilalţi oameni. Ne uitam la el de departe. Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarice, și scuipa în urmă când trecea pe lângă murdării; dacă era noroi, călca din piatră în piatră, tot în creștetul pietrelor, scuturând picioarele ca o pisică. La ușa cancelariii își cuprindea barba în mâna dreaptă, ș-o netezea, ridicând buza de dasupra în sus, ca și cum ar fi mârâit; mustăţile și le clănţănea între degete; deschidea mâna, sufla într-însa, tușea și intra pe ușă binișor, fără să i s-auză pașii. Lecţiile mergeau strună. Nu învăţa nimeni nimic.[...] Domnul Vucea umbla binișor și pe furiș cu nuiaua în mână, ca să umfle pe cei ce n-ar fi stat drepţi și smeriţi înaintea lui Dumnezeu.[...] Domnul Vucea avea grijă să facă niște copii pedanţi, să-i înveţe cum să stea în bancă, șă nu înjure, să nu se bată... și în fiecare zi se știa ce trebuie să facă. Sâmbăta era rânduiala de duminică. Mânele, obrajii, urechile, gâtul și părul să fi fost spălate cu săpun, iar unghiile tăiate. Începea inspecţia de dimineaţă. La palmă îţi trăgea cu linia, peste obraji lipea câteva tătarului, de urechi te încălzea, de păr te da căţeaua, la ceafă burdușea pe tătar. Cu unghiile era învrăjbit rău. Dacă nu erau bine tăiate, făceai mâna puică, strângând degetele floare, cu unghiile în sus, apoi, cu linia în patru muchi, judeca puica tătarului. Și era judecată grea, că ţipam ca din gură de șarpe. Iar Domnul Vucea, jucând pe picioare și scărpinându-se în barbă, ca și cum ar fi cântat p-o chitară, râdea, clipea repede și zicea mereu:

За во

за

уџ

бе

ни ке

— Fă puică, tătarule!... Iată cum zvâcnește tătarul!... parcă-l omori... Dă-i bine, general! Mai una... mai cinci... Și în loc să scază, suia mereu, de ce strigai mai tare. Marţea, mercurea și vinerea. Scotea pe un general la tablă ori la hartă. Monitorul general bolborosea capitalele câtorva judeţe, făcea pomelnicul părţilor de cuvânt, încurca pe tablă un caz de înmulţire, la al cărui sfârșit n-ajungea niciodată. Domnul Vucea căsca, se freca la ochi, se scărpina în barbă, până i se ura. — Destul, tătarule... Văz că știi... Bine, tătarule...Acum să prindem un tătar... Treci la loc. „Cuvântul de ordine.” [se făcea o liniște profundă și nuimeni nu avea voie să se miște] [...] Dupe un ceas de amorţire tâmpită, ne apuca ameţeala. Ne auzeam răsuflările. Ideea d-a nu mișca ne obosea și capul începea să ne tremure.[...] În timpul verii, pe căldură și zăpușeală, Domnul Vucea asuda mult. [...] Trebuia să-i întindem cămașa la soare. Într-o zi mă trimese și pe mine. Mărturisesc păcatul. Am trecut pe la putina cu apă și i-am trântit pe cămașe două căni, pline, rase. Până la patru n-a fost cu putinţă să se usuce. Și m-am plimbat de la cămașă la Domnul Vucea, spunându-i întruna: — Nu se usucă, Domnule, e asudată rău. Domnul Vucea n-avea slugi. Afară de bucătăreasă, slugi eram noi. Pe cei săraci și neîmbrăcaţi nemţește ne înșirase pe lista târguielii.[...] Ce mă chinuiau, din piaţă până la cocoană, erau jimbla, salamul, alunele și migdalele. Eu întorceam capul de la coșniţă, dar jimbla și salamul miroseau, iar alunele și migdalele sunau. Erau vii. Jimbla și salamul mă luau de nas; migdalele și alunele mă luau de urechi; toate mă întorceau spre coșniţa în care purtam greutatea unei fericiri străine. Să fi furat? Oh! tăceţi!... Nu știţi de câte ori m-a chinuit acest gând.[...] Acasă nu spuneam nimic. Mila mamei ș-a tatii mi-ar fi ucis cel din urmă pic de mândrie. Ei, cari nu lăsaseră pe nici unul din fraţii mei să s-apuce de negustorie, sub cuvânt că până la stăpân trebuie să fie „slujbă”, să afle că eu, o dată pe săptămână, slugărnicesc? Nu mă plângeam, dar în fiece seară, când mama mă punea să-mi fac rugăciunea, eu o sfârșeam cu cuvintele: „Doamne, îndură-te și ia pe Domnul Vucea, că nu ne învaţă nimic, ne bate și ne trimete cu coșniţa în piaţă!” Cocoana, și ea mi-era urâtă, dar mi-a făcut pe pofta inimii, m-a răzbunat de un an întreg de chinuri în cea din urmă zi de examen. Eu și cu un prieten eram de rând. De dimineaţă ne-am dus acasă la Domnul Vucea.

ни ке

Era în halat. Îndată ce ne văzu: — Bine, tătarilor, foarte bine, eminenţă mare, c-avem de lucru astăzi! Într-un șopron, ne arată un maldăr de hamuri, verzi de mușiţă și cu alămurile ruginite. — Iacă, tătarilor, până diseară e destulă vreme să curăţaţi, să spălaţi și să ungeţi hamurile. — Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, și azi să sfârșește examenul... — Bine, tătarilor... nu face nimic... Știu eu că sunteţi băieţi buni...[...] Domnul Vucea ieșise în pridvor, gata să plece la școală. Deodată, se auzi glasul înţepat al cocoanei: — Ascultă, unde pleci? — La școală, Bibiloi.[...]

бе

Se iscă o ceartă aprinsă între soţi; ba pentru căţelușa dispărută pentru care dascălul îi angajă pe elevi, ba pentru micile cumpărături despre care doamna spunea că nu ajung, iar domnul Vucea o ţinea mereu că au de ajuns.

За во

за

уџ

Atunci vocea cocoanei se ascuţi și se ridică sus de tot: — Ajunge? ai?... E destul? ai?... Când zic eu că n-ajunge și nu e dăstul?.. Și, după ţipăt, se auzi „jart, jart, trosc, pleosc”. Iar Domnul Vucea, după fiece trosnet, zicea repede: — Ce faci, Bibiloi? Stai, Bibiloi! Nu da, Bibiloi! Cumpăr, Bibiloi! Coborî treptele pridvorului cu faţa roșie ca racul. Ce minune! Ce bucurie pe mine! Eu socotisem că numai el dă altora „cinci dintr-o dată și oprit”. Strașnice „cinci” mâncase Domnul Vucea![...] Pe seară, sfârșind frecatul și unsul hamurilor, trecusem în clasa a treia. Când intrasem în Școala domnească eram de opt ani, știam cele patru operaţii și fracţiile. Acum eram de nouă ani, trecusem în clasa a treia, și nu mai știam decât adunarea și scăderea. Dar ce-mi păsa mie!... Școală domnească... Ș-am plecat vesel acasă. Grivei, ca totdauna îmi ieși înainte, dădu din coadă și-mi linse mâinile. — Măi Grivei, măi, să te ferească Sfântul de Școala domnească! A doua zi mă simţii liber. Iertasem pe Domnul Vucea.

DIN VOCABULAR baieră- sfoară cusută sau prinsă de un obiect spre a putea fi transportat, atârnat. cazanie - carte religioasă care cuprinde predici sau povestiri în care se comentează texte evanghelice. bălărie - buruiană care crește pe locuri necultivate. monitor - elev sau elevă care menţinea ordinea și disciplina în clasă, în lipsa profesorului.

ни ке

lăţos - cu laţe multe, cu păr ori fir lung și miţos. jiletcă - obiect de îmbrăcăminte scurt până la talie, fără mâneci și fără guler. dril - ţesătură deasă din fire de bumbac sau de cânepă cu urzeală dublă, pentru îmbrăcăminte de vară. năutiu - de culoarea seminţelor de năut; gălbui. a burduși - a bate pe cineva. jimblă - pâine din făină albă, de obicei de o formă lunguiaţă; franzelă. migdal - pom fructifer mediteranean, cu flori albe sau trandafirii și fructe din care se consumă numai miezul sâmburelui. maldăr - mulţime de obiecte de același fel, îngrămădite unele peste altele. mușiţă - musculiţă-de-vin, mucegai.

SĂ DISCUTĂM

REŢINEŢI

за

уџ

бе

Textul literar „Domnul Vucea” este un text mai amplu, (parantezele înseamnă că nu este pus textul în întregime, [...]) subiectul literar se desfășoară pe mai multe planuri, începând cu joaca și visurile copilului despre școala cea nouă, examinarea acestuia de către profesorul Petrean, necazurile sale cu domnul Vucea și secvenţe din viaţa partiulară a Domnului Vucea. Astfel de creaţii se numesc nuvele.

За во

Nuvela este specie a genului epic de dimensiuni medii, situată între schiţă și roman, cu o acţiune mai complexă decât a schiţei, în care sunt redate întâmplări din viaţa mai multor personaje. În nuvelă accentul cade pe personaj, iar funcţia acestuia este de a crea conflictele. Personajele sunt bine conturate, determinate. De obicei în fiecare nuvelă putem să analizăm portretul atât fizic cât și moral. Naraţiunea pare obiectivă, iar indicii temporali și spaţiali sunt bine determinaţi. După tematică, nuvelele pot fi: istorice, fantastice, psihologice, sau de altă natură.

PERSONAJUL LITERAR Caracterizarea personajului literar se efectuează prin: a) portret fizic – realizat de către narator, sau de către alte personaje (mai rar personajul însuși își face autoportretul). La realizarea portretului fizic, căutăm trăsăturile fizice: cum este înfăţișarea fizică (înălţime, talie, ochii, nasul, părul, mîinile…) b) portretul moral – care cuprinde trăsăturile de caracter prezentate fie în mod direct, fie în mod indirect, din gesturile, atitudinea, acţiunea și vorbirea personajul, din relaţia sa cu alte

personaje: cu ce ton vorbește, ce mișcări face, ce gânduri are, este blajin, aspru, dacă are vreun tic verbal, …) Există o anumită corespondenţă între cele două trăsături, cea fizică este în strânsă legătură cu cea morală și de obicei când facem o caracterizare a personajului, găsim și elemente ce-l caracterizează și fizic, dar și moral.

бе

ни ке

La realizarea caracterizării se urmăresc trasăturile personajului, așa cum reies din caracterizarea directă (biografia, descrierea făcută de narator sau alte personaje - date în text), sau din caracterizarea indirectă (vorbirea personajului, acţiunile, gesturile, gândurile, faptele - pe care le deduce din text cititorul). În funcţie de specia literară, autorul este interesat mai mult de personaj sau acţiune: astfel, nuvela cuprinde de obicei o situaţie, o transformare sau o evoluţie a personajului la care se face referire. În basm, schiţă, baladă, fabulă sau comedie, personajul rămâne neschimbat în ciuda întâmplărilor pe care le parcurge. Cum își închipuie băiatul „școala domnească” și cui își spune gândurile? Ce știa acest copil înainte de a intra la școala domnească și ce după terminarea clasei la domnul Vucea? • Care dintre profesori este caracterizat astfel: „Când intrai în clasă văzui o vergea lungă, galbenă și lucioasă, rezemată de masa profesorului, a Domnului. Domnul – un om nalt, slab, cu barba rară și înspicată. Domnul era încruntat și galben. Domnul striga pe băieţi c-un glas ascuţit.” • Ce obligaţii și ce drepturi aveau copiii în clasa domnului Vucea? • De ce se bucură copiii în finalul nuvelei? • Scoateţi portretul fizic și moral al domnului Vucea.

TEMĂ:

За во

за

уџ

• •

Scrieţi o compunere în care să-i faceţi portretul unui personaj care este în conflict cu un alt personaj.

Grigorie Alexandrescu (1810-1885) cel mai renumit fabulist român, se naște la Târgoviște, fiind al patrulea copil. Pe mulţi îi uimește prin inteligenţa și memoria sa extraordinară. Învaţă greaca și franceza. Ajuns la București, este elev la pensionul Sfântul Sava. Aici se distinge prin talentul său poetic. Primele poezii au fost publicate în 1830. Este primul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care pe lângă faptul că adevărul este mascat, multe sunt spuse (Câinele și căţelul, Boul și viţelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală…).

уџ

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, Dar că vorbea odată lemne și dobitoace Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi, Nici nu s-ar povesti.

бе

Grigore Alexandrescu

ни ке

TOPORUL ŞI PĂDUREA

За во

за

Și caii lui Ahil, care proorocea, Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea. Întâmplarea ce știu și voi s-o povestesc Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc Și care îmi zicea Că și el o știa De la strămoșii lui, Care strămoși ai lui ziceau și ei c-o știu De la un alt strămoș, ce nu mai este viu Și pe-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui. Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă, Un ţăran se dusese să-și ia lemne de casă. Trebuie să știţi, însă, și poci să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă. Astfel se încep toate: vremea desăvârșaște Orice inventă omul și orice duhul naște. Așa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mână, Începu să sluţească pădurea cea bătrână. Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:

ни ке

уџ

бе

„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte – Începură să zică – toporul e aproape!“ — „E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?“ Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute Și care era singur ceva mai la o parte. — „Nu“. – „Așa fiţi în pace: astă dată-avem parte; Toporul și ţăranul alt n-o să izbutească, Decât să ostenească.“ Stejaru-avu dreptate: După multă silinţă, cercări îndelungate, Dând în dreapta și-n stânga, cu puţină sporire, Ţăranul se întoarse fără de izbutire. Dar când avu toporul o coadă de lemn tare, Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.

За во

за

Istoria aceasta, d-o fi adevărată, Îmi pare că arată Că în fieșce ţară Cele mai multe rele nu vin de pe afară, Nu le aduc străinii, ci ni le face toate Un pământean d-ai noștri, o rudă sau un frate.

OBSERVAŢI !

Cuvintele văz, poci, săvârșaște, fieșce în locul lui văd, pot, săvârșește, fiecare sunt forme lexicale populare.

DIN VOCABULAR a sluţi - a face să devină schilod, desfigurat; a ciopârţi. tufán, i - arbore înrudit cu stejarul, dar cu frunze mai lungi. páltin, i - arbore cu tulpină înaltă, cu frunze lobate, cu flori verzui, al cărui lemn alb, dur și cu textură frumoasă este pe larg întrebuinţat în industrie. ghindár, i - arbore cu tulpina înaltă și groasă, având scoarţa adânc brăzdată, coroană larg ramificată, frunze neregulat crestate, întrebuinţat în industrie și pentru construcţii; stejar.

EXPLORAREA TEXTULUI

бе

„Întâmplarea ce știu și voi s-o povestesc Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc Și care îmi zicea Că și el o știa De la strămoșii lui, Care strămoși ai lui ziceau și ei c-o știu De la un alt strămoș, ce nu mai este viu”

ни ке

Creaţia de faţă începe ca o poveste conţinând formula „că de n-ar fi, nici nu s-ar povesti”. Pentru a ne convinge de o poveste foarte veche și adevărată, autorul folosește o enumerare a celor încunoștinţaţi cu ea:

За во

за

уџ

Indicaţiile de timp și spaţiu sunt superficiale și neimportante pentru autor: „ Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă”, ceea ce îi dă creaţiei o notă universală, valabilă pentru toată lumea. Întreaga poveste începe de la un lucru simplu dar necesar pentru om – lemne pentru casă. Oricât de firească și generalizată ar fi întâmplarea, este specifică în sine fiindcă pădurea veche, plină de tufani, paltini, stejari, ghindari, trăia în comunitate și urmărea și analiza tot ce se întâmplă, vorbea despre primejdia care îi păștea – de a fi tăiaţi. Pentru că un stejar mare (mare- bătrân, deștept) „ce avea ani trei sute” nu se speria de primejdie aflând că toporul nu are coadă – lemn (unul dinre ei), le spuse celorlalţi că nu sunt în pericol atâta timp cât unul dintre ei nu-l va ajuta pe ţăran. Autorul se referă la un om, la un trădător fiindcă pădurea este personificată și asemuită cu un popor. Atâta timp cât toţi sunt uniţi și trăiesc în înţelegere, nimeni nu poate să facă niciun rău din afară. Când cineva din ţară, dintr-o societate, trece de partea dușmanului, devine trădător și astfel ţara devine slăbită, neputincioasă și pierdută.

CE OBSERVĂM? • • • • •

Creaţia „Toporul și pădurea” se poate povesti și atunci spunem că aparţine genului epic. Personajele sunt luate din lumea plantelor. Din figurile de stil sunt prezente personificarea și antiteza. Creaţia este constituită din două părţi: partea narativă și morala sau învăţătura. Cu ajutorul faptelor concrete se vorbește despre lucruri abstracte și atunci spunem că este o creaţie alegorică.

SĂ NE AMINTIM Creaţia alegorică în proză sau versuri a genului epic în care sunt satirizate diferite neajunsuri omenești prin intermediul animalelor, plantelor sau a obiectelor, se numește fabulă.

DESCOPERIŢI! •

În ce parte a fabulei este expoziţiunea sau introducerea? Cine vorbește și cui i se adresează? Cum se numește modul de expunere în care personajele folosesc vorbirea directă? Ce elemente sunt puse în antiteză (sunt contrare)? Ce fel de rimă are această fabulă? De ce în fabule personajele nu sunt oameni? Enumeraţi cât mai multe trăsături negative ale oamenilor precum: lenevia, minciuna... Distraţi-vă descoperind ce se ascunde pe axa A-B dacă scrieţi răspunsurile pe orizontală.

бе

ни ке

• • • • • •

За во

за

уџ

B 1. Regionalism ardelenesc pentru frumos. 2. Paronimul cuvântului anuar. 3. Sinonim pentru viteaz. 4. Omograful cuvântului úmbrele. 5. Antonimul cuvântului viteaz. 6. Antonimul cuvântului răsărit.

Mihail Sadoveanu (1880 - 1961), prozator român care publică aproape 100 de volume, între care: „Floare ofilită” , „Apa morţilor”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Ţara de dincolo de negură”, „Hanu-Ancuţei”, „Împărăţia apelor”, „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă”, „Baltagul”, „Creanga de aur”, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, „Fraţii Jderi”, „Nada Florilor”. Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric, iar pasiunea faţă de vânat, pescuit, dragostea faţă de frumuseţea şi armonia peisajului este descrisă în mod special. Autorul este supranumit şi „poet al naturii”.

ни ке

ŢARA DE DINCOLO DE NEGURĂ

Mihail Sadoveanu

(fragment)

бе

Maică-mea era mare farmazoană

За во

за

уџ

E vorba de o vreme destul de depărtată, când încă nu încheiasem primul deceniu al vieţii mele. Fiindcă iubeam foarte mult poveștile și pe moș Ilie, făcusem cunoștinţă de- aproape cu o chisea mare de tutun, care sta într-un colţ, pe masa de lucru a tatei. Era un fel de pocal de ghips pe care meșterul italian, care îl vânduse, îl împodobise cu o scenă antică în basorelief. Se vedeau de jur împrejurul rotundului muzicanţi goi cu fluiere duble și bacante încununate cu flori, care dănţuiau. Totdeauna stam și cugetam nedumerit de ce nu s-or fi îmbrăcat oamenii aceia. Pe urmă îmi vâram în chisea nasul ș-o mână și mă duceam să caut pe povestitorul meu. De la acest moș Ilie am auzit cea dintâi istorisire de vânătoare și cu acest prilej m-am încredinţat că mama nu e-n stare să preţuiască cum se cuvine asemenea lucruri minunate. Am avut atuncea pentru ea sentimente obscure și îndoielnice. Era într-o după-amiază de toamnă târzie. Dimineaţa, scânteiase în grădină și pe acoperișuri o brumă groasă și-ngheţase în treuci apa găinilor. Moș Ilie ieșise în ogradă cu cojocu-n spate și fuma din luleaua cea scurtă, ca să se încălzească la nas. „De acu, cuconașule, și iarna-i aproape...” îmi declarase el cu un glas plin de îngrijorare și de un fel de taină. L-am întrebat, înălţându-mi spre el nasul: — Se poate, moș Ilie? Eu n-o văd nicăirea. — N-o vezi încă, da’ să știi mata că-i după dealurile și pădurile celea. Într-o noapte pune caii la sanie și vine la noi. — Cum? — Pune caii la sanie și vine. Are ea vânturi în chip de cai; și-i mână c-o puhă lungă de cânepă; și ei nechează și strănută omăt și viscol. Când trece, s-aude; dar de văzut, n-o vede nimeni. — N-o vede? — Nu, c-așa-i rânduiala ei de la Dumnezeu...

За во

за

уџ

бе

ни ке

Am rămas pe gânduri, uitându-mă numa-ntr-un ochi ca raţa la uliu, spre dealurile și pădurile cele de departe. Era acolo o pâclă albăstrie, care-nchidea o lume fantastică, pe care eu încă n-o cunoșteam. În după-amiaza liniștită pâcla aceea era tot acolo și eu o observam din cerdacul casei, cu gândul la vorbele de dimineaţă ale bătrânului. În livadă cădeau frunzele nucilor, c-un fel de grabă, parcă se strângeau și se puneau la adăpost pentru vremuri grele. — Moș Ilie, da’ dumneata ai fost acolo? — Unde? — Acolo, după dealuri și după pâclă. — Se-nţelege c-am fost. Eu chiar de-acolo am venit aici. — Așa? Atunci poţi sã-mi spui dacă pe acolo sunt vânători... — Ce să fie? — Vânători, moș Ilie... Îmi făcusem eu socoteala că după păduri și pâclă trebuie să fie ţara vânătorilor ș-a poveștilor. — Cum să nu fie, cuconașule? îmi răspunse bătrânul, săltânduși cojocu-n spate și scoţânduși din chimir luleaua; sunt vânători pe-acolo care nu se mai află pe lume. Și eu, dacă vrai să știi mata, am fost vânător pe acele meleaguri. Și pe urmă am venit aici, la târg, și m-am făcut slujitor în ogradă la cuconu Alecu. Da’ eu, acolo, am fost vânător mare. — Atuncea trebuie să fi văzut iepuri. — Cum nu! — Iepuri adevăraţi, moș Ilie; de cei care fug pe câmp, nu de cei morţi. — Se-nţelege că iepuri adevăraţi. Când ieșeam eu cu pușca, săreau ca lăcustele, și pușcam o mulţime. — Când? vara ori iarna? — Ba toamna, chiar așa, ca pe vremea asta. v Atuncea, moș Ilie, trebuie să fie frumos pe acele locuri, și trebuie să fie și alte multe jivine. Când te-i duce acasă la babă, să mă iei și pe mine, ca să văd și eu o vânătoare. — Se poate, cuconașule, de ce nu? Și eu chiar pot să-ţi spun o întâmplare cu o vânătoare, pe care-am avut-o în viaţa mea; da’ nu mai am tutun de pus în lulea și mă cam strânge-n spate frigul ista, măcar că am cojoc... Eu am lămurit pe dată toate greutăţile: Adolf Menzel - Cameră cu balcon

За во

за

уџ

бе

ни ке

— Știi ce, moș Ilie? intră dumneata-n bucătărie; acu nu-i nimeni acolo; eu mă duc prin casă și vin numaidecât să-mi spui povestea... După ce am intrat în odaia tatei și m-am uitat puţin la cântăreţii antici și la bacante, m-am coborât la bucătărie și m-am așezat pe un scăunel. Moș Ilie s-a chincit lângă vatră, și-a pus un cărbunaș în lulea. Pâcâia cu gust și pufăia fumul pe horn. Eu așteptam o minunată poveste vânătorească. Asta a fost cea dintâi. — Unde s-a-ntâmplat, moș Ilie? — La noi, acolo, în codru la Chiţoc. Îmi vine mie așa într-o zi gust de vânat. Și cum îm vine gust de vânat, iau eu pușca ș-o șterg frumos, ș-o încarc cu câte-o măsură de praf și una de poște. După ce-ncarc pușca, chem capauca, dar, nu-i dau nimica de mâncare, ca s-adulmece mai bine urma, - și intru cu dânsa în pădure. Acu’, după ce intru în pădure, mă iau pe-o cărare. Și, după ce mă iau pe cărarea aceea, ajung la o râpă. Numai ce văd că Fâţa pune botu-n pământ, ș-o pornește răpede, parc-o trăgea cineva cu aţa. — Așa o chema pe capaucă? — Da, că era iute ș-a dracului... Nici n-aveam nevoie să-i dau de mâncare, că se hrănea ea singură. Dar, oricât vânat mânca, nu se-ngrășa niciodată. Așa ajung eu la râpa aceea, ș-o pornește Fâţa, și n-o mai văd; da’ o aud îndată dând glas: ţah-ţah! subţire ca dintr-o muzicuţă... Atuncea, cum o aud, dau fuga în curmătură la râpa porcului: acolo era ţiitoare știută pentru capre și mistreţi. După ce ajung acolo, stau, aștept, - aud glasul capaucei mai depărtat, în loc să s-apropie. Mai aștept ce mai aștept, aud ţăhnitul capaucei statornic. Ce să fie? A dat peste vreo dihanie care nu vrea să iasă din culcuș. Mă furișez răpede pe-o potecã și ţin drumul drept spre locul unde suna bătaia căţelei. Socoteam că nu-i departe - dar am suit ș-am coborât, ș-am intrat în niște prăpăstii și-n niște tăuri, pe unde nu mai fusesem niciodată în zilele mele. Stau și mă uit împrejur, nu cunosc nimica, parcă ieșisem pe tărâmul celălalt. Da’ aud îndârjit glasul Fâţei. Și numai ce văd sub un plop uscat, într-un părete de râpă, o dihanie înfricoșată. Părea cal, dar avea picioarele prea scurte; nu părea a fi lup, căci avea înfăţișarea unui mânzoc. Avea un corn drept în frunte, lung de-un cot, cum am auzit despre Ducipal, harmăsarul lui Alexandru- împărat Machedon. Dar aceasta n-arăta nici înfăţișare încornorată, nici înălţime, nici strășnicie de Ducipal. Numai ochii mari și boldiţi parcă vărsau văpaie. A smârcâit mirosind om pământean. A ridicat piciorul drept cu o copită ca de cremene ș-a prins a bate și a scurma dinaintea lui, și numai o dată a nechezat subţire de s-a cutremurat poiana și m-am înspăimântat. Am închis ochii, așteptând o pieire: să vie asupra mea acea dihanie, să mă străpungă cu cornul și să mă bată cu copitele-i de cremene. Cât am stat cu ochii închiși, s-a făcut tăcere. Când am deschis ochii, nu mai era nimic sub plopul cel uscat. Locul se pustiise și rămăsese ca un cuibar al singurătăţii. M-am întors cu capauca la lume, și nu știu nici azi ce-a fost acea minune. Ascultând povestea moșneagului, eu eram numai ochi și numai urechi, cuprins ca de-o înfiorare. Povestind, moș Ilie se îndeletnicea de-aproape cu luleaua lui. Așa încât nici unul, nici altul

DIN VOCABULAR

за

уџ

бе

ни ке

n-am băgat de samă intrarea mamei în bucătărie. Probabil că asculta de mai multă vreme. Când întoarserăm ochii spre ea, o văzui zâmbind. Moș Ilie scuipă răpede în lulea, îi închise căpăcelul de alamã ș-o vârâ în chimir. — Frumoasă poveste, moș Ilie, zise mama, însă cam lungă, și mi se pare că mâne e sărbătoare și sunt de făcut pe-afară o mulţime de treburi... Moș Ilie își plecă umilit fruntea și se strecură pe ușă, săltându-și în spate cojocul. Pândind când nu mă băga mama în samă, mă strecurai și eu în urma lui și-l găsii în grajd, ţeselând calul. Poate era prea ocupat și nu mă vedea, căci deocamdată nici nu întoarse ochii spre mine. Se plecă la urechea calului și-i spuse câteva vorbe, destul de tare ca să pot auzi și eu: — Mare farmazoană îi cocoana asta Profiriţa... Am încercat să-i cer câteva lămuriri asupra cuvântului acestuia nou, dar n-am izbutit să scot decât mormăiri nedeslușite. Era de tăiat lemne, era de cărat apă, - nici nu mai știa pe ce lume-i de atâta treabă. Sara, la masă, auzii pe mama vorbind cu veselie tatei despre dihania de prin codrii cei pustii. Eu aveam încă în mine fiorul necunoscutului, și mama găsea cu cale să râdă! — Și m-am mirat, sfârși mama uitându-se la mine pieziș, că-n bucătărie mirosea a tutun de cel bun... Atunci m-am roșit până-n albul ochilor și mi-am plecat năsușorul în farfurie. Nu știam ce însemna vorba moșneagului, dar am admis și eu, în mine, că mama-i o mare farmazoană, adică nu înţelege poveștile și are mirosul prea ascuţit.

За во

chisea - pungă în care se ţine tutunul. pocal - vas cu deschizătură largă, folosit mai ales pentru băut. basorelief - sculptură în care figurile ies în relief pe un fond scund. bacantă - femeie cu atitudini libertine. obscur - nedeslușit, nelămurit, neclar, greu de priceput, neînţeles. îndoielnic - nesigur. treucă - vas făcut din scânduri ori scobit într-un trunchi de copac sau în piatră, din care mănâncă sau beau animalele, troacă. puhă - biciușcă. omăt - zăpadă. pâclă - ceaţă. meleag - plai, regiune, ţinut. jivină - animal sălbatic; fiară, dihanie, lighioană. a se chinci - a se așeza, a se pregăti. capaucă - căţea. a adulmeca - a simţi prezenţa cu ajutorul mirosului. curmătură - prăpastie între doi munţi sau două dealuri.

ţiitoare - loc pe unde trec animale sălbatice și unde vânătorii stau de pândă. ţăhnit - lătrat de câine (când urmărește vânatul). tău - apă stătătoare noroioasă și de adâncime mică. cremene - varietate de piatră foarte dură care, lovită cu un obiect de oţel, produce scântei. chimir - brâu tipic, de piele, foarte lat, prevăzut cu buzunare. umilit - jignit, lipsit. farmazon - vrăjitor. (figurativ - om șiret, viclean) a admite - a considera ca adevărat; a fi (provizoriu) de acord cu ceva.

ни ке

SĂ DISCUTĂM

за

уџ

бе

Opera literară „Ţara de dincolo de negură”, ilustrează lumea frumoasă și poetică a Deltei Dunării. Personajele sunt oameni cu patima istorisirii, a destăinuirii și se ocupă cu vânatul și pescuitul și sunt credincioși acestor meleaguri. Acest fragment intitulat „Maică-mea era mare farmazoană”, este unul din capitolele din romanul „Ţara de dincolo de negură”, fragmaent care se referă la copilăria autorului și la poveștile nespus de frumoase ale lui moș Ilie, care știa să-i facă pe plac și să-i insufle din darul de a povesti și a trăi farmecele poveștilor fantastice din lumea vânătorilor. Fragmentul are o rotunjire, este o poveste aparte. Fiecare capitol este o poveste aparte. Stilul prozei sadoveniene este unic. Se distinge prin măiestria creării epitetelor, comparaţiilor, metaforelor, a modului de a reda spiritul ţăranesc sau a trăsăturile acestora, cât și prin muzicalitatea limbajului și folosirea anumitor cuvinte arhaice, plasându-ne în „vreme veche” ori în vreme adancă” cum spunea însuși Sadoveanu.

• • • • • •

За во

RĂSPUNDEŢI LA ÎNTREBĂRI

La ce persoană este scris acest roman? Care sunt personajele principale și care cele secundare? Cum îl face băiatul pe moș Ilie să-nceapă o poveste? Cum se descurcă moș Ilie cu băiatul? Ce primește el în schimbul poveștii? De ce nu le convine nici moșului, nici băiatului că mama le-a întrerupt tovărășia? Care este comentariul băiatului referitor la cuvântul farmazoană ?

TEMĂ: Organizaţi-vă în două, trei grupuri și alcătuiţi o compunere comună pe tema „La vânătoare” și să fie scrisă la persoana a III-a, să conţină descriere și dialog ca mod de expunere. Puneţi accent pe indicii temporali și spaţiali. Povestiţi fragmentul începând cu planul simplu pe care îl veţi scrie la tablă ( schiţă) și dezvoltându-l apoi. Folosiţi epitete.

за

За во

La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniș La voiosul luminiș, Luminiș de lângă baltă, Care-n trestia înaltă Legănându-se din unde, În adâncu-i se pătrunde Și de lună și de soare Și de păsări călătoare, Și de lună și de stele Și de zbor de rândurele Și de chipul dragei mele.

уџ

de Mihai Eminescu

бе

LA MIJLOC DE CODRU ...

ни ке

Mihai Eminescu (1850 -1889) – cel mai mare poet al literaturii române, se naște pe data de 15 ianuarie la Ipotești, fiind cel de-al șaptelea copil din cei unsprezece ai lui Gheorghe Eminovici și ai soţiei sale, Raluca. Își petrece copilăria în ţinutul Botoșanilor pe care îl va evoca în poezia sa cu mult lirism. Pe lângă poezie, Eminescu a scris și proză și basme versificate. În creaţiile sale de publicist, poet, prozator, cuprinde temele fundamentale ale existenţei umane: dragostea, moartea, cosmosul, istoria, mitul, natura etc. Limbajul e foarte bogat, cu frumoase expresii metaforice și cu multe figuri de stil. Primul său volum de poezii a fost tipărit în 1883, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu. Eminescu a fost o personalitate care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, cultură de nivel european şi farmecul limbajului.

Ioan Andreescu - Pădure desfrunzită

DIN VOCABULAR huceag- pădure mică , tânără și deasă; tufiș, crâng. aluniș- pădure de aluni (arbuști înalţi cu frunze rotunde și fructe comestibile). rândurele- forma populară a substantivului rândunea (la plural- rândunele).

Poezia ,,La mijloc de codru...’’ este o poezie lirică fiind redate sentimentele proprii ale autorului, desemneate cu elemente din cadrul naturii. Cuvântul luminiș este acela care face legătura dintre pământ, apă , cer, și trăirile lăuntrice ale autorului. Aici acest cuvânt primește o altă dimensiune, mai profundă, iar mesajul poeziei pare altul decât la prima vedere. În luminiș se întâmplă totul iar tabloul pare viu.

• • • • •

De ce tabloul este viu? Care sunt aceste elemente? Găsiţi versurile în care se mișcă ceva. Ce se întâmplă în pădure? Ce înseamnă pentru voi lumina (luminișul) ? Care sunt cuvintele care sugerează ideea de zi și de noapte? De ce vede poetul chipul dragei sale reflectat în oglinda naturii? Persoana dragă este: tristă, veselă, mulţumită, senină, îngândurată, indiferentă? - găsiţi cuvântul potrivit.

ни ке

•

уџ

бе

Trăirile lăuntrice sunt profunde iar vocea interioară prin intermediul căreia autorul își exprimă sentimentele și ideile proprii precum tristeţea, melancolia, dragostea etc. se numește eu liric. Eul liric nu trebuie confundat cu autorul unui text poetic, așa cum nu se confundă autorul cu naratorul dintr-o povestire.

за

Faceţi o analiză a poeziei din punct de vedere al structurii poeziei; dacă este scrisă în rimă, dacă are sau nu strofe, ce ritm are, ce măsură.

rimă împerecheată

За во

monorima

Amintiţi-vă câte feluri de rimă cunoașteţi analizând un catren (o strofă alcătuită din patru versuri): a a a a

rimă încrucişată

rimă îmbrăţişată

În ultimele cinci versuri se repetă cuvintele „și de’’. Observaţi că au o anumită structură care se repetă. Acest procedeu artistic se numește paralelism și este caracteristic poeziei populare. Dealtfel, Mihai Eminescu a fost un mare iubitor al creaţiilor folclorice.

TEMĂ •

Găsiţi în poeziile lui Eminescu diferite forme de rime. Organizaţi-vă în grupuri sau în perechi și scrieţi titlurile acestora cu câte o strofă. Alcătuiţi o listă cât mai lungă.

Ion Agârbiceanu (1882 - 1962) Prozatorul ardelean, Ion Agârbiceanu, s-a născut în satul Agârbici unde tatăl său era pădurar. Este un valoros povestitor, în operele căruia este oglindită viaţa satului ardelean și copilăria. Reţin atenţia scrieri ca: „Fefeleaga”, „Luminiţa”, „ciclul Amintirile”, „File din cartea naturii”, romanele: „Arhanghelii” şi „Din munţi şi din câmpii”.

ÎNTÂIUL DRUM

За во

за

бе

уџ

Flutură rar câte un fulg de nea prin văzduhul sur. Se opresc pe-o clipă nehotărâţi, apoi coboară iar și iar se opresc. Parcă le pare rău după înălţimea din care vin, se simt străini în lume și se tem de ce vor afla jos, pe pământ. Uneori îi prinde o undă de vânt și-i mătură, de nu se mai văd, și trece o vreme până ce îndrăznesc să coboare alţii. Îi mătură și din curte, de pe pământul îngheţat pe care s-au așezat ușor, ca niște scame de pene. Nu e frig. A fost înainte cu câteva zile, până a îngheţat tina. Acum e bine. Se tot încearcă să ningă, și nu poate. Se pare că iarna și-a uitat din anul trecut cum să-și scuture cojocul. Lelea Anuţa e necăjită tare. Copilul cel mic, sugaciul, orăcăie ca o broască în leagăn. I-a dat să sugă, dar n-a vrut. Își încreţește și-și strâmbă obrăjorii și strigă tare, parcă speriat.[...] Așa o fierbe azi de dimineaţă. — Ce te doare, puiule, ce te doare? Of, Doamne! De ce vor mai avea dureri și copiii!

ни ке

Ion Agârbiceanu

За во

за

уџ

бе

ни ке

Îl pune iar în leagăn și Ioniţă, frăţiorul cel mare, se și repede să-l legene în locul mamei sale, cuprinsă de trebi, cât nu mai știe unde-i este capul. — Haia, haia! Haia, haia! mormăie cadenţat copilul.[...] Leagănă cu putere, cu stăruinţă mare. Poate adoarme cel mic. El vede și simte că mamă-sa e îngrijorată, dar de la o vreme îi vine greu și lui să mai audă plânsul frăţiorului: parcă i-a intrat prin urechi, până în mijlocul capului. — Grijește, mă, că-l dai peste cap! Leagănă mai încet.[...] Mamă-sa iasă și vine, și iar iasă. Are treabă în tindă, în cămară, prin curte, după lemne. Au făcut foc în camera dinainte și aici fierbe și mâncarea pe vatră. Rar privește și ea prin geam: ninge rar și acum. Rar, dar vântul se înteţește. Într-un târziu sugaciul a adormit. — Încet, Ioniţă, de tot încet! Ioniţă ar lăsa bucuros leagănul și s-ar duce la fereastră să vadă cum ninge. Dar dacă se deșteaptă și plânge iar? Acum e așa de bine în cameră, în liniștea mare ce s-a pus. Privește cu încântare jocul flăcărilor pe vatră, deasupra lemnelor înnegrite. [...] Lelea Anuţa începe deodată să caute cu înfrigurare prin solniţa agăţată într-un cui. Nu află ce caută, o ia din cui, o întoarce cu capul în jos și o scutură pe masă. Dar nu se scutură decât câteva fire de sare. Trece în tindă, caută în oale, intră în cameră, răscolește pretutindeni și iar vine. E neliniștită, îngrijorată. — Măi Ioniţă, n-ai văzut tu pe undeva sarea? — În solniţă, mamă. — Nu mai este în solniţă. S-a isprăvit.[...] — N-am cu ce săra nici mămăliga, nici mâncarea. Ce să fac? Aș da o fugă până la prăvălie, dar mă tem că se va deștepta copilul. La gândul să rămână singur cu cel din leagăn, Ioniţă se acri tot. Ce să facă dacă se va trezi urlând? Alta era cu mamă-sa acasă: putea să plângă cât de tare, nu se temea de vreo primejdie. [...] – Va veni tatăl tău de la pădure și nu pot face mâncarea. Și, necăjită, lelea Anuţa începu iar să caute. Nu află nimic. — Știi ce, mamă? Niţă doarme acum și nelegănat. Mă duc eu la prăvălie să cumpăr sare. — Tu? — Știi că am fost și cu dumneata. — Cu mine ai fost, dar singur nu. Singur nu știi nici unde e prăvălia. — Ba știu. Cunosc casa. Are table verzi la ferești. — Are, da’ pân-acolo, prin câte hudiţe trebuie să treci? Te vei rătăci și nu vei mai ști veni nici acasă. Ioniţă zâmbi.

За во

за

уџ

бе

ни ке

— Cum să nu știu? Las’ pe mine. Dă-mi bănuţii și o traistă și îndată-s cu sarea acasă. — Ce să facă mamă-sa? Nu se îndură să lase pa cel din leagăn. Era bolnăvior, de bună seamă, și trebuia să vadă și de mâncare.[...] — Ia-ţi pieptarul și îmbracă-ţi clicinul cel bun. Ia-ţi și căciula. — Copilul se repezi să se îmbrace.[...] — Să-ţi iei și bâta, să nu-ţi iese în drum vreun câne. — Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncându-și traista după cap. Îmbrăcat, cu căciula în cap, părea mai mare de cinci ani trecuţi, câţi avea. Banii de aramă îi legă mamă-sa în colţul năfrămuţii lui cu rândunele și i-o puse în buzunarul clicinului. — Aici sunt douăzeci de bani, Ioniţă. Tu să dai năfrămuţa lui jupânul și-i va număra el. Să-i spui numai atâta: „M-a trimis mama să-i dai sare de banii legaţi aici”. — Păi, eu nu pot spune: „Să-mi dai sare de douăzeci de bani”? — Ba poţi, numai să nu uiţi până acolo. — Ioniţă se simţi jignit. — Da, mamă, eu știu și număra până dincolo de douăzeci. — Știi, cu greșeli. — Acum nu mai greșesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult cum număr. — Bine, bine! Tu să dai năfrămuţa jupânului, să dezlege banii și să-i numere el. N-ar fi rușine să-i numeri tu și să greșești? Lelea Anuţa ieși cu el din tindă, să-l ducă până la portiţă. Dar cum ieși din curte – altă îngrijorare: ningea tot mai tare. — Măi Ioniţă, eu zic să nu te mai duci tu nicăieri. — Ba mă duc! — Dar nu vezi cum ninge? — Las să ningă, doar îs cu căciula! Bâtă avea zdravănă, cu măciucă, o bâtă de corn, călită la foc de tatăl său. Să poftească să se ia vreun câne de el! Porni pe uliţă la vale, spre vatra satului, unde era prăvălia, iar mamă-sa se grăbi în casă la cel din leagăn. Nu mai era așa de îngrijorată. Dacă se va încurca pe hudiţe, îi va arăta vreun om unde e prăvălia. Apoi, de! Copilul era mărișor acum. Frig nu era. Vântul încetase aproape. [...] Uliţa era pustie. Ţipenie de om, nici prin curţi. Nici un lătrat de câne. Era o liniște și o pace, cât lui Ioniţă îi părea că aude fâșâitul fulgilor de nea, care cădeau tot mai deși și se roteau uneori ca un potop de fluturi. Se silea să-și amintească prin câte hudiţe trebuia să treacă până la prăvălie. Prin vreo patru, ba parcă vreo cinci, căci în vatra satului uliţele erau scurte și se încrucișau mereu. Dar încă nu ajunsese până acolo. Mai avea, uliţa lor era tare lungă.

За во

за

уџ

бе

ни ке

Înaintea unei portiţe văzu un câne mare, ciobănesc, unul alb, miţos, și își strânse bine bâta în mână. Dar cânele nu-i avu grija, părea că nici nu-l văzuse. [...] Se văzu deodată la o încrucișare de uliţe. Pe care să apuce? Vezi că uliţele și casele albite de zăpadă nu mai semănau cu cele pe care le văzuse el când a fost cu mamă-sa la prăvălie: ajunsese parcă pe un tărâm nou. Totuși, nu stătu mult la gânduri și porni pe una. Nu merse douăzeci de pași și nimeri într-alta care cârmea la stânga. La capătul ei intră într-o uliţă mai largă, apoi în alta strâmtă de tot. Asta se înfunda într-o poartă. Nu! Pe-aici nu fusese cu mamă-sa. Se întoarse și, tot orbocăind prin zăpada ce cădea acum ca o perdea, se trezi iar în uliţa pe care venise. Începu să asude. Nu-i era cald, dar a început a se teme că nu va afla prăvălia.[...] Nu era ţipenie de om, nu zbura nici o pasăre, nu cucuriga nici un cocoș, nu lătra nici un câne. Numai zăpada cădea în perdele tot mai dese și lumina se micșora, deși încă nici amiazi nu era. Ioniţă se opri și își încordă din nou gândurile. Deodată îi veni în minte că de-a stânga prăvăliei, nu prea departe, era biserica. Vezi bine! Cum nu s-a gândit până acum? Va căuta să vadă turnul, dar cum nu știa unde se află, nu știa în ce parte să-l caute. Așa că se învârti încet în jurul lui și privi în toate părţile. Dar nu vedea mai departe de-o aruncătură de băţ. Sus, perdeaua de zăpadă era parcă și mai deasă. Începu să asude și mai tare. Va mai afla prăvălia? Porni cu hotărâre pe altă uliţă și ajunse într-o nouă înfundătură. [...] Cum trecu de vreo trei ori pe aceleași uliţi, atrase atenţia unui bătrân care privea prin fereastra unei case. Cine să fie copilul acesta care se tot învârte pe- aici? Când îl văzu iar, ieși în drum. — Ce-i cu tine, măi Prâsleo? Ce cauţi pe aici? — Că nu mă cheamă Prâslea, ci Ioniţă, suspină copilul care era gata de mult să plângă. — Fie și Ioniţă. Ce cauţi? — M-a trimis mama după sare și nu aflu prăvălia. — Ai mai fost la prăvălie? — Am fost cu mama, dar atunci nu era zăpadă și acum nu mai cunosc uliţele. — Dacă-i așa, vino cu mine. Bucuros, Ioniţă zâmbi și porni după bătrân. Nu-i mai păsa pe ce uliţe trece. Îndată se trezi înaintea prăvăliei. — Ei, acum știi? Copilul uită să-i mai mulţumească bătrânului și intră repede în prăvălie. În odăiţa ticsită de rafturi și de miresmele diferite ale mărfurilor, în aerul acela ciudat pe care Ioniţă nu-l mai uitase de când a fost întâia oară la prăvălie cu mamă-sa, copilul se simţi parcă mai în putere.

ни ке

Jupânul de după tarabă îi zise, ridicându-și barba lungă și albă de pe o carte groasă în care citise : — Mă copile, ieși și te scutură afară de zăpadă, nu aici. Ioniţă ieși și se minună ce strat gros de nea se pusese pe fundul rotund al căciulei și pe mânecile clicinului. Opincile încai erau hăbucite cu zăpadă până la curelele ce-i înfășurau gleznele. — Să faci bine să-mi dai sare de douăzeci de bani, vorbi Ioniţă, intrând și întinzându-i jupânului năfrămuţa pe care o scoase din buzunar. — Ce vrei cu batista asta? — Acolo-s banii legaţi într-un colţ. Jupânul luă năfrămuţa cu rândunici, dezlegă colţul, luă banii de aramă și-i numără. — Nu-s, numai optsprezece, zise jupânul cu un zâmbet viclean în colţul gurii. — Ba-s douăzeci!

уџ

бе

(Jupânul îl pune la încercare pe Ioniţă să-i numere banii. Acesta îi numără încet și cu băgare de seamă pentru a nu se face de rușine și totodată să-l convingă pe jupân că nu a pierdut banii și că mama sa e femeie cinstită.)

За во

за

Copilul se apropie de tarabă, și începu a număra banii, tot luând câte unul din grămadă și punându-i câte unul deoparte pe scândură. — Vezi că-s douăzeci? zise el triumfător. Doar mama nu minte! — Mie mi-au ieșit numai optsprezece, zise jupânul. Hai să-i mai număr o dată. Și-i mai numără, sub supravegherea lui Ioniţă. — Stai, că ai zis cincisprezece de două ori. Jupânul surâse! — Se poate să ai tu dreptate, că omul bătrân mai iute greșește. — Păi am dreptate, jupâne! Doar nici eu nu mint, ca și mama. — Și zici că știi număra și după douăzeci? — Știu până la o sută. Mama nu mă crede, dar eu știu. M-a învăţat Mitruţ. — Cine-i Mitruţ? — Un copil vecin cu noi, care umblă la școală. — Eu nu te cred! Ești prea mic să știi număra până la o sută. Hai să auzim. Ioniţă își uită și de sare, și de ninsoare, și începu a număra. Era vorba de ambiţia lui. — Bravo, măi copile! Știi bine. Nu mă mir că așa de mic te-a trimis mamă-ta după sare, pe o vreme ca asta! Jupânul îi luă trăistuca, îi măsură sarea și i-o puse pe tarabă. Până luă Ioniţă traista după cap, jupânul căută prin câteva rafturi și-i dădu o fluierice roșie de zahăr. Dar era chiar fluierice. Bătrânul o probă: fluiera ascuţit.

за

DIN VOCABULAR

уџ

бе

ни ке

Mai văzuse Ioniţă astfel de fluierici pe la copii, dar el nu avusese niciodată. O luă în mână, o privi cu admirare, apoi deziluzionat o întinse peste tarabă jupânului. — Nu mai am alţi bani, zise el supărat. — Nu trebuie nici un ban. Ţi-o dau pentru că ai știut număra până la o sută. Copilul stătu pe gânduri. — Ia-o, mă Ioniţă, dacă ţi-o dă jupânul, ce mai stai pe gânduri, vorbi la spatele lui un om care intrase între timp în prăvălie. Copilul se întoarse și-l văzu pe Ionu Linii, un om de pe uliţa lor, care avea în mână o sticlă unsuroasă. Ioniţă întinse cu neîncredere mâna și luă fluiericea. — Ăsta-i un copil deștept, zise jupânul: câtu-i de mic și mi-a numărat până la o sută. — Păi seamănă cu mamă-sa, care-i deșteaptă foc, răspunse omul, în vreme ce jupânul îi umplu sticla de gaz. Ioniţă mulţumi jupânului și ieși din prăvălie cu Ionu Linii. Ningea și acum? Potop! În câteva clipe se albiră amândoi.[...] ---------------------------------------------------------------------------------

За во

scámă,e - fir foarte scurt, destrămat dintr-o ţesătură şi devenit pufos. Puf de plante. tínă - noroi. húdiţă - ulicioară îngustă care serveşte drept trecere de pe un drum pe altul. clícin (-ne) – haină tipică în formă de vestă. Hăinuţă pentru băieţi. tarábă - masă, tejghea.

SĂ DISCUTĂM

În această naraţiune (povestire) este zugrăvită o secvenţă din viaţa unei familii simple într-o zi de iarnă și totodată este redat curajul unui băieţel de numai patru ani care dorind s-o ajute pe mama sa, a reușit ca singur să ajungă până la prăvălie și să se descurce cu banii. Acţiunea se petrece în casă (în interior) și afară (în exterior), iar personajele care au rol însemnat - personajele principale, sunt copilul și mama, iar personajele secundare, după cum și spune denumirea, nu au rol permanent ci joacă rol episodic și nu iau parte activ în desfășurarea acţiunii. Dacă am face un rezumat al povestirii, l-am putea reduce la: Într-o zi de iarnă, o mamă a doi copii nu a mai avut sare pentru mâncare. Băieţelul de patru ani care era cel mai mare, a insistat

REŢINEŢI

за

уџ

бе

ни ке

să se ducă el la prăvălie pentru a nu rămâne singur cu frăţiorul care era un bebeluș și plângea mereu. Băiatul s-a descurcat bine, l-a ajutat un bătrân, vânzătorul l-a răsplătit cu o fluieriţă din zahăr pentru că a dovedit că știe să numere până la o sută și s-a întors acasă cu un om din strada lui. Puneţi-vă întrebarea de ce atunci atâta text pentru a spune povestea? Joacă oare un rol important dialogul? De ce? Nu vi se pare că în faţa voastră s-a desfășurat o acţiune dintr-un film? Vedeţi oare aceleași imagini citind rezumatul? Aţi observat că efectul nu e același; rezumatul e o informaţie șubredă, nu stârnește imagini vizuale și nici emoţii. Pentru ca o naraţiune să aibă toate calităţile, trebuie să avem puterea de a ne exprima. • Cum o putem dezvolta? Amintiţi-vă prin ce mijloace se poate dezvolta vocabularul? • Ce numim familie de cuvinte? • Ce este derivarea? Ce sunt sufixele și prefixele? • Ce numim regionalisme, arhaisme, neologisme, sinonime, antonime?

За во

Observăm că pe lângă verbe, care sunt folosite la dinamica povestirii, apar multe alte cuvinte care ne dau informaţii despre: Momentele acţiunii (uneori, înainte cu câteva zile...) Durată (o clipă, până ce...) Mod (rar, îngheţat, ca niște scame...) Ordinea desfășurării acţiunii - simultan, ulterior, anterior (acum, apoi...) Într-o creaţie literară sunt date multe amănunte și nu numai în expoziţiune avem date despre locul și timpul petrecerii acţiunii. Îndicii spaţiali și temporali se pot afla și-n alte momente ale desfășurării acţiunii și sunt foarte importanţi deoarece creaţia devine mai clară, mai precisă. • •

Încercaţi să scoateţi cuvintele din text care se referă la timp și spaţiu. Scoateţi din text cuvintele care se referă la durată și ordinea desfășurării acţiunii.

Scrieţi cât mai multe epitete și comparaţii referitoare la unele cuvinte precum: zăpadă

ger

a privi

haină

gând

ни ке

•

За во

за

уџ

бе

(Organizaţi-vă pe grupe, astfel că împărţiţi materialul în 3 sau 4 părţi - fiecare să lucreze pe fragmentul dat, iar la urmă unul să-i informeze pe ceilalţi).

Vasile Alecsandri (1818-1890) este primul nostru scriitor complet, dovedind talent în

IARNA Vasile Alecsandri

уџ

бе

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă; Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

ни ке

toate compartimentele literaturii: poezie, teatru și proză. Culege și „îndreaptă” minunatele perle ale folclorului românesc pe care le publică în anul 1852 , 1853: Poezii populare. Balade adunate și îndreptate (Mioriţa, Toma Alimoș, Mănăstirea Argeșului, Novac și Corbul etc.) Totodată, în 1853, publică și poeziile sale originale Doine și lacrămioare, la Paris. Între anii 1862-1875 scrie la Mircești ciclul Pasteluri, poezii lirice. În aceeași perioadă scrie aproape întreaga poezie epică. Ciclul Legende: Groza, Andrii-Popa, Legenda rândunicăi, Răpirea Bucovinei, Dan, căpitan de plai, ș.a. Scrie și foarte frumoase piese de teatru (Ciclul Chiriţelor).

За во

за

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară; Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori Ca un vis de tinereţe pintre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare, Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare, Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele perdute sub clăbuci de albu fum. Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare. Iată-o sanie uşoară care trece peste văi... În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Sava Šumanović - Stradă din Šid în zăpadă

DIN VOCABULAR

ни ке

troian - strat gros de zăpadă adunată de vânt și dispus în formă de val; nămete. dalb, -ă, - alb, curat, imaculat, luminos, limpede; strălucitor. za, zále - fiecare dintre verigile care constituie un lanţ. Podoabă de metal în formă de lănţișor. fantásmă, fantasme - stafie, nălucă, arătare, fantomă, imagine, priveliște neclară, ireală, produs al imaginaţiei, iluzie. clăbúc, clăbuci,- rotocoale de fum sau de aburi pe lângă sensul primar de rotocoale de amestec de săpun şi apă (spumă). zurgălău - clopoţel, zdrăngănel.

SĂ DISCUTĂM!

За во

за

уџ

бе

Titlul poeziei „Iarna” este o invitaţie către cititor de a privi spectacolul iernii cu ochii sufletului. Este o descriere în versuri prin care poetul își exprimă direct trăirile sufletești legate de contemplarea unui colţ de natură. Prima strofă din poezia „Iarna” conturează imaginea de fundal a tabloului de iarnă: pământul este unit cu cerul de către „lungi troiene călătoare”. Predomină albul și nuanţe care se asociaza acestui fond :„fulgii zbor” „ca un roi de fluturi albi”, „raspândind „fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi”. Totul este redat printr-o mulţime de epitete: „cumplita iarnă”, „nori de zăpadă”, „umeri dalbi”, „fluturi albi”, care descriu caracteristicile cele mai importante ale acestui anotimp si admiraţia autorului faţă de frumuseţea peisajului. Nu lipsesc nici comparaţiile și personificările: fulgii zbor, plutesc ca un roi de fluturi albi și răspândesc fiori de gheaţă. Pentru a realiza sugestia unui fenomen al naturii (ninsoarea) ca o forţă nemiloasă, printr-o gradaţie poetul folosește un alt procedeu artistic, repetiţia : „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară”. În acest peisaj de iarnă se pierd plopii, casele ca niște fantasme : „…plopii înșiraţi se pierd în zare”, „se văd casele pierdute sub clăbucii albi de fum”. O foarte frumoasă metaforă e „oceanul de ninsoare” din strofa a patra. Tot aici tabloul până acum static, va fi animat prin prezenţa soarelui care „dezmiardă” natura, a norilor care fug și a unei sanii cu zurgălăi. Și versurile acestei poezii, ca de altfel ale tuturor pastelurilor lui Alecsandri, se disting prin simplitate, cursivitate si armonie.

SĂ NE AMINTIM Pastelul este o poezie descriptivă, în care autorul își exprimă trăirile sufletești legate de un colţ de natură, un anotimp („Sfârșit de toamnă”, „Iarna”) sau aspecte din viaţa plantelor și a animalelor („Oaspeţii primăverii”).

Epitetul, comparaţia, personificarea sunt figuri de stil.

ни ке

Epitetul este cuvântul sau grupul de cuvinte cu ajutorul cărora sunt redate unele însușiri deosebite ale lucrurilor, obiectelor, fiinţelor. În literatură epitet (adjectiv) pot avea și substantivele și verbele. Personificarea este figura de stil pri care sunt atribuite unele caracteristici omenești obiectelor, plantelor, animalelor. Comparaţia este figura de stil prin care se alătură doi termini pentru a se scoate în evidenţă trăsăturile asemănătoare. În orice comparaţie există termenul care se compară și cel cu care se compară. Comparaţia din care lipsește termenul comparat , unde avem o comparaţie subînţeleasă sau prescurtată, se numește metaforă.

уџ

бе

„Părea că printre nouri s-a deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopţii moartă”. (M. Eminescu, Melancolie)

• • • •

Care este structura acestei poezii? (din câte strofe este compusă, din câte silabe este alcătuit fiecare vers, ce fel de rimă are) Argumentează că „Iarna” este un pastel. Subliniază figurile de stil din text. Găsește în dicţionare sau enciclopedii care este semnificaţia cuvântului pastel. Încearcă să dezvolţi câteva metafore după modelul:

За во

•

за

SĂ EXERSĂM!

Cerul înstelat era ca un ocean.

Oceanul de stele strălucea.

Norii erau răsfiraţi pe cer ca niște oiţe. Oiţele împrăștiate ale cerului…

Ion Creangă (1837 - 1889) este scriitor clasic al literaturii române. Capodopera sa este „Amintiri din copilărie” prin care se dovedește ca neîntrecut povestitor. Este autorul cunoscutelor povești „Capra cu trei iezi”, „Punguţa cu doi bani”, „Povestea lui Harap-Alb”, „Soacra cu trei nurori” și altele, toate ele fiind foarte educative pentru copii.

AMINTIRI DIN COPILĂRIE Ion Creangă

За во

за

уџ

бе

ни ке

(fragment) Mă trezește mama într-o dimineaţă din somn, cu vai-nevoie, zicându-mi: „Scoală, duglișule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul armenesc și să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?...” Căci așa ne amăgea mama cu o pupăză care-și făcea cuib, de mulţi ani, într-un tei foarte bătrân și scorburos, pe coasta dealului, la moș Andrei, fratele tatei cel mai mic. Și numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis-dimineaţă, în toate zilele, de vuia satul. Și cum mă scol, îndată mă și trimite mama cu demâncare în ţarină, la niște lingurari ce-i aveam tocmiţi prășitori, tocmai în Valea-Seacă, aproape de Topoliţa. Și pornind eu cu demâncarea, numai ce și aud pupăza cântând: „Pu-pu-pup!” Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dânsa: nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Și cum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos în cărare pe muchea dealului, mă sui încetișor în tei care te adormea de mirosul... florii, bag mâna în scorbură, unde știam, și norocul meu!... găbuiesc pupăza pe ouă și zic plin de mulţumire: „Taci, leliţă, că te-am căptușit eu! îi mai pupa tu și pe dracul de-acum!” Și când aproape să scot pupăza afară, nu știu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată, de pene, căci nu mai văzusem pupăză până atunci, și-i dau iar drumul în scorbură. Și cum stam eu acum și mă chiteam în capul meu că șarpe cu pene nu poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată și șerpi, unde nu mă îmbărbătez în sine-mi și iar bag mâna să scot pupăza... pe ce-a fi...; dar ea, sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, căci n-am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în pământ. „Măi! anapodă lucru ș-aista!” zic eu înciudat, scoţând căciula din cap și tuflind-o în gura scorburii. Apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei, îmi iau căciula și în locul ei pun lespedea, cu gând c-a ieși ea pupăza de undeva până m-oi întoarce eu din ţarină. După aceea mă dau iar jos și pornesc repede cu demâncarea la lingurari... Și oricât oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cât am umblat horhăind cine știe pe unde și cât am bojbăit și mocoșit prin tei, să prind pupăza, și lingurarilor, nici mai rămâne

За во

за

уџ

бе

ни ке

cuvânt, li se lungise urechile de foame așteptând. Ș-apoi, vorba ceea: „Ţiganului, când i-e foame, cântă; boierul se primblă cu mâinile dinapoi, iar ţăranul nostru își arde luleaua și mocnește într-însul”. Așa și lingurarii noștri: cântau acum îndrăcit pe ogor, șezând în coada sapei, cu ochii păinjeniţi de-atâta uitat, să vadă nu le vine mâncarea dincotrova? Când, pe la prânzul cel mare, numai iacatămă-s și eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu-i lălăind așa de cu chef... Atunci au și tăbărât balaurii pe mine, și cât pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tânără între dânșii, să-mi ţie de parte. — Hauileo, mo! ogoiţi-vă! ce tolocăniţi băiatul? Cu tatul său aveţi ce-aveţi, iar nu cu dânsul! Atunci lingurarii, nemaipunându-și mintea cu mine, s-au așternut pe mâncare, tăcând molcum. Și scăpând eu cu obraz curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la tei, mă sui întrînsul, pun urechea la gura scorburii și aud ceva zbătându-se înăuntru. Atunci iau lespedea cu îngrijire, bag mâna și scot pupăza, vlăguită de atâta zbucium; iar ouăle, când am vrut să le iau, erau toate numai o chisăliţă. După asta vin acasă, leg pupăza de picior c-o aţă ș-o îndosesc de mama vro două zile în pod prin cele putini hârbuite; și una două, la pupăză, de nu știau cei din casă ce tot caut prin pod așa des. Însă a doua zi după asta, iaca și mătușa Măriuca lui moș Andrei vine la noi, c-o falcă-n cer și cu una în pământ, și se ia la ciondănit cu mama din pricina mea:

За во

за

уџ

бе

ни ке

— Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătușa cu jale, ne trezește dis-dimineaţă la lucru de atâţia ani? Grozav era de tulburată, și numai nu-i venea să lăcrimeze când spunea aceste. Și acum văd eu că avea mare dreptate mătușa, căci pupăza era ceasornicul satului. Însă mama, sărmana, nu știa de asta nici cu spatele. — Ce spui, cumnată?! Da’ că l-aș ucide în bătaie, când aș afla că el a prins pupăza, s-o chinuiască. De-amu bine că mi-ai spus, las’ pe mine, că ţi-l iau eu la depănat! — Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smarandă, zise mătușa, căci de zbânţuitul ista al dumnitale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o; gâtul îmi pun la mijloc! Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sar cu dânsa pe sub streașina casei și mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, s-o vând, căci era tocmai lunea, într-o zi de târg. Și cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta ţanţoș printre oameni, de colo până colo, cu pupăza-n mână, că doar și eu eram oleacă de fecior de negustor. Un moșneag nebun, c-o viţică de funie, n-are ce lucra? — De vânzare-ţi e găinușa ceea... măi băiate? — De vânzare, moșule! — Și cât cei pe dânsa? — Cât crezi dumneata că face! — Ia ad-o-ncoace la moșul, s-o drămăluiască! Și cum i-o dau în mână, javra dracului se face a o căuta de ou și-i dezleagă atunci frumușel aţa de la picior, apoi mi-o aruncă-n sus, zicând: Iaca poznă, c-am scăpat-o! Pupăza, zbrr! pe-o dugheană și, după ce se mai odihnește puţin, își ia apoi drumul în zbor spre Humulești și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitându-mă după dânsa!... Eu atunci, haţ! de sumanul moșneagului, să-mi plătească pasărea... — Ce gândești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ţi-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul? Că nu scapi nici cu junca asta de mine! Înţeles-ai? Nu-ţi pară lucru de șagă! Și mă băgam în ochii moșneagului, și făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la comedie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?! — Dar știi că ești amarnic la viaţă, măi băiate?! zise moșneagul de la o vreme, râzând. În ce te bizui de te îndârjești așa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei viţica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu, măi ţâcă, și ia acuș te scarpin, dacă vrei, ba ș-un topor îţi fac, dacă mă crezi, de-i zice aman, puiule! când îi scăpa de mâna mea! — Dă pace băiatului, moșule, zise un humuleștean de-ai noștri, că-i feciorul lui Ștefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, și ţi-i găsi beleaua cu dânsul pentru asta. — He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun; d-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? zise moșneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, și trebuie să fie pe-aici undeva, ori

За во

за

уџ

бе

ни ке

în vro dugheană, la băut adălmașul. Apoi bine că știu a cui ești, măi ţică! ian stai oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăzi de vânzare, să spurci iarmarocul? Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi încet-încet m-am furișat printre oameni, și unde-am croit-o la fugă spre Humulești, uitându-mă înapoi să văd, nu mă ajunge moșneagul? Căci îmi era acum a scăpare de dânsul, drept să vă spun. Vorba ceea: Lasă-l, măi! L-aș lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum! Tocmai așa păţisem și eu; ba eram încă bucuros că am scăpat num ai cu-atâta. Bine-ar fi s-o pot scoate la capăt, măcar așa, cu mama și cu mătușa Măriuca, gândeam eu, bătându-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frică și de osteneală. Și când ajung acasă, aflu că tata și mama erau duși în târg; și fraţii îmi spun, cu spaimă, că-i poznă mare cu mătușa lui moș Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupezei din tei; zice că i-am fi luat-o noi, și pe mama a pus-o în mare supărare cu asta. Știi că și mătușa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înţeles, ca mătușa Anghiliţa lui moș Chiriac, s-a mântuit vorba. Și cum îmi spuneau ei îngrijiţi, numai ce și auzim cântând în tei: „Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!” Soră-mea Catrina zise atunci cu mirare: — I-auzi, bădiţă! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfânta dreptate! — Mai așa, surioară!... Dar în gândul meu: „Când aţi ști voi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, și eu din pricina ei, i-aţi plânge de milă!” Zahei însă ne lăsase vorbind și se ca’ mai dusese în târg, după mama, să-i spună bucurie despre pupăză... Și a doua zi, marţi, taman în ziua de lăsatul secului de postul SânPetrului, făcând mama un cuptor zdravăn de alivenci și plăcinte cu poalele-n brâu, și pârpâlind niște pui tineri la frigare, și apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prânzul cel mic, cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi și-i zice cu dragă inimă: — Doamne, cumnăţică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luându-se după gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine să mâncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim câte-un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noștri și: „Cele rele să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să piară, și neghina din ogoară!”Căci, dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii! — Așa, cumnată dragă, zise mătușa Măriuca, strângând cu nedumerire din umere, când se punea la masă. Văzut-ai dumneata? Să mai pui altă dată temei pe vorbele oamenilor!

DIN VOCABULAR

SĂ DISCUTĂM

за

уџ

бе

ни ке

dugliș - leneș a spurca - a necinsti, a murdări a amăgi - a înșela a se abate - a se depărta, a devia. a găbui - a pune mâna pe cineva, a prinde a chiti - a socoti, a chibzui, a crede, a gândi. cotlon - loc ascuns, ascunziş. a mistui - a chinui, a frământa. lespede - piatră. a horhăi - a umbla mult fără orientare şi fără rost (producând zgomot). a bojbăi - a căuta pe dibuite. a mocoşi - a lucra încet şi fără spor; a se moşmoni. a mocni - a fi pe punctul de a izbucni (din cauza urii, revoltei etc.). chirandă - ţigancă. a tolocăni - a certa. vlăguit,ă - lipsit de puteri, obosit. chiseliţă - amestec din care nu se mai alege nimic. a umfla - a lua. iarmaroc - târg, piaţă. aman - a cere iertare. a se ciondăni - a se certa

За во

Romanul „Amintiri din copilărie” este numit „primul roman al copilăriei ţărănești” din literatura română. Este un roman autobiografic, în care este prezentat procesul educaţiei si al experienţei dobândite de copilul Nică, cum este alintat Ion Creangă de către cei mai apropiaţi ai săi. Fragmentul de faţă este doar o picătură din repertoriul de năzbâtii ale autorului. Este un text vesel, scris într-un stil care ne ţine mereu activi și ne stârnește interes viu întocmai pentru că autorul ne destăinuie gândurile sale sincere de copil și astfel dobândește simpatiile cititorului. Știm că naraţiunea poate fi scrisă la persoana a III-a, sau la persoana I. Aici este la persoana întâi și se bazează pe fapte adevărate, deci este roman autobiografic Dacă analizăm mai bine verbele din text, observăm că autorul folosește în povestire verbe la timpul prezent atunci când este în acţiune: mă scol, aud, mă abat, mă duc, ajung... punând cititorilor în faţă acţiunea în prezent pentru a fi cât mai aproape de ascultători, pentru că cititorii devin oarecum ascultători. Această formă de prezent se numește prezent istoric și este caracteristic povestirilor. Autorul folosește cuvinte mai puţin cunoscute vouă. Acestea sunt regionalisme; cuvinte caracteristice unei regiuni sau unui ţinut. Creangă fiind moldovean, acestea sunt moldovenisme.

– Care este motivul ce-l determină pe Nică să prindă pupăza? – Cum s-a încurajat Nică pentru a prinde din nou pupăza? – Care sunt personajele care apar în text? – Cum reacţionează muncitorii din câmp? Ce-i caracterizează pe ei? – Punctul culminant are loc la târg. Analizaţi reacţiile celor două personaje și modul lor de a vorbi. – Ce rol are mătușa Măriuca? E simpatică sau nu? Argumentaţi! – Care este reacţia mamei după ce toate s-au liniștit? De ce folosește tocmai acest proverb? – Despre ce vorbește proverbul? Suspectează oare mama de faptele băiatului?

ни ке

REŢINEŢI

За во

за

уџ

бе

Autobiografia este creaţia în care autorul își povestește propria sa viaţă. Ce-l caracterizează pe Ion Creangă și „Amintirile din copilărie”? Umorul și oralitatea (darul de a povesti) îl caracterizează pe Creangă în general, și-n povești, povestiri, dar mai ales în Amintiri. Observăm umor de situaţie (izvorât din fapte, situaţii, întâmplări: prinderea pupăzei, furatul cireșelor, fuga la scăldat) și comicul de limbaj (provenit din folosirea zicătorilor și a proverbelor, menite a provoca râsul). Limbajul lui Creangă este de o frumuseţe și originalitate unică. Farmecul reiese și din regionalismele și arhaismele folosite din plin, din folosirea onomatopeelor și a verbelor imitative (a horăi - sforăi, a găbui-a prinde, și pupăza zbrr...). Creangă este neîntrecut în arta literară care constă în „modul de a spune”: naraţiune, dialog, monolog interior, descriere. Expresii : A veni c-o falcă-n cer, cu una-n pământ (supărat foc). A lua pe cineva la depănat (a-l certa). A-l mânca spinarea (a cere bătaie). A te lua după gura lumii (a crede ce vorbesc alţii). Tacă-ţi pupăza (taci din gură) Colac peste pupăză (necaz peste necaz).

TEMĂ: Găsiţi în text cuintele sau propoziţiile care vi se par comice. Schimbaţi conţinutul textului de la întoarcerea lui Nică de la târg. Scrieţi un dialog dintre lingurari și Nică sau Nică și sora lui. Povestiţi oral fragmentul de mai sus.

VRĂJITORUL DIN OZ Frank Baum

***

уџ

Anticamera lui Oz. Sala tronului. Se aude o sonerie din sala tronului.

бе

La Marele Oz

ни ке

Dorothea, o fetiţă orfană care trăia la mătușa și la unchiul său, într-o zi,căutând să-și protejeze căţelușul în faţa unei tornade, a fost rănită la cap și a căzut într-un vis ciudat, fiind dusă cu tot cu casă departe, într-o ţară ciudată unde întâlnește o vrăjitoare rea pe care trebuie să o înfrunte dacă dorește să ajungă acasă și să ajungă la Marele Vrăjitor din orașul Smaragdelor, Oz, pentru a o sfătui cum să ajungă acasă, la mătușa și la unchiul său. În drum se întâlnește cu o sperietoare care are doar paie în cap și-și dorește minte, cu Omul de tinichea care nu are inimă și și-o dorește, și cu Leul cel Laș căruia îi lipsește curajul. Împreună trecând prin multe greutăţi, ajung la palatul Marelui Oz.

За во

за

PAZNICUL: Acesta-i semnalul. Trebuie să intraţi în sala tronului câte unul. DOROTHEA: Mie mi-e frică să intru singură. Paznicul spunea că Oz e un vrăjitor mare și cumplit. SPERIE-CIORI: cu toate că nu am minte, cred că nu trebuie s-o lăsăm pe Dorothea să intre acolo, până când nu ne vom da seama ce fel de vrăjitor e Oz. Să stăm și să ne gândim. OMUL DE TINICHEA: Ce să ne mai gândim. Mă duc eu primul. LEUL: Ţie nu ţi-e frică, așa că e ușor să spui, „mă duc eu primul”. Eu, din păcate, sunt un laș, așa că trebuie să mă duc eu întâi, ca lucrul ăsta să însemne ceva. (Se smiorcăie.) Adio! ( Oz e un glob de foc. Leul se apropie.) LEUL: Bună ziua. OZ: Sunt Oz cel Mare și cumplit. (Pălălaia crește). Cine ești și de ce mă cauţi? LEUL: Sunt Leul cel laș, care mă sperii de orișice și vin la tine să te rog să-mi dăruiești curaj, ca să pot deveni cu adevărat regele animalelor, așa cum mă numesc oamenii. OZ: De ce ţi-aș da eu curaj? LEUL: Pentru că din toţi vrăjitorii tu ești cal mai mare și tu ai putea să-mi îndeplinești rugămintea. OZ: Și zici că nu ai curaj de loc? LEUL: De loc. OZ: De loc, de loc?

За во

за

уџ

бе

ни ке

LEUl: De loc, de loc! OZ: Hm. Bine lasă-mă să mă gândesc până mâine. Să intre următorul. (Focul s-a stins. Tronul rămâne gol. Intră Sperie-ciori. Caută cu privirea globul de foc.) OZ: Ce cauţi? SPERIE-CIORI (speriat): Globul de foc! OZ: Ha, ha, ha! (De după spătarul tronului apar niște tentacule, apoi capul unui animal monstruoa.) SPERIE-CIORI: Bună ziua! OZ: Sunt Oz cel cumplit. Cine ești și de ce mă cauţi? SPERIE-CIORI: Sunt o biată sperietoare și vă rog să puneţi în capul meu creier în loc de paie, să devin și eu astfel un bărbat dintre supușii dumneavoastră. OZ: De ce să fac eu asta pentru tine? SPERIE-CIORI: Pentru că dumneavoastră sunteţi înţelept și puternic și nimeni altul nu mă poate ajuta. OZ: Hm! Bine! Lasă-mă să mă mai gândesc până mâine. Să intre următorul. (Monstrul dispare și și din tavan apare un cap uriaș. Intră Omul de tinichea. OMUL DE TINICHEA: Sunt un tăietor de lemne, întocmit din tinichea. De aceea n-am inimă și nu pot iubi. Mă rog ţie să-mi dai o inimă spre a fi la fel ca toţi oamenii. OZ: Și zici că n-ai inimă? OMUL DE TINICHEA: Nu am și mi se rupe ini...și-mi pare foarte rău. OZ: Mă mai gîndesc până mâine. Următorul! (Înainte de a intra Dorothea, Oz se transformă într-o păpușă.) OZ: Cine ești și de ce mă cauţi? Și de unde ai pantofii de argint? DOROTHEA: Sunt Dorothea cea neînsemnată și am pantofii de la Vrăjitoarea cea Rea, din Răsărit. Casa mea a căzut pe ea și a omorât-o. OZ: Cum ai dobândit semnul acela de pe frunte? Ana Atanacković - Costum din spectacolul „Vrăjitorul din Oz”

За во

за

уџ

бе

ни ке

DOROTHEA: L-am căpătat pe locul unde m-a sărutat vrăjitoarea de la Miazănoapte, când și-a luat rămas bun de la mine și m-a trimis la tine. OZ: Pentru ce? DOROTHEA: Trimite-mă înapoi în Kanzas, unde se află mătușa mea Em și unchiul Henry. Tu ești puternic, eu sunt doar o copilă neputincioasă. OZ: Bine, mă mai gândesc! DOROTHEA: Unde ești? OZ: Sunt pretutindeni, dar pentru ochii muritorilor sunt nevăzut. DOROTHEA: Să-ţi ţii făgăduiala! OZ: Care făgăduială? DOROTHEA: Pe mine să mă duci în Kanzas, iar prietenilor mei ce ţi-au spus mai înainte. OZ: Nu pot azi, veniţi mâine! Nu mă mai ţineţi cu vorba! LEUL: Ei comedie! (Leul înfuriat intră după paravan, dă cu coada și-l descoperă pe un omuleţ bătrân și pricăjit) DOROTHEA: Totul e o prefăcătorie? Nu ești marele Vrăjitor? OZ: Mai încet, draga mea, nu vorbi așa de tare, căci s-ar putea să te audă cineva și voi fi nimicit. Toţi mă cred un mare Vrăjitor. DOROTHEA: Și nu ești? OZ: Sunt un om ca toţi oamenii SPERIE-CIORI: Ești un mare mincinos. OZ: Întocmai. Sunt un mare mincinos OMUL DE TINICHEA: Dar asta este groaznic. Cum am să mai dobândesc eu inima? LEUL: Curajul? SPERIE-CIORI: Creierul? OZ: Dragii mei, vă rog să nu mai vorbiţi despre lucrurile astea fără însemnătate. Gândiţi-vă la mine, în ce încurcătură groaznică mă aflu. Dacă sunt descoperit? Ana Atanacković - Costum din spectacolul „Vrăjitorul din Oz”

За во

за

уџ

бе

ни ке

DOROTHEA: Nu mai știu și alţii că ești un mincinos? OZ: Nimeni afară de voi. Am înșelat stăruitor și am crezut că nu voi fi vreodată descoperit. M-am născut la Omaha... DOROTHEA: Păi astanu e departe de Kanzas... OZ: Lucram la circ. Într-o zi m-am ridicat cu balonul și în timp ce mă înălţam, frânghiile se răsuciră între ele, încât n-am mai putut să cobor. Am călătorit zi și noapte cu balonul prin aer până când am ajuns în această ţară. Văzându-mă sosit dintre nori, oamenii m-au considerat un mare vrăjitor. Pentru plăcerea mea le-am poruncit să construiască orașul și palatul pe care-l vedeţi. Pentru că ţinutul este verde și frumos l-am numit orașul Smaragdelor. Ca să se potrivească numele ăsta am aninat ochelari verzi pe ochii tuturor locuitorilor, așa că tot ce văd ei este o culoare verde. DOROTHEA: Socot că ești un om foarte rău. OZ: O nu, draga mea, nu-s rău dar sunt un prost vrăjitor, asta trebuie s-o recunosc. SPERIE-CIORI: Și zici că nu poţi să-mi dai creier? OZ: N-ai nevoie de el. Ai învăţat în fiecare zi câte ceva. Experienţa e singurul lucru prin care dobândești cunoștinţe și cu cât trăiești mai mult pe pământ, cu atât poţi fi încredinţat că vei căpăta mai multă experienţă. SPERIE-CIORI: Asta poate fi adevărat, dar atâta timp cât nu-mi dai creieri, voi fi nenorocit. OZ: Bine, voi face ceva, dar trebuie să-ţi scot capul, pentru că numai astfel pot să-ţi pun creieri. SPERIE-CIORI: Fă ce socotești mai bine. ( Oz îi scoate capul, îi scoate câlţii și-i înlocuiește cu cuie, piroaie și ace.) OZ: De acum înainte vei fi un om mare, fiindcă ţi-am introdus o mulţime de creieri. DOROTHEA: Cum te simţi acum? SPERIE-CIORI: Mă simt foarte înţelept, serios, și când am să încep să-mi folosesc mintea am să știu de toate. OMUL DE TINICHEA: Ce-s cu cuiele și acele care se văd ieșind afară din capul tău? LEUL: Asta înseamnă că mintea lui e ascuţită. OZ (adresându-se Omului de tinichea): Voi fi nevoit să-ţi tai o bucată din piept, ca să pot așeza inima în locul ei. Nu cred că o să te doară. OMUL DE TINICHEA: N-am să simt de loc. (Oz ia o păsărică dintr-o colivie.) OZ: Nu-i așa că-i drăguţă? OMUL DE TINICHEA: Este, într-adevăr. Dar e o inimă plină de bunătate? OZ: Mai încape îndoială!? Acum ai o inimă de care poţi fi mândru. Îmi pare rău că am fost nevoit să-ţi pun un petic pe piept, dar n-am avut încotro. OMUL DE TINICHEA: Nu face nimic. Îţi sunt recunoscător și n-am să uit niciodată fapta dumitale.

За во

за

уџ

бе

ни ке

OZ: Să nu mai vorbim de asta. LEUL (Vine către OZ). Acum eu? OZ: (Îi întinde o cană) Bea. LEUL: Ce-i asta? OZ: Când va fi licoarea asta în tine, se va numi curaj. Bea cât poţi de repede. Curajul se află întotdeauna înăuntrul corpului vietăţii, așa că nu poate fi numit curaj până ce nu-l înghiţi. (Leul bea.) Cum te simţi? LEUL: Plin de curaj. (Iese.) OZ (Către Dorothea) Cu tine e mai dificil. Va trebui să fac un balon din mătase, acoperit cu clei ca să ţină gazele. Gaze nu sunt aici în ţară, dar vom folosi aer cald. DOROTHEA: Mergi și tu cu mine? OZ: Bineînţeles. Dacă aș ieși din palatul ăsta poporul meu ar descoperi îndată că nu sunt vrăjitor și s-ar supăra că l-am dezamăgit. De aceea sunt silit să stau închis tot timpul în aceste încăperi și asta m-a plictisit grozav. Așa că mai bine m-aș înapoia în Kanzas cu tine ca să intru într-un circ. Deși, dacă stau bine să mă gândesc, îmi vine foarte greu să plec de aici. Mi-e drag orașul Smaragdelor și locuitorii lui. Mi se rupe inima. SPERIE-CIORI: Iar eu pot să-ţi spun că nu ești nici măcar înţelept dacă pleci de aici. Mai întâi trebuie să scoţi ochelarii cei verzi de pe nasul oamenilor și să-i lași să vadă lumea așa cum este ea în realitate. Numai în felul acesta vor deveni înţelepţi. OZ: Te numesc primul meu sfetnic și rămân numai dacă rămâi și tu cu mine. (Adresându-se Omului de tinichea și Leului.) Și pe tine te fac sfetnic. Și pe tine. LEUL: Ce bine ar fi să rămână și Dorothea cu noi. OMUL DE TINICHEA: Fără ea am fi rămas singuri, cu neajunsurile noastre acolo în pădure. DOROTHEA: Sunt bucuroasă că v-am fost de folos. Acum fiecare are ce și-a dorit cel mai mult. Fiecare e mulţumit. Socot că ar fi timpul potrivit să plec în Kanzas. OZ: Daţi-mi o mână de ajutor să-i făurim balonul (Sperie-ciori scoate din cap un balonaș alb și-l umflă. Pe el sunt desenate rotiţe, cuie, șuruburi...De la inimă Omul de tinichea scoate un balonaș galben pe care sunt desenate păsărele. Leul scoate și el unul albastru, pe care-l umflă. Le agaţă de scaunul de aur al Dorotheei, fostul tron al lui Oz, dirijabilul e gata.) LEUL: Drum bun, Dorothea! OMUL DE TINICHEA: Amintește-ţi de noi! SPERIE-CIORI: amintește-ţi de drumul nostru! Oz: Amintește-ţi de ţara Vrăjitorului OZ! (Scaunul cu baloanele se înalţă și Dorothea dispare.) CORTINA Dramatizare de Eduard Covali şi Paul Findrihan

SĂ DISCUTĂM

За во

за

уџ

бе

ни ке

,,Vrăjitorul din Oz’’ este o poveste a prieteniei, un drum al experienţelor. O fetiţă orfană pe nume Dorothea, dusă de o tornadă (adevărat sau nu) din casa unchiului Henry, visează că este dusă tocmai în ţara lui Oz, Marele Vrăjitor care trăiește în orașul Smaragdelor, izolată de restul lumii. Singurul care poate s-o ajute pe Dorothea să găsească drumul spre casa unchiului, este acest vrăjitor. Fetiţa se întovărășește cu Sperie-ciori, paiaţa care nu are creier, ci paie în cap și își dorește să aibă și el minte, cu Omul de tinichea, care vrea să aibă inimă, și cu Leul cel Laș, regele junglei, căruia îi lipsește curajul. Toţi se întovărășesc și trec prin multe pericole pentru a ajunge la Vrăjitorul din Oz. În drum, se ajută reciproc și ajungând în sfârșit la vrăjitor, fiind indirect respinși de acesta și puși la diferite încercări, ei își recapătă încrederea în propriile lor puteri și reușesc să-și împlinească visurile singuri, fără de puterile Mareleui Oz, care nu-i decât un prăpădit de șarlatan, un circar din Omaha. Mesajul scriitorului este acela că fiecare dintre noi este capabil să iubească, să înfrunte curajos piedicile vieţii și să se arate înţelept. Pășind pe cărarea de cărămizi galbene a vieţii, tot ceea ce ne rămâne de făcut pentru a face asemenea dovezi este să descoperim și să punem la încercare bunătatea și mărinimia care zace ascunsă în fiecare dintre noi și în fiecare semen al nostru. Încrederea în sine este cea mai tare armă. Basmul a fost scris de Frank Baum, scriitor și ziarist englez, care a scris o serie de cărţi despre Ţara lui Oz. Filmul care a fost turnat, a avut un mare succes și a popularizat basmul. Aţi observat că această poveste este scrisă sub formă de dialog, folosind vorbirea directă dintre personaje.. Este vorba despre o adaptare de text.

RETINEŢI

Adaptarea unui text pentru o piesă de teatru se numește dramatizare. Piesele de teatru aparţin genului dramatic. Speciile acestui gen literar sunt: comedia, tragedia, și drama.

DE ANALIZAT •

• •

Luaţi o carte cu piese de teatru și încercaţi să analizaţi structura textului (sub ce formă este scris, ce fel de unităţi sunt actele, scenele, se este scris în indicaţiile scenice, cine este naratorul, unde stă numele personajului). Ce semne de punctuaţie sunt prezente? Cum se numește persoana care scrie piese de teatru?

• • • •

De ce se ocupă: scenaristul, scenograful, regizorul, actorul, sufleorul? Scrieţi un scurt dialog folosindu-vă de didascalii (indicaţii scenice) precum: unde se petrece acţiunea, cum reacţionează personajul, ce face în timp se vorbește. Ce scrie pe un afiș de teatru ? Faceţi și voi unul. Care este diferenţa dintre un film și o piesă de teatru? Ce vă place mai mult și de ce ?

AFLĂ MAI MULTE ! Comediile au un conţinut hazliu. Tragediile sunt triste iar dramele reprezintă o acţiune dureroasă în care se poate implica şi comicul.

ни ке

TEMĂ

бе

Interpretaţi pe roluri câteva fragmente. Scrieţi sub formă de dialog o scurtă întâmplare de la o oră de dirigenţie folosindu-vă de indicaţii (didascalii).

Piesele de teatru aparţin genului.... Literele ă, î, â sunt caracteristice limbii ... Cuvintele cu sens contrar se numesc ... Rima care are aceeași potrivire la sfârșitul versurilor se numește ... Totalitatea literelor unei limbi așezate într-o anumită ordine se numește ... Piesele de teatru cu conţinut trist se numesc ... Care nu își schimbă forma, nu este variabil Pe lângă ghicitori și proverbe, aparţin literaturii populare... Partea de vorbire flexibilă care nu are înţeles de sine stătător... Potrivirea sunetelor finale din două sau mai multe versuri, începând cu ultima vocală accentuată se numește ... Figură de stil prin care se atribuie o caracteristică unui cuvânt pentru a-l lămuri, calificativ.

За во

за

1. 2. 3. 4.

уџ

Ce cuvânt se ascunde pe verticala A-B? Scrieţi răspunsurile pe orizontală.

5. 6. 7. 8. 9.

10.

11.

Marin Sorescu (1936 - 1996) este poet, dramaturg și prozator contemporan. Se naște în judeţul Dolj. Liceul îl face la Craiova, iar Facultatea de Filologie la Iași. Se bucură de o ascensiune rapidă în lumea literară. A debutat în anul 1964 cu un volum de parodii. Volumele de versuri pentru copii sunt intitulate: „Unde fugim de-acasă?”, „O aripă și-un picior”, „Cocostârcul GâtSucit” și altele. „La ce latră Grivei“ face parte din volumul „Unde fugim de-acasă”, volum în care versurile sunt rimate, dar sunt scrise în formă de proză. Este deţinătorul Premiului Herder (1991) și membru al Academiei, din 1989.

ни ке

LA CE LATRĂ GRIVEI

de Marin Sorescu

За во

за

уџ

бе

Luaţi-vă de mână. Gata! Astăzi mergem în Lună. Noi putem părăsi planeta, chiar dacă nu e gata racheta. Fiindcă, la urma urmei, o să mergem în Lună pe jos, că e drumul frumos. Ne uităm bine unde se vede o rază care arde subţire ca un pai, și ne vom ţine de ea scai. Dincolo de zare, poteca o ia drept spre Soare. Acolo dăm drumul baloanelor colorate, luate pentru orice eventualitate. Baloanele se-nalţă, se-nalţă și ne ridică-n sus ca într-o balanţă. În jurul nostru vom auzi cum răsar stelele, cu un fâșâit ușor, parcă se deschid umbrelele. Luna se va face tot mai mare, și la urmă ne va răsări exact sub picioare. Îmi pare bine caveţi încredere-n mine și faceţi întocmai cum v-am spus, ca s-ajungeţi sus. De altfel, iată, am și ajuns. Bănuiam eu că sunt vorbă lungă Van Gogh - Cer înstelat

За во

DIN VOCABULAR

за

уџ

бе

ни ке

să v-ajungă, dar acum - asta-i bună! - nici nu știu când v-am pălăvrăgit pân’ la Lună. Suntem pe steaua aia mare, de stei, la care latră noaptea Grivei. De ce nu ne-a ieșit nimeni în întâmpinare să ne dea o floare? Fiindcă aici nu sunt flori, nici animale, nici nori. De asemenea, e-adevărat, nu este nici aer de respirat. Luna este un pământ neisprăvit. A-ncercat ea niște păduri și niște ape, dar nu i-au ieșit. Asta-i situaţia, n-ai ce-i face. Va trebui să umplem noi Luna, ce mai încolo și-ncoace. Odată și odată, tot trebuie să repare cineva jucăria asta stricată. Eu am susţinut de-atâtea ori: noi, copiii, suntem cei mai grozavi inventatori. Nu e aer în Lună? Nu ne pasă, am adus de-acasă. Iată, dezumflăm baloanele pe care le-am umplut cu vânt, pe Pământ. S-a luminat cerul Lunii cu aer... Așa, acum mai poate omul respira. Și se mai poate juca. În ţara asta pustie, care strălucește ca o agrafă, nu-s condiţii omenești de trai decât pentru girafă. Că ea întinde gâtul ei lung în vânt și paște iarbă pe Pământ. Deci, prima etapă de populare a Lunii va fi... care, ghici? Aducerea unei girafe de la cel mai apropiat circ aici. Am și adus-o eu, chiar în clipele acestea, ca să scurtăm povestea. Acum știţi ce e? Uite, mi-a venit o idee. Să rugăm frumos girafa asta să ne care într-o săptămână cele necesare pentru înfiinţarea vieţii pe Lună. Pentru că ea și așa tot seamănă cu o macara. Ce aducem mai întâi la noi? Asta vă roade acum pe voi. Trebuie să facem o listă în privinţa asta, realistă. Dintre animale vom aduce numai strictul necesar. De exemplu, lupul nu-l vom aduce, că e ... măgar! Și uite, azi o floare, mâine o privighetoare, azi un căţel, mâine un purcel, azi un ou, mîine un bou, Luna se va umple de verdeaţă, de viaţă până poimâine dimineaţă.

stei - colţ ascuţit al unei pietre a se ţine scai - a nu lăsa pe cineva în pace, a urmări. a fi vorbă-lungă - a fi vorbăreţ, plictisitor. a pălăvrăgi - a spune lucruri fără importanţă.

SĂ DISCUTĂM Textul de mai sus deși este scris în proză, este un text rimat. S-ar putea scrie în versuri, dar autorul demonstrează că genurile și speciile literare se pot îmbina și că frumosul din artă nu ţine de norme. • • •

Despre ce vorbește textul? Ce reprezintă Luna pentru copii? Are textul personaje? Care sunt acestea?

• • • • • •

La ce persoană este scris textul? Cu ce probleme se confruntă copiii? Care este rezolvarea? Cu cine sunt comparate unele animale din text? Ar fi acestea personaje pozitive sau negative? Care este tonul autorului: poruncitor, șăgalnic, familial, impunător, timid, rece, etc? (găsiţi și alte cuvinte). De ce propune să fie girafa de la circ? Cum este descrisă călătoria spre Lună?

ни ке

Explicaţi expresiile: „A veni cu căţel, cu purcel”__________________________________________________

бе

„Azi un ou, mâine un bou” __________________________________________________

уџ

REŢINEŢI

за

Scriitorii contemporani sciu adesea îmbinând genurile și speciile literare ca o formă nouă, modernă de scriere, înlăturînd graniţele stricte dintre genuri și specii.

• • •

Încercaţi să identificaţi în primul alineat versurile care rimează și apoi transcrieţi-le ca pe o poezie. Găsiţi în text indici spaţiali și temporali și faceţi legătura cu textul. Scrieţi o compunere referitoare la călătoria voastră spre Lună (ce aţi lua cu voi, de ce, cum vă pregătiţi...) și scieţi impresiile și comentariile voastre în drum spre Lună. Inventaţi titluri de volume de poezii.

За во

•

DISTRAŢI-VĂ ÎNVĂŢÂND

Petar Kočić (1873 - 1916), scriitor din Bosnia. A făcut școală în Sarajevo, Belgrad și apoi la Viena unde a studiat limbile slave. Operele sunt satirice, iar elemental de bază, și inspirator a fost lupta împotriva asupririi. A scis poezii, proză scurtă și nuvele.

IABLAN Petar Kočić

За во

за

уџ

бе

ни ке

Se înserase de mult. Pe miriștea de pe o colină din preajma satului, Luio se ghemuise sub o hăinuţă. Nu i se zărea decât faţa pistruiată cu ochii mari, verzui și câţiva cârlionţi de păr bălai pe frunte. La câţiva pași, în preajma lui, paște Iablan. De când a început căldura dogoritoare, Luio îl paște, seară de seară, pe Iablan al său, până târziu în noapte. De două ori pe săptămână îi dă sare. Și merindea și-o împarte cu el în două. El îl iubește pe Iablan, fiindcă Iablan este taurul cel mai puternic din toată împrejurimea. Luio se mândrește cu el. Pe ceilalţi văcari și pe taurii lor îi urăște cu îngâmfare. Împreună cu Iablan nu i-ar fi teamă să petreacă o noapte întreagă chiar nici în mijlocul cimitirului. — Dar ce se va întâmpla mâine! - Luio tresări ca din somn, își aruncă hăinuţa de pe sine și ochii îi sclipiră de emoţii. El se ridică, se apropie de taur și începu să-l mângâie, să-l dezmierde și să-l alinte: — Să mi te saturi cât mai bine, Iabo al meu, să mi te saturi. Paște, taică, cu toată inima... Numai mâine! Dragul meu, iubitul meu Iabo, numai mâine! În glasul ușor răgușit al lui Luio vibra o mustrare duioasă și blândă. Taurul zvârli, după obicei, din coadă și îl atinse ușor pe Luio peste faţă.

Nicolae Grigorescu - Pe valea Doftanei

за

уџ

бе

ни ке

— Pe mine mă lovești, Iabo? îl întrebă dojenitor. — Uite-acum o să plâng. El se îndepărtează puţin și se preface că plânge. Iablan își ridică capul. — Nu, nu, Iabo! Eu glumesc. Nu m-ai lovit tu pe mine... Te rog, pentru Dumnezeu, să nu te superi imediat pentru orice fleac! Hai să ne pupăm! Se sărutară. Luio își luă hăinuţa în spate și se tolăni iarăși pe iarba umedă, continuându-și visul despre ziua următoare. În ziua următoare, Iablan al său urma să-l înfrunte pe taurul împărătesc, Rudonea. Îl rugă pe primarul satului să-i îndeplinească dorinţa. Și oamenii mai înaintaţi în vârstă l-au rugat pe primarul satului la fel de stăruitor să-i îndeplinească dorinţa lui Luio. — Măi, oameni buni, să știţi că nu mi-e totuna, e vorba de un taur împărătesc! Dar să știţi că eu voi trimite cerere. Și dacă acolo la împărăţie vor hotărî ca cei doi tauri să se lupte, așa va fi, - nu voi avea nici eu nimic împotrivă, iar dacă lucrul acesta nu va fi hotărât – e ca și cum nici n-ar fi fost nimic! E bine așa, fraţilor? — Așa e, primarule. Numai să te ţii de vorbă și să nu te temi! Cererea fu trimisă și primarul primise în curând răspunsul: se permite. Mâine e sărbătoare, Schimbarea la faţă și ziua de naștere a împăratului. În preajma casei primarului, mâine se vor înfrunta Iablan și Rudonea. Despre această înfruntare Luio visează treaz. Acu îl vede pe Iablan căzând, împuns și răsuflând greu; acu îl vede împungându-l pe Rudonea și înfruntându-l trufaș, pe câmpul de bătălie. Aude cum Iablan rage puternic de răsună dealurile. Începu să cânte apăsându-și, ca păstorii din părţile locului, mărul lui Adam cu degetul:

За во

Taur mare, taur mic! Cel mai mic e mai voinic Decât ăla coșcogea! Uite-așa și iar așa: Vine bou și pleacă vacă, Văcarul ce să mai facă, Și prin grajduri văcăriţa, Și la strungă strungăriţa?! ...................................

— Iabo-al meu, ţie ţi-e frig? - îngăimă Luio de sub hăinuţă. Iablan paște, tace mâlc, nu răspunde. Luio se scoală, îl mângâie, scoate din stog doi snopi de grâu, îi așază dinaintea taurului și se culcă lângă el. După o îndelungată frământare între vis și realitate, îl înșeală somnul. După ce își mâncă grâul, se culcă și Iablan lângă tovarășul său cel mai bun.

За во

за

уџ

бе

ни ке

O tăcere adâncă, îngrozitoare. Prospeţimea umedă a nopţii cuprinde toată împrejurimea. Un vânt ușor adie peste casele înșirate într-un semicerc nesfârșit la poalele muntelui. Acoperișurile învăluite în mușchi abia își mai arată conturul, scutite de pruniștile verzi care se scaldă în clarulde-lună. Numai pe ici și pe colo lucește câte un acoperiș nou. Satul își doarme somnul liniștit și dulce ca un pui de muntean viguros, sănătos și trufaș, bine alăptat și legănat de maică-sa. *** Soarele se ridica ușor de după vârfurile munţilor, care moţăiau încă osteniţi în lumina din ce în ce mai limpede a zorilor de zi. Încă o clipă și toată împrejurimea se va scălda în lumina cea plină de strălucire! Totul vibrează și se prelinge. Numai acolo, în depărtare, la poalele munţilor, prin luminișuri, licărește un albastru întunecat de valuri de ceaţă. Totul se trezește, se ridică, totul fumegă ca sângele înfierbântat, inspirând putere și prospeţime. — O, s-au revărsat zorii de ziuă! bolborosi Luio și se întinse, frecându-și ochii privind de jur împrejurul său. Iabo, frate, de ce nu m-ai trezit mai devreme? Iablan s-a sculat dis-de-dimineaţă și s-a săturat de păscut. Luio se bucură nespus de mult când văzu pântecele umflat al lui Iablan. — Ei, frate, dacă te-ai săturat atât de bine, iată să te și îndulcești! Zise vesel Luio și aruncă câţiva snopi de grâu înaintea taurului. Iablan îi mîncă. Se îndreptară spre casa primarului. Ciorile zburau de prin păduricile de prin împrejurimi și se așezau pe porumbiștile care începură să lege boabe. Paznicii le goneau! Momâile de pe îngrăditurile porumbiștilor sclipeau de lumină. Se mânau vitele la păscut. Gălăgie și strigăte în toate părţile. Luio mergea îngândurat pe urma lui Iablan. Se adâncise în gânduri. Nu aude nici gălăgie și nici freamătul care cuprinde împrejurimea. Se gândește la Iablan și la lupta lui cu taurul împărătesc. Deodată tresări ca și cum și-ar fi adus aminte ceva. Își întinse bine degetul mare și degetul mic al palmei și începu să-și măsoare băţul: — Iabo îl va împunge pe taurul împărătesc – nu-l va împunge; – îl va împunge – nu-l va împunge; – îl va împunge – nu-l va împunge; îl va împunge! – strigă Luio și ochii începură să-i lucească puternic de o bucurie enormă. Se puse să-l sărute și să-l îmbrăţișeze pe taur cu toată bucuria. — Așa e, Iabo al meu, că tu-l vei împunge pe taurul împărătesc? Chiar dacă e împărătesc! Ce-ţi pasă ţie, dragul meu drăgălaș Iabo, dacă e împărătesc? Nu-i așa? De, spune-i lui Luio al tău! începu să-l alinte cu însufleţire. Din vorbă în vorbă, Luio ajunge cu Iablan al său lângă casa primarului unde se adunase deja lume multă. Era sărbătoare, nu se lucra și oamenii se adunaseră să mai schimbe o vorbă și, ca niște munteni, să asiste la lupta taurilor care e una dintre plăcerile lor cele mari.

За во

за

уџ

бе

ни ке

Când îl zări pe taurul împărătesc, Rudonea, Luio simţi că i se strânge inima. I se părea îngrozitor de puternic: și mai gras, și mai mare decât Iablan. — Iabo, fratele meu, dacă astăzi vei pieri în luptă, să nu-ţi pară rău de mine! Luio oftă adânc, se apropie de taur și, ferindu-se de ochii oamenilor, începu iarăși să-și măsoare băţul cu palma. I se arătă că Iablan va învinge și faţa lui se însenină. — Te speriași, micule? — Tu, băiatule, să n-ai nicio teamă. Taurul tău e neîntrecut când se bate în duel! îl îmbărbătă un om mic de statură. — Nu am eu nicio teamă! zice Luio cu încredere în sine. — Zău, micule, mi se pare că vei începe să smiorcăi când Rudonea îl va împunge pe sărmanul tău Iablan și-i va scoate maţele cu coarnele! îl speria paznicul de câmp. Să știi că m-am săturat până-n gât de el. — E, ce-o să fie- vom vedea, nene paznicule! Îi răspunse Luio trufaș și plin de mândrie. — Nu trăncăniţi degeaba, oameni buni! Să se tragă la o parte copiii și femeile! Răcni primarul cu voce oficială. Mânaţi taurii pe câmpul acesta din preajma îngrăditurii. Mânară taurii. De jur împrejur lumea toată se porni. Taurii începură să se adulmece, ca și cum ar face cunoștinţă. — Pune-l pe fugă, Iablane! — Pune-l pe fugă, Rudonea! Taurii începură să scoată răgete, să scormonească pământul cu copitele dinainte, legănându-se, umflându-se și pufnind pe nări până când nu-și încleștară coarnele. Ce mai freamăt, ce mai ţipăt! Sub greutatea lor, pământul bubuia și se făcea pulbere. Luio se înfioară. Toţi nervii lui sunt încordaţi. Și-a holbat ochii mari, verzui, și nici nu mai clipește. Urmărește orice mișcare și orice lovitură răsună puternic în inima sa agitată. S-a strâns ca un ghem, s-a aplecat - dacă ar putea, l-ar ajuta pe Iablan al său. Deodată privirea i se întunecase și el vedea ca printr-o pânză deasă că în faţa sa se mișcă ceva repede încoace și încolo și se întoarce. Rudonea se năpusti asupra lui Iablan cu toată puterea. Iablan, un viclean neîntrecut în duel se făcu pasămite că cade pe genunchele piciorului drep din faţă, astfel că își înfige coarnele în grumajii lui Runonea, sub bărbie. — Săriţi, oameni, că-mi omoară taurul! Ţipă primarul speriat. Din grumajii lui Rudonea ţâșni un șiroi de sânge. Luio începu să cânte ca păstorii din părţile locului, apăsându-și mărul lui Adam cu degetul ca să-i fie vocea tremurătoare. Iablan stătea mândru pe câmpul de luptă și răgea, iar piscurile munţilor răsunau puternic.

DIN VOCABULAR míriște - teren agricol pe care au rămas, după recoltare, părţile inferioare ale tulpinilor de cereale păioase sau ale altor plante cultivate. trufíe - atitudine dispreţuitoare și arogantă, plină de mândrie și de înfumurare; semeţie, îngâmfare, aroganţă. viguros - puternic duel - luptă dintre două persoane. a adulmeca - a cerceta, mirosi.

SĂ DISCUTĂM

ни ке

Lupta dintre cei doi tauri nu este una obișnuită. Prin mijlocirea celor doi tauri, este scoasă în evidenţă lupta împotriva asupririi - a oamenilor simpli și a puterii austriece. Ca și în basme, binele întotdeauna învinge răul. Cei sinceri și mai slabi reușesc prin diferite mijloace proprii să izbândească.

бе

REŢINEŢI

за

уџ

Deoarece noţiunile abstracte precum libertatea, cinstea, omenia, asuprirea ... sunt redate prin faptele concrete ale unor mijlocitori (animale, plante, obiecte), pentru a scoate în evidenţă tema dorită, aceste creaţii literare sunt alegorice. Amintiţi-vă că și fabulele sunt creaţii alegorice.

• • • • • • • •

За во

În textul de faţă sunt prezente elemente statice (de liniște, când nu se întâmplă prea multe lucruri) și elemente dinamice (acţiunea este în plină desfășurare). Cum este relaţia dintre Luio și Iablan? Scoateţi toate caracteristicile lui Iablan în caiet. De ce cere Luio să se lupte cei doi tauri, care este intenţia lui? Scoateţi frazele care vi se par frumoase, interesante. Ce este personificarea și unde avem în text elemente de personificare? Ce zi au ales pentru duel și de ce? Cum este descrisă scena în momentul duelului? Determinaţi care este planul static și care dinamic.

Ștefan Octavian Iosif (1875-1913) poet și traducător, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români. Studiile liceale le face la Brașov și Sibiu. Realizează pasteluri de o rară frumuseţe. Se inspiră din trecutul poporului și cântă plaiurile românești.

FURTUNA Ștefan Octavian Iosif Abia o creangă s-a mișcat, Și-n freamăt lung, neașteptat, Lumina-n zări se stinge... Un roi de frunze joacă-n drum – Tot codru e-un vârtej acum, Și eu pornesc a plânge...

бе уџ

Alerg în jos, alerg în sus: Am rătăcit, și urme nu-s Oriîncotro m-aș duce! Un fulger! – repede mă-nchin... Ah, mii de duhuri negre vin Și vor ca să m-apuce...

за

Grivei, tovarășul meu drag, Nerăbdător așteaptă-n prag S-azvârl în colţ ghiozdanul... I-e dor ca s-o pornim haihui: Mă dau mai bine-n partea lui, Că nu e mai tot anul!

ни ке

A venit albastrul mai! Flori în grădină, flori pe plai Și flori la pălărie! Stau ca pe spini, stau ca pe foc! E timpul numai bun de joc Și bun de ștrengărie...

За во

O șterg de-acasă frumușel: Grivei cu mine, eu cu el, Și satu-n colb se-neacă... Intrăm în codru, și Grivei A-nnebunit de vesel ce-i: Mă mușcă, sare, joacă...

Dă spaimă-n vrăbii, latră-n vânt, Își face mendrele; eu cânt, Și codru lin răsună... Pe sus trec leneș nouri grei Noi nici nu ne gândin la ei, Și doar aduc furtună!

Eugeniu Voinescu - Furtuna pe mare

Cad în genunchi, prins de fior... Răzbubuind din nor în nor, Un trăsnet se descarcă! Zic Tatăl nostru, și Grivei Se uită ţintă-n ochii mei: Și el se roagă parcă...

Dar iată! Cât ne-am închinat, Un colţ de cer s-a luminat, Și codru-i plin de soare... Ieșim voioși la câmp deschis Și-mi pare că a fost un vis Furtuna trecătoare!...

SĂ DISCUTĂM

За во

за

уџ

бе

ни ке

În poezia “Furtuna” de Şt. O. Iosif este redată o trăire sufletească a unui băiat ademenit de frumuseţile unei zile frumoase şi imprevizibile de mai. Ademenit de natura plăcută cu flori: flori în grădină, flori pe plai/ și flori la pălărie! găsește că ar fi o zi minunată pentru joacă. – Care este tovarășul său de joacă? Cum se simt cei doi? Cât de repede ajung în codru? Fermecaţi, cei doi se zbenguie prin codru, cu nepăsarea tinereţii, fără să ia seama la vitregiile naturii: ,,Pe sus trec leneş nouri grei/ Noi nici nu ne gândim la ei”. O furtună de vară, sugerată printr-o alternanţă de imagini vizuale şi auditive le curmă brusc veselia şi-n inimă se cuibăreşte pentru un moment teama. Copilul începe să se roage şi se produce minunea: lumina biruieşte asupra întunericului: ,,Un colţ de cer s-a luminat, / Şi codru-i plin de soare…” Totul trece şi voioşia apare din nou pe faţa copilului.

DISCUTAŢI: • • • • •

Enumeraţi ce tot fac în pădure cei doi; băiatul și Grivei. Care sunt cuvintele din care se vede că cei doi sunt fericiţi? În ce strofă avem o imagine vizuală a furtunii? Ce se petrece în natură? Ce face băiatul în momentele strașnice? Sub ce formă este scrisă poezia „Furtuna”? Din câte strofe e alcătuită? Cum se numește strofa alcătuită din șase versuri? Găsiţi antonime pentru: foc

frumos

plin

deschis

voios

trecător

Mark Twain (1835 – 1910), este pseudonimul lui Samuel Langhorne Clemens, scriitor american. Dealtfel, „Mark Twain” este o expresie a marinarilor întrebuinţată cu sensul „marchează doi stânjeni”, pentru ca apa să fie destul de afundă ca să treacă vapoarele. Este cunoscut prin romanele: „Aventurile lui Tom Sowyer”, „Aventurile lui Hackleberry Finn”, „un hoinar în străinătate”, „Viaţa pe Mississippi”, „Prinţ și cerșetor”, „Un yankeu la curtea regelui Arthur”.

ни ке

PRINŢ ŞI CERŞETOR Mark Twain

уџ

бе

(fragment) Povestea are loc la Londra. În aceeași zi s-au născut doi băieţi; unul sărac, fără de casă, maltratat de tată și bunică, iar celălalt, la palat. Viaţa diferită pe care o duc cei doi copii, într-o zi ia cu totul o altă întorsătură. Copilul cel sărac, Tom ( își închipuia de multe ori că e prinţ), își dorește nespus de mult să ducă o viaţă mai bună, să nu mai fie mânat să cerșească. Într-o zi, se apropie printre mulţimea de oameni măcar să-l vadă o dată pe prinţ, lipindu-și faţa de grilajul curţii palatului. El va fi azvârlit și lovit de un gardian. La toate acestea, adevăratul prinţ reacţionează:

за

Fragment din capitolul al II-lea

За во

— Cum îndrăznești să maltratezi, astfel, în prezenţa mea, pe acest micuţ sărman! Cum îndrăznești să ridici mâna asupra unui supus al Regelui, tatăl meu, fie acela, cât de mic? Să se deschidă poarta și să intre. Atunci se văzu cât de nestatornică e mulţimea. Pălării și șepci, zburară în aer... Din toate piepturile izbucni strigătul: „Trăiască Prinţul de Galles!” Santinelele prezentară armele, porţile se întoarseră în ţâţâni. Micul principe - parodie din Offal Court, se repezi, cu zdrenţele în vânt, spre adevăratul prinţ de Westminster, căruia îi întinse mâna. — Pari obosit și înfometat, îi zise Eduard Tudor. Ţi-au făcut rău. Vino cu mine.[...] Bartolome Esteban Murillo Băieţii mănâncă fructe

За во

за

уџ

бе

ни ке

— Cum te numești, micuţule? — Tom Canty, vă rog, Alteţă. — Curios nume! Unde locuiești? — În oraș, Alteţă. În Offal Court, la capătul lui Pudding Lane. — Offal Court? Caraghios nume și ăsta! Ai părinţi? — Părinţi? Da, Alteţă, am tată și mamă; apoi am și bunică; dar n-o iubesc, Dumnezeu să mă ierte, pe urmă, am două surori gemene, Bet și Nan.[...] — Toţi părinţii se aseamănă, pare-se. Al meu n-are nici el atitudine prea tandră. Are mână grea când lovește; dar pe mine nu mă bate. E adevărat că mă ţine în vorbe aspre.[...] Dar vorbrște-mi de Offal Court, se petrece acolo? — Oh! Da, bine de tot când nu îţi este foame. E teatru de păpuși și pe urmă sunt maimuţele: sunt așa de caraghioase și bine dresate! Apoi se joacă piese în care se trag focuri de arme: se bat și toată lumea este omorâtă. Să vezi ce frumos este și toate acestea nu costă decât o para, dar n-ai întotdeauna o para, căci e greu de câștigat bunul meu senior. — Și apoi? — La Offal Court în joaca noastră noi ne luptăm cu bastoanele cum fac cei ce se exercită. — Prinţul deschisese ochii mari. — E adevărat, asta trebuie să fie foarte distractiv. Și pe urmă? — Și pe urmă, sunt alergările pentru a vedea care sosește primul. — O! Cât mi-ar plăcea și mie! Și apoi? — Și apoi, Alteţă, vara intrăm în apă, înotăm în canale și în Tamisa; apoi scufundăm pe alţii în apă, aruncăm apă pe ei, în plină faţă, strigăm, sărim, ne dăm peste cap și pe urmă... — O! Aș da regatul tatălui meu pentru a vedea aceasta măcar o dată. Și pe urmă? — Jucăm, cântăm în jurul Pomului de Mai, în Cheapside. Ne jucăm în nisip. Facem grămezi mari și ne îngropăm. Și după aceea sunt plăcintele de noroi. O! Noroiul, nu e nimic mai plăcut; ne bălăcim și ne tăvălim prin noroi. — Taci, odată, mă faci să-mi lase gura apă. Dacă aș putea! O! Dar măcar numai o dată, o singură dată, să mă îmbrac ca tine, să alerg cu picioarele goale, să tropăi, să mă rostogolesc în noroi, fără ca nimeni să mă împiedice, fără ca nimeni să-mi zică ceva, mi se pare că aș sacrifica coroana. — Și eu, vai! Dacă aș putea măcar o singură dată, numai o singură dată să fiu frumos ca dumneavoastră, să fiu... — Ai vrea?... S-a făcut... Scoate-ţi zdrenţele și îmbracă-te cu hainele mele frumoase. Nu va fi decât o bucurie de moment; dar eu voi fi atât de mulţumit! Haide repede, ne vom distra fiecare în felul nostru și vom face schimbul înainte de a veni cineva. Câteva minute după aceea micul prinţ de Galles îmbrăcase straiele lui Tom și micul prinţ al săracilor era gătit cu splendidul costum regal.

За во

за

уџ

бе

ни ке

Unul lângă altul, se priviră amândoi în faţa unei oglinzi mari și, o! Miracol: s-ar fi putut spune că nicio schimbare n-avusese loc. Se priviră unul pe altul, se oglindiră unul în celălalt, apoi din nou se priviră unul pe altul. La sfârșit, prinţul, încurcat, rupse tăcerea. — Hai? zise el, ce ţi se pare? — Ah! Rog pe Alteţa voastră să nu mă oblige a răspunde. — Nu îndrăznești; ei, bine, voi îndrăzni eu! Tu ai părul meu, ochii mei, vocea mea, gestul meu, talia mea, înfăţișarea mea, figura mea, trăsăturile mele. Dacă am fi goi amândoi, nu există om care ar putea să spună că tu ești Tom Canty sau eu Prinţul de Galles, ori invers. Acum când am hainele tale mi se pare că simt loviturile ce ţi-a dat această brută de soldat. Arată-mi mâna, nu este amorţită? — O! Nu e nimic...Alteţa voastră știe că sărmanul soldat... — Taci! Este o rușine, o cruzime! strigă micul prinţ bătând în parchet cu piciorul său gol. Dacă regele... Nu te urni de aici până nu mă întorc. Așa vreau eu. El puse repede mâna și ascunse un obiect, fără îndoială, de mare importanţă, care se găsea pe masă, apoi o luă spre poartă și alergă traversând curţile palatului, în zdrenţe, cu faţa îmbujorată, cu ochii scânteietori. Ajuns la poarta cea mare, el apucă de bare și încercă să deschidă. — Deschideţi, deschideţi poarte! Soldatul care maltratase pe Tom se grăbi să se supună, dar cum prinţul trecea pragul porţii aproape sufocându-se de o mânie regală, soldatul, cu o lovitură puternică aplicată după ureche, îl trimise de-a berbeleacul în stradă și zise: — Na, sămânţă de cerșetor, fiindcă ai făcut să mă certe Alteţa Sa regală. Lumea hohoti în râs. Prinţul se sculă și cu mândrie strigă la santinelă: — Sunt prinţul de Galles. Persoana mea este sfântă și vei fi spânzurat pentru că ai pus mâna pe mine! Soldatul, prezentând arma cu baionetă, strigă batjocoritor: — Salut, pe graţioasa Voastră Alteţă Regală! Apoi răutăcios: — Ia-o la picior, cerșetor murdar! Atunci, lumea batjocoritoare înconjură pe sărmanul prinţ și îl împinse până în josul străzii sub vuietul și strigătul: “Faceţi loc, Alteţei Sale Regale! Loc Prinţului de Galles.” De aici încep necazurile adevăratului prinţ. A trecut prin multe momente grele și viaţa i-a fost în pericol. Nu a simţit gustul libertăţii și nici joaca zburdalnică a copiilor pe care o căutase. (citiţi romanul în întregime)

—

nestatornic, ă - schimbător, inconstant, necredincios. santinélă - militar sau grup de militari care asigură paza unui obiect; gardă; strajă. parodie - imitaţie neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original. para - ban de valoare mică. regat - stat condus de un rege; monarhie. brută - om foarte brutal, agresiv.

ни ке

baionetă - armă albă în formă de sabie scurtă, care se poate fixa la ţeava puştii militare.

SĂ DISCUTĂM

за

уџ

бе

Romanul „Prinţ și cerșetor” demască vremurile grele de la jumătatea secolului al XVI-lea, viaţa grea, asuprirea copiilor și folosirea lor ca instrument de a câștiga vreun ban pentru a supravieţui, aceștia fiind mânaţi să cerșească. Bătăile frecvente, zilele și nopţile nemâncate, hainele zdrenţuite și speranţa într-o viaţă mai bună era tot ceea ce avea băiatul Tom Canty. Tom locuia în apropierea Podului Londrei, într-un cartier sărăcăcios, murdar și plin de beţivi. Casa în care trăia era o casă cu chirie. Trăia alături de părinţi, două surori gemene și bunică. Tatăl și bunica sa erau doi „demoni” cu sufletul hain și niște beţivani aroganţi și nemiloși care le dădeau copiilor palme, pumni și cuvinte urâte în loc de educaţie, dragoste și hrană. În acea casă locuia și un preot care îl invăţa pe Tom să citească, să scrie și l-a mai învăţat și puţină latină, dar, îi spunea și tot felul de povești despre prinţi și eroi. Zi după zi Tom își dorea din ce în ce mai mult să devină prinţ și a început să aibă un vocabular mai elegant și sofisticat. În fragmentul de mai sus aţi făcut cunoștinţă cu întâlnirea celor doi copii, ambii dornici de o schimbare în viaţă. Tom își dorea o siguranţă și liniște sufletească, iar prinţul își dorea o viaţă liberă, fără obligaţii și protocoale, o societate în care s-ar fi jucat cu tălpile goale în nisip și noroi. După schimbul de haine, ei încearcă să trăiască o altă viaţă, cu alte maniere. Prinţul a ajuns printre hoţii și haimanalele din clanul de hoţi ai ,,tatălui” său. El a petrecut câteva zile printre ei și a fost obligat să cerșească, să fure și a fost supus la tot felul de torturi. Cu foarte mult noroc, prinţul a fugit și în loc să dea de libertate și joacă, dă doar de necazuri. În roman apar mai multe personaje, unele pozitive, altele negative, apar diferite situaţii și încurcături care trebuie rezolvate. În sfârșit, după multe peripeţii, totul se rezolvă și se termină cu bine.

За во

—

DIN VOCABULAR

REŢINEŢI Romanul este cea mai amplă specie a genului epic care oferă o imagine largă a realităţii. Acţiunea este complexă, dispusă pe mai multe planuri narative. Personajele sunt numeroase, iar spaţiul și timpul ocupă un loc aparte, acestea schimbându-se pe mai multe planuri.

RĂSPUNDEŢI LA ÎNTREBĂRI: Cum se numesc personajele principale și în ce fel de familii trăiesc? Sub ce împrejurări se întâlnesc cei doi băieţi și despre ce își vorbesc? Cum se comportă gardianul? Ce fel de cuvinte întrebuinţează? La ce se referă prinţul când zice că îi lase gura apă? Unde se întâmplă acţiunea și când? Ce mijloace de expunere sunt folosite în acest fragment?

ни ке

1. 2. 3. 4. 5. 6.

бе

JOACĂ-TE ŞI ÎNVAŢĂ

За во

2 3 4 5 6 7 8 B

100

за

уџ

Răspunde corect la întrebări și scrie răspunsul în careuri orizontal, iar pe axa A-B vei primi răspunsul la întrebarea: - Ce au copiii pe lângă obligaţii? 1. Mod de expunere care constă în convorbirea dintre două sau mai multe personaje. 2. Cea mai amplă specie a genului epic. 3. Figură de stil prin care se atribuie unele calităţi substantivelor sau verbelor într-un text literar (pl.) 4. Ce își dorea Tom să devină? 5. Numele adevăratului prinţ. 6. Sinonimul cuvintelor: înjosire, jignire, supunere sau substantivizarea verbului a umili. 7. Stat condus de un rege. 8. Ager (la minte), deștept, iscusit, priceput, sprinten.

George Coșbuc (1866 – 1918) – „poetul ţărănimii” cum mai este numit, a reușit să creeze, prin versurile sale un univers poetic original, o monografie a satului transilvănean prin imagini artistice auditive și imaginare. A fost traducător și publicist. Din volumele sale de poezii amintim: „Cântece de vitejie”, „Fire de tort”, „Balade și idile”. Temele sale preferate sunt: universul satului românesc și istoria naţională.

NOAPTE DE VARĂ

ни ке

George Coșbuc Muncitorii s-au culcat. Liniștea-i acum deplină Și-a-nnotat.

уџ за

За во

Cu cofiţa, pe-ndelete, Vin neveste de la râu; Și, cu poala prinsă-n brâu, Vin cântând în stoluri fete De la grâu.

Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaiţele-au murit, Și prin satul adormit Doar vrun câine-n somn mai latră Răgușit.

Care cu poveri de muncă Vin încet și scârţâind; Turmele s-aud mugind, Și flăcăii vin pe luncă Hăulind.

бе

Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiș; Zboară mierlele-n tufiș Și din codri noaptea vine Pe furiș.

De la gârlă-n pâlcuri dese Zgomotoși copiii vin; Satul e de vuiet plin; Fumul alb alene iese Din cămin. Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat, Ioan Isac - Impresie Apus de soare

101

Dintr-un timp și vântul tace; Satul doarme ca-n mormânt Totu-i plin de duhul sfânt: Liniște-n văzduh și pace Pe pământ.

Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad; Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad.

Numai dorul mai colindă, Dorul tânăr și pribeag. Tainic se-ntâlnește-n prag, Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag.

ни ке

Iat-o! Plină, despre munte Iese luna din brădet Și se nalţă,-ncet-încet, Gânditoare ca o frunte De poet.

бе

DIN VOCABULAR

За во

за

уџ

miérlă, e - pasăre migratoare cântătoare, de talie mică, cu cioc galben și cu penaj negru la mascul, iar la femelă cu cioc și penaj brun. lúncă, ci -porţiune inundabilă de teren, situată de-a lungul unei ape curgătoare și caracterizată printr-o vegetaţie specifică; pădurice situată pe malul unei ape; zăvoi. hăulí – a chiui, a răsuna. gârlă, e - apă curgătoare cu debit mic; râu mic; braţ mic al unui râu. pâlc, uri - grup mic, neorganizat (de oameni, de păsări, de plante etc). opáiţ, e - lampă primitivă constând dintr-un fitil, introdus într-un vas umplut cu ulei sau cu untură. vad, uri - curs, matcă, scursură, vale.

Noaptea de vară este constituită dintr-o succesiune de tablouri. Poezia începe cu o privelişte a naturii, cu amurgul plin de farmec în care totul se pregăteşte pentru o noapte plăcută; zările strălucesc în luminiş, iar mierlele zboară-n tufiş. Imaginile se extind spre sat, iar percepţia este auditivă, în alte tablouri; se aud carele scârţâind de povara roadelor, mugetul turmelor ce se îndreaptă spre sat, flacăii hăulind pe luncă, apoi nevestele, cu cofiţa la râu, şi fetele, cu poala-n brâu ce vin cântând „în stoluri”. Satul e zugrăvit în datinele îndeletnicilor obișnuite înserării; fiecare element sugerează rosturile gospodărești, până se așează noaptea peste satul adormit. Tablourile sunt pline de farmec în mișcarea ce se stinge odată cu lăsarea nopţii. Impresia de liniște, de calm nocturn e admirabil sugerată în ultimele versuri: „Dintr-un timp și vântul tace / Satul doarme ca-n mormânt / Totu-i plin de duhul sfânt: / Liniște-n văzduh și pace / Pe pământ. Și pentru că ar fi prea simplu să se termine în liniște noaptea de vară, totuși se mișcă ceva - dorul veșnic și pribeag ce se-ntâlnește tainic în prag, dorul și dragostea tinerească.

102

Textul redă sentimentele autorului referitoare la o noapte de vară, în care totul pare frumos, ca într-o poveste. Totul e idilic (câmpenesc, rustic, singuratic, pastoral) și plastic, cu multe detalii care înfrumuseţează tabloul. Poetul folosește epitete și comparaţii (vezi ce sunt acestea la explicaţiile de la pastelul Iarna de Vasile Alecsandri).

REŢINEŢI

ни ке

Pastel se numește poezia lirică în care este zugrăvit un colţ din natură. În orice pastel predomină descrierea, prin care autorul își exprimă sentimentele și gândurile sale. În literatura română pasteluri au scris: Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Șt.O. Iosif, Duiliu Zamfirescu ș.a.

За во

за

уџ

бе

O poezie poate fi scrisă pe strofe. Strofa este o alcătuire de unul sau mai multe versuri. Strofa alcătuită dintr-un singur vers se numește monostih. Distih se numește strofa alcătuită din două versuri. Terţină sau terţet este strofa alcătuită din trei versuri. Catrenul este strofa alcătuită din patru versuri. Cvintetul sau cvinaria (strofa conţine cinci versuri). Sextina este strofa alcătuită din șase versuri. Septima - strofa de șapte versuri. Octetul este strofa din opt versuri. Urmează nona, decima, undecima, duodecima. Poeziile care nu sunt organizate pe strofe se numesc astrofice.

EXERCITARE • • • • • •

Despre ce vorbeşte textul de mai sus? Ce figuri de stil întâlnim în text? Subliniază-le şi explică-le. Care este structura acestui pastel, cum este organizat? (strofă, ritm, picior metric, rimă). Găsiţi în text tot ce se mişcă şi cine conturbă liniştea. Cu ce este asemuită luna? Ce semne de punctuaţie sunt folosite? Ce impresie trăim la exclamaţia poetului? Care strofe vă lasă impresii profunde?

103

ни ке

Ion Luca Caragiale (1852-1912), cel mai cunoscut dramaturg din literatura română, s-a născut în satul Haimanale, azi Caragiale, de lânga Ploiești. Fraţii tatălui său erau actori, oameni de teatru, astfel că în familia lui Caragiale exista o temeinică tradiţie a dragostei și preocupării pentru teatru. El urmărește neajunsurile oamenilor din acele timpuri - proasta educaţie a copiilor (Vizită, D-l Goe), îi critică pe dascălii „moderni”- semiculţi (Un pedagog de școală nouă), îi caracterizează pe micii burghezi și pe funcţionarii inferiori de la sfârșitul sec.al XIX-lea și începutul sec.al XX-lea și s-a adeverit cum spunea, că: „nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult decât râsul”. Pe lângă piese de teatru (O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului) a scris nuvele, momente și schiţe.

BUBICO

бе

Ion Luca Caragiale

За во

за

уџ

Nouă ceasuri și nouă minute... Peste șase minute pleacă trenul. Un minut încă și se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aș găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, șifumează, atât mai bine! Intru și salut, când auz o mârâitură și văz apărând dintr-un paneraș de lângă cocoană capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roșii și albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-și. — Bubico! zice cocoana... șezi mumos, mamă! „Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!” Bubico se liniștește puţin; nu mai latră; își retrage capul în paneraș, unde i-l acoperă iar cocoana cu un tărtănaș de lână roșie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii și-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri și vorbesc. Bubico mârâie arţăgos. — Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru. Conductorul face un pas către cocoană, care-și caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră și chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner. — Bubico! zice cocoana, șezi mumos, mămiţo! Și-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-annebunit. Dar conductorul și-a terminat treaba și iese. [...] Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârșâitul unui chibrit: cocoana își aprinde o ţigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-aș aprinde și eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamiţa lui Bubico... Scot o ţigaretă, mă ridic și dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mișcare, și Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră și chelălăie și tușește și...

104

ни ке бе уџ За во

за

— Bubico - zice cocoana - șezi mumos, mamiţico! „Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!” zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică și mai scârboasă... Dacă aș putea, i-aș rupe gâtul. În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc și m-așez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii și am să-i trag la cap când și l-o mai scoate din paner. — Frumușel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da’ rău! — Aș! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu știţi ce cuminte și fidel este, și deștept! Ei bine! e ca un om, frate! doar că nu vorbește... Apoi către paner, cu multă dragoste: — Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!... Din paner se aude un miorlăit sentimental. — Să-i dea mama băieţelului zăhărel?... Bubico! Bubi!! Băieţelul scoate capul cu panglicuţe... Mamiţa-l degajează din ţoalele în cari dospește-nfășurat și-l scoate afară. Bubico se uită la mine și mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei: — Madam! pentru Dumnezeu, ţineti-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, și nu stiu ce-aș fi în stare... de frică... [...]

105

за

уџ

бе

ни ке

Cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de zahăr: — Cui îi place zăhărelul?... Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham! — Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel? Bubico: Ham! Ham! Și apucă bucăţica de zahăr și-ncepe s-o ronţăie... Cocoana scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi: — Cui îi place lăptic? Bubico (lingându-se pe bot): Ham! — Să-i dea mamiţica lăptic băiatului? Bubico (impacient): Ham! Ham! „Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!” Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, și lăpăie, și lăpăie, până când un pasajer se arată la ușa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se oprește din lăpăit și se pornește să latre ca o fiară, cu ochii holbaţi și mușcând în sec și clăntănind din dinţi, și tușind și... „Vedea-te-aș la Babeș, jigăraie îndrăcită!” gândesc eu, și prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă și mai infamă. Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar și bea și dumneaei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre. […]

За во

Doamna îi vorbește despre căţel cum ar vorbi cineva despre propriul copil, despre necazurile peste care dă acesta atunci când fuge de acasă la căţelușa Zambilica și ajunge în gura dulăului ofiţerului, Bismarck. Și continuă… …Ce să-l vezi?... tăvălit, leșinat și moale că o cârpă. Zic: „Vai de mine! moare băiatul!” Stropește-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!... Ce-am pătimit, numai eu știu... Două săptămâni a zăcut... Am adus și doftor. Da-n sfârșit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul? Bubico: Ham! — Să te mănânce Bismarck... craiule! — Ham! ham! Și sare de pe bancă jos în vagon și apucă spre mine. — Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că... — Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Așa e el: numaidecât simte pe cine-l iubește... — A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubește... vrea să ne-mprietenim!... Bravo!

106

За во

за

уџ

бе

ни ке

Și pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon și, întinzându-l în jos, cu multă blândeţe: — Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi! Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială și îndoinţă, apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul și-ncepe să-l clefăie. — Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie [...]Și-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în braţe. […] — Ei vezi! cum v-aţi împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubești pe domnul? da? Și Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele: — Ham! — Așa? ai trădat-o care vă să zică pe mamiţica?... craiule! Bubico: Ham! ham! — Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine... — Firește, coconită; simte cânele; are instinct. Când zic acestea, iată că trenul se oprește în Crivina. Pe peron se aud lătrături și ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului[...] „Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ţi!... vedea-te-aș mănuși!” Dar Bubico urlă mereu. - Doamnă - zic eu - rău faceţi că-l ţineti așa de aproape pe Bubico și acoperit așa în căldură, poate să turbeze... Chiar așa, aici e prea cald. Și zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe și m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binișor jos lângă mamiţa lui, și cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră că și ideile mele. — Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana. Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumușel din coadă. [...] Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe și mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba și respiră din adânc. — Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn... Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, și Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre București, zburând - la Zambilica, probabil. Măntorc cu faţa spre cocoană și, prezentându-i mânile goale, strig exasperat: — Doamnă! Un răcnet!... A-nnebunit cocoana! — Repede, doamnă, semnalul de alarmă! O duc la semnal și o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mișcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre pasajeri.

107

— Cine? cine a dat alarma? — Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leșinată. Trenul se pune din nou în mișcare. La Ploiești, cocoana s-a deșteptat din leșin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jelește, eu m-apropiu de urechea ei și, c-un rânjet diabolic, îi șoptesc răspicat: — Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada! Ea leșină iar... Eu trec că un demon prin mulţime și dispar în noaptea neagră...

ни ке

DIN VOCABULAR

уџ

бе

paneráș -coșuleţ tărtănáș - șal mic de lână canapeá ,éle -. mobilă în formă de pat lung, cu spătar și cu braţe, de obicei capitonate, pe care se poate ședea sau dormi a perforá - a supune unei operaţii de găurire; a străpunge, făcând găuri inférn - iad fiáră- animal sălbatic mare, bestie

SĂ DISCUTĂM

за

jigódie - boală infecţioasă, de natură virotică, a câinilor tineri, care se manifestă prin tulburări generale, atrofia mușchilor diabolic - de diavol; care vine de la diavol, drăcesc

За во

Acţiunea se petrece în tren. Un domn (autorul) călătorește în același compartimet cu o doamnă care are un câine pe care îl tratează ca pe un copil răsfăţat. Bubico este un câine neliniștit și enervabil prin lătratul său necontenit. Doamna își alintă căţelul prin fel de fel de cuvinte dezmierdătoare. Textul conţine replici scurte, explicaţii tot scurte, clare, precise, ca la teatru. Numărul de personaje este restrâns și este cuprins doar un moment din viaţă - călătoria cu trenul în compania unei doamne de modă nouă care are un căţel într-un paneraș și pe care-l păzește și-l dezmiardă cu zăhărel, cu bomboane, cu lăptic din pahar de unde beau amândoi...

REŢINEŢI Schiţa este o operă epică, în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune restrânsă la care participă un număr mic de personaje, surprinse într-un moment semnificativ al existenţei lor. Trăsăturile schiţei Schiţa are un caracter dramatizat, de foarte multe ori dilogurile pot fi mai importante decât naraţiunea propriu-zisă. Acţiunea schiţei se desfășoară pe o durată scurtă și are loc, în general,

108

într-un decor unic. Personajul principal este caracterizat într-o manieră stilizată, construcţia sa fiind realizată din perspectiva unei trăsături interioare dominante. „Bubico” este o schiţă. Argumentaţi de ce!

ни ке

Momentele și schiţele sunt instantanee de viaţă, mici secţiuni pe viu într-o societate. În ele Caragiale a concentrat rezultatul observaţiilor sale exercitate asupra tipurilor caracteristice ale vremii (moda, maniere tipice, vorbire stâlcită ce caracterizează oameni semidocţi, dar care vreau să se impună și să fie la modă…). Aceste specii ale genului epic au o structura dramatică, în care predomină dialogul, și care ar echivala cu indicaţiile scenice din piesele de teatru .

За во

TEMĂ:

за

уџ

бе

Răspundeţi la întrebări - Ce cuvinte stâlcite folosește autorul în această creaţie literară? - Ce fel de maniere are doamna? Ce face ea în compartiment? - Cum se comportă autorul? - Ce fel de gânduri îi trec prin cap? - Cu ce fel de cuvinte îl dezmiardă doamna pe căţel? - Explicaţi cuvintele: „ca un porumbel alb în neagra noapte”. - Răzbunarea autorului vine în final … cu semnalul de alarmă …” O duc la semnal și o-nvăţ cum să-l tragă”. Ce îi șoptește la ureche? Aţi schimba finalul? Dacă da, schimbaţi-l dar să aibă final hazliu.

Încercaţi să dramatizaţi textul sau fragmente din text. Întâmplare hazlie din viaţa lui I.L. Caragiale

Caragiale era bun prieten și de literatură dar și de pahar cu Dumitru Constantinescu, zis Teleormăneanu (Teleor) pentru că era din Teleorman, masiv ca înfăţișare, bonom, de o veselie molipsitoare, era poreclit Ţaţa. Într-o zi, Caragiale îi spune așa, hodoronc-tronc: – Ţaţo, nu știu cum naiba, că mi-a venit o poftă grozavă să beau ceva. Ce zici ? – Iancule, sunt omul tău! – Dar, mai întâi să facem o învoială. Ne oprim la o bodegă… intrăm.. și facem comanda în versuri. Plătește cel care va fi păcălit. Intrară ei, se așezară la o masă, Caragiale bate în masă și strigă chelnerul: – Chelner, dă-ne un lichior, că plătește Teleor!, dar, Teleor, cu o nemaipomenită prezenţă de spirit, răspunde mai inspirat ca niciodată: – Teleor, n-are parale, și plătește Caragiale.

109

LOCALITATEA MARCOVĂŢ, SATUL LUI MARCU CIOBANUL

За во

за

уџ

бе

ни ке

Legenda spune că denumirea așezării Marcovăţ provine de la numele ciobanului Marcu care, coborând din Carpaţi, împreună cu fraţii săi Vlaicu și Micu, s-ar fi stabilit aici, la poalele Vârșăciorului, și au întemeiat satul care-i poartă azi numele. Ceilalţi doi fraţi ai lui Marco, ciobani și ei, după ce și-au împărţit frăţește turma și câinii, au continuat mai departe. Vlaicu, fratele mijlociu, și-a oprit turma de partea cealaltă a Dealului, în Valea Cetăţii Vârșeţ. Aici și-a făcut stâna. Stabilindu-se pentru totdeauna el și urmașii săi. Micu, fratele cel mai mic, a continuat până n-a ajuns în faţa Dunelor de nisip, unde și-a făcut și el stâna. După mai mulţi ani, în apropierea ciobanilor noștri, au venit alţi ciobani. Pe urmă, mulţi au trecut la păorit. Stânele le-au prefăcut în cătune, iar cătunele în sate, care și-au primit numele primilor veniţi. Și anume, Marcovăţ după Marcu ciobanul, Vlaicovăţ după fratele mijlociu, Vlaicu, tot cioban, iar Micolinţ sau Nicolinţul de azi, după fratele cel mai mic – Micu haiducul. Acesta din urmă, conform legendei, n-a rămas mult în urma turmei. S-a făcut haiduc. El ar fi cunoscutul Micu haiducul, Puiuleţul codrilor, din frumoasele balade românești. A părăsit ţinuturile noastre, dar nu le-a uitat până la moarte, și s-a retras în Ţara Românească, unde a haiducit până la adânci bătrâneţe. Legendă culeasă de Costa Roșu

DIN VOCABULAR páur, páuri, s.m. (reg.) - ţăran, plugar cătún, cătune, s.n. 1. Grup de aşezări ţărăneşti care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat Cuvântul păorit este un regionalism (caracteristic unei regiuni, localităţi) și provine de la cuvântul paur

110

REŢINEŢI

уџ

бе

ни ке

Legendele sunt specii literare care pot fi scrise în versuri sau în proză și aparţin genului epic fiindcă se pot povesti. În legende se explică cum au luat naștere pe baza unor tradiţii sau închipuiri, denumirile unor localităţi, a formelor de relief (munţi, râuri), sau cum au dobândit anumite însușiri animalele, plantele etc. Totul pornește de la fapte reale, adevărate, mergând spre elemente fantastice, miraculoase, supranaturale. Există legende mitologice și istorice. Cele mitologice explică cum au luat naștere plantele, animalele, corpurile cerești, iar cele istorice explică diferite întâmplări din istoria unui popor, a unei localităţi unde au participat personaje atât reale cât și imaginare. Există legende populare, care s-au transmis pe cale orală, din generaţii în generaţii, suferind anumite modificări, și legende culte, care aparţin literaturii scrise. Acestea sunt povestiri închipuite de un scriitor fie că s-a inspirat din creaţia populară, fie din anumite motive de credinţă. Printre scriitorii români care au scris legende se remarcă Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Dumitru Almaș. Legende din Banatul sârbesc a cules și publicat Costa Roșu în volumul „Legende bănăţene”, apărut în 1994.

TEMĂ :

за

Citiţi și alte legende (ale florei, ale păsărilor sau legende istorice). Discutaţi cu părinţii sau bunicii voștri despre unele povești legate de localitatea voastră. Rezolvaţi careurile folosindu-vă de literele date pe diagonală

За во

ÎNVAŢĂ DISTRÂNDU-TE! Scrie răspunsurile pe orizontală L

1. 2. 3. 4. 5.

E G E

N 7.

Semnul grafic al unui cuvânt „Bucuria copiilor” nu este ziar ci... Specialist cu studii tehnice superioare din domeniul ingineriei. Sinonimul lui agale, alene, binişor, domol, încet, lin, uşurel. Carnet pe care sunt însemnate zilele, folosit pentru diferite notiţe referitoare la anumite date, acţiuni, treburi et. Specia genului epic care explică cum au luat naştere unele denumiri, sau cum au dobândit unele însuşiri animalele, plantele… Cuvânt cu sens contrar (denumirea lui). Scrie-l invers, începând de la ultima literă.

111

ни ке

Alexandru Odobescu (1834 - 1895) a fost scriitor, arheolog și om politic. A fost ministru al monumentelor și profesor de arheologie. A publicat studii de folclor și studii de istorie literară. Cea mai renumită scriere a sa rămâne însă Pseudo-kinegetikos sau Fals tratat de vânătoare, în care este descoperită imensa lui erudiţie, gustul constant, poezia delicioasă a evocării peisajului românesc, care a încântat generaţii. În Pseudo-kinegetikos, se spune că este luată în consideraţie descrierea a trei opere de artă: basmul, fragmente autobiografice și povestirea vânătorii de dropii (pasări dispărute de pe teritoriul românesc). Al. Odobescu merge în direcţia reconstrucţiei. El a evitat să strângă acţiunea în jurul unui erou, insistând asupra atmosferei, asupra naturii și este un peisagist de dimensiuni mari.

PE PLAIURILE BISOCEI

бе

(fragment din Pseudo-kyneghetikos)

Alexandru Odobescu

За во

за

уџ

Eram acum tocmai pe culmea dealurilor sub care se adăpostește, ca într-o copaie, satul Bisoca. Gata a cârmi la dreapta ca să coborâm în sat, aruncai împrejurul meu o lungă și mulţumitoare privire, voind să-mi iau astfel ziua-bună de la întinsele priveliști ale plaiului, mai înainte de a le pierde cu totul din vedere. Soarele apunea drept dinaintea noastră; cercul lui roșiatic scăpătase până pe zarea orizontului, și razele-i, calde și senine, pare că se așternuse preste tot șesul răsăritean al ţării, care ni se destindea acum sub ochi. De pe acest tăpșan culminant, de unde munţii Săcuieni cotesc spre Ţara Vrancei, tot Bărăganul, tot câmpul Brăilei, tot șesul Galaţilor, cu matca Râmnicului, cu valea Buzăului, cu lunca Siretului, toată acea lată și oablă câmpie se arăta scăldată într-o lumină gălbuie și lucioasă, ca faţa unei uriașe sinii de aur; printr-însa, liniile șerpuite ale râurilor se desprindeau ca fire creţe de beteală argintie, iar suprafaţa netedă a apelor sărate din Balta Albă și din Balta Amară oglindeau ca niște ochiuri de sticlă, ferecate în mijlocul dauritei table. În depărtarea cea mai afundată, dealurile dobrogene, tivite cu aburoasa cordea a Dunării, încingeau, ca un cerc plumburiu, acest curios tabel, al cărui aspect devenea cu totul fantastic, prin neobicinuite și metalice reflexe. Gore Mircescu - Tânăr cu turma

112

бе

ни ке

Mai aproape de noi însă, sub forme șu cu culori mai reale, se vedeau, pe vârful Bisocei și pe al Ulmușorului, mari pietroaie sure și murgi, unele grămădite la un loc, ca turme de vite adunate la repaos, altele risipite prin livezi, ca vacile când pasc pribege. Apoi, sub aceste muchii, la stânga, pământul se lăsa la vale în costișe și pripoare gradate, până se cufunda în jgeaburile mult umbrite ale Râmnicului și Râmnicelului; tot pe acolo, la locul ce se zice Între Râmnice, se zăreau încă poienile fragede și verzi ale Năculelor, adăpostite sub stâncile roșcate, care se numesc Pietrele Fetei; și, în fund de tot, înălţându-se în albăstreala înnegurată a cerului, se pierdeau culmile păduroase ale Steșicului, învelite în umbre viorii, civite și negre. Preumblându-mi ochii, când peste șesul cu străluciri și scânteie, când prin munţii cu tainice și răcoroase raze, mă așezasem pe un bolovan de piatră și, așteptând să dispară cu totul soarele, nu mă puteam sătura de asemenea priveliști, ce nouă, orășenilor, ne este dat arareori a le vedea; dar călăuzul nostru știa că noaptea are să vină iute și că scoborâșul până la sat ne va cere, prin întuneric, poate o oră și mai bine; de aceea el ne îndemnă să ne pornim îndată, și, drept mângâiere, îmi spuse că are tocmai vreme ca să isprăvească și basmul cel cu Feciorul de împărat, norocos la vânat, până vom sosi devale.

уџ

DIN VOCABULAR

За во

за

culme,i - partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; coamă; creastă;creștet; vârf; pisc copaie - vas de lemn, de formă alungită, folosit la plămăditul pâinii, spălatul rufelor, albie tăpșan - coastă a unui deal sau a unui munte; pantă, povârniș siníe, -tavă mare și rotundă de metal, întrebuinţată mai ales pentru copt plăcinte și prăjituri cordea - fâșie îngustă de material textil, folosită de femei ca podoabă în păr), panglică oblu, oáblă - (referitor la înălţimi) aproape vertical, abrupt,care se prezintă ca o linie dreaptă, fără cotituri pripor - pantă abruptă a unui munte sau a unui deal, repeziș jgheab - conductă sau canal deschis în partea superioară, făcut în piatră, într-un trunchi de copac, permiţând (prin înclinarea sa) scurgerea unui lichid, șanţ civít s.m. – culoare albastru-închis lighioană - animal sălbatic a dezgovi - a scoate găteala de pe capul miresei și a-i îmbrobodi capul cu maramă sărita - răbdarea

SĂ DISCUTĂM Fragmentul „Pe plaiurile Bisocei” din Fals tratat de vânătoare sau Pseudo-kyneghetikos, este o descriere minuţioasă a ţinuturilor muntoase, colindate de iubitori ai naturii și ai vânătorii. Pe lângă faptul că în societate se aud multe povești, multe întâmplări adevărate sau mai puţin verosimile, unii oameni trăiesc în frumuseţile plaiurilor străbătute și reușesc să ni le apropie cât mai plastic. Alexandru Odobescu este înzestrat cu acest dar. Dumnealui parcă a cuprins absolut tot ceeea ce cuprindea tabloul de acolo, de sus, de pe culmea dealurilor, de unde se vedea

113

ни ке

ca într-o copaie, satul Bisoca. Tabloul este redat în detalii: „soarele apunea drept în faţa noastră”, după care descrie cercul roșietic cu razele ce se așterneau pe șesul răsăritean al ţării, cu munţii Săcuieni ce cotesc spre ţara Vrancei, Bărăganul, câmpul Brăilei, șesul Galaţilor, valea Buzăului, Râmnicul și multe alte locuri pitorești, după care descrie ce se află mai aproape: „mai aproape de noi însă, sub forme și culori mai reale... se vedeau mari pietroaie sure și murgi”, pe care le compară cu turme grămădite de vite adunate la repaos, iar altele risipite prin livezi...” În acest tablou apar multe epitete; și simple (întinsele priveliști ) și duble (privire lungă, mulţumitoare), multiple (umbre viorii, civite și negre), cuvinte care arată locul, forma, culorile, folosește enumeraţii, repetiţii, inversiuni (daurita tablă - tablă daurită) - element caracteristic poeziei, comparaţii.

REŢINEŢI

Atunci când într-o operă literară avem o descriere în proză sau versuri în care e înfăţișată o priveliș-

бе

te, un spect al unui colţ din natură privit dintr-un anumit punct și care ne emoţionează, spunem

Scoateţi din text comparaţiile:

За во

•

EXERCITARE

за

уџ

că este vorba de un TABLOU. La realizarea cât mai exactă a unui tablou, folosim cît mai multe figuri de stil și cuvinte care să ne stârnească imagini vizuale.

Se adăpostește (satul Bisoca) ca .................................................................................................... Câmpia se arătase scăldată într-o lumină gălbuie și lucioasă ca ............................................. .............................................................................................................................................................. Liniile șerpuite ale râurilor se desprindeau ca ........................................................................ Suprafaţa apelor din Balta Albă se oglindea ca ............................................................................. Dealurile Dobrogene încingeau ca ............................................................................................ Pietroaie grămădite la un loc ca .................................................................................................... Altele risipite prin livezi ca .........................................................................................................

114

• •

•

Subliniaţi epitetele din text. Descrieţi ce se vede de la geamul clasei tale folosind cât mai multe figuri de stil precum și cuvinte care precizează forma, locul, mărimea culoarea celor văzute și tot ceea ce se mișcă. Găsiţi (cu ajutorul dicţionarului de sininime) cât mai multe sinonime pentru: •

zăpadă

Care sunt semnificaţiile omonimelor:

ochi

praf

............................................................................................................................................................

бе

•

casă

ни ке

carte

broască ............................................................................................................................................................

за

уџ

............................................................................................................................................................

За во

capră

115

TERMENI DIN TEORIA LITERATURII Alegorie - procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace și fapte

За во

за

уџ

бе

ни ке

concrete deseori puse pe seama animalelor. Antiteza - este figura de stil care constă în alăturarea a doi termeni cu scopul de a scoate în evidenţă opoziţia dintre aceștia. Antonim - cuvânt care, considerat în raport cu altul, are sens contrar. Autobiografia - operă literară aparţinând genului epic, în care autorul își povestește viaţa. Balada - sau cântecul bătrânesc cum mai este cunoscută în popor, este o specie a literaturii populare epice în versuri care istorisește întâmplări neobișnuite din trecut. Basmul este o specie a genului epic în versuri sau proză în care se povestesc întâmplări fantastice în care personajele au puteri supranaturale care prin curaj, răbdare și înţelepciune înving răul. Catrenul - strofa alcătuită din patru versuri. Comparaţie - figură de stil care constă în alăturarea unor lucruri sau fiinţe pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele. Cvintetul - strofa alcătuită din cinci versuri. Decima - strofa alcătuită din zece versuri. Dialogul - convorbirea dintre două sau mai multe personaje. Distih - strofa alcătuită din două versuri. Doina este o specie a literaturii populare care aparţine genului liric și se cântă pe o melodie lentă, tristă. În ea sunt redate sentimentele cele mai profunde precum durerea, iubirea, dorul faţă de ceva sau cineva. Dramatizarea - povestire adaptată pentru a fi prezentată pe scenă. Duodecima - strofa alcătuită din douăsprezece versuri. Epitet - figură de stil prin care se atribuie o caracteristică unui cuvânt pentru a-l lămuri, calificativ. Fabula - scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor și lucrurilor, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalităţi sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. Gen dramatic - totalitatea operelor literare scrise pentru a fi reprezentate pe scenă – piesele de teatru.

116

Gen epic - totalitatea creaţiilor literare în versuri sau proză în care sunt redate fapte, întâmplări

За во

за

уџ

бе

ни ке

prin mijlocirea unor povestitori. Gen liric - cuprinde creaţiile în care autorul își exprimă sentimentele și emoţiile în legătură cu realitatea (aici intră poeziile). Ghicitori - creaţii prin care se descriu unele însușiri caracteristice unor lucruri și care trebuie ghicite pe baza celor caracterizate. Pot fi scrise și în versuri scurte, rimate. Iamb - piciorul metric alcătuit din două silabe din care prima este neaccentuată iar a doua accentuată. Legenda - povestire în proză sau în versuri care conţine elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explică geneza unui lucru, a unei fiinţe sau al unui fenomen. Literatura - artă a cuvântului; toate creaţiile care aparţin genurilor literare. Măsura - numărul de silabe dintr-un vers. Metafora - figură de stil care constă în a atribui unui cuvânt un înţeles nou pe baza unei comparaţii subînţelese. Monolog - este exteriorizarea vorbirii cu sine, cu voce, iar monologul interior se caracterizează prin vocea lăuntrică sau a gândirii unui personaj. Monorima - care are aceeași rimă la toate versurile. Monostih - strofă alcătuită dintr-un vers. Naraţiune - povestire. Nona - strofă alcătuită din nouă versuri. Nuvela - este specie a genului epic de dimensiuni medii, situată între schiţă și roman, cu o acţiune mai complexă decât a schiţei, în care sunt redate întâmplări din viaţa mai multor personaje. Octetul - strofa alcătuită din opt versuri. Oda - poezie în care se glorifică, se cântă sentimentele legate de unele obiecte sau fapte de vitejie. Paralelism - comparare a două fiinţe, a două opere, fenomene etc. (pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele); paralelă. Pastel - este o poezie descriptivă, în care autorul își exprimă trăirile sufletești legate de un colţ de natură, un anotimp. Personificare - figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești. Portret - înfăţișare a aspectului fizic și moral al unui personaj într-o operă literară ( cum arată, cum se comportă, cum își manifestă activităţile).

117

Proverbele - sunt creaţii populare prin care se transmit unele constatări valabile tuturor vre-

За во

за

уџ

бе

ни ке

murilor. Conţin o învăţătură, un sfat. Regionalisme - cuvinte caracteristice unor vorbitori dintr-o anumită regiune; provincialisme. Rima - este potrivirea sunetelor finale a două sau mai multe versuri începând cu ultima vocală accentuată. Ritm - succesiune de silabe accentuate și neaccentuate dintr-un vers. Romanul - specie a genului epic, de întindere mare, cu conţinut complex, care se desfășoară de-a lungul unei anumite perioade și angajează mai multe personaje. Schiţa este o operă epică, în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune restrânsă la care participă un număr mic de personaje, surprinse într-un moment semnificativ al existenţei lor. Septima - strofă alcătuită din șapte versuri. Sextina - strofă alcătuită din șase versuri. Snoava - este o povestire de mici proporţii, de origine populară, în care se satirizează diferite slăbiciuni, anecdotă. Specia literară - Clasă de opere grupate după un criteriu unitar, aparţinând genului literar; un anumit fel de scriere, o categorie cu anumite trăsături. Tablou - o descriere în proză sau versuri în care este înfăţișată o priveliște, un spect al unui colţ din natură privit dintr-un anumit punct. Terţină - strofa alcătuită din trei versuri. Troheu - picior metric de două silabe dintre care prima este accentuată iar a doua neaccentuată. Undecima - strofa alcătuită din unsprezece versuri. Zicătoarea - expresie concisă, deseori figurată, care conţine o povaţă sau un gând înţelept; zicală

118

CUPRINS

За во

за

уџ

бе

ни ке

Literatura populară ............................................................................................................................................................................................... 4 Doina .................................................................................................................................................................................................................................. 8 Corbac, baladă populară .............................................................................................................................................................................. 10 Povestea frumoasei Dochia, Dumitru Almaș .......................................................................................................................... 13 Isprăvile lui Păcală, Petre Dulfu ............................................................................................................................................................ 16 În limba ta, Grigore Vieru .......................................................................................................................................................................... 20 Duman, I. A. Bassarabescu ....................................................................................................................................................................... 22 A murit Luchi, Otilia Cazimir ................................................................................................................................................................ 27 Florin și Florica, Mihai Condali ........................................................................................................................................................... 35 Motanul Michelangelo și frumoasele Veronici, Ljubivoje Ršumović ............................................................... 41 Domnul Vucea, B. Șt. Delavrancea .................................................................................................................................................... 44 Toporul și pădurea, Grigore Alexandrescu ................................................................................................................................ 51 Ţara de dincolo de negură, M. Sadoveanu .................................................................................................................................. 55 La mijloc de codru ..., Mihai Eminescu ........................................................................................................................................ 60 Întâiul drum, Ion Agârbiceanu ............................................................................................................................................................ 62 Iarna, Vasile Alecsandri ................................................................................................................................................................................ 70 Amintiri din copilărie, I. Creangă ...................................................................................................................................................... 73 Vrăjitorul din Oz, F. Baum ......................................................................................................................................................................... 79 La ce latră Grivei, Marin Sorescu ........................................................................................................................................................ 86 Iablan, Petar Kočić ............................................................................................................................................................................................. 89 Furtuna, Șt. O. Iosif ........................................................................................................................................................................................... 94 Prinţ și cerșetor, Mark Twain .................................................................................................................................................................. 96 Noapte de vară, G. Coșbuc ..................................................................................................................................................................... 101 Bubico, I. L. Caragiale ................................................................................................................................................................................. 104 Localitatea Marcovăţ, satul lui Marcu Ciobanul ................................................................................................................ 110 Pe plaiurile Bisocei, Al. Odobescu .................................................................................................................................................. 112 Termeni din teoria literaturii ................................................................................................................................................................ 116

119

Elena Cojocar

Елена Кожокар ЧИТАНКА за 6. разред основне школе

Ediţia а II-a, 2013

Друго издање, 2013. година

Editura: Zavod za udžbenike Belgrad, Obilićev venac 5 www.zavod.co.rs

Издавач: Завод за уџбенике Београд, Обилићев венац 5 www.zavod.co.rs

ни ке

CARTE DE CITIRE pentru clasa a VI-a a şcolii elementare

Ликовни уредник Биљана Савић

Tehnoredactor Miroslav Radić

Графички уредник Мирослав Радић

Ilustraţii de Vladimir Bursać

Илустрације Владимир Бурсаћ

уџ

бе

Redactor artistic Biljana Savić

Дизајн корице Биљана Савић

Corector Virginia Popović

Коректор Вирђинија Поповић

Pregătire computerizată Beni i Bibi, Novi Sad

Компјутерска припрема Бени и Биби, Нови Сад

Volum: 15 coli de tipar Format: 20,5 × 26,5 cm Tiraj: 150 de exemplare

Oбим: 15 штампарских табака Формат: 20,5 × 26,5 cm Tираж: 150 примерака

За во

за

Design și coperta Biljana Savić

Dat la tipar: august 2013 Apărut: august 2013 (JP SLUŽBENI GLASNIK, Beograd) şi martie 2017 (SAJNOS, Novi Sad)

120

Рукопис предат у штампу: августа 2013. године Одштампано: августа 2013. године (ЈП СЛУЖБЕНИ ГЛАСНИК, Београд) и марта 2017. године (САЈНОС, Нови Сад)