Conferinţa „CHIŞINĂU- Artă, Cercetare în Sfera Publică" Perioada: 22-24 Septembrie, 10.00-17.00, acces liber pentru public Locul desfăşurării: Biroul Relaţiilor Interetnice Adresa: Str. A. Mateevici 109/1 Organizator: [KSA:K] - Centrul pentru Artă Contemporană, Chişinău (www.art.md) Parteneri: Asociaţia E-cart.ro, Câmpina, România (www.e-cart.ro), MEEM- Rael Artel Gallery: Non-Profit Project, Tallinn, Estonia (www.publicpreparation.org) Participanți: Vasile ERNU - scriitor, editor (RO), Tatiana FIODOROVA - artist vizual (MD), Cătălin GHEORGHE - teoretician, curator (RO), Angela HARUTYUNYAN- teoretician, curator (EG/AM), Augustin IOAN – arhitect, profesor, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” (RO), Indre KLIMAITE – artist vizual, Amsterdam (NL), Sebastian KAISER – curator, manager (DE), Maxim KUSMENKO - artist vizual (MD), Ana MARIAN - istorician de artă (MD), Davor MISKOVIC – curator, activist cultural (HR), Tamara NESTEROVA – teoretician, arhitect (MD), Dumitru OBOROC - artist vizual (RO), Virgil PÂSLARIUC – istorician (MD), Ghenadie POPESCU - artist vizual (MD), Klaus SCHAFLER - artist vizual (AU), Ovidiu TICHINDELEANU – teoretician/scriitor (RO/MD), Vadim ȚIGANAȘ - artist vizual (MD), Nomeda URBONAS - artist vizual (LT), Vladimir US – curator, Associaţia Oberliht (MD), Raluca VOINEA, curator, teoretician, co-fondator al E_Cart Association (RO), Pavel BRĂILA - artist vizual (MD), Mark VERLAN - artist vizual, (MD) Conferinţa va contextualiza şi va exemplifica discursul din sfera publică şi modul în care reflectă starea actuală a oraşului şi a societăţii în general. Lipsa noţiunii de “sferă publică” în Republica Moldova în perioada sovietică nu numai că a creat un vacuum de înţelegere a acestui subiect, dar a şi a deschis drumul “stabilităţii” sălbatice post-tranziţie care a monopolizat acest spaţiu; sfera publică a fost înlocuită de discursul politic şi economic. Participanţii din România, Croația, Lituania Germania, Austria, Olanda și Moldova care au trecut prin procese şi fenomene sociale şi culturale asemănătoare îşi vor prezenta cercetările şi studiile de caz despre proiecte ce au ca obiect arta şi sfera publică şi legăturile dintre accepţiunile publice şi private ale spaţiului în diferite contexte culturale şi ideologice. Vor fi analizate în profunzime schimbările recente ce au modelat mediul social şi cultural în cei 20 de ani de după căderea Zidului Berlinului şi pieirea sistemului socialist.
Resemantizarea spaţiului public. Discurs politic şi peisaj urban în Chişinău (sf. sec. XVIII - înc. sec. XXI) I
storia unui oraş, poate fi privită prin prisma transformărilor operate de discursul public asupra peisajului urban. Nu toţi cercetătorii sunt de acord cu ideea că arhitectura (monumentul) poate reprezenta Memoria unei colectivităţi, deoarece este imposibil ca amintirile, care sunt formate în mintea omului, să fie transferate asupra obiectelor solide (Adrian Forty). Alţii, din contră susţin că însuşi oraşul este memoria colectivă a locuitorilor săi şi că toate tipurile de memorii se asociază unor locuri sau obiecte (Aldo Rossi). Trenduri istoriografice mai noi pedalează pe ideea că orice monument – material sau nu – este înainte de toate o construcţie intelectuală, unde el devine un „loc al memoriei” (Pierre Nora). Acesta nu este în mod obligatoriu să fie o piatră, casă, monument sau oraş, ci poate fi o instituţie, un personaj sau un simbol. Mai mult ca atât, un obiect devine „loc al memoriei” atunci când el scapă uitării şi când colectivitatea reinvesteşte în el afecţiune şi emoţii. Din păcate, memoria modernă se bazează practic în exclusivitate pe materialitatea urmelor şi vizibilitatea imaginilor. Obiectele care dispar din memorie, riscă să nu se mai regăsească în istorie, fiindcă în prezent Memoria înseamnă Istoria însăşi. Din acest punct de vedere, putem spune că noi am pierdut o foarte mare parte din Chişinău şi, din păcate, îl mai pierdem în continuare... Yurie Lotman vorbea că există o adevărată semiotică urbană, deoarece în sistemul de simboluri, elaborat de istoria culturii, oraşul joacă un rol extrem de important. Astfel, aici se produce joncţiunea a mai multe coduri stilistice, „texte” fie naţionale, fie sociale, codificări şi re-codificări semiotice permanente. Toate acestea transformă oraşul într-un puternic generator de informaţii noi. Cine poate să le citească, va cunoaşte o istorie mult mai profundă a oraşului. Vom încerca să „citim” şi noi oraşul prin această grilă de lectură. Toate regimurile politice au nevoie de legitimitate. În perioada medievală ea era de sorginte divină, de aceea vom găsi atât de multe biserici în satele şi târgurile Ţării Moldovei, inclusiv la Chişinău. Imperiul ţarist şi-a clădit discursul puterii atât de Forţă, pe dreptul medieval şi el al sabiei şi s-a simţit destul de comod în această postură, atâta timp cât statutul său de Mare putere nu era contestat. Situaţia se schimbă după Războiul Crimeii şi crearea statului naţional român. Basarabia, populată în majoritate de români, a devenit un teritoriu disputat, din perspectiva unor drepturi naţionale şi acest lucru nu a putut să nu lase amprente asupra politicii ţariste, mai ales în ceea ce priveşte rusificarea energică a regiunii.
Legitimitatea politică apoi şi cea juridică putea fi contestată, de aceea se impunea „apropierea” elitelor prin crearea unor condiţii de asimilare culturală. Basarabia, cel puţin cea urbană, trebuia să intre în „harta imaginară” (mental map) a Imperiului rus. Ţărănimea, neştiutoare de carte în proporţie de 95%, nu prezenta un pericol din acest punct de vedere, de aceea nu i s-a acordat atâta atenţie, astfel încât putem spune că în zona rurală analfabetismul a salvat românismul. În spaţiul urban, însă, lucrurile au stat diferit. S-au folosit cele mai moderne la acel moment mijloace de a rusifica elitele (nobilimea, clerul, intelectualitatea, orăşenii şi alogenii), inclusiv prin schimbarea aspectului fizic al oraşului. Chişinăul trebuia să devină un oraş rusesc. De altfel, inscripţii de acest gen pot fi citite şi astăzi pe zidurile urbei noastre. Existenţa unei memorii competitive şi contestare în acel timp între două elemente culturale, unul românesc şi altul rusesc a dat specificul acestui oraş, unde există nu doar istorii paralele, dar şi „geografii paralele” care se manifestă prin utilizarea simultană de către orăşeni a unor denumiri de străzi venite din regimul precedent şi cel actual (rusesc/românesc, românesc/sovietic, sovietic/moldovenesc). Succesiunea caleidocopică a regimurilor politice a dus, la rândul său, la re-semantizarea unor monumente istorice şi spaţii publice. Istoria Chişinăului poate fi împărţită în câteva perioade: 1436-1812 – statul medieval moldovenesc (Ţara Moldovei); sat/târg 1812-1918– Imperiu ţarist/Federaţia rusă (februarie 1917-martie 1918); oraş de reşedinţă gubernial. 1918-1940 şi 1941-1944 – Regatul român; centru administrativ ţinutal (Lăpuşna, ţinutul Nistru). 1940/1944-1991 –URSS; capitala Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. 1991 – prezent – perioada independenţei, capitala Republicii Moldova Localitatea Chişinău este atestată într-un document de la 1436 prin toponimul „Cheşeneul lui Albaş”. Propriuzis ca sat îl găsim într-un document datat cu 30 de ani mai târziu, din timpul domniei lui Ştefan cel Mare. De altfel, această confuzie a dus în secolul al XX-lea la o istorie paralelă a oraşului. În 1936, administraţia românească a sărbătorit cu mare fast „semimileniul” Chişinăului, pornind de la datarea primului document. Peste 30 de ani, administraţia sovietică a decis sărbătorirea a 500 de ani de la înfiinţarea oraşului în baza documentului ştefanian, festivităţile fiind chiar mai fastuoase decât cele din interbelic. Astăzi autorităţile moldoveneşti au revenit la
prima datare, mai ales că aniversarea a 600 de ani este mai apropiată… Chişinăul a devenit târg în secolul al XVII-lea (menţionat documentar în 1666, 1677 şi 1684), beneficiind de poziţia sa reuşită în centrul provinciei. Totuşi, marea parte a moşiei sale a fost închinată mănăstirii Galata şi ulterior Patriarhiei Ierusalimului, fapt care a imprimat o particularitate evoluţiei urbei. Oraşul avea mai multe case private şi doar câteva către începutul secolului al XIX-lea erau din piatră. Desele războaie din secolul al XVIII-lea şi proximitatea de teritoriile administrate de otomani au împiedicat dezvoltarea oraşului, simţindu-se periodic impactul „discursului politic” tătăresc – incendiul. Anexarea Basarabiei la Imperiul rus a schimbat radical soarta aşezării. În concurenţă cu oraşele Bender şi Căuşeni, târgul de pe malul Bâcului reuşeşte să atragă mai mult atenţia elitelor moldovene, rămase în slujba împăratului, care au decis să creeze aici un centru administrativ. În 1812 aici este plasat centrul noii înfiinţatei eparhii ruseşti a Chişinăului şi Hotinului, iar la începutul anului viitor reşedinţa guvernului provizoriu al Basarabiei. Cu ocazia vizitei împăratului Alexandru în Basarabia în 1818, Patriarhul Ierusalimului consfinţeşte „dăruirea” moşiei Chişinăului ţarului, astfel terenurile virane din jurul târgului devin proprietatea Coroanei, fapt care a
accelerat procesele urbanistice. Astfel, centrul de greutate a oraşului se deplasează spre sud, de la albia râului Bâc spre oraşul nou sau mahalaua rusească. Cu toate acestea, un program constructiv mai serios a demarat abia cu programul urbanistic semnat de guvernatorul Fiodorov (1834). Chişinăul acelor timpuri cu mare greu putea fi considerat un oraş de tip occidental. Caracterul oriental, balcanic al acestuia era subliniat de mai mulţi călători străini şi nici administraţia rusă nu încerca să schimbe ceva în primele decenii ale dominaţiei sale. Problema era că în prima jumătate a secolului Rusia nu se gândea foarte mult să se limiteze la Basarabia, fiind foarte clar trasat „visul constantinopolitan”, iar Chişinăul trebuia la un moment dat să cedeze statutul său unui oraş de peste Prut, ori chiar Milcov. Cu toate că în oraş se aşezau mulţi funcţionari ruşi sau ofiţeri, caracterul moldovenesc al târgului a persistat încă mult timp. Suburbiile erau populate de populaţie românească, care activau în continuare în sectorul agrar, dar mai ales pentru sfera serviciilor. Abia în anii 1860-70 încep construcţii masive şi schimbarea înfăţişării oraşului. Legătura strânsă dintre discursul politic şi urbanism poate fi cel mai bine ilustrată pe ideea planificării oraşului. De altfel, ideea planificării urbane, în sensul modern
Planul oraşului vechi. Chișinău.
Primul plan general al oraşului, semnat în anul 1834 de către guvernatorul Fiodorov
Arcul de triumf cu ceas. Imagine de epocă.
Monumentului ţarului Alexandru al II-lea Eliberatorul, Grădina Publică din Cișinău (arhitect Opekushin).
CHIŞINĂU - Artă, cercetare în sfera publică
[1]