Issuu

BLACK & WHITE

Grupul Celor 7 - No 11 - Black&White Mai 2013

Guest star: Bill Brandt

Participă:               

Dr. Luminita Petcu Iulia Ojog Maia Martin Dr. Nina Selaru Arh. Doron Serban Arh. Cindrel Lupe Uca Maria Iov Bianca Marcovici Cristina Stefan Josephine Ozo Alexandra Mardari Gabi Schuster Emanuel Pope Nick & Maria Sava Adrian Grauenfels

Luminita Cristina Petcu Uscatul gol al oaselor S-ar putea spune că-mi trăiesc absurdul în fiecare zi, singura realitate de altfel în stare să-mi spele zidurile de singurătate, şi mă-nduioşează gîndul că oraşele pustii cam din acelaşi motiv gustă din moarte pînă la capăt. N-are rost să-mi imaginez istoria rătăcirilor, oricum o smulg din mine în chip de mătănii şi cu infinită răbdare. Undeva un cîine latră acoperit de uitare, corbii croncăne în somn, numai spicele rămîn în urmă pînă trece iarna neştiutoare, albe-n creştet şi zburlite, ţinînd loc de mîngîiere în stilul lui Guardi deşi mi-ar fi plăcut să fii tu acela! Şi nimic nu-mi potoleşte dorul de tine oricîte argumente pioase aş îngrămădi în esenţa din urmă a lucrurilor, m-am convins de asta cu ochii mari deschişi putin oblic si verzi. Iar pentru a vedea bronzul sarde răspîndit în volute nu e nevoie să dorm şi să visez, poate c-ar trebui să mă-ndoiesc 5

doar de realitatea acestor fapte, ori de exactitatea lor în acest moment, ca de nişte oase care mă strîng pe dinăuntru. Şi toate pentru că travellingul, la fel ca şi logica din timpul treziei, marmorează sticla cu trucuri de prestidigitator.

Colaj : Nina Selaru

Nuntire mirii s-au strâns în umbra clipei risipă de mătăsuri şi chiote adumbrea secunda jalnică, neîmbrăcată de sărbătoare cu subţiorile mirosind a seraf bătut în cuie a bocet de rugină care umblă-ntr-însul smulgându-i sternul de lumină şuie şi-atât de mult s-au strâns unul într-altul şi-atât de mult au dansat încât li s-a scris testamentul de-a dreptul pe podea încât călăul şi femeia sa n-au putut să mai cugete la înţelesul paşilor

Josephine Ozo

Frigul din noi Iată că timpul e un șirag de interminabile așteptări o vagă lume autistă în care secundele ticăie strident calc din nou pe șerpii străini ai îndoielilor noastre cărările nu mai au capăt și nici pașii nu-i mai pot auzi prin desișul straniu privirea se pierde în detalii incolore întoarce-te în iarna ta ca într-o experiență amăgitoare în frigul din suflet demult nu mai e loc pentru noi

Iulia Ojog

Nina Selaru

Bill Brandt, în alb-negru Alb-negru, negru-alb, gri-negru. Matisse marele colorist era prudent, foarte reţinut, când se discuta despre negru: "Negru are forţă!" spunea pictorul. Un fotograf al epocii moderne, Bill Brandt (1904 -1983), ne arată la muzeul de Artă Modernă din Chicago, care este vizunea sa exactă despre acest negru. Putere şi miracol vom decide după numai câteva fotografii. Cerul lui Brandt poate fi o groapă plină de smoală. Amanţii dintr-o cameră secretă au pielea cu nuanţe de la gri, până la antracit. Plumb pretutindeni. Îmi aminteşte de pictorul german Anselm Kiefer şi construcţiile sale sumbre făcute din foile de plumb demontate din acoperişul catedralei din Koln.

Întunecimea, umbra, capăta greutate şi o luxoasă lascivitate la Brandt. Pentru artist negru înseamnă şarm şi metafizic. Negrul echilibrează o lume în care hazardul şi întâmplarea sunt valenţele ei. Misterul vieţii, al lumii trebuie respectat. Un astfel de mister este fotograful Brandt. S-a născut în Hamburg în 1904 dintr-o mama germană şi un tată britanic, dar Brandt pretindea că s-a născut la Londra. Adolescent, este atins de tuberculoză şi este internat timp de 4 ani într-un sanatoriu elveţian. Mai târziu, la Vienna, pe când învăţa arta fotografică se cuplează cu Lyena Barjansky şi Eva Boros, femei cu care vă trăii şi călătorii timp de ani, un menaj a trois care a continuat mult timp după ce Brandt s-a însurat cu Boros în 1932. Îi găsim pe cei trei la Paris, Brandt fiind asistentul marelui artist suprarealist Man Ray. (Îl fotografiase în Elveţia pe Ezra Pound care mulţumit de portret îi face cunoştinţă cu Man Ray). 17

Fără îndoială, Brandt a învăţat de la maestrul său arta straniului care pluteşte peste multe din operele sale, ca de exemplu figuri nenaturale care asistă o cursă de cai, capul decapitat al unei femei într-o cameră de hotel, sau o stradă în pantă în Mayfair - 1942. Un alt fotograf care îl influenţează puternic este ungurul Brassai. Prin 1930 Brassai făcea uz de flashurile noi apărute, luminând străzile Parisului cu explozii de lumină în timp ce lucra pentru cartea sa "Parisul Noaptea". 18

Brandt se mută în 1933 la Londra pentru un proiect asemănător, dorind să facă un portret intim al oraşului şi al vieţii, cea voluptoasă, îndestulată, în contrast cu cea umilă a săracilor. De fapt el va documenta toate straturile societăţii engleze. Cu aceste volume tipărite în două cărţi devenite clasice: "Anglia, acasă -1936" şi "O Noapte în Londra-1938" Brandt se lansează într-o ieşită din comun carieră fotografică. 19

Fotografiile sale documentare nu ne prezintă o pură realitate. Brandt recruta adesea familie şi prieteni care să joace rolul londonezului într-o regizată postură,după cum cerea scena vizată.

Îl interesa mai puţin să fixeze realitatea exactă ci prefera una proprie. Spre finele decadei anilor 30 călătoreşte mult prin nordul industrial al Angliei. Frumuseţea pristină invocată de peisaj îl atrage la fel de mult ca şi peisajistica oraşelor triste, sau condiţiile de viaţă ale minierilor, total înnegriţi de cărbunele extras. Lucra intens pentru magazinele Picture Post, Harper's Bazaar. În timpul războiului al II-lea mondial, Brandt găseşte cele mai preţioase sclipiri. Camuflajele 20

londoneze, Londra scufundată în beznă adâncă devin materialele, condiţia muncii sale. Raidurile aeriene germane lasă cartierele Londrei deşirate, măcelărite, parcă întro suprarealistă disecţie a apartamentelor desfigurate, epave între cer şi pământ. După război, Brandt continuă să producă o atmosferă sobră şi rece în tot ce a făcut. Portretele sale sunt încărcate emoţional.

Pictorul Francis Bacon, care şi el picta portretele unor personaje cu ochi reci, bântuiţi de frică, îl fascinează pe Brandt care va fotografia pictorul în postura unui nomad singuratic. Un Lear într-un maidan cu buruieni. Cam prin 1945 Brandt începe să facă fotografii de nuduri, serii şi studii care îl vor captiva timp de 15 ani. Ca şi Picasso, el studia formele umane, demontându-le în fracţiuni. 21

Corpul uman este la Brandt o terra incognita care trebuie descoperită parcelă cu parcelă. Uneori se limita să fotografieze nudul femeii în poziţii îndrăzneţe, distorsionate, contrastând cu imaginile jalnice ale Londrei postbelice. O importantă antologie a lucrărilor sale apare în 1966 (Shadow of the Light).

Artistul a influenţat profund arta şi conceptul de fotografie, deşi nu dispunea de pixeli şi manipulaţiile digitale care stau azi la dispoziţia artistului fotograf. Nu o comparaţie ne îngrijorează, greutatea şi valoarea artei sunt în favoare lui, după orice scală a culorilor de alb-negru. Adrian Grauenfels 2013

Uca Maria Iov Calendar 2013

Uca Maria Iov zice : "Sunt gata de tot naufragiatã epavã pe-o stâncã deasupra de-o baltã de apã sãratã din ocean provenitã - dacã aş fi prevãzut şi eu naufragii mi-aş fi ales poate o altã plajã în nici un caz nu o insulã pentru cã vorba ta "flori în toate ulcelele" nu pe o insulã s-ar potrivi altminteri, Mereu sunt zilele ce au miros de fum, chiar şi cu scorţişoarã în special cu tine doi vechi prieteni chiar deloc tăcuţi "

Cristina Stefan Hybris

că simt formidabil acest cosmos nu mă face decât o figură de stilul iubirii epitet artizan meşteşugul slovei zbuciumate tu îl deschizi, galacticule când întorci comete din drum sau arunci sateliţi pe orbite ...orbitele stele zgura ochilor mei vis de meduză cu aripi sunt rânduri de timp rupt din mâinile tale una în întuneric una în lumină cu mine obiectul poetic în ele nu eu ridic templele lunii nu eu pedepsesc evanghelii de cer 31

E scris a trăi? s-a împărţit câmpul în negru şi alb nicio altă culoare aşa încât omul care-mi vine pe drum e jumătate alb şi jumătate negru prieten? duşman? trece pe lângă mine alb în umbra lui neagră fără vreun martie-ntre noi.

s-a tot dus... depărtând albul de negru cum de atâtea ori a trebuit să mor.

Cindrel Lupe

Arh. Doron Serban

După Nichita A rămas un mormânt alb şi-n el a fost îngropat un singur cuvânt, negru poate o literă, poate o silabă. doar un glas răscolitor pe un marş funebru şi ritmul, paşii… care se pierd, undeva într-o văgăună neumblată, doar o fantă… dar cum v-am spus doar un singur cuvânt a fost îngropat: “P U N C T U L”

Bianca Marcovici

MAIA MARTIN

Alexandra Mardari întorc ultima amintire în teancul de ani mă ridic tot aşa cum am zburat dintr-un cuib unde s-au vândut ziare la geam filmul despre noi e mai clar acolo nu se împart rolurile şi zăpada e neagră neagră şi o joacă vântul într-o scrumieră suntem doi şi în oglindă sunt singură la un semn când vine ceasul mă aud pe marginea refrenului nu găsesc vinovatul că nu am al doilea pantof să dansez..

Câine de soi, caut stăpân mai bun! Nu ştiu din ce pricini dar m-am calificat şi pot azi să vă confirm – în deplinatatea facultăţilor mele mintale - că sunt ogar pe scurt, ogarul lui Dumnezeu şi adeseori Acesta mă foloseşte în ‘’petrecerile’’ Sale juvenile recunosc- deloc frumos , ba mai mult, de cele mai multe ori rânjesc prosteşte cu buza umflată în lumina lumii dar asta nu ar fi nimic căci se spune că dincolo de ‘’toate’’ ar exista ceva inedit un fel de pedigree umblând năuc prin venele mele, vedeţi bine, de aceea şi sunt cotat ca un ogar de soi Eu vă iubesc! – iertaţi-mi dezinvolturaa devenit ca un instinct, unii il numesc ‘’ falsitate’’, altii însă ii spun ‘’sentiment de apartenenţă, corelativ la umanitate’’, nu ştiu, oricum precum confraţii mei canini sunt tot ce s-ar putea numi mai ‘’’dulce ‘’ Un lucru însă mă face … oare să vă spun?! TRIST, da trist rău..sau tare ( cum doriţi) Căci tot ce ademenesc , tot ce iubesc eu -aşa fără de prihană ( cum pică bine la unele texte ), iertate-mi fie păcatele de câine ! Domnul, stapanul meu ucide şi-şi aduce în casă. E plină sala de triumful Său de vânător of!

autor: Emanuel Pope

Francesca Woodman - Vizibil- Invizibil

Ce rămâne în urma unui artist? În cazul fotografei Francesca Woodman: 2 cărţi, o serie de 6 scurte filme video circa 10000 negative, 800 publicate, din care 120 consacrate trupului uman. Într-un friguros Ianuarie 1981 tânăra Francesca a sărit de pe acoperişul apartamentului său de pe strada 12 East, New York. Avea aproape 23 de ani. Depresia tinerei data din 1980 când se desparte de o prietenă concomitent cu refuzul de a căpăta un job ca fotograf de modă. Ratează o primă încercare de sinucidere, se mută apoi cu părinţii în Manhattan dar lucrurile mergeau rău deşi tânăra se afla sub efectul unei psihoterapii îndoielnice. Francesca s-a născut în 1958 în Denver Colorado, fata unei mame evreice Betty, tatăl un binecunoscut artist, de religie protestant. Familia petrecea verile în Italia unde Francesca învaţa limba italiană la o fermă din împrejurimile Florenţei. 47

Studiază la Roma şi apoi întoarsă în USA graduează şcoala de design Rhode Island. Dar portofoliile cu lucrări fotografice trimise la case şi reviste de modă rămân fără răspuns. La fel, o neonorată cerere de bursă de la Fundaţia Naţională a Artelor. Cum se explică expoziţia deschisă 30 de ani după dispariţia artistei la muzeul Guggenheim - anexa 4 (curatori Carey Keller de la MOMA - San Francisco şi Jennifer Blessing)? Ca şi Sylvia Plath în poezie, Woodman a fost un artist original şi prodigios, cele două femei sunt conectate de drumul spre sinucidere, mânate de o lungă şi absconsă ambiţie de a deveni vizibil-invizibil. 48

Woodman ne apare ca o spioană în lumea artei, lentila ei cercetează suprarealismul, feminismul, arta conceptuală, relaţia dintre arta fotografică cu literatura sau cu arta dramatică, postmodernismul şi chiar şi deconstrucţia. Cu o definitiv prea scurtă cariera, Woodman înfige un jalon în istoria artei contemporane. Ea nu se rezumă la a apăsa declanşatorul camerei (în general lucra cu camera de format mediu 6x6 cm frecvente la fotografii profesionişti) ci proiecta toate amănuntele scenei, lumina, decorul, seturile, ca şi naraţia sau jocurile de cuvinte din spatele scenei filmate.

Adora scenele mitologice, de exemplu Leda şi lebăda, şi nu ezita să servească de model, deseori în nud. O serie de lucrări au trăsăturile unei agende, pot fi descifrate a fi o corespondenţă retorică vizuală. Decorurile sculpturale folosite dar şi căile prin care studia torsul uman sunt confruntări cu natura. Adesea subiectele sunt parţial vizibile, parţial estompate ca şi cum ar încerca să scape din rama setului. Fiind şi fotograf şi model totodată, artista a reuşit să creeze intimitate cu privitorul care renunţă la intenţiile voyeriste. Deşi monocromatice, printurile sale albastre - siena aranjate în colaje, au o alură greco-romană . Imaginile par efemere, temporale propunând o naraţie parte intuitivă, parte magică: trupurile apar şi dispar ca întro scamatorie suprarealistă.

Woodman cunoştea bine literatura suprarealistă, pe care o studiase cu ardoare pe când la Roma vizita librăria-galerie Maldoror, specializată în avangarde, care şi găzduieşte o mică şi ultima apariţie a artistei. Din seva captată la Maldoror, Woodman alege motive şi simboluri suprarealiste aflate deja în uz: oglinzi, mănuşi, păsări în colivii, vase şi căni. Ca şi Magritte îşi împacheta subiectele în foi albe, ca Man Ray picta trupurile, în special mâinile. De la Hans Bellmer a învăţat să-şi înfăşoare picioarele cu bandă adezivă de la Claude Cahun uzul oglinzilor în scopul de a exagera o sexualitate ambiguă.

Ea asambla obiecte în montaje de coşmar în care plasa nuduri inundate de vopsea albă, pe care aplica fragmentele descompunerii urbane, putreziciune şi angoasă care prin peisajul emoţional 52

dezvăluie o artistă fragilă, contradictorie şi impulsivă totodată. Niciodată provocativ sexual, opera ei denotă singurătate, un romantism fără speranţă, dragoste neîmpărtăşita, gânduri morbide dar şi un sens uşor masochist ca în poza - portret în care îşi agăţă cârlige de rufe de sâni şi de abdomen.

Erotica cu care ne intrigă este ori sadistă ori sarcastică. O mască de ghips plasată între picioarele unui nud fără cap, împiedică vederea explicită a sexului modelului. Trei fete în nud îşi ascund faţa în spatele unor poze alb-negru produse de Woodman. Obscurul, apariţia fantomatică a unor entităţi neidentificate sunt decorurile preferate în naraţiile Francescăi. Ea însăşi poate apare ca sfânt sau înger, ca să cadă cu graţie într-un colţ al imaginii, sau peste pereţi sfărâmaţi cu ferestre deschise spre nicăieri. Imaginea ei dispare din perimetru, se dizolvă în fum sau în ceaţa dimineţii, devine una cu pomii de la marginea teritoriului. Ea 53

vizează la transparenţă şi invizibilitate cameleonică, ca de exemplu în compoziţia în care cu ferigi lipite de braţe mimează reflexia unui brad falnic în oglinda apei.

Trupul Francescăi apare radiind dintr-un cămin cu lemne sau pluteşte ca o ectoplasmă evaporându-se încet în aer. Arta ei nu foloseşte improvizaţie sau trucuri fotografice, în schimb ea a inventat un limbaj aparte, neo-suprarealist prin care exploră misticismul ca în fotografia în care apare nud, crucificată şi atârnată de rama uşii. Prima sa carte publicată în 1980 " Câteva Interioare distorsionate geometric" ne demonstrează paralelismul între "dexteritatea magică a fugii" cu munca artistei, teoretică şi practică, exemplificată abundent în carte, prin poze şi desene. Woodman a fost categorisită adesea că feministă, deşi nu era coaptă pentru catalogare, nici politic conştientă, ba chiar se simţea vinovată şi avea mereu căderi copilăreşti. Iubea 54

femeile deşi nu era sigură că aparţine regnului. Era fascinată de scrisul Gertrudei Stein şi obsedată de fotografii Debora Turbeville şi Duane Michal care o preced . Ecoul lor este puternic simţit în arta Francescăi. La sfârşitul anului 80 o găsim deprimată de refuzul unei burse, abandonată de o iubită şi cu o bicicletă furată. Mai grav, refuza să ia pastilele antidepresante prescrise. Dispare din scenă oprind narativul vieţii sale exact cum o făcea în arta sa fotografică, prin trecerea spre invizibil. Dar reconsiderarea istorică o face pe Woodman imortală. Este din nou vizibilă în plină splendoare a mesajului său.

Adrian Grauenfels

Ziua halatelor verzi - Gabi Schuster La început a fost inapetenţa şi greaţa, Deasupra mea capete învelite în zvonuri metalice râdeam şi nu înţelegeau de ce piciorul drept mă durea când îl ridicam ganglionii cât oul evoluţie rapidă apoi am murit nu aveam voie să fumez să beau alcool şi nici opium nu luam medicamente în final nici alergii

eram primul mort pe stradă noastră şi vânzătoarea de la pâine mi-a dus lipsa borşăresei i se strica borşul pe huşte părinţii plângeau pe recamier 56

uitând să adune zmeura ocluzia era perfectă antecedentele lipseau chiar contrapunctele imitative

dar m-am întors lăsând uşa întredeschisă vaporul lui Charon nu arunca ancoră nici noaptea nici duminica nicidecum nici aerul sărmanul nu-i trecea pragul veneam din nicio ţară antecedentele lipseau mama mi-a pus îndată hainele noi pentru vârsta mea, pantofii cu liră de piele maro şi m-a întrebat de tunel treceau şi trenuri cu răniţi ? tatăl ei fusese dus în Siberia pe lista lui Stalin.

Rânjetul lui Don Quijote (fragment) Nici Iisus nu e ca zeu’ Nici paraiu’ nu-i ca leu’ (pseudo-folklor) ...Aş vrea să vă pun o întrebare, mai întâi: căruia dintre dumneavoastră i-a trecut vreodată prin cap să se lupte cu o moară de vânt? Cum? Ah, la dumneavoastră în sat erau numai mori de apă... Mda, mă rog, e destul de dificil să te lupţi cu o moară de apă, trebuie să recunosc. Altcineva? Dumneavoastră? Aţi văzut mori de vânt în Olanda, pe când lucraţi la negru?... Da, sigur, în Olanda sunt mori de vânt. V-a trecut prin cap să vă luptaţi cu ele? Cum, erau proprietăţi private? Da, acesta este un motiv puternic să vă facă să vă gândiţi de două ori înainte să vă daţi la ele. Aţi fi putut fi deportat... Deci, în general, nu aveţi nimic cu bietele mori de vânt. Vă vedeţi de viaţa dumneavoastră şi vă doriţi ca şi ceilalţi s-o facă la fel. Să fiţi, adică, lăsaţi în pace. Un foarte nobil mod de a gândi! Aşa este, de ce v-aţi da la morile de vânt ale altora? - când nu doriţi ca alţii să se dea la propriile dumneavoastră mori de vânt Un sentiment extrem de creştinesc, trebuie să o recunosc. Ei, uite, se întâmplă că Cervantes... Aţi auzit de Cervantes, nu?... Nu-i nimic, nu e importantant. Tipul ăsta a scris o întreagă carte despre un individ care nu avea nimic altceva mai bun de făcut decât să se lupte cu morile de vânt... Cum? Mai bine îşi căuta o 58

muncă bine plătită? Indiscutabil, aşa ar fi trebuit să facă! Ăăă... nu, nu cred că ieşeau bani din chestia asta cu morile. Nimeni nu-l plătea să le ia la bătaie. E drept, nimeni nu-l plătea să le lase în pace... Da! Exact, domnul de colo a pus degetul pe rană! Era cam tâmpit, personajul. Un idiot!... Nu, îmi pare rău să vă contrazic, cartea nu se numea „Idiotul”. Aceea a fost scrisă de altul şi, din câte îmi amintesc, nu apărea nici o moară de vânt în cartea respectivă... Dar, vă rog, să revenim la subiectul prelegerii de astăzi. Deci, cum să facem să NU ne luăm la trântă cu morile de vânt? Pe lângă soluţia la îndemână – cea de a trăi pe coclauri unde sunt numai mori de apă, rămâne cea sugerată mai înainte: să ne vedem de-ale noastre. Din păcate, aceasta este mai uşor de zis decât de îndeplinit! Nu este deloc uşor ne ţinem departe de ceilalţi. Chiar şi numai faptul că, rupându-ne complet de restul lumii, nu mai găsim nici o plăcere în a realiza una, alta. Nu mai are cine să ne admire, să ne invidieze... Dar, să revenim. În primul rând, ca să ne vedem de-ale noastre, trebuie să vedem mai întâi ce înţeleg ceilalţi prin „a te lupta cu morile de vânt”. Dacă, doamne fereşte, noi ne vedem de-ale noastre, iar ceilalţi spun despre noi: „Ia uite, bă, cum se luptă ăla cu morile de vânt!” Extrem de neplăcut, nu-i aşa? De obicei, o astfel de situaţie poate fi evitată mai uşor dacă nu uităm câteva principii de bază ale luptei cu morile de vânt. Cel mai însemnat este cel care afirmă că „a te lupta cu morile de vânt înseamnă a te preta la acţiuni care nu îţi aduc nici un folos.” Material, trebuie să specific, deşi sunt 59

convins că dumneavoastră nici nu v-aţi gândit la un alt fel de folos... De exemplu, să fii bun cu cei din jurul tău. Da’ nu, chiar, ziceţi şi dumneavoastră, ce folos aduce o astfel de atitudine? Este bine ştiut că cei din jurul dumneavoastră abia aşteaptă „să v-o tragă”. Aşa că este normal să le-o luaţi înainte. Cum? Dumneavoastră nu vă place să faceţi rău nimănui? Mai ales căţeluşei dumneavoastră? Foarte frumos, dragă damnă. Ştiu că aşa zice la Carte. Este şi asta o atitudine omenească, cel puţin vă lasă să puneţi liniştită capul pe pernă. Nici nu vă latră... Aşa e. Dacă daţi în cineva, respectivul s-ar putea supăra. Ar putea retalia! S-ar putea să nu aveţi nici un folos imediat dintr-o astfel de acţiune... Are cineva o soluţie pentru o astfel de problemă? Dumneavoastră? Să lovim pe la spate? Interesant. Adică să bârfim. Să aruncăm piatra în aşa fel încât să nu se vadă mâna care a aruncat-o... Da, da... Alt exemplu. Are poporul o vorbă: „Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti.” Normal este, deci, să încercăm să intrăm în cercul celor „tari”. Cum zicea unul – nu-i dau numele, dar sunt sigur că îi veţi îmbrăţişa modul de a gândi: „Ce să mă amestec în comunitate? Nu vezi că toţi sunt nişte luzeri? (cred că acest cuvânt romanglez nu are nevoie de traducere) Ce folos am eu de pe urma lor? Să ajung şi eu un luzăr? Eu am de învăţat de la cei ajunşi în West Vanc, care fac bani de bani.” (expresie neaoşă, intraductibilă în engleză) Aşa e, doamnelor şi domnilor! Dacă vreţi să vă îndepliniţi idealul, aceasta este calea! Ştiu că este greu de pătruns „acolo”, mai ales că în ochii celor din West Vanc (aici puteţi folosi 60

numele celui mai select cartier pe care vi-l puteţi imagina) dumneavoastră faceţi parte din tagma scârboasă a luzerilor, dar nu este imposibil. Aceasta dovedeşte că această acţiune nu face parte din cele care se pot încadra în categoria „lupte cu morile de vânt”. Mai mult, vă va aduce foloase palpabile. Materiale. Deci, din acest exemplu extragem un al doilea principiu de bază: „Lupta cu morile de vânt nu are şanse de izbândă.” Alt exemplu. Ce ziceţi despre cei ce doresc să-i adune pe români într-o comunitate etnică? Ca evreii, grecii, ucrainenii... Sigur că da! Nişte luzeri! Nebuni. Comunişti. Securişti. Nereprezentativi. În slujba sistemului canadian. Cine-i bagă în seamă?! Exact, exact... „Cine se crede, buricul pământului?” Sigur că da. Văd că sunteţi unanimi în a vă exprima ultrajul... Un exemplu tipic de luptă cu morile de vânt! Nu are nici o şansă de a izbândi şi nu aduce nici un folos material. Ce ziceţi? Acolo, în colţul acela? Că poate le iese ceva? Mda... La asta nu m-am gândit... Dar aceasta ar fi ca şi când aţi afirma că Don Quijote era plătit să se lupte cu morile de vânt. Cine este Don Quijote? Nu v-am zis? Idiotul despre care a scris Cervantes. Da, unul care mai credea în tot felul de tâmpenii. Cavalerism, loialitate, dăruire de sine, dragoste curată, credinţă, moralitate, dezinteres, puritate... Vă daţi seama că oamenii normali au râs de el, l-au alungat... A şi murit, de altfel... acum vreo cinci sute de ani... Cum? De ce se mai vorbeşte despre el şi azi? Asta este o întrebare la care nu am găsit încă un răspuns. Nu îmi dau seama, 61

cum e posibil ca nişte oameni normali, ca mine şi ca dumneavoastră de-o pildă, să dispară fără a lăsa măcar o urmă, o amintire, o scamă, iar despre nebunul de Don Quijote să se pomenească în veac?! Eu cred că asta de la morile de vânt ni se trage. Cred că el va dispărea cu adevărat numai când lumea va înceta să se mai lupte cu morile de vânt. Întorcând această problemă pe toate părţile, am găsit o soluţie pe care mă grăbesc să v-o împărtăşesc! Ar trebui să formăm o organizaţie, să zicem o Ligă Împotriva Morilor de Vânt. Când ele vor dispărea, nimeni nu va mai avea cu ce se lupta. Sunteţi de acord cu această idee? De aceea, vă propun ca dumneavoastră să deveniţi membrii fondatori ai acestei organizaţii... Staţi puţin... Unde fugiţi? Nota Redactorului: Fragment surprins din discuţia care a avut loc după prelegere, între organizator şi profesor: - La naiba! Ţi-am spus să fii atent cum îi iei. Dacă puneam bine problema, poate ne ieşea de-un parai, doi... Vreo donaţie, ceva. Auzi, să le ceri să se unească! Păi, dragul meu, aceasta este un exemplu tipic de luptă cu morile de vânt!

autor: Nick Sava

În pielea unui leu de Michael Ondaatje

Philip Michael Ondaatje s-a născut la 12 septembrie , 1943 în Sri Lanka, Colombo ( Ceylon) . În 1954 a părăsit ţara şi s-a stabilit în Anglia unde a stat până-n 1962, când emigrează în Canada, devenind cetăţean canadian. Îşi face debutul în literatură cu volumul de poezie The Dainty Monsters ( Monştrii graţioşi) în anul 1967. În 1970 publică un studiu despre poetul cântăreţul şi prozatorul Leonard Cohen, intitulat Leonard Cohen. Începe să câştige notorietate naţională şi internaţională în anul 1970, după publicarea poemului narativ The Collected Works of Billy the Kid ( Operele complete ale lui Billy the Kid). Primul său roman, Coming Through Slaughter( Prin omor) apare în anul 1976. Continuă cu proză memorialistică: Running in the Family ( Chestiuni de familie)1982. După ce în 1987 publică In the Skin of Lion ( În pielea unui leu) în anul 1992 câştigă mult râvnitul premiu Booker Prize cu romanul The English Patient ( Pacientul englez). În 1997 romanul său The English Patient ( 1992) este ecranizat . Filmul, cu acelaşi titlu este regizat de Anthony Minghella , avându-i în distribuţie pe Ralph Fiennes, Kristin Scott Thomas, Julitte Binoche şi Willem Dafoe, câştigând nu mai puţin de 6 premii Oscar, inclusiv pe acela de «Cel mai bun film» Aşa cum rareori se întâmplă, atât filmul, cât şi cartea sunt realizări artistice majore, completându-se reciproc. Celebritatea 64

marelui scriitor Michael Ondaatje sporeşte în anul 2000 odată cu publicarea romanului Anil’s Ghost (Obsesia lui Anil), premiat cu Giller Prize, Governor General’s Award, Prix Medicis.

Din punctul meu de vedere, The English Patient rămâne una dintre marile cărţi ale secolului XX nu atât prin subiectul abordat, cât prin valoarea stilistică a romanului. În limba română au fost traduse: In the Skin of Lion ( În pielea unui leu) 1987, The English Patient ( Pacientul englez) 1992 , Anil’s Ghost (Obsesia lui Anil) 2000 şi Divisadero, 2007. Marca scrierilor lui Ondaatje este lirismul de cea mai bună calitate în amestec cu reflexivitatea şi cu elocvenţa. În această prezentare de autor mă voi ocupa de trei dintre cărţile sale, cărţi pe care le-am citit şi pe care le recomand cu mare căldură: În pielea unui leu, Pacientul englez şi Divisadero În pielea unui leu ( In the Skin of Lion) este un roman ce poate fi citit pe mai multe straturi- poveste de dragoste, istorie a unui oraş, roman de aventuri, o profundă frescă socială a anilor tulburi, 1920-1930, când oraşul canadian Toronto este invadat de imigranţi. Oricare ar fi cheia în care se doreşte interpretarea romanului, cititorul este acaparat încă de la primele pagini de suprarealismul imaginilor construite cu ajutorul unei fraze încărcată de poezie ce-ţi lasă în final acelaşi sentiment ca atunci când ai răsfoi un album cu fotografii îngălbenite. Evenimente reale se întretaie cu acţiuni imaginare dând forţă acestei evocări a vieţii primilor imigranţi, cei care şi-au sacrificat viaţa transformând sălbăticia canadiană în metropolele de astăzi. 65

Lumea este văzută prin ochii copilului Patrick Lewis, fiul unui imigrant tăietor de lemne, născut în provincia Ontario. În ochii copilului, tatăl său, Hazem Lewis, este un adevărat erou prin ingeniozitatea cu care reuşeşte să facă faţă tuturor vitregiilor naturii din nordul Canadei. Primii imigranţi au fost tăietorii de lemne, cei care au defrişat pădurile pentru a face loc viitoarelor oraşe. Munca grea, copleşitoare nu le dădea prea multe speranţe de supravieţuire. Patrick povesteşte plin de încîntare despre inovaţia tatălui său, care, pentru a uşura munca cărăuşilor de buşteni, punea dinamită şi arunca buştenii tăiaţi drept în râu, devenind astfel un personaj celebru şi foarte căutat pentru curajul său. Am reţinut din această primă parte a evocării imaginea suprarealistă în care prezintă tabloul tăietorilor de lemne, patinând noaptea, cu torţe aprinse în mână, pe râul Napanee. Născut la o fermă de vite, unde ziua însemna muncă până la epuizare şi noaptea , somn, Patrick descoperă acest balet fantastic al tăietorilor de lemne ce patinau în toiul nopţii, lucru care-i schimbă viziunea asupra lumii: «Gheaţa scânteia . Pentru o clipă i s-a părut că dăduse peste vreo întâlnire a vrăjitoarelor sau peste vreunul dintre acele ritualuri druidice-ilustraţiile din manualul de istorie la care se zgâise ore-n şir…Un prilej de bucurie. Un dar. Zece bărbaţi care patinau, parte dintr-un joc. Unul dintre ei îi urmărea pe ceilalţi şi, o dată ce-l atingea pe altul, acesta devenea la rându-i urmăritorul. Fiecare ţinea în mână un snop de papură aprinse la capete. » Însă ceea ce l-a impresionat pe băiat n-a fost faptul că patinau cu atâta plăcere , ci bucuria lor de-a patina noaptea. Ca 66

într-un vis. A fost momentul în care a descoperit că viaţa nu-i alcătuită doar din trudă, aşa cum văzuse la tatăl său, că sufletul îşi cere dreptul şi te poţi bucura făcând anumite sacrificii. «În această etapă a vieţii sale, mintea i-o luă înaintea trupului. » Cu timpul locul tăietorilor a fost luat de alţi imigranţi, cei care se pricepeau la construcţii. Simbol al mărturiei în timp şi spaţiu pentru sacrificiile făcute în folosul generaţiilor care vor veni rămâne: podul. Construcţie ce leagă estul de vestul oraşului Toronto. Alte munci, alte mirosuri, alte pericole. «Podul se înalţă ca într-un vis. Va uni partea de est cu centrul oraşului. Va duce maşini, oameni, apă şi curent electric peste valea Donului. Va duce trenuri care încă n-au fost inventate. » Pe podul botezat Prinţul Eduard autorul descrie un alt tablou suprarealist. În timp ce muncitorii ajunseseră cu construcţia aproape de final pe pod a apărut un grup de cinci călugăriţe. Călugăriţele aproape ajunseseră la vreo treizeci de metri, când, un vânt iscat din senin «începu să le împrăştie care-ncotro». «Le-a aruncat peste lopeţi, peste melanjoare de ciment. Zburau dintr-o parte în alta, la un pas să cadă peste margine. » Au fost salvate de muncitori în ultima clipă, mai puţin una dintre ele pe care a luat-o vântul pur şi simplu . «A dispărut în beznă pe după al treilea perete de sprijin, în aerul întunecat, care nu ţinea nimic, poate doar uneori, pe zi, câte un nit sau vreun ciocan aruncat la întâmplare. » Edificiul îşi luase deja tributul în sânge, asttfel că, frica celorlalţi de monstrul la care lucrau, dispăruse. Tot aici, tânărul Patrick cunoaşte un personaj la fel de curajos şi de faimos cum 67

fusese tatăl său: Nicholas Temelcoff. Era omul care nu se dădea înapoi de la nimic. Se arunca în gol fără teamă şi făcea muncile cele mai periculoase fără nicio protecţie. Mişcările imigrantului macedonean, Nicholas Temelcoff, par a fi desprinse dintr-un alt tablou suprarealist. «Momentul era cubist». El leagă cablurile zburând prin aer cu agilitate de la un pilon la celălalt. Munca aparent măruntă a celor care trudesc la înălţarea oraşelor canadiene este imortalizată pe peliculă. Tot în această perioadă apare filmul sonor, eroul celebru care le va lumina chipul de bucurie acestor personaje de sacrificiu este vagabondul cu pălărie şi baston al cărui mers de raţă, legănat, va deveni celebru. Amuzamentul provocat spectatorilor de filmul mut este înlocuit cu fascinaţia peliculei sonore. Lumea evoluează, Canada devine un loc prosper în care imigranţii din Europa vin să strîngă bani pentru a se întoarce acasă să-şi deschidă propria afacere. Lumea romanului lui Ondaatje se diversifică. Pe lângă imigranţii care făceau muncile cele mai dificile apar personajele autohtone precum rechinul imobiliar Ambrose Small, îmbogăţit peste noapte din administrarea teatrelor. Apoi, amanta acestuia actriţa de duzină Clara Dickens de care Patrick se îndrăgosteşte. Povestea de dragoste dintre Patrick şi Clara sfârşeşte brusc, ea părăsindu-l pentru milionarul Ambrose care se retrăsese în sălbăticie obosit de notorietate. Abordând un ton uşor ironic, naratorul recurge la un procedeu narativ foarte modern: îşi exprimă punctul de vedere legat de diegeza romanului tradiţional, în care întreaga acţiune a personajelor este previzibilă, autorul omniscient şi omnipotent făcându-şi simţită prezenţa pe tot 68

parcursul acţiunii. «Patrick Lewis a trăit toată viaţa lângă romane, lângă poveştile lor clare. Autorii care însoţeau personajele I-au clarificat întotdeauna motivele. Evenimentele lumii au ridicat întotdeauna eroii din mizerie. Cărţile se terminau cu testamente rectificate şi poveşti de dragoste solvabile. Chiar şi amantul izgonit accepta că, în cele din urmă, conflictul s-a încheiat. » Construcţia oraşului Toronto se extinde şi în adâncime : Tunelul care se construieşte pe sub lacul Ontario, uzina de apă a oraşului sunt alte edificii care-şi primesc tributul în sânge de imigrant. Cu această ocazie începe să prindă viaţă mişcarea sindicală. Patrick o cunoaşte pe Alice Gull şi se angajează la tăbăcăria Wickett şi Craig. Povestea lor de dragoste capătă noi sensuri. Niciuna din muncile de până acum nu fusese ca aceea din tăbăcărie unde, măcelarii, cei care omorau vitele cu un baros în cap, tăietorii de piele şi vopsitorii deveniseră nişte brute care încercau să supravieţuiască. Remarcabile în romanul În pielea unui leu, ca de altfel în toate romanele lui Ondaatje, sunt scenele de dragoste, încărcate de lirism şi pasiune. Scene mustind de senzualitate, în care toate simţurile personajelor intră în alertă, gestica simplă de zi cu zi ce capătând semnificaţii de ritual: «Tot ce le rămânea în piele era mirosul de care nici o femeie nu se putea apropia în pat. Alice se întindea lângă trupul vlăguit al lui Patrick, atingându-i gâtul cu buzele, şi ştia că e lângă mirosul lui, ştia că soţiile vopsitorilor nu vor mai avea niciodată parte de mirosul neîntinat al bărbaţilor lor. Chiar dacă şi-ar fi smuls din trup pgmenţii şi cristalele de sare, tot ar fi mirosit a îngerul cu care se luptau în bazine, în gropi. De culoarea cărnii. » Un personaj la fel de pitoresc cum sunt toate personajele romanului este hoţul Caravaggio ( pe care-l vom întîlni în Pacientul englez, împreună cu Hanna, fetiţa lui Alice Gull), iubit de frumoasa Giannetta cu care se şi căsătoreşte. Trebuie să 69

recunoaştem în toată ţesătura acestui roman măiestria cu care autorul îşi ţese pânza acţiunii, astfel încât destinele tuturor personajelor se întretaie cu cel al eroului principal, Patrick Lewis. În urma sacrificiilor imigranţilor se înalţă în final metropolele Canadei, pe a cărei întindere şerpuiesc şoselele podurile, viaductele şi toate edificiile care şi-au luat tributul în sânge. O lume înnoită, mult mai sofisticată o înlocuieşte pe cea simplă şi veche. Viaţa începe să pulseze pe alte coordonate şi nimeni nu-şi mai aminteşte nici de Hazen Lewis, care arunca copacii direct în apă râului, dinamitându-i, nici de curajosul Nicholas Themelcoff care zbura de la un pilon la celălat al podului întinzând reţeaua de cable, nici de rechinul Ambrose, nici de hoţul Caravaggio, nici de Harris, primarul cel nebun, care supraveghease construirea tunelului de sub lacul Ontario, cu orice preţ. Moartea iubitei sale, Alice Gull, într-o confruntare a sindicaliştilor cu anarhiştii l-au determinat în final pe Patrick Lewiss să încerce să se răzbune pe acest imens malaxor care devenise societatea de consum canadiană şi să arunce-n aer cea mai măreaţă construcţie a sa: tunelul. N-are suficientă putere de decizie, aşa că finalul stă sub semnul normalităţii. «Nici o poveste nu va mai fi vreodată spusă ca şi când ar fi singura. »( John Berger) Poveştile despre curajul imigranţilor de la faza de început a societăţii de consum canadiene, vor fi înlocuite cu alte poveşti lipsite de ineditul celor care au marcat pionieratul. Închei acest imn, închinat omului aflat la începutul unei noi ere, cu versurile lui Ondaatje despre eroului civilizator, Prometeu, în traducerea lui Ion Caraion: L-au zdrobit în chip ştiinţific pe-acea stâncă, pentru ca pân-la amiază un soare şchiop să-l poată orbi şi buzele, şi pleoapele să-i crape, şi părul să-i albească întărindu-i sângele pe coapse, pe crăpăturile gurii. 70

Şi venea pasărea, şi ciugulea din carnea-i sfârtecată, şi-i lingea coastele şi sfâşia din pielea-ngroşată, până se făcea puhav şi cafeniu amurgul, iar pasărea pleca încruntată. Atunci, trosnind, încheieturile lui se potoleau din muşcătură şi-aplecat vedea cum marea îl îneacă pe jumătate şi-nţepând ca peroxidul i-amorţea simţirea aşa că iar putea zâmbi. Zeus, cu un ciorchine de struguri şi de zei în palmă, scuipa sâmburii şi privea cu uimire la omul acela care cu ochii albiţi şi c-o nebunească patimă curta un alai de sirene. (Prometeu cu aripi - Michael Ondaatje)

autor: Maria Sava

Grupul celor 7 Black & White Mai 2013

Concept: Adrian Grauenfels