Література 7 клас Криган 2015 рум by sloven

S. G. Crigan

Manual pentru clasa a 7-a a instituţiilor şcolare de învăţământ general cu predarea în limba română

Recomandat de Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei din Ucraina

Cernăuţi Editura “Bukrek” 2015

1 Litera VII Ro

ББК 83.3(4РУМ)я72+83.3(0)я72 К82

Рекомендовано Міністерством освіти і науки України (наказ від 20.07.2015 № 777) Видано за рахунок державних коштів. Продаж заборонено

К82

Криган С. Г. Інтегрований курс. Література румунська та зарубіжна : підручник для 7 класу загальноосвітніх навчальних закладів з навчанням румунською мовою / С. Г. Криган. – Чернівці : Букрек, 2015. – 240 с. : іл. ISBN 978-966-399-710-0 ББК 83.3(4РУМ)я72+83.3(0)я72

ISBN 978-966-399-710-0

Stimaţi elevi! Manualul vă pune la dispoziţie o serie de texte literare, precum şi conceptele teoretice necesare unei adecvate receptări a acestora. Atât elevii, cât şi profesorii vor avea la îndemână nu numai un instrument util în activitatea pedagogică, ci şi o carte destinată celor atraşi de lectura textelor literare. Pentru elaborarea manualului am ţinut cont de metodologia predării obiectului “Limba şi literatura română” conform programei în vigoare “Literatura română şi universală. Clasele 5-12”, Bukrek, 2005. În procesul de învăţare se oferă textul operei integral sau fragmentar, se propun exerciţii de lectură şi comentare a textului artistic, de cunoaştere şi rezumare a subiectului narativ, încadrarea operei în cadrul unei anumite specii şi a unui anumit gen; se realizează selectiv caracterizarea personajelor, se ilustrează expresivitatea limbajului, se oferă o serie de noţiuni de teorie literară, diferite modele de teste evaluative. Prin selectarea variată şi concretizarea obiectivelor de referinţă pentru fiecare capitol sau unitate de învăţare se ating în timp obiectivele generale. Personajul literar ajunge nemijlocit la cititor, la elev, la lume, dar opera literară capătă un univers imens şi o rezonanţă educativă. Elevii vor descoperi modele de lucru asupra textului literar şi posibilitatea de a-şi îmbogăţi metodele de investigare a acestuia. Îmi exprim convingerea că elevii şi profesorii vor primi cu drag acest ajutor. Autorul

Balada populară

Mioriţa Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale, Trei turme de miei, Cu trei ciobănei. Unu-i moldovan, Unu-i ungurean Şi unu-i vrâncean. Iar cel ungurean Şi cu ce-l vrâncean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare 4

Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman Ş-are oi mai multe, Mândre şi cornute, Şi cai învăţaţi, Şi câni mai bărbaţi, Dar cea mioriţă, Cu lână plăviţă, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace, Iarba nu-i mai place. – Mioriţă laie, Laie bucălaie, De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace! Ori iarba nu-ţi place, Ori eşti bolnăvioară, Drăguţă mioară? – Drăguţule bace, Dă-ţi oile-ncoace, La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Şi umbră de voi. Stăpâne, stăpâne, Îţi cheamă ş-un câine, Cel mai bărbătesc Şi cel mai frăţesc, Că l-apus de soare Vreau să mi te-omoare Baciul ungurean Şi cu cel vrâncean! – Oiţă bârsană, De eşti năzdrăvană, Şi de-a fi să mor ortoman – chipeş, voinic; bogat plăviţă – de culoare albă-gălbuie sau albă-cenuşie bucălaie – varietate de oi din rasa ţigaie, cu lâna albă şi cu botul şi extremităţile membrelor castanii-închise sau negre bârsană – cu lâna lungă şi aspră

În câmp de mohor Să spui lui vrâncean Şi lui ungurean Ca să mă îngroape Aice, pe-aproape, În strunga de oi, Să fiu tot cu voi; În dosul stânii Să-mi aud cânii. Aste să le spui, Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag, Mult zice cu drag; Fluieraş de os, Mult zice duios; Fluieraş de soc, Mult zice cu foc! 6

Vântul, când a bate, Prin ele-a răzbate Ş-oile s-or strânge, Pe mine m-or plânge Cu lacrimi de sânge! Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mândră crăiasă, A lumii mireasă; Că la nunta mea A căzut o stea; Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. Brazi şi paltinaşi I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Şi stele făclii! Iar dacă-i zări, Dacă-i întâlni Măicuţă bătrână, Cu brâul de lână, Din ochi lăcrimând, Pe câmpi alergând, Pe toţi întrebând Şi la toţi zicând: “Cine-a cunoscut, Cine mi-a văzut Mândru ciobănel, Tras printr-un inel? Feţişoara lui, Spuma laptelui; Musteţioara lui, Spicul grâului; Perişorul lui, Pana corbului; Ochişorii lui, Mura câmpului?” Tu, mioara mea, 7

1+ Litera VII Ro

Să te-nduri de ea Şi-i spune curat Că m-am însurat Cu-o fată de crai, Pe-o gură de rai. Iar la cea măicuţă Să nu spui, drăguţă, Că la nunta mea A căzut o stea, C-am avut nuntaşi Brazi şi păltinaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Şi stele făclii! V. Alecsandri

1 După ce ai citit cu atenţie textul, răspunde la următoarele întrebări: • Ce sens are cuvântul gură în baladă? Caută în dicţionar şi alte sensuri ale acestui cuvânt. • Prin ce procedeu lexical s-au format cuvintele feţişoara şi musteţioara? Găseşte în text şi alte cuvinte asemănătoare. • Găseşte în textul baladei cel puţin trei regionalisme şi caută în dicţionar sensul lor. 2 Formulează într-un scurt enunţ oral ideea principală a baladei “Mioriţa”. 3 Unde are loc acţiunea baladei? Indică exact versurile care precizează spaţiul acţiunii. 4 Ce fenomen pastoral este prezentat în baladă? 5 Care sunt personajele principale? Prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc cei trei ciobani? 6 Ce stă la baza conflictului dintre ciobani? 7 În câte fragmente poţi împărţi textul? Indică pe scurt conţinutul fiecărui fragment. 8 Ce elemente fantastice intervin în structura baladei? 9 Reciteşte dialogul dintre oaia năzdrăvană şi ciobănaş, apoi precizează care este atitudinea acestuia faţă de oile sale. 10 Găseşte în textul baladei cuvintele prin care se demonstrează grija ciobanului faţă de animalele sale. 11 Care este dorinţa ciobănaşului după încetarea din viaţă? 12 Cum îţi explici prezentarea morţii ca nuntă cosmică? 13 Cum îţi explici frecvenţa ridicată a numeralului trei în textul baladei? În ce alte texte se repetă astfel de cifre magice? 14 Despre ce vorbeşte diversitatea fluierelor? 15 Cum explici expresia evidenţiată?

Vântul, când a bate, Prin ele-a răzbate Ş-oile s-or strânge, Pe mine m-or plânge Cu lacrimi de sânge!

2 Litera VII Ro

16 Din ce episod face parte următorul fragment?

Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. Brazi şi paltinaşi I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Şi stele făclii! 17 Ce sentimente se desprind din portretul pe care îl creionează măicuţa bătrână fiului său? Cum îţi explici paralela între frumuseţea naturii şi frumuseţea tânărului cioban?

Structura baladei. Caracterizarea personajelor Mioriţa se diferenţiază de structura-tip a baladei populare, în care firul epic are mare importanţă şi conţine toate etapele unei naraţiuni, de la intrigă şi până la deznodământ. În Mioriţa, desfăşurarea epică este redusă în favoarea unei copleşitoare părţi lirice, specifice individualităţii personajului principal. După modul de expunere dominant, în compoziţia textului se delimitează trei părţi: o parte narativă (epică), o parte dialogată (dramatică) şi una monologată (lirică), fiecare aducând motive literare noi. Chipul ciobanului moldovean predomină acţiunea pe parcursul întregii balade, nu numai prin prezenţa sa, dar mai ales prin ilustrarea ocupaţiei pastorale a neamului nostru românesc, prin valorile spirituale. Tânărul cioban este înzestrat cu cele mai frumoase trăsături într-un ansamblu armonios, indiferent din care parte ar fi privit sau caracterizat: din perspectiva naratorului, a personajului însuşi (autocaracterizare lirică) sau a “măicuţei bătrâne”. Un loc important în conturarea portretului eroului îl constituie caracterizarea indirectă reflectată de atitudinea animalelor faţă de stăpân sau de intenţiile rele ale duşmanilor. Aflându-se în mijlocul naturii, Pe un picior de plai Pe-o gură de rai

împreună cu turma de oi şi cu doi prieteni care sunt de aceeaşi vârstă, care au aceeaşi ocupaţie, ciobanul moldovean este supus unei situaţii critice, destinul soartei îi poate aduce o moarte violentă. Eroul principal presimte acest atac şi-şi închipuie fiinţa şi nefiinţa, adică existenţa şi inexistenţa şi de aceea se retrage din colectivitate. 10

Invidia şi lăcomia ciobanului ungurean şi ale celui vrâncean se evidenţiază prin contrastul enumerărilor de epitete şi personificări: Ş-are oi mai multe Mândre şi cornute, Şi cai învăţaţi, Şi câni mai bărbaţi.

O scenă de mare intensitate psihologică este dialogul dintre mioara-năzdrăvană şi stăpânul-păstor. Se relevă legătura sufletească dintre om şi animalele ocrotitoare, ca într-o adevărată frăţie. Baciul observă comportarea nefirească a mioarei grijulii care vrea să-i vestească primejdia: Că l-apus de soare Vreau să mi te-omoare.

Pentru a discuta cu stăpânul, mioara nu mănâncă timp de câteva zile, dând de ştire prin vocea-i plină de nelinişte: De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace.

Mioara se adresează stăpânului cu diminutive “drăguţule bace” şi-i mai spune că ea şi câinele-i vor sta de pază, sfătuindu-l totodată să apeleze la ajutorul câinelui “cel mai bărbătesc şi cel mai frăţesc” să se retragă. Din monologul ciobanului cu mioara năzdrăvană se desprind dorinţele lăsate de cioban cu limbă de moarte: prima dorinţă se referă la ceremonialul funebru, locul şi obiectele înmormântării. Mormântul va fi acelaşi ca şi locul vieţii “câmpul de mohor”, “strunga de oi”, “dosul stânii”, în preajma fiinţelor ocrotite, parcă nefiinţa ar fi o prelungire a fiinţei în locul drag, împreună cu toţii. Imaginarea vieţii într-o altă existenţă o simte astfel: “să fiu”, “să-mi aud cânii”, să asculte sonoritatea fiecărui fluier menit pentru o anumită doină. Sensibilitatea artistică a fluierelor va stârni dorul şi jalea mioarelor. Plânsul lor “cu lacrimi de sânge” exprimă durerea adâncă, rana sufletească netămăduitoare. Baciul doreşte să ascundă mioarelor adevărul. Dezvăluirea acestui lucru trebuie să o facă mioara năzdrăvană: “să le spui curat, că m-am însurat”. Prin alegorie, imaginarea nunţii capătă proporţii cosmice. Fata este “o mândră crăiasă a lumii mireasă”, nuni sunt “soarele şi luna”, nuntaşi – “brazi şi păltinaşi”, preoţi – “munţii mari”, lăutari – “păserele mii”, şi stele făclii. Nuntaşii nu sunt oamenii, ci natura. 11

Tânărul cioban este conştient că vestea va ajunge la auzul măicuţei şi foloseşte printr-o formulă mai redusă explicarea însurătorii: “iar la cea măicuţă să nu-i spui…” Această formulă este urmată de dezvăluirea simbolurilor ce formează alegoria moarte – viaţă. Adevărul este justificat prin liniştire, prin compătimire: “să te-nduri de ea”, astfel încât zilele măicuţei să nu fie pline de chin şi jale, să nu fie îngrijorată. Finalul baladei constituie momentul culminant, sentimente puternice animând portretele personajelor. Dragostea maternă este apogeul pe care se întemeiază viziunea. Caracterizarea fizică a ciobănaşului este de asemenea demnă de atenţie, completând în mod semnificativ mesajul baladei: Feţişoara lui, Spuma laptelui; Mustăcioara lui Spicul grâului; Perişorul lui, Pana corbului; Ochişorii lui, Mura câmpului!..

Atitudinea omului în faţa morţii este motivul central al baladei prin definirea concepţiei personajului principal, dar şi al neamului pe care-l prezintă. Ciobanul primeşte calm vestea neplăcută, cu toate rânduielile şi tradiţiile pământeşti stabilite de omenire de veacuri. Prin chipul tânărului ciobănel plecarea din viaţă nu este o tragedie totală, ci o trecere în veşnicie cosmică, moartea fiind înţeleasă ca o trecere într-o altă dimensiune, ca o etapă acceptată şi asumată a existenţei umane. Evaluarea cunoştinţelor 1 Balada Mioriţa este o operă lirică.

2 Opera lirică poate fi în versuri sau în proză.

3 Opera lirică permite identificarea momentelor subiectului.

4 Eul liric este diferit de autorul textului poetic.

nu 12

5 Într-o operă literară, liricul se poate îmbina cu epicul.

6 În balada “Mioriţa” participă următoarele personajele.

a ciobanul moldovean; b trei ciobănei; c mai multe personaje. 7 Dialogul poate deveni mijloc de caracterizare a personajelor.

8 Expresia “lacrimi de sânge” este folosită:

a cu sens propriu; b cu sens figurat. 9 În versurile date “mioara prevesteşte” acţiunea ce va avea loc. – Drăguţule bace, Dă-ţi oile-ncoace, La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Şi umbră de voi.

10 Unde doreşte ciobanul să fie îngropat?

a în dosul stânii; b mai departe; c aproape. 11 Ce fel de fluieraşe doreşte ciobănaşul să i se pună la cap, după ce va muri?

a de fag; b de soc; c de mai multe feluri. 12 Cum trebuie să înţeleagă “măicuţa bătrână” sensul versurilor? Iar la cea măicuţă Să nu spui, drăguţă, Că la nunta mea A căzut o stea.

a s-a însurat; b nu s-a însurat. 13

Referinţe critice ...............................................................

Balada aceasta Mioriţa fără seamăn în literatura noastră este cel mai mare titlu de glorie al poetului de la Mirceşti. Dacă numai atâta ar fi făcut, era de ajuns ca să trăiască până la amurgul neamului. Pare că nu ne dăm îndeajuns seama de puterea uriaşă pe care o au nevinovatele stihuri de a preface sufletul omenesc. Falangele lor mărunte au bătut întruna la poarta sufletului omenesc, vorbindu-i dulce şi îmblânzindu-l. Dumnezeiescul şi simplul păstor în inima căruia au tremurat lacrimile de lumină ale Mioriţei nu şi-a închipuit că blându-i cântec va fi un sol al revoluţiilor sociale. Nici Alecsandri nu şi-a închipuit poate asta, când îl asculta fermecat, cu ochii la stele... Cu toate acestea, a fost atât de adevărat că prin glasul poeţilor vorbeşte Dumnezeu... Mihail Sadoveanu ...............................................................

În ultimă instanţă, dacă Mioriţa şi-a cucerit un loc unic la cele două nivele ale culturii româneşti – folcloric şi cult – înseamnă că poporul, ca şi intelectualii, recunosc în această capodoperă a geniului popular modul lor de a exista în lume şi răspunsul cel mai eficace pe care ei pot să-l dea destinului, când se arată, ca de atâtea ori, ostil şi tragic. Şi acest răspuns constituie, de fiecare dată, o nouă creaţie spirituală. Mircea Eliade ...............................................................

Fără Mioriţa noi n-am fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. Mioriţa este şcoala tristeţii naţionale. Matricea. Matca. Regina. Sunetul ei e sunetul tâţei alăptând; veghea ei este veghea celui care-şi apără plodul. Mioriţa nu este un cântec de pierdere. Cine pierde aşa cum a pierdut ciobanul Mioriţei este înstăpânit în sufletul pământului. Da, în sufletul pământului, pentru că noi toţi ne-am născut pe pământ. Pentru că pământul este carnea strămoşilor noştri şi carnea pomilor noştri. Aşa este: pom şi om. În limba noastră diferenţa dintre pom şi om este diferenţa dintre o consoană şi o vocală. Nichita Stănescu ...............................................................

Odinioară munţii noştri trebuie să fi răsunat des de un cântec vorbind despre moartea unui păcurar; astăzi acest cântec, al Ciobănaşului, se aude numai prin câteva locuri, dar în versurile duioase şi cu împletiri de minunate imagini a păstrat toată poezia lui primitivă, care în câteva cuvinte numai exprimă bogăţiile de simţire şi ne duce spre o viziune măreaţă.

Ovid Densusianu

Noţiuni de teorie literară. Balada. Alegoria Balada Balada este o operă epică, în care autorul îşi exprimă în mod indirect sentimentele prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Balada este specie a genului epic, în versuri, uneori cu un pronunţat caracter liric, de mică întindere, care prezintă fapte din trecut, cu personaje puţine şi intrigă simplă. Balada sintetizează elemente fantastice şi legendare sau evocă evenimente istorice semnificative, pentru a exprima un mesaj moralizator şi exemplar. Baladele se clasifică după faptele şi eroii pe care îi prezintă în mai multe tipuri: • pastorale – Mioriţa, Dolca; • istorice – Novac şi Corbul; • haiduceşti – Toma Alimoş, Corbea; • fantastice – Soarele şi Luna; • legendare – Mănăstirea Argeşului, Meşterul Manole; • familiale – Ghiţă Cătănuţă, Brumărelul. În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în literatura apuseană, balada era o poezie lirică cu formă fixă, un mic poem alcătuit din trei strofe egale şi simetrice, şi dintr-un mic cuplet (dedicaţie), fiecare din aceste patru părţi terminându-se cu un refren. În literatura română, termenul a fost impus de Vasile Alecsandri prin culegerea sa, Poezii poporale – Balade (Cântece bătrâneşti), din 1852 – 1853. Pe lângă balada populară, există şi balada cultă care înfloreşte datorită atenţiei acordate folclorului de către romantici (secolul al XIX-lea). În literatura română autori de balade culte sunt: Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Şt.O. Iosif, Ştefan Augustin Doinaş. Baladele se inspiră din faptele şi experienţele unor eroi exemplari surprinşi în momente de excepţie: lupte, războaie, aventuri ş.a. Personajele sunt reprezentate în antiteză, fiind pozitive şi negative. Ele pot avea trăsături supranaturale, iar în cazuri excepţionale pot avea comportări ieşite din comun. 15

2+ Litera VII Ro

Balada poate fi cântată, dar are o funcţie educativă, fiind destinată ascultării într-o colectivitate, iar prin metodele de comportament prezentate oferă colectivităţii posibilitatea să distingă binele şi răul. Unele teme de baladă sunt răspândite pe întreg teritoriul naţional: Mioriţa, Toma Alimoş, Corbea, Mihu etc. Alături de asemenea balade de largă extindere sunt şi unele balade răspândite în anumite zone. De asemenea, unele balade pot avea variante diferite în spaţii geografice diferite (de exemplu Mioriţa).

Ce tipuri de balade cunoşti? Ce fel de evenimente sunt narate în balada populară?

Alegoria Alegoria este figura de stil complexă prin care se exprimă o idee, un sentiment, o atitudine cu ajutorul unei serii de epitete, comparaţii, metafore. Alegoria e un trop care redă un fenomen sau o noţiune abstractă prin intermediul unui obiect concret. Alegoria se poate rezuma la un singur vers, la un segment liric sau poate fi fondul unei întregi opere literare. Prin alegorie textul literar “spune” altceva decât s-ar putea înţelege în mod direct. Alegoria este un mijloc sugestiv de plasticizare. De exemplu, alegoria moarte-nuntă din balada Mioriţa pune în evidenţă credinţa poporului român conform căreia sfârşitul vieţii nu este decât o trecere într-o altă formă de existenţă, în comuniune cu natura, în ipostaza unei nunţi cosmice. Alegoria este specifică proverbelor şi gicitorilor. Tudor Vianu caracteriza ghicitoarea ca fiind o alegorie deschisă, fiindcă “termenul neexprimat al comparaţiei subînţelese este oarecum acoperit de termenul exprimat, aşa încât îi revine spiritului nostru sarcina de a-l descoperi şi de a-l articula”. Alegorice sunt de asemenea şi personajele fabulelor. În această specie literară întâlnim animale sau obiecte, dincolo de care subînţelegem oamenii cu caracterul, conduita, obişnuinţele lor. Alegoria se întâlneşte şi în poezii cu caracter liric. Ea acţionează mai mult asupra raţiunii şi mai puţin asupra sensibilităţii – ea ne face să ghicim subtexul ei. Alegoria este o înlănţuire de simbo16

luri menite să concretizeze abstracţiuni, idei, noţiuni, concepte. În alegorie fiecare obiect abstract este personificat sau prezentat simbolic, la crearea imaginii sale concurând diferite figuri de stil.

Dă exemple de proverbe construite pe baza alegoriei. Aminteşte-ţi fabula “Greierele şi furnica” şi precizează care este alegoria care stă la baza textului. Care sunt elementele ce constituie alegoria din balada “Mioriţa”?

Evaluarea cunoştinţelor 1 Cuvântul baladă provine din limba latină.

2 Balada înseamnă:

a cântec de joc; b cântec de dans; c cântec de joc, de dans. 3 Balada este specie a genului:

a epic; b liric. 4 În baladă participă personaje:

a multe; b puţine. 5 Faptele ce sunt prezentate în baladă sunt:

a din trecut; b din prezent. 6 După tipul lor baladele sunt:

a b c d e

haiduceşti; pastorale; istorice; legendare; de mai multe feluri.

7 Când apare pentru prima dată în literatură balada?

3 Litera VII Ro

a secolul al XIV-lea; b secolul al XV-lea; c secolele al XIV-lea şi al XV-lea. 8 În literatura română termenul de baladă a fost impus de:

a Vasile Alecsandri; b alţi scriitori. 9 Balada poate fi:

a populară; b cultă; c populară şi cultă. 10 Balade culte au fost create în literatura română de:

a b c d

Vasile Alecsandri; George Coşbuc; Şt. O. Iosif; mai mulţi autori.

11 Balada are o formă fixă în literatura română.

12 Din câte părţi este alcătuită balada?

a b c d

din trei strofe egale şi simetrice; dintr-un mic cuplet (dedicaţie); din două părţi şi un refren; din toate cele expuse.

Vasile Alecsandri

S-a născut la 21 iulie 1821, conform opiniei majorităţii cercetătorilor, în oraşul Bacău. Curând familia scriitorului se mută la Iaşi. Conform altor surse, Alecsandri s-a născut în 1819 sau chiar în 1818. Vasile Alecsandri ia primele lecţii de la dascălul maramureşean Gherman Vida, profesor la Seminarul de la Socola, după care îşi va continua învăţătura la Iaşi. Verile şi le petrece la Mirceşti, unde tatăl său cumpărase moşia. În perioada 1834 – 1839 Vasile Alecsandri îşi face studiile la Paris. Se dedică literaturii, scriind primele versuri în limba franceză. În anul 1840, în revista “Dacia literară” (nr. 3, mai-iunie) este publicată nuvela Buchetiera de la Florenţa. Este numit, împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu, director al Teatrului din Iaşi. Începe să scrie şi piese de teatru. În anul 1842 V. Alecsandri călătoreşte prin munţii Moldovei, fapt care i-a prilejuit “descoperirea tezaurului poeziei populare”. Sub influenţa acestora Alecsandri scrie primele sale poezii româneşti – Doinele. În următorii ani scriitorul întreprinde lungi excursii prin munţii şi prin satele Moldovei, culegând folclor. Din această perioadă datează nuvela O primblare la munţi. Participă activ la mişcarea revoluţionară din anul 1848, iar după înăbuşirea mişcării se refugiază în munţi, apoi trece la Braşov. Evocarea acestor întâmplări se face cu multă minuţiozitate în fragmentul de proză Un episod din anul 1848. În anul 1852 apare la Iaşi prima parte din colecţia de opere folclorice: Poezii poporale. Balade (cântece bătrâneşti) adunate 19

şi îndreptate de V. Alecsandri. În acelaşi an, în toamnă, Vasile Alecsandri scoate prima culegere din teatrul său, Repertoriu dramatic. La Paris, unde se găsea încă din toamna precedentă, publică primul volum de poezii originale, Doine şi lăcrimioare. La Iaşi apare cea de-a doua fasciculă a Poeziilor poporale. În 1855 apare, sub conducerea poetului, revista “România literară”. În anul 1860 abandonează activitatea politică şi se retrage la Mirceşti, în mijlocul familiei, unde se dedică scrisului. În anul 1867 apare într-un volum întreaga colecţie a Poeziilor poporale. E numit membru al Societăţii literare române pentru cultura limbii, care în 1879 avea să devină Academia Română. În 1868 publică, în “Convorbiri literare”, primele pasteluri. Primele volume din seria Operelor complete, cu o prefaţă a autorului apar în anul 1875. În anul 1885 este numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, post pe care îl deţine până la moarte. Vasile Alecsandri se stinge din viaţă la Mirceşti în anul 1890 (22 august). Este înmormântat la 26 august în grădina casei, dăruită în 1914 Academiei, de către soţia poetului. Deasupra mormântului a fost ridicat un mausoleu din iniţiativa Academiei, în 1928. Întreg ansamblul a devenit muzeu memorial.

Dan, căpitan de plai Frunză verde de mălai, Cine merge sus la rai? Merge Dan, şoiman de plai, C-a ucis el mulţi duşmani, Un vizir şi patru hani, Frunză verde lemn de brad Cine merge jos în iad? Merg tătarii lui Murad, C-au ucis în zi de mai Pe Dan, căpitan de plai! Fragment din cântec popular

I Bătrânul Dan trăişte ca şoimul singuratic În peştera de stâncă, pe-un munte păduratic, Privind cu veselie, cum soarele răsare, Dând viaţă luminoasă cu-o caldă sărutare, Privind cu jale lungă cum soarele apune... 20

Aşa şi el apus-au din zile mari şi bune! Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe un gol de munte o stâncă solitară, Dincolo de morminte el trist acum priveşte O tainică fantasmă ce-n zare s-adânceşte, Fantasma drăgălaşă a verdei tinereţi Ce fuge de răsuflul geroasei bătrâneţi. Şi zice: “Timpul rece apasă umărul meu Şi cât m-afund în zile tot simt că e mai greu! O! Lege-a nimicirei, o! Lege nemiloasă! Când, când s-a toci oare a vremei lungă coasă!” Apoi el pleacă şi cade în visare, Iar munţii, albi ca dânsul, s-adună-n depărtare. Ai timpilor eroici imagină augustă, Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă Pentru bine, şi largă, prea largă pentru rău! El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu. Deci îi pleca să-nfrunte cu dalba-i vitejie

solitar – singuratic, retras fantasmă – cu sensul de imagine, privelişte neclară august – măreţ, impunător

Pe cei care prin lume purtau bici de urgie, Şi mult iubea când ţara striga: “La luptă Dane!” Să vânture ca pleava oştirile duşmane. Atunci a lui mânie ca trăsnetul era, În patru mari hotare tuna şi fulgera, Iar ţara dormea în pace pe timpii cei mai răi Cât Dan veghe-n picioare la căpătâiul ei. Ades el pleca singur prin codrii fioroşi În carii luceau noaptea oţeluri şi ochi roşi, Şi dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blândeţe îl desmierda grăind: “N-aibi grijă, măi şoimane! Eu am şi duc cu mine O vrajă rea de duşmani şi bună pentru tine.” Şi murgu-şi lua calea în linişte deplină Prin codri fără drumuri şi fără de lumină. Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneţ Făceau un cortegi falnic eroului drumeţ. Încrederea-nfloreşte în inimile mari!

II Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari Crescuţi pe-o tulpină pe culmea cea de munte Ş-având ca o coroană un secol pe-a lor frunte. “O! Frate, zice unul, un vânt în miez de noapte Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste şoapte!.. E sabia în ţară! Au năvălit tătarii! Şi-acum în bălţi de sânge îşi joacă armăsarii!” “Aşa! Răspunde altul, colo în depărtare Zărit-au astă noapte pe cer lumină mare! Ard satele române! Ard holdele-n câmpii! Ard codrii!.. sub robie cad fete şi copii, Şi-n fumul ce se-nalţă cu larme zgomotoase Zbor suflete gonite din trupuri sângeroase!” Bătrânul Dan aude, suspină şi nu crede! Dar iată că pe cerul din patru părţi el vede Trecând un stol de vulturi urmaţi de uli grămadă, Atraşi în orizonturi de-a morţii rece pradă, Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc, 22

“La luptă, Dane! Ţara-i în jac, ţara-i în foc!” Bătrânul Dan desprinde un paloş vechi din cui Şi paloşul luceste voios în mâna lui. Bătrânul Dan pe sânu-i apasă a lui mână Şi simte că tot bate o inimă română. El zice cu mândrie, ‘nălţând privirea-n sus! “Pe inimă şi paloş rugina nu s-a pus O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai Păn’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai! Fă tu să-mi pară numai atunci paloşul greu, Când inima-nceta-va să bată-n pieptul meu, Ş-atunci inima numai de-a bate să încete Când voi culca sub ţărână a duşmanilor cete!” Apoi el strânge chinga pe zdravenele-i şale, Îşi face-o cruce, pleacă şi se coboară-n vale.

jac – jaf

3+ Litera VII Ro

III În scurtele răstimpuri când soarele declină Şi noaptea-şi pune stema feerică, stelină, E un moment de pace în care, neoprit, Se pierde doru-n umbra amurgului mâhnit. Atunci zăreşte ochiul minunile din basme, Acele legioane de tainice fantasme Care-ntre zi şi noapte apar în loc oprite Cu mantii lungi şi albe de-a lungul învelite. Aşa apare-n şesuri măreţul om de munte, Călcând cu paşi gigantici pe urme mai mărunte! Nu ştiu de el copacii tineri, crescuţi pe maluri, Dar râul îl cunoaşte şi scade-n a sale valuri, Să treacă înainte viteazul Dan la luptă. Şi astfel tot el pasă pe cale ne-ntreruptă Pân ce soseşte-n seară la casa lui Ursan. Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan, Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat, Cu braţul de bărbat, cu pumnul apăsat, E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos, El e de pe Milcov pribeag misterios. Toţi carii ştiu de dânsul spun multe, dar şoptind, Şi cale de o zare îl ocolesc grăbind, Deşi îi place să crească sirepe herghelii, Răzleţe pe întinsul câmpiilor pustii. Pe vremea lui, sub ochii lui Ştefan, domn cel mare, Intrând în duşmani singur ca vieru-n stuhul tare, A prins pe hanul Mârza din fugă cu arcanul; Iar Ştefan, de la dânsul în schimb luând pe hanul, I-a zis: “Ursane frate! să-ţi faci ochirea roată, Şi cât îi vedea zare, a ta să fie toată!” De-atunci el stă de pază în mijlocul câmpiei Şi nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. Drumeţul intră, zice: “Bine-am găsit, Ursane!..” Un aspru glas răspunde: “Bine-ai venit, moş Dane! Ce vânt te-aduse-aice?” pasă – înaintează sirep – iute, vijelios, sălbatic

“Vânt rău şi de jelire! Ne calc’ păgânii, frate, şi ţara-i la pieire!” Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gândul său. Dan zice: “De pe munte venit-am să te ieu, Să mergem”. “Dar! să mergem!” adaugă Ursan Şi mult cu drag priveşte grozavu-i buzdugan. Apoi un corn apucă şi buciumă în vânt. IV Deodată se aude un tropot pe pământ, Un tropot de copite, potop rotopitor! Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată, Şi văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată, Zburând o herghelie de armăsari zmeioşi, Cu coamele în vânturi, cu ochii scânteioşi, Şi-nfiorând câmpia de-o aspră nechezare. Un voinicel în floare, pe-un alb fugar călare. Îi mână c-un harapnic ce-n urma lor pocneşte Şi ca un şarpe negru prin aer se-nvârteşte. Ursan le-aţine calea şi caii stau în loc. Apoi către voinicul ce poartă busuioc El zice: “Fulgo! prinde-mi pe murgul cel ţintat, Moş Dan şi eu la Nistru ne ducem pe luptat!” “Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?” “Tu să rămâi aice ca să-mi păzeşti averea.” Frumos odor e Fulga! şi naltă-i e făptura! Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura, Şi părul său de aur în creţuri lungi se lasă Ca pe strujanul verde un caier de mătase. El are glas puternic în gură rumeoară Şi mers cu legănare de gingaşă fecioară. Oricine-l vede-n soare cu peliţa lui albă, Purtând la brâu un paloş şi pe grumaji o salbă, Se-ntreabă: ce să fie, fecior de zmeu, ori fată? Iar când pe sub altiţa cămăşii înfirată Zăreşte la lumină doi crini ieşiţi în undă, Doi pui în neastâmpăr de lebădă rotundă, Răpit de dor, el cade pe gânduri câte-un an!.. Voinicul e viteaza copilă-a lui Ursan. 25

4 Litera VII Ro

Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneţ Şi merge drept la murgul sălbatic şi răzleţ, Zicând lui Dan ce-n treacăt îi dă povăţuiele: “Moş Dane! tu cu-a tale şi eu cu ale mele!” Sirepul o zăreşte, ridică narea-n vânt, Încruntă ochiul, bate copita de pământ, Zburleşte coama, saltă, în lături se izbeşte; Dar Fulga zvârle laţul, de gât îl arcăneşte Şi repede ca gândul, s-aruncă uşurel, Îi pune mâna-n coamă şi-ncalecă pe el. Gemând, el sare-n aer pe patru-a lui picioare, Azvârle, se frământă, se spumegă-n sudoare Şi-n zbor plecând deodată, nebun de groază, murgul S-afundă-n largul spaţiu şi spintecă amurgul... Dar când steluţa lunii apare viu la lume, Copila se întoarce cu murgul alb de spume Şi zice: “Iată calul! El ştie-acum de frâu Ca paloşul de mijloc şi mijlocul de brâu.” Ursan cu drag răspunde: “Aibi parte de noroc!” Apoi cu Dan bătrânul, arzând de mare foc, Încalecă şi-n umbră dispar ca într-un nor... Iar Fulga-i urmăreşte cu sufletul în dor. V E noaptea înstelată, e caldă, liniştită! Se pare că din ceruri pe lumea adormită Pluteşte-o lină, dulce, divină îndurare, Dar ea nu poate stinge avântul de turbare Ce duce călăreţii pe-ntinderea pustie, Precum doi spectri gemeni mânaţi de-o vijelie. Ei zbor tăcuţi sub ochii steluţelor trezite În orizontul negru ce-i soarbe şi-i înghite. S-afund mereu în taina nopţii; dar gândul lor De mult e cu tătarii în luptă de omor. O ţintă de lumină prin umbră viu înoată. Ea creşte, se înalţă pe zare ca o roată Şi umple de văpaie cereştile abisuri. Păduri, movile, râuri apar căzute-n visuri, Dar leul de la munte şi vierul de pe vale Nu văd prin vis de sânge decât Moldova-n jale. “E roşie luna!” zice din doi cel mai bătrân. “E luna însetată de sânge de păgân!” 26

Răspunde cel mai aspru... Şi puii lor de zmei Se duc trăgând doi spectri de umbră după ei. Se duc vârtej ca gândul plecat în pribegie, Se duc pân’ ce-a lor umbră întinsă pe câmpie Le trece înainte şi pân’ ce se lovesc În ochi cu faptul zilei... Atunce se opresc. Şi iată-i pe o culme nocturnii călători, Lucind sub cerul palid în mantie de zori! Ei lasă jos pe coastă să pască armăsarii Şi stau privind în vale cum fac pârjol tătarii. Cinci sate ard în flăcări pe câmp, şi fumul lor Se-ntinde ca o apă, pluteşte ca un nor De-a lung pe şesul umed, şi zboară sus în aer, Ducând cu el un vuiet de larmă şi de vaier. Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcite, Copii mărunţi, şi mame, şi fete despletite, Şi cai scăpaţi în fugă, şi câini, şi boi în turme, Goniţi de tătărimea ce calcă pe-a lor urme. Ici, colo, se văd cete în luptă încleştate, Mişcări de braţe goale în aer ridicate, Luciri de arme crunte pătate roş cu sânge Pe care-o rază vie din soare se răsfrânge. Apoi din vreme-n vreme o ceată luptătoare Se-mprăştie cu grabă, lăsând cadavre-n soare! Iar lângă Nistru, multa urdie tătărească Năprasnic se ucide cu gloata românească. Dan zice: “Măi Ursane! acolo e de noi! Acolo râde moartea în crâncenul război. Acolo să dăm proaşcă, sub ochiul cel de sus, Tu dinspre faptul zilei, şi eu dinspre apus, Şi cale să deschidem prin aprigul duşman... La lucru-acum, fârtate! la lucru, măi Ursan!” “Amin şi Doamne-ajută!” Ursan voios răspunde, Şi-n gloată fiecare ca viforul pătrunde. VI Ursan naval’ s-aruncă în neagra tătărime, Croind o parte largă prin deasa ei mulţime. Sub mână-i buzduganul, unealtă de pieire, Ca un balaur face în juru-i o rotire, 27

Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins Sărmanu-nchide ochii şi soarele-i s-a stins! În lături, înainte, în urmă-i totul moare! Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare, Şi-n urmă, şi-mprejuru-i, şi-n lături semănate Zac sute de cadavre cu capete sfărmate. Şi astfel ne-mpăcatul Ursan mereu lucrează, Şi spre apus prin sânge mereu înaintează. Ca dânsul, Dan bătrânul, erou întinerit, Tot vine după paloş spre mândrul răsărit. El intră şi se-ndeasă în gloata tremurândă Ca junghiul cel de moarte în inima plăpândă, Şi paloşu-i ce luce ca fulger de urgie Tot cade-n dreapta,-n stânga şi taie-n carne vie... Fug toţi şi pier din cale-i!.. El strigă: “Steie faţă Cui place vitejia, cui s-a urât de viaţă!” Dar nime nu-ndrăzneşte la glasu-i să apară, Căci el se-naintează precum un stâlp de pară, Şi cine-1 vede falnic, aprins, cu fruntea sus, Îi pare că alt soare se-nalţă din apus. Şi astfel ambii oaspeţi ai morţii ne-mpăcate Cosesc la vieţi în floare pe straturi sângerate Ş-ajung ei faţă-n faţă prin apriga furtună, Şi armele lor ude cruciş le împreună. “Noroc ţie, Ursane!” “Şi ţie, tot noroc!” Dar n-a sfârşit cuvântul Ursan şi cade-n loc, Străpuns de o săgeată ce-i intră-n piept adânc. El scapă buzduganul, se pleacă pe oblânc Şi greu se prăbuşeşte c-un geamăt de pe cal. Tătarii ca zăvozii pe dânsul dau naval’! “În lături, litfe!” strigă la ei viteazul Dan, Punându-se de pază la capul lui Ursan. Cu calu-n mâna stângă, cu pala-n mâna dreaptă, Ameninţând cu ochii tătarii, mi-i aşteaptă Precum aşteaptă zimbrul de lupi înconjurat Să-i zvârle cu-a lui coarne pe câmpul spăimântat. Dar nici gândesc păgânii să deie piept cu el, Căci paloşu-i năprasnic e vultur de oţel. Retraşi în jur deoparte, nemernici, sperieţi, 28

Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeţi, Şi Dan, lovit în coaste, şopteşte cu oftare: “Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare!” Zicând, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mână Şi paloşul lui ţine în loc ceata păgână. O! Dane căpitane! puterile-ţi slăbesc Şi norii pe deasupră-ţi trecând se învârtesc. Tu mori! şi tătărimea s-apropie de tine! Dar iată din pustiuri un alb vârtej că vine Şi trece prin urdie ca printr-un lan de grâu. E un voinic călare pe-un cal ce n-are frâu, Voinic, în brâu cu paloş şi pe grumaz cu salbă. E Fulga, ce apare ca o fantasmă albă Şi grabnic pe-al ei tată răpeşte din grămadă, Apoi cu el dispare ca şoimul cu-a sa pradă. “Alah!” răcnesc tătarii cătând cu groază-n urmă... Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă? Ei văd curgând pe dealuri arcaşii din Orhei Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinşi ca nişte zmei! Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă, Şi toţi pe loc la fugă plec iute, se duc orbi, Cum pleacă din câmpie un nor întins de corbi. Amar e de răzleţul ce-n urma lor rămâne! Şi cade, mic sau mare, pe mâinile române! În faţă cu românul nu-i milă, nu-i iertare, Nici chiar în sân de mamă nu poate-avea scăpare. O ştiu de mult tătarii, o ştiu de la bătrâni Şi fug, nevrând s-asculte de şefi, de-ai lor stăpâni. Tot omul vede moartea ş-aleargă-nspăimântat. Cel viu uită şi lasă pe mortul ne-ngropat Şi făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgân, Că-n umbra fiecărui s-avântă un român! Iar hanu-şi smulge barba, îşi rupe şalul verde Privind urdia-ntreagă în clipă cum se pierde. Sub ochii lui în lacrimi, pe câmpul cel de lupte Apar grămezi de leşuri, grămezi de arme rupte, De cai ucişi, de care, de corturi risipite, 29

Şi tuiurile oastei de oaste părăsite! O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fală, Cai, steaguri, cete mândre, strălucitoare arme, Clădiri de visuri nalte, magie triumfală, A fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme! VII Ghirai au trecut Nistrul înot pe calul său, Luând pe Dan rănitul ca pradă şi trofeu. El merge de se-nchide în cortu-i umilit, Precum un lup din codri ce-au fost de câini gonit. Trei zile, trei nopţi hanul nu gustă-n suflet pace. Întins ca un cadavru jos, pe covor, el zace, Dar când revine, palid, din lunga-i desperare, În ochii lui trec fulgeri de cruntă răzbunare. El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrânul. Deşi cuprins de lanţuri, măreţ întră românul! Ghiaur! Zice tatarul cu inima haină, Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?” “Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul, Căci are să renască mai fragedă la anul!” Ghirai cade pe gânduri, lăsându-şi capu-n piept. Şi, îmblânzindu-şi glasul: “O! Dan, om înţelept! Te ştiu de mult pe tine, cunosc al tău renume Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume. Pe mulţi tătari cuprins-ai de-ai morţii reci fiori! Acum îţi vine rândul şi ţie ca să mori. Priveşte! Lângă uşă calul te pândeşte Cu ştreangul şi cu pala ce-n mână-i zângăneşte. Un semn, şi capu-ţi zboară la câini şi la vulturi, Şi sufletu-ţi se pierde în lumea de ghiauri. Dar însă îmi fac milă de ani şi de-a ta minte, Gândind la bătrâneţea ce-apasă-al meu părinte, Şi vreau cu daruri multe, pe tine-a te ierta De vrei tu să te lepezi acum de legea ta!” Creştinul Dan, bătrânul cu sufletul luminos, Înalţă-a lui statură şi zice maiestos: “Ceahlăul sub furtună nu scade moşunoi! 30

Eu, Dan, sub vântul soartei să cad păgân, nu voi.” Deci nu-mi convine viaţa mişelnic câştigată, Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată. Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz, Un verme ce mănâncă albeaţa pe obraz. Cui place să roşeasă, roşească... eu nu vreu Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu. Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc Şi vreau cu faţa albă senin să mă sfârşesc, Ca dup-o viaţă lungă, ferită de ruşine, Mormântul meu să fie curat şi alb ca mine! Aşa m-au deprins Ştefan, uşoară ţărâna-i fie! La trai fără mustrare şi fără prihănie, Nu-mi trebuie a ta milă, nu-mi trebuie a tale daruri. Tu îmi întinzi o cupă mai plină de amaruri, Dreptatea e de mine!.. mai drept e ca să mor!.. Dar dacă ai tu cuget şi-ţi pasă de-al meu dor, Ghirai, mă lasă, lasă în ora morţii grele Să mai sărut o dată pământul ţării mele!” Uimit, Ghirai se scoală, cu mâna lui desface Unealta de robie sub care leul zace, Cumplitul lanţ ce-l leagă cu strânse noduri sute, Şi zice grabnic: “Tată, ia calul meu şi du-te!”

4+ Litera VII Ro

Bătrânul Dan ferice se duce, Nistrul trece, Şi-n aerul Moldovei se umflă pieptu-i rece, Şi inima lui creşte, şi ochii plini de jale Cu drag pivesc podoaba ţării sale. Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluce Îşi pleacă fruntea albă, smerit îşi face cruce Şi pentru totdeauna sărută ca pe-o moaşte Pământul ce tresare şi care-l recunoaşte... Apoi el se întoarce la hanul, intră-n cort, Suspină, şovăieşte palid, cade mort! Iar hanul, lung privindu-l, rosteşte cu durere: “O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere, Având o viaţă verde în timpul tinereţii Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!..” 1 După ce ai citit cu atenţie textul răspunde la următoarele întrebări: • Identifică substantivele proprii din text şi precizează cum s-au format. • Ce sens are cuvântul evidenţiat? “Tu îmi întinzi o cupă mai plină de amaruri.” • Alcătuieşte propoziţii în care adjectivul verde să aibă alte sensuri decât în expresia “viaţă verde”. • Găseşte-n operă expresiile aparţinând limbii vorbite şi găseşte echivalentul lor din limba literară. Selectează-le în caiet în două coloniţe. 2 Citeşte expresiv textul şi identifică particularităţile limbajului poetic. 3 Care sunt principalele episoade ale acţiunii? 4 Identifică punctul culminant al acţiunii. 5 Cine este eroul principal? Care este modul de viaţă al eroului? 6 Care este atitudinea eroului faţă de natură? 7 Citeşte şi precizează care este mesajul poetic al următoarelor versuri. Fantasma drăgălaşă a verdei tinereţi Ce fuge de răsuflul geroasei bătrâneţi. 8 Găseşte în text versurile de mai jos şi comentează-le. Timpul rece apasă umărul meu Şi cât m-afund în zile tot simt că e mai greu!

9 Ce figură de stil a folosit poetul în următoarele versuri? Apoi el pleacă şi cade în visare, Iar munţii, albi ca dânsul, s-adună-n depărtare. 10 Cum explici expresia: Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă Pentru bine, şi largă, prea largă pentru rău! 11 Care-i părerea ta despre finalul primului capitol cu versul: Încrederea-nfloreşte în inimile mari! 12 Ce figură de stil foloseşte poetul în expresia “eroului drumeţ”. 13 Găseşte echivalentul expresiilor de mai jos: • “E sabia în ţară!” • “La luptă, Dane! Ţara-i în jac, ţara-i în foc!” • “Creştinul Dan, bătrânul cu sufletul luminos” • “Având o viaţă verde în timpul tinereţii.” 14 Citeşte amănunţit fragmentul din poem unde este descris Ursan. Ce figuri de stil sunt folosite? 15 Caută în poem dialogul dintre Dan şi Ursan şi comentează momentul sosirii. 16 Cum înţelegi sensul cuvintelor: “O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere Având o viaţă verde în timpul tinereţii Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!” 17 Precizează care sunt asemănările şi deosebirile dintre Dan şi Ursan. 18 Găseşte în operă fragmentul în care autorul prezintă dragostea faţă de natură, de locurile natale a eroilor poemului. 19 Povesteşte pe scurt conţinutul operei. 20 Comentează cuvintele care încheie poemul. 21 Imaginează-ţi un alt final al poemului “Dan, căpitan de plai”. Care variantă îţi palce mai mult? Motivează alegerea făcută.

5 Litera VII Ro

Tema, ideea, subiectul. Motivul eroului legendar. Particularităţi artistice Inclus în ciclul Legendelor (1874), poemul eroic Dan, căpitan de plai (alături de Dumbrava Roşie) ilustrează creaţia lui Vasile Alecsandri în domeniul evocării trecutului istoric şi al valorificării literaturii populare. Pe seama personajelor sunt puse fapte măreţe, generate de sentimente nobile: patriotism, loialitate, devotament, spirit de sacrificiu şi vitejie deasupra oricăror riscuri. Poemul în discuţie poartă ca titlu numele şi rangul militar al eroului. Termenul “plai” are în context sensul de “ţinut de graniţă”, plăieşii fiind oştenii cărora, în Evul Mediu, li se încredinţa misiunea pazei hotarelor şi a cetăţilor. Existenţa istorică a lui Dan este doar presupusă, având ca sursă documentară “cânticul poporal” aşezat drept moto. Este vorba despre un text în care se vorbeşte cu recunoştinţă despre Dan, şoiman de plai, căzut eroic în luptele contra tătarilor. Tema poemului este lupta dramatică dusă de poporul român împotriva cotropitorilor. Aceasta este o pagină istorică din trecutul glorios al românilor. Momentele din această luptă dramatică sunt situate în secolul al XVI-lea, adică după moartea lui Ştefan cel Mare. Vasile Alecsandri s-a inspirat dintr-o serie de texte populare care înfăţişează vitejia eroilor principali. Documentele istorice nu atestă personalităţi istorice ca Dan şi Ursan, dar aceşti eroi viteji şi mândri reprezintă modele de comportament: încă din anii tinereţii şi până la adânci bătrâneţe să trăieşti cu mândria şi cinstea neamului tău, să nu-ţi vinzi omenia chiar în cele mai grele momente ale vieţii, să mori vitejeşte fără a păta onoarea “neamului”. Aceşti eroi legendari sunt înzestraţi de autor cu alese trăsături de caracter. Pentru a da operei cea mai înaltă valoare literară, scriitorul recurge la caracterizarea personajului literar: la asemănarea lui cu oamenii din realitate, la distribuirea celor mai nobile calităţi omeneşti. Scriitorul îşi încearcă eroul în cele mai grele şi mai aspre momente ale vieţii. El este pus la încercări referitoare la comportarea lui, la gândurile şi frământările sufleteşti, la aspectul lui exterior în diferite momente ale vieţii pe care o trăieşte, la aspectul lui fizic, moral, îmbrăcăminte, limbaj. Personajul principal, Dan, este surprins într-un moment dramatic al existenţei sale: anii bătrâneţii înaintate, vârstă care îi prilejuieşte reflecţii asupra destinului şi apăsarea inevitabilului sfârşit: “O! lege-a nimicirei, o! lege nemiloasă! Când, când s-a toci 34

oare a vremei lungă coasă!”. Stării lui i se adaugă încă un element agravant: o năvălire a tătarilor de la răsărit de Nistru, ce-l va face să pornească la luptă, curajos, într-o ultimă confruntare fatală cu duşmanul. Citind cu atenţie textul identificăm o serie de elemente care ne permit identificarea trăsăturilor fizice şi de caracter ale eroului: • bătrân şi retras, regretă tot mai mult anii tinereţii; “Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ce fuge de răsuflul groasei bătrâneţi.”

• descrierea tabloului naturii şi iubirea, dragostea faţă de natură, înţelegerea ei de către personaj; Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari.

• personajul literar al scriitorului trăieşte singuratic în mijlocul naturii; Bătrânul Dan trăieşte ca şoimul singuratic, În peşteră de stâncă, pe-un munte păduratic.

• când i se propune: “...cu daruri multe, pe tine-a te ierta/De vrei să te lepezi acum de legea ta!” Dan caracterizează astfel renunţarea la credinţa sa; “Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz, Un verme ce mănâncă albeaţa din obraz.”

• dispreţuieşte răul şi urgia; luat prizonier, îşi păstrează demnitatea şi măreţia; Deşi cuprins de lanţuri, măreţ intră românul!

• devotamentul şi puritatea lui sufletească impresionează; O! Dan viteaz, ferice ca tine cine piere, Având o viaţă verde în timpul tinereţii Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii.

• prieten devotat; Punându-se de pază la capul lui Ursan... Căci paloşu-i năprasnic e vultur de oţel...

• îşi respectă cuvântul dat; Bătrânul Dan ferice se duce, Nistrul trece... Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort!

• bătrân, albit de anii de experienţă. Iar munţii, albi ca dânsul, se-nchină-n depărtare.

În expoziţiunea poemului, Dan este prezentat direct, din perspectiva naratorului. “Bătrânul Dan”, trăitor acum în pustnicie, pe un munte păduratic, păstrează în statura sa imaginea naturii falnice, fiind asemenea “şoimului singuratic” şi “stâncii solitare” înălţate pe un gol de munte. Latura meditativă ce se desprinde de pe chipul eroului şi din monologul interior îmbină caracterizarea directă a naratorului cu autocaracterizarea, şi defineşte dimensiunea psihologică a portretului. Dan se confesează, deplângând povara anilor mulţi (“timpul rece apas-umărul meu”), trăind nostalgia vârstei tinere (“fantasma drăgălaşă a verdei tinereţi”), perioadă când purta fără teamă în mână paloşul ocrotitor al ţării: “Şi mult iubea când ţara striga: “La luptă, Dane!” Să vânture ca pleava oştirile duşmane. Atunci a lui mânie ca trăsnetul era, în patru mari hotare tuna şi fulgera.” Personajul principal se află nu numai într-un cadru revelator prin măreţie, ci aduce sentimente de veneraţie chiar din partea elementelor naturii ce compun imagini măreţe. Dan îşi scrutează viaţa privind “cum soarele răsare”, “cum soarele apune”; în aceste clipe, “munţii albi ca dânsul se-nclină-n depărtare”, iar trecutele-i plecări la luptă păreau secondate de cortegii vultureşti: “Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneţ făceau cortegiu falnic eroului drumeţ”. Portretul personajului se îmbogăţeşte printr-o suită de virtuţi relevante din comportament, atitudini, relaţii cu celelalte personaje şi cu mediul în care se plasează evenimentele. Neaşteptata veste a năvălirii tătarilor îl tulbură, renăscând dorinţa ripostei de odinioară. Patosul îi dă puterea să-şi ignore vârsta, beneficiind parcă de forţe miraculoase. Pentru acţiunea sa temerară, eroul depăşeşte însuşirile umane obişnuite, cumulând trăsături caracteristice eroilor din basme. Dan regăseşte vigoarea tinereţii: “Pe inimă şi paloş rugina nu s-a pus”, şi invocă divinitatea să-i amâne sfârşitul până la alungarea sălbaticilor năvălitori: “O Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai! Păn’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai!” Ca şi eroii din basme, el porneşte pe drumul căutării şi înlăturării răului. La câmpie, statura sa impunătoare iese şi mai mult în evidenţă: “Călcând cu paşi gigantici pe urme mai mărunte”, iar întovărăşirea cu Ursan, vechiul prieten, statornicit la şes, concretizează un alt motiv tipic basmului, al ajutoarelor destinate personajului principal, pentru a-i face posibilă izbânda. Curajul eroilor nu este demonstrativ, ci are un efect psihologic asupra năvălitorilor, deoarece aceştia, în frunte cu hanul Ghirai, cunosc renumele dârjilor apărători. În consecinţă, gloata tremurândă 36

simte “junghiul cel de moarte” şi vede în Dan o forţă supraumană, un zimbru netemător, zvârlind lupii cu coarnele: “Dar nici gândesc păgânii să deie piept cu el, Căci paloşul năprasnic e vultur de oţel”. În confruntarea inegală, Dan rămâne să-şi ocrotească prietenul rănit, nelăsându-l în mâinile tătarilor, deşi el însuşi se expune aceloraşi riscuri. Ultimul capitol, al Vll-lea, îl prezintă pe Dan în împrejurări vitrege. Starea eroului este întru totul vulnerabilă din punct de vedere fizic şi psihic. Bătrân şi rănit în recenta confruntare cu tătarii, prizonier, ţinut în lanţuri, Dan mai are de înfruntat furia hanului Ghirai, în ochii căruia trec fulgeri de cruntă răzbunare”. Lupta cu adversarul – hanul Ghirai – tot inegală, se desfăşoară în plan spiritual şi etic. Prezenţa celor două personaje se situează în antiteză, iar dialogul, monologul, atitudinile le definesc caracterul. Fiind întrebat “Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?”, Dan dă un răspuns de o asemenea inteligenţă şi detaşare, încât îl îngândurează pe vestitul han: “Şi-apleacă fruntea-n pace (...) / Căci are să renască mai fragedă la anul!” Învins prin replică, Ghirai încearcă arma generozităţii, propunându-i prizonierului libertatea în schimbul părăsirii legii creştineşti. Concesia nu numai că nu îl tentează pe credinciosul bătrân, ci o refuză hotărât printr-o replicădiscurs care îl face pe Ghirai să înţeleagă că un asemenea gest trădător ar compromite idealurile sădite în adâncul inimii: “Ceahlăul sub furtună nu scade moşunoiul”; “Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz, Un verme ce mănâncă albeaţa din obraz”; “Alb am trăit un secul pe plaiul strămoşesc, Şi vreu cu faţa albă senin să mă sfârşesc”. Dorinţa lui Dan îl impresionează atât de mult pe înverşunatul han, încât el însuşi îi desface lanţul robiei, zicându-i cu respect filial: “Tată, ia calul meu şi du-te!” Biruinţa lui Dan se demonstrează în faptul de demnitate şi onoare cavalerească, receptată de însuşi hanul, mişcat de viaţa eroică şi bătrâneţea nepătată a “leului” din faţa sa. Ultimele momente de viaţă ale eroului se consumă în gesturile solemne faţă de plaiul natal, de la care îşi ia rămas bun cu o deosebită solemnitate. Vibraţia sufletească reconfirmă intensitatea comuniunii om – natură şi reciprocitatea sentimentelor: “Şi pentru totdeauna sărută ca pe moaşte Pământul ce tresare şi care-l recunoaşte...”. În fiinţa eroului se mai păstrează doar atâtea picături de viaţă cât să revină în cortul lui Ghirai, respectând cuvântul dat. O schimbare radicală de atitudine în raport cu ostilitatea iniţială, manifestată în faţa prizonierului arată cuvintele hanului: “O! 37

Dan viteaz, ferice ca tine care pere, Având o viaţă verde în timpul tinereţii!... Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!...” Prin vocea hanului, sugestivă întrucât aparţine adversarului, se transmite, de fapt, mesajul general al poemului, admiraţia pentru eroii neamului, a căror viaţă rămâne exemplară până la cea din urmă suflare. Evaluarea cunoştinţelor 1 Poemul “Dan, căpitan de plai” este o creaţie epică?

2 Cuvântul “epic” provine din latinescul “epicus”.

3 Naraţiunea se realizează numai la persoana a III-a.

4 Personajul literar are întotdeauna echivalent într-o persoană reală.

5 Ritmul dinamic în desfăşurarea acţiunii din poem se datorează utilizării verbelor la timpul:

a prezent; b viitor; c imperfect. 6 Descrierea poate fi realizată:

a numai în proză; b numai în versuri; c şi în proză şi în versuri. 7 Descrierea literară:

a oferă date despre obiectul descrierii; b trezeşte emoţii şi sentimente; c prezintă personajele în acţiune. 8 Spune-ţi părerea: Dan are dreptate când spune: “Ceahlăul sub furtună nu scade moşunoi! Eu, Dan, sub vântul soartei să cad păgân, nu voi.” 9 La ce timp şi mod este verbul evidenţiat din enunţul: “Sub vântul soartei să cad păgân, nu voi.”

10 În versurile date întâlnim: “Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc Şi vreau cu faţa albă senin să mă sfârşesc, Ca după-o viaţă lungă, ferită de ruşine, Mormântul meu să fie curat şi alb ca mine!”

a b c d

epitete; comparaţie; personificare; diferiţi tropi.

11 Precizează sensurile cuvântului “ochi” în contextele de mai jos:

a Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc, ”La luptă, Dane! Ţara-i în jac, ţara-i în foc!” b “Am cules un mănunchi de ochiul-boului.” c “M-am oglindit într-un ochi de apă pe malul iazului.” 12 În poem autorul foloseşte.

a termeni dialectali; b neolgisme; c termeni aparţinând tuturor registrelor lexicale. Referinţe critice ...............................................................

În Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbii române el ni l-a deschis; iubirea omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi el le-a întrupat; frumuseţea proprie pământului nostru natal şi a aerului nostru el a descris-o. Titu Maiorescu ...............................................................

Ca fragmente de epopee naţională fantastică şi realistă trebuie deci considerate “Legendele”, care depăşesc tot ce se scrisese până atunci în acest gen. În general, latura picturală este remarcabilă şi tablourile de compoziţie sunt numeroase. Monoloagele sunt interesante câteodată în rostogolirea lor furtunoasă sau în sacadare şi câte unul prevesteşte oratoria dramatică a lui Delavrancea. Mânia lui Dan, înrudită cu aceea a lui Allah, pare un fenomen atmosferic... Paloşul său sclipeşte miraculos...

George Călinescu

5+ Litera VII Ro

Noţiuni de teorie literară. Poemul eroic. Metafora. Comparaţia Personificarea. Iambul. Rima Poemul eroic Poemul eroic este o naraţiune în versuri, alcătuită din mai multe episoade, cu unul sau mai multe personaje, care sunt însufleţite de sentimente nobile şi săvârşesc fapte impresionabile. Poemul eroic este o specie a genului epic, organizată în versuri, în care se evocă de-a lungul unor episoade structurate cronologic, evenimente măreţe din istoria unui popor. După conţinut poemul poate fi: • eroic: Dan căpitan de plai de Vasile Alecsandri; • istoric: Dumbrava Roşie de Vasile Alecsandri; • didactic: Arta poetică a lui Boileau. Într-un poem, naraţiunea faptelor se împleteşte cu: • monologul; Bătrânul Dan pe sânu-i apasă a lui mână Şi simte că tot bate o inimă română. El zice cu mândrie, nălţând privirea-n sus! ”Pe inimă şi paloş rugina nu s-a pus”.

• dialoguri concise; Drumeţul intră, zice: “Bine-am găsit, Ursane!..” Un aspru glas răspunde: “Bine-ai venit, moş Dane! Ce vânt te-aduse-aice?” ”Vânt rău şi de jălire! Ne calc’ păgânii, frate, şi ţara-i la peire!”

• portretele eroilor; “Vechi pustnic rămas singur din timpul său afară” ”Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari.” ”Ghirai cade pe gânduri lăsându-şi capu-n piept Şi îmblânzindu-şi glasul: O, Dan, om înţelept!” ”Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat, Cu braţul de bărbat, cu pumnul apăsat, E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.”

• descrieri plastice. Privind cu veselie, cum soarele răsare, Dând viaţă luminoasă cu-o caldă sărutare, Privind cu jale lungă cum soarele apune... Şi murgu-şi lua calea în linişte deplină Prin codri fără drumuri şi fără de lumină. Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneţ Făceau un cortegi falnic eroului drumeţ. ”În scurtele răstimpuri când soarele declină Şi noaptea-şi pune stema feerică, stelină, E un moment de pace în care, neoprit, Se pierde doru-n umbra amurgului mâhnit. Atunci zăreşte ochiul minunele din basme, Acele lighioane de tainice fantasme Care-ntre zi şi noapte apar în loc oprite Cu mantii lungi şi albe de-a lungul învălite”.

Poemul în proză reprezintă un text care, prin stil şi inspiraţie aparţine poeziei, dar care nu este versificat, modalitatea de exprimare fiind epică, similară cu a poemului. Caracteristicile speciei sunt: lirismul, viziunea metaforică, cadenţa, construcţia poematică, limbajul metaforic, plasticitatea, muzicalitatea. În literatura română specia a fost cultivată de scriitori precum Alecu Russo, Alexandru Macedonski, Dmitrie Anghel, George Bacovia, Tudor Arghezi etc, iar în literatura universală de Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarme etc.

Metafora Metafora este figura de stil prin care, pe baza unei asemănări comune, se înlocuieşte un termen propriu cu unul figurat, printr-o comparaţie subînţeleasă. Metafora constă în denumirea obiectului cu un cuvânt impropriu şi anume cu numele altui obiect asemănător, a cărui imagine e menită să evoce obiectul asemănat. Figură de analogie, metafora poate fi definită drept “o comparaţie prescurtată”: din structura ei lipseşte elementul joncţional comparativ “ca”, “ca şi”, “precum”. Metafora se poate rezuma la un singur cuvânt, la o sintagmă, devenind prin forţa de sugestie, un simbol: de exemplu, la Mihai Eminescu “floarea albastră”. 41

6 Litera VII Ro

Ca structură lingvistică, metafora a fost clasificată astfel de către specialişti: • metaforă nominală este metafora construită cu ajutorul substantivului; Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă Prin care trece albă regina nopţii moartă. (M.Eminescu)

• metaforă verbală – se alcătuieşte cu ajutorul verbului; Drumeţ, bătut de gânduri multe, Ne laşi atât de greu pe noi, Îmbrăţişându-ne câmpia, Te uiţi adesea înapoi. (O. Goga)

• metaforă personificată este alcătuită din metaforă şi personificare: luna – doamnă a mărilor şi a nopţii; • metaforă hiperbolică este alcătuită din metaforă şi hiperbolă: trăsnetele – herghelii de foc. Primăvară... O pictură parfumată cu vibrări de violet. (G. Bacovia)

Care este diferenţa între metaforă şi comparaţie? Exemplifică fiecare tip de metaforă cu versuri din poeziile studiate sau citite. Ce metaforă identifici în versul “Zâmbetu-i ascunde ades suspin amar.” (V. Alecsandri)

Comparaţia Comparaţia este figura de stil care constă în alăturarea a doi termeni, pe baza unei trăsături comune sau a unei asemănări pentru a-l evidenţia pe primul prin intermediul celui de-al doilea. Ca şi epitetul comparaţia e un trop simplu, elementar şi frecvent. Ea reprezintă o confruntare cu scopuri artistice a unor obiecte sau fenomene, care posedă aceeaşi însuşire concretă. Elementele comparaţiei sunt: • obiectul care se compară; • imaginea sau obiectul cu care se compară; • elementul comun sau criteriul comun, pe baza căruia se realizează comparaţia. 42

Se deosebesc următoarele categorii de comparaţii: • comparaţie eliptică (în care lipseşte elementul intermediar); Ochii – izvoare de lumină. (M. Eminescu)

• comparaţia desfăşurată (conţine mai mulţi termeni); Şi era una la părinţi Şi mândră-n toate cele, Cum e fecioara între sfinţi Şi luna între stele. (M. Eminescu)

• comparaţia negativă (se realizează spre deosebire de cea directă, prin negaţie; este întâlnită în poezia populară); Nu-mi lua cercei şi salbă Că de-acu am pleată albă Rochii nu-mi lua de lână Că de-acuma sunt bătrână. (Gr. Vieru)

• comparaţia metaforică sau abstractă (compară expresiile din două sau mai multe expresii metaforice). El umbla mirat prin lume Ca un gând într-o minune. (M. Eminescu) Soarele rotund şi palid, se prevede printre nori Ca un vis de tinereţe printre anii trecători. (V. Alecsandri)

Ambii termeni ai comparaţiilor de mai sus sunt tropi-metafore. A rezultat o comparaţie încărcată în sens figurat, pe care de aceea o şi numim metaforică.

Care este comparaţia din următoarele versuri? Precum un măr rostogolit În gura trunchiului ce-l ţine Se reîntoarce-infinit Tictacul mărilor saline. (M. Dinescu)

Personificarea Personificarea este figura de stil prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor obiecte neînsufleţite, fenomene ale naturii sau fiinţe necuvântătoare. Forma elementară a personificării o reprezintă personificarea lingvistică, ce are la bază raportarea la om: A venit vacanţa, bate un crivăţ… Pentru a deveni figură de stil, personificarea trebuie să înfăţişeze un obiect sau o vieţuitoare necuvântătoare în acţiune, comportându-se ca un om şi folosind grai omenesc. “Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari…” O! Frate zice unul, un vânt în miez de noapte Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste şoapte!...” (V. Alecsandri)

De cele mai multe ori ea se exprimă prin verbe. De acea personificarea se mai numeşte metaforă verbală.

Identifică personificarea din următoarele versuri. Din casa voastră unde-n umbră Plâng doinele şi râde hora Va străluci odată vremii Norocul nostru-al tuturora. (O. Goga)

Iambul Iambul este succesiunea unei silabe neaccentuate urmate de silaba accentuată. Cel mai simplu picior metric bisilabic: . Apare frecvent în creaţia populară sau în textele literare culte inspirate din tematica populară. Exemplu: A fost o-da - tă ca-n po-veşti A fost ca niciodată Din rude mari împărăteşti O prea frumoasă fată. (M. Eminescu)

Ce este ritmul iambic?

Rima Potrivirea sunetelor de la sfârşitul versurilor, începând cu ultima vocală accentuată se numeşte rimă.

Rima poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii: 1

după numărul silabelor: • monosilabice; • bisilabice; • trisilabice.

după gen: • masculine; • feminine.

după gradul de armonie: • sărace (ultima vocală accentuată: răsai, bălai...); • bogate (ultima vocală accentuată + consoana precedentă: chiară-gheară).

după locul ocupat în strofă: • monorimă ( a - a - a ); • împerecheată ( a - a , b - b ); • îmbrăţişată ( a , b , b , a ); • încrucişată ( a , b , a , b ). Exemplu:

Unde spumă, vântul trece a Cu suflarea-i rece a Peste marea ce suspină b Tristă, dar senină b (M. Eminescu) Nu-mi lua cercei şi salbă a Că de-acu am pleată albă a Rochii nu-mi lua de lână b Că de-acuma sunt bătrână b (Gr. Vieru)

Ce tip de rimă există în poemul “Dan, căpitan de plai”? Adaugă cuvintele potrivite şi observă ce fel de rimă este: Peste garduri ... Se întind spre noi ... Vezi cireşe în ... La fetiţe la ... megieşe , cireşe , perechi , urechi

Evaluarea cunoştinţelor 1 Poemul eroic înfăţişează evenimente măreţe din istoria unui popor.

da 2

Poemul poate fi:

a numai în proză; b numai în versuri; c în proză şi în versuri. 3 După conţinut poemul poate fi:

a istoric; b didactic; c istoric, didactic, eroic. 4 Într-un poem pot fi:

a numai monologuri; b numai dialoguri; c monologuri şi dialoguri. 5 Ce fel de personaje întâlnim în poemul eroic?

a însufleţite de sentimente nobile; b lipsite de sentimente nobile; c dornice de afirmare. 6 Poemul trebuie să cuprindă:

a epitete; b pesonificări; c diferite figuri de stil. 46

7 Citeşte şi precizează care este modul de expunere utilizat în fragmentul următor: Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari Crescuţi pe-o tulpină pe culmea cea de munte Ş-având ca o coroană un secol pe-a lor frunte. ”O! Frate, zice unul, un vânt în miez de noapte Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste şoapte!..”

a b c d

dialog; naraţiune; descriere; mai multe moduri.

8 Alcătuieşte un câmp semantic care să conţină termenii ce reflectă vitejia lui Dan. 9 Motivează originea etimologică a cuvântului evidenţiat din expresia “Vânt rău şi de jălire!” 10 Citeşte enunţul şi spune ce fel de tablou este realizat în versurile de mai jos: Bătrânul Dan desprinde un paloş vechi din cui Şi paloşul luceşte voios în mâna lui. Bătrânul Dan pe sânu-i apasă a lui mână Şi simte că tot bate o inimă română.

a static; b dinamic. 11 Indică figura de stil prin care este reprezentată natura în fragmentul: Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari Crescuţi pe-o tulpină pe culmea cea de munte Ş-având ca o coroană un secol pe-a lor frunte. 12 Precizează care este atitudinea autorului faţă de eroul principal al poemului. Dar atitudinea ta?

6+ Litera VII Ro

Parabola. Semnificaţiile şi înţelepciunea parabolelor Parabola sămănătorului Şi adunându-se mulţime multă şi venind de prin cetăţi la El, a zis în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acesta zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea ce căzură între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblâd cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inima curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc înăuntru răbdare. 1 După ce ai citit cu atenţie textul, răspunde la următoarele întrebări: • Cum explici scrierea cu majuscule a cuvintelor evidenţiate. Citeşte-le în context şi comentează-le. • Găseşte sinonime la cuvintele: se leapădă, răbdare. 2 Comentează analogia: sămânţă – Cuvântul sfânt. 3 Explică semnificaţia simbolurilor: piatră, spini, pământ bun. 4 Identifică în text comparaţiile şi comentează-le.

Parabola vameşului şi a fariseului Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. 5 După ce ai citit cu atenţie textul, răspunde la următoarele întrebări: • Găseşte sinonime la cuvintele: milostiv, smerit, a înălţa. • Găseşte antonimele cuvintelor: a se ruga, răpitor. 6 Cu ce sens este folosită expresia evidenţiată în parabola de mai sus? 7 Citeşte următorul fragment din textul biblic şi dedu învăţătura transmisă.

Şi aduceau la El şi pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau. Iar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsaţi copiii să vină la Mine, să nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea. fariseu – membru al unei grupări politico-religioase din Iudeea care respectă strict legea lui Moise, punând un accent exagerat pe formele exterioare ale ritualului religios; om ipocrit, făţarnic vameş – funcţionar responsabil de evidenţa, controlul şi taxarea mărfurilor care trec prin vamă; în antichitate: persoană care lua în arendă dările pe care trebuia să le plătească cetăţenii Romei şi locuitorii Imperiului Roman adulter – care a încălcat fidelitatea conjugală zeciuială – dare anuală care reprezintă a zecea parte din recolta de cereale, din vite etc.; dijmă

7 Litera VII Ro

Noţiuni de teorie literară. Parabola Parabola (pilda) este o specie a genului epic, o naraţiune cu semnificaţie morală şi religioasă, prin care se exprimă adevăruri şi învăţături. Parabola este o specie de alegorie. Ea este de fapt o situaţie simbolică, dezvoltată de obicei într-o scurtă naraţiune. În cărţile religioase (budiste, ebraice, creştine etc.) parabola este folosită pentru a face accesibil un adevăr ezoteric, imposibil de înţeles fără o iniţiere prealabilă. Astfel înţelesul unei parabole poate fi dublu: • unul direct, propriu; • unul neexprimat, figurat. Structura unei parabole este cea a unei comparaţii care porneşte de la particular (evenimente cotidiene), ajutând să-i atribuie acestuia o semnificaţie generală. În Biblie parabola ocupă un loc important în transmiterea mesajului creştinesc. Parabola biblică are o semnificaţie morală şi religioasă. Pentru ca predicile despre Dumnezeu şi despre Împărăţia Cerurilor să fie înţelese cu mai multă uşurinţă, Iisus Hristos s-a folosit de exemple din natura înconjurătoare şi de fapte din viaţa de zi cu zi a oamenilor. Noul Testament cuprinde în cadrul celor patru Evanghelii douăzeci şi opt de parabole rostite de Iisus Hristos, prin care Mântuitorul îşi transmite învăţăturile. Se regăsesc diverse exemple de viaţă, acţiuni umane simple, imagini plastice cu valoare de simbol: Parabola fiului rătăcitor, Bogatul nemilos şi săracul Lazăr, Vameşul şi fariseul, Parabola neghinei. În literatura română parabola apare în literatura cultă beletristică având ca autori: George Coşbuc, Vasile Voiculescu. În literatura universală sunt: Boccacio, Lessing, Oscar Wilde, Franz Kafka. Prezenţa parabolelor într-un text încifrează mesajul, invită la mai multe lecturi posibile şi îi poate oferi un caracter solemn. Bogatul nemilos şi săracul Lazăr “Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. 50

Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum el aici se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu. Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi le-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu ar crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi. (Noul Testament - Evanghelia după Luca, 16. 19-31)

Citeşte parabola de mai sus şi comentează semnificaţiile ei. Ce învăţătură ai dedus din ea? Cum îţi explici prezenţa parabolelor în textul biblic?

Evaluarea cunoştinţelor 1 Parabola este o povestire în care se exprimă adevăruri morale şi religioase.

2 Versetul este sinonim cu versul.

3 Naratorul poate povesti şi întâmplări la care nu a participat.

nu 51

4 Parabola este o naraţiune.

a independentă; b de dimensiuni redusă; c independentă şi de dimensiuni redusă. 5 Parabola exprimă:

a un adevăr supranatural; b un adevăr ascuns înţelegerii obişnuite; c un adevăr supranatural şi ascuns înţelegerii obişnuite. 6 Parabola porneşte:

a de la un fapt real din viaţa de zi cu zi; b prin asemănare de la un adevăr general; c de la toate cele expuse. 7 Cum explici versetul? Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inima curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc înăuntru răbdare. 8 Comentează textul: Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. 9 Ce învăţătură deduci pentru tine din exemplele date? 10 Citeşte parabola “Bogatul nemilos şi săracul Lazăr” şi caracterizează, la alegere, unul dintre personajele date:

a bogatul; b săracul; c câinii. 11 Realizează portretul vameşului sau al fariseului. 12 Ce simbolizează cele trei seminţe căzute în diferite locuri?

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu, “marele clasic al literaturii române”, cum a fost numit de către critici încă din timpul vieţii, s-a născut la 5 noiembrie în 1880, în oraşul Paşcani, de lângă apa Siretului. “... Copilăria mi-i plină de povestiri şi icoane de-ale trecutului acestei aşezări. Colindam cât îi ziulica de mare cele trei uliţi: a Economului, uliţa mare şi uliţa şcolilor... jucam în bumbi, înălţam zmeie, şi seara ne luam la goană prin şanţuri, cu larmă cu chiote”. (“Oameni şi locuri”). Părinţii – Alexandru Sadoveanu şi Profira Ursachi – au venit unul spre altul nu numai din două extremităţi ale teritoriului românesc, ci şi din două stări sociale diferite. Tatăl scriitorului, născut la Iaşi, a învăţat la Academia Mihăileană, a ajuns avocat şi a intrat în lumea înaltă a Iaşului. Mama era ţărancă de pe malul Moldovei, de la Verşeni. În 1888 – 1891 urmează cursurile şcolii primare rurale din Vatra Paşcanilor, avându-l ca învăţător pe domnul Busuioc: “Prin domnul Busuioc l-am cunoscut pe Creangă. Într-o seară ne-a citit “Harap-Alb”. Glasul lui curgea domol şi basmul ne fermeca pe toţi ca un cântec frumos” (Domnul Trandafir). 53

În opera sa, realizată de-a lungul a mai bine de jumătate de veac, Sadoveanu a tratat teme majore. Amintim titluri ca: Fraţii Jderi, Neamul Şoimăreştilor, Zodia Cancerului, Nicoară Potcoavă, Nunta Domniţei Ruxandra; Hanul Ancuţei, Venea o moară pe Siret, Baltagul, Ţara de dincolo de negură, Nada Florilor, Nopţi de Sânziene. În 1923 M. Sadoveanu devine membru al Academiei Române. El a lăsat o imensă moştenire literară – peste 100 de volume. La 19 octombrie 1961 M. Sadoveanu părăseşte lumea celor vii. Este îmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. Omul, natura, istoria alcătuiesc în viaţa scriitorului un tot armonios şi în aceasta constă, înainte de toate, marea originalitate a scriitorului. Dar Sadoveanu – după cum apreciază cercetătorii literari – este şi creatorul unui stil original, inimitabil. El valorifică artistic expresivitatea graiului popular, păstrând o uşoară nuanţă regională, dezvoltă limba literară, utilizează cu măsură lexicul arhaic şi neologistic.

Un om năcăjit Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi, pământul se zbâcise, şi-n dumbrăvioara din marginea satului, la malul Siretului, începuseră să înflorească galben cornii. Băiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onişor ieşise cu şase oi la mugurul proaspăt al primăverii. Era un copilaş palid şi mărunţel şi târa pe pământul ravăn nişte ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridică spre mine ochii trişti învăluiţi ca-ntr-o umbră cenuşie şi-şi scoase cu anevoie din cap pălăriaoara veche pleoştită ca o ciupercă. Îmi dădu bună-ziua c-un glas moale în care parcă suna o suferinţă timpurie, apoi, acoperindu-se, ridică deasupra ochilor toiagul alb, îndemnându-le spre crâng. – Ce mai faci tu, măi flăcăule? Îl întrebai eu. Ai ieşit cu oile la păscut? – M-a trimis tătuca să le port! Îmi răspunse el serios, cu glasui subţirel şi peltic, şi se opri. Oile se opriră şi ele întoarseră capetele spre călăuzul lor. – Dar eşti tu vrednic, bre Niculăieş, să porţi un cârd de oi? – He, sunt eu vrednic, da acuma n-am ce purta, sunt supărat... – Cum se poate? Şi de ce, mă rog? 54

– De ce? mă întreabă el ridicând spre mine fruntea pe care sta zimţuit în neregulă păru-i buhos, pentru că în primăvara asta tot ne-au căzut din oi, şi-acuma am rămas numai cu aceste şase.

buhos – cifulit, nearanjat

7+ Litera VII Ro

Deşi “flăcăul” cu care vorbeam era numai de-o şchioapă, deşi intrase în a opta primăvară a vieţii lui, năcazul lui era adânc şi serios; zâmbetul meu pieri pe dată. – Şi v-au murit multe, bre Niculăieş? – Multe... răspunse el grav, rezemându-se înaintea mea în băţ, ca ciobanii. Tătuca întruna blastămă şi suduie când cade câte-o oaie, mă mai bate şi pe mine câteodată, dar parcă eu ce-s vinovat? Acu, azi, mi s-a întâmplat alta. Când ieşeam din sat, a trecut unul repede cu căruţa şi mi-a pălit o oaie. A dat-o jos. Acuma abia umblă şi abia suflă. Are să se ducă şi asta. Era a mămucăi, şi mi-o lăsase mie... Glasul lui dintr-o dată scăzuse într-un tremur de lacrimi. – Şi pe omul care ţi-a pălit oaia nu-l cunoşti? – Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc. – De ce nu te-ai întors repede acasă să spui lui tatu-tău? – Tătuca nu-i acasă; a ieşit la arat cu cei mari. – Şi de ce spui că ţi-o lăsase mămucă-ta ţie? – Apoi nu ştii? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului şi ne-a lăsat singuri. Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă îngriji... n-are cine-mi spune o vorbă bună... Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat şi-a murit într-o duminică. Şi-nainte de asta, m-a mângâiat aşa pe frunte şi mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta... Copilul cel mărunţel îmi vorbea cu seriozitate şi durere, ca un om mare. Aş fi vrut să-l mângâi într-un fel, dar nu-mi venea în minte ce-aş putea spune unui copil. Ş-o dezmierdare cu mâna pe fruntea lui cu păr zbârlit nu era o mângâiere pentru acest om. Văzându-mă că tac, el mă privi cu luare-aminte. Fără îndoială că nu aştepta de la mine nici vorbă bună, nici dezmierdare. – Apoi eu mă duc să-mi port oile... îmi zise el cu hotărâre. Şi, urnindu-se din loc, începu a-şi târî iar ciobotele grele, îndemnând cu băţul alb oile spre dumbrăvioară pe malul Siretului. Începui a merge şi eu alăturea cu el, pe cărarea proaspăt zbicită. Cerul era limpede, soarele umplea câmpiile de lumină, şi din când în când se vedea Siretul scânteind la cotituri. – Uite, asta-i oaia pălită... îmi zise Niculăeş, atingând cu băţul mioara care păşea încet, şchiopătând, în urma cârdişorului. Apoi dac-a pieri şi asta, are ce mă păli şi mustra tătuca... parcă nu mi-ar ajunge mie supărarea pe care-o am... Smârcâi din nas şi-şi trecu deasupra buzelor mânica lungă a antereului. Apoi oftă adânc. – De ce oftezi, Niculăeş? La o asemenea întrebare de prisos copilul nu-mi răspunse. 56

– Când era mămuca bolnavă, zise el într-un târziu, eu care eram cel mezin, stăteam lângă dânsa, ca să-i dau apă, când îi era sete... Avea arşiţă mare. Eram singuri: ceilalaţi erau pe-afară, după trebi. Şi ea-mi spunea să fiu cuminte după ce s-a duce ea, şi s-ascult pe tătuca. Şi eu o întrebam aşa: Unde-ai să te duci mămucă? Şi ea îmi spunea: Apoi eu am să mor, Niculăeş, şi tu să nu spui la nimeni... Eu nu spuneam, dar tătuca ştia şi el asta şi era supărat şi tot trântea şi izbea şi întreba: Da’ cât ai să mai boleşti, măi fumeie? Copilul vorbea încet cu glasul lui de suferinţă şi nu mă privea, parcă nu vorbea cu mine şi sta la sfat cu oile lui ca totdeauna. – Da’ tu ce mergi aşa de moale? Întreabă el pe mioara lui. Aşa-i că te doare? Te-a trântit şi te-a pălit răul cela... He, dac-aş fi fost eu batâr ca bădiţa Mihai, l-aş fi apucat de piept şi l-aş fi scuturat: Măi, cum sămi calci tu mie oaia?.. Hai încet, c-apoi în dumbravă te-i odihni... – Nu te teme, Niculăeş, că nu piere... îi zisei eu. El tresări şi întoarse repede capul spre mine. Apoi tăcu până ce ajunserăm la ţărmul apei. Acolo găsirăm alunii şi cornii în floare. Toporaşii violeţi răzbăteau prin frunzele moarte, piţigoii şi cintezoii cântau între mugurii de mesteceni. Siretul venea învolburat, mare şi tulbure, şi trece cu-n fel de supărare parcă pe sub dumbravă. Băiatul lui Onişor rămase privindu-l lung, pe când oile, împrăştiate-n juru-i, ciuguleau cu boturile lor mişcătoare iarbă măruntă. – Uite cocostârcii... zise el deodată cu un glas, parcă ar fi vorbit tot tovarăşilor lui. Dincolo de mal, într-un smârc, umblau cu paşi rari cocostârci cu pliscuri portocalii. Apoi pe deasupra crângului trecu cu zbor şuierător un cârd de raţe. Veniră din susul râului fâlfâind rar din aripile lor ascuţite şi doi pescăruşi albi. În dumbrava plină de lumină văzui deodată zburând şi fluturi roşii şi-n singurătatea care ne împresura era ceva blând şi dulce, ca-ntr-un basm al copilăriei. Lăsai pe Niculăeş al lui Onişor singur în liniştea ţărmului şi pornii în josul apei, spre locuri care şi mie îmi aduceau aminte de anii cei de demult. Imaginea copilului însă nu-mi dispărea de dinaintea ochilor şi glasul lui trist îmi suna necontenit în urechi. Cu mama lui, Irina lui Avram, copilărisem în şcoală şi îmi aduceam aminte mai ales de ochii înecaţi de un văl fumuriu: ochii ei îi avea şi copilul. Fusese o fată vioaie şi aprigă, foarte frumoasă şi cuminte. De toate darurile ei avuse parte Dumitru Onişor, gospodar bun, dar om hursuz şi cam cărpănos. batâr – măcar, cel puţin

8 Litera VII Ro

Acum Irina noastră cea de odinioară murise; povestirea copilului îmi aduse aminte de toate cele de demult frumoase şi pentru totdeauna pierdute. Murise, lăsând sufletul ei cald şi mintea ei bogată copilului, care sta acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu oiţele lui. Mormântul ei, ca al tuturor în tristele noastre ţintirimuri, nu avea nici un semn şi nici o floare şi Onişor îşi ara ogorul nepăsător, îngrijorat numai de holda de mâine. Amintirea Irinei trăia numai în copilul cel palid. Duioşia ei, înţelepciunea ei şi ceea ce era în sufletul ei parcă trecuseră în măruntul meu tovarăş de drum, în serile cele singuratice de suferinţă, când amândoi sfătuiau cu ochii în lacrimi, şi afară bântuiau, cu chinuite plângeri, viforniţele iernii. De la un loc, de pe înălţarea malului, mă întorsei chemat parcă de cineva şi privi în urmă. Copilul sta sub mesteceni şi-l vedeam parcă nedesluşit, ca-ntr-o ceaţă de lumină. Oile păşteau în juru-i. Piţigoii îşi rosteau, cu viers subţire, veşnicile lor cuvinte de bucurie: Simţ a vară! Simţ a vară! Şi de bună seamă, că-n toate zilele, Niculăeş grăia cu oile lui. Ş-acuma întreba pe mioara cea bolnavă: – Cum îţi mai este? Tot te mai doare?.. Oaia răspundea, behăind uşor şi dulce. – Să nu mori, că numai tu mi-ai rămas de la mama îi zicea el încet. Cocostârcii clămpăneau în smârcul de peste apă. El îi privea cu luare-aminte. Un piţigoi veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoştită, scârţâindu-şi necontenit cântecul. – Tu eşti bucuros şi fără grijă... îi murmura, ca o mustrare, băiatul. Şi ofta, ca un om necăjit şi plin de griji ce se afla... Târziu, întorcându-mă, îl găsii înseninat, căci mioara i se înviorase. Cu o custură cerca să-şi facă o trişcă dintr-o rămurică de răchită. Şi când ridică zâmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca din negură, ş-o asemănare izbitoare cu ochii şi zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare şi-mi fermecase cu-n zâmbet şi c-o privire un trecător ceas al vieţii.

ţintirimuri – cimitire a clămpăni – a face zgomot asemănător căderii unui capac custură – lamă de cuţit, cuţit, briceag trişcă – fluier făcut din lemn

1 După ce ai citit cu atenţie textul, răspunde la următoarele întrebări:

• Precizează sensul verbului evidenţiat: Ai ieşit cu oile la păscut? – M-a trimis tătuca să le port! • Alcătuieşte trei enunţuri în care verbul a purta să aibă diferite sensuri. • Găseşte în text regionalismele şi precizează echivalentul lor din limba literară. 2 Care este ideea princpală a acestui text? 3 Cine este personajul principal şi cum este el înfăţişat? 4 Ce gânduri şi ce probleme îl frământă pe bietul Niculăeş? 5 Găseşte fragmentul în care se descrie pierderea mamei lui Niculăeş. 6 Expune-ţi opinia proprie referitoare la modul în care gândeşte şi se comportă Niculăieş. 7 Cât de bine îşi cunoaşte Niculăieş mama? 8 Care este atitudinea scritorului faţă de copil? 9 Găseşte fragmentul în care naratorul îşi aminteşte de mama lui Niculăieş. 10 Care este relaţia dintre copil şi oile sale?

Tema, ideea, subiectul. Caracterizarea personajelor Proza sadoveniană aduce în prim-plan numeroase figuri umane aflate pe diverse trepte ale vârstei fragede. Nuvela “Un om năcăjit” înfăţişează imaginea plină de duioşie a unui copil maturizat înainte de vreme, care la numai opt ani priveşte viaţa cu gravitate. El este Niculăeş, “băiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onişor”. Nuvela “Un om năcăjit” este alcătuită din mai multe momente, legat strâns între ele. Subiectul se dezvoltă prin ciocnirile dramatice din viaţă, caracterul şi modul de viaţă al unor oameni, dintre care face parte şi personajul principal. Tema nuvelei este viaţa grea şi singuratică a semiorfanului. Ideea porneşte de la micul copil Niculăieş, care suferă în urma morţii mamei lui cel mai mult dintre toţi. El este considerat vinovat de pierderea oilor. Tatăl său îl ceartă şi îl bate. El trebuie să se spele singur, să se îngrijească, n-are cine-i spune o vorbă bună, n-are 59

cine-l apăra. Desfăşurarea subiectului acţiunii are loc în jurul personajului principal. Plin de compasiune pentru viaţa tristă a copilului, naratorul sugerează prin caracterizare directă fragilitatea fizică şi starea precară a copilului “Era un copilaş palid şi mărunţel şi târa pe pământul reavăn nişte ciubote grele ale unui frate mai mare”. Confruntat prematur cu greutăţile vieţii, Niculăeş nu şi-a pierdut candoarea vârstei, manifestată prin sinceritatea confesiunii sale. Copilul îşi trăieşte conştient drama; necazul lui era adânc şi serios. De aceea, el nu poate fi alinat printr-o simplă mângâiere: “Fără îndoială că nu aştepta de la mine nici vorbă bună, nici desmierdare”. Frustrat de bucuriile copilăriei şi de afecţiunea maternă, Niculăeş are resemnarea omului care nu mai întrevede nici o speranţă. Niculăeş resimte acut lipsa căldurii şi protecţiei materne: “Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă îngriji, n-are cine-mi spune o vorbă bună”. Copilul a moştenit de la mama sa “sufletul ei cald şi mintea bogată” duioşia, înţelepciunea şi... o mioară, prin care păstrează un fel de legâmânt secret cu fiinţa dragă, dispărută. De aceea, lovirea oiţei de către “un rău” îi agravează suferinţa, pentru că legământul cu mama sa ar putea fi anulat: “Parcă nu mi-ar ajunge mie supărarea pe care o am”. Nuanţele glasului copilului notează suferinţa sa interioară: “un glas moale în care parcă suna o suferinţă timpurie”, glasul lui “scade într-un tremur de lacrimi” când relatează accidentarea mioarei preferate; copilul vorbeşte cu “un glas de suferinţă”, alteori el “oftează ca un om năcăjit şi plin de griji ce se află”. Naratorul, personaj în povestire şi interlocutor al băiatului, sesizează intonaţia şi percepe accentele sufleteşti. Dorinţa de exteriorizare se manifestă în dialogurile imaginare, în întrebările blajine adresate mioarei bolnave ce transferă compasiunea şi îngrijorarea manifestate cândva pentru mama sa: “Cum îţi este? Tot te mai doare?”. Niculăeş, vulnerabil şi lipsit de forţa şi autoritatea unui adult, imaginează o discuţie lămuritoare cu omul rău care i-a “pălit mioara”: “...l-aş fi apucat de piept şi l-aş fi scuturat: Măi, cum să-mi calci tu mie oaia?”. Prin acest gen de comunicare, copilul se eliberează. Reproşul adresat piţigoiului este nevinovat şi reflectă o nostalgie pentru existenţa tihnită, refuzată lui: “Tu eşti bucuros şi fără grijă...”. Niculăieş este cel care are grijă de mioare, dar pentru el, pierderea mamei este cea mai grea povară, cel mai trist şi dureros sentiment. El, fiind cel mai mic, stătea acasă cu mama bolnavă, pentru a-i fi de ajutor la nevoie. Discuţiile dintre mamă şi fiu se 60

păstrează în aminterea proaspătă a morţii, “doar ea murise nu demult, în postul Crăciunului”. Fiind rănit sufleteşte, micul copil nu se poate împăca cu legile aspre şi crunte ale vieţii, nu-şi află loc, nu găseşte explicaţia celor ce se întâmplă. Niculăeş judecă asemeni unui matur, revoltându-se că nu se poate lupta cu toate greutăţile. Mihai Sadoveanu îl înzestrează pe eroul principal cu cele mai nobile trăsături. Iată de exemplu cum este realizat portretul fizic al personajului. Exemplu:

Apoi nu ştii? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului şi ne-a lăsat singuri. Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă îngriji... n-are cine-mi spune o vorbă bună... Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat şi-a murit într-o duminică. Şi-nainte de asta, m-a mângâiat aşa pe frunte şi mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta... Era un copilaş palid şi mărunţel şi târa pe pământul ravăn nişte ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridică spre mine ochii trişti învăluiţi ca-ntr-o umbră cenuşie şi-şi scoase cu anevoie din cap pălăriaoara veche pleoştită ca o ciupercă. Îmi dădu bună ziua c-un glas moale în care parcă sună o suferinţă timpurie, apoi, acoperindu-se, ridică deasupra ochilor toiagul alb, îndemnându-le spre crâng.

Niculăeş este înţelept şi viteaz, bun la suflet, îi pare rău după mioară, doar ea este unica amintire ce i-a mai rămas de la mama. El o roagă să nu moară, îi simte durerea, vorbeşte cu ea, cum ar vorbi cu un om atunci când se află-n suferinţă. Exemplu:

– Da’ tu ce mergi aşa de moale? Întreabă el pe mioara lui. Aşa-i că te doare? Te-a trântit şi te-a pălit răul cela... He, dac-aş fi fost eu batâr ca bădiţa Mihai, l-aş fi apucat de piept şi l-aş fi scuturat: Măi, cum să-mi calci tu mie oaia?.. Hai încet, c-apoi în dumbravă te-i odihni... – Cum îţi mai este? Tot te mai doare?.. Oaia răspundea, behăind uşor şi dulce. – Să nu mori, că numai tu mi-ai rămas de la mama... îi zicea el încet.

Regretă singuratic şi deosebeşte binele de rău, dar este încă destul de mic şi nimeni nu-l ia în seamă, fiind fiecare ocupat cu treburile lui. Exemplu:

Când era mămuca bolnavă, zise el într-un târziu, eu care eram cel mezin, stăteam lângă dânsa, ca să-i dau apă, când îi era sete... Avea arşiţă mare. Eram singuri: ceilalaţi erau pe-afară, după trebi. Şi ea-mi spunea să fiu cuminte după ce s-a duce ea, şi s-ascult pe tătuca. Şi eu o întrebam aşa: Unde-ai să te duci mămucă? Şi ea îmi spunea: Apoi eu am să mor, Niculăeş, şi tu să nu spui la nimeni... Eu nu spuneam, dar tătuca ştia şi el asta şi era supărat şi tot trântea şi izbea şi întreba: Da’ cât ai să mai boleşti, măi fumeie?

Scriitorul ne arată prin chipul lui Niculăeş, chipul frumos al mamei lui, care se regăseşte atât din punct de vedere fizic, cât şi moral în trăsăturile fiului său. Exemplu:

Imaginea copilului însă nu-mi dispărea dinaintea ochilor şi glasul lui trist îmi suna necontenit în urechi. Cu mama lui, Irina lui Avram, copilărisem în şcoală şi-mi aduceam aminte mai ales de ochii înecaţi de un văl fumuriu: ochii ei îi avea şi copilul. Fusese o fată vioaie şi aprigă, foarte frumoasă şi cuminte. De toate darurile ei avuse parte Dumitru Onişor, gospodar bun, dar om hursuz şi cam cărpănos. Acum Irina noastră cea de odinioară murise; povestirea copilului îmi aduse aminte de toate cele de demult frumoase şi pentru totdeauna pierdute. Murise, lăsând sufletul ei cald şi mintea ei bogată copilului, care sta acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu oiţele lui. Mormântul ei, ca al tuturor în tristele noastre ţintirimuri, n-avea nici un semn şi nici o floare şi Onişor îşi ara ogorul nepăsător, îngrijorat numai de holda de mâine. Amintirea Irinei trăia numai în copilul cel palid.

Naratorul consideră că “amintirea Irinei trăia numai în copilul cel palid” care îşi trăia durerea în singurătate. Preocupat de gândurile sale, de nevoile şi greutăţile vieţii, oamenii uită de cele mai multe ori că în jur există fiinţe firave care au nevoie de mângâieri şi de încurajări. La fel de semnificativă pentru ilustrarea trăirilor interioare este privirea lui Niculăeş. În ochii lui trişti, “învăluiţi ca-ntr-o umbră cenuşie”, naratorul descoperă o rezonanţă a trecutului, acelaşi “văl fumuriu” al tristeţii din privirea mamei: “Ochii ei îi avea şi copilul”. În finalul povestirii, privirea se înseninează”, semn al unei speranţe: “Ridică zâmbind ochii spre mine”. Posibila vindecare a mioarei aduce o vagă bucurie băiatului. Oglindă a sufletului, privirea lui Niculăeş încadrează, simetric, datele povestirii. Prin lirismul lor, descrierile de natură accentuează nuanţele sufleteşti. Decorul iniţial, dumbrăvioara luminoasă cu flori galbene, anticipează puritatea sufletului personajului. Cerul limpede de la amiază, câmpiile inundate de soare încearcă să compenseze negura tristeţii. Prin liniştea ei “blândă şi dulce”, dumbrava pare un tărâm din basmele copilăriei, de unde Niculăeş a fost smuls cu brutalitate. Diminutivele (“copilaş”, “mărunţel”, “pălărioară”, “dumbrăvioara”) preiau unda de afecţiune şi implicare sentimentală a naratorului. Figurile de stil oferă sensibilitate descrierilor intercalate în naraţiune, iar dialogul cucereşte prin naturaleţe. Povestirea devine astfel un instrument apt să sugereze mişcarea sufletului şi să surprindă un caracter complex. 62

Evaluarea cunoştinţelor 1 Nuvela “Un om năcăjit” înfăţişează imaginea plină de duioşie a unui copil maturizat înainte de vreme.

2 Niculăeş, la doar opt ani, priveşte viaţa cu gravitate.

3 În nuvela “Un om năcăjit” acţiunea se petrece în jurul personajului:

a principal; b secundar; c episodic. 4 Relevă procedeele folosite de autor în următorul fragment: Era un copilaş palid şi mărunţel şi târa pe pământul ravăn nişte ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridică spre mine ochii trişti învăluiţi ca-ntr-o umbră cenuşie şi-şi scoase cu anevoie din cap pălărioara veche, pleoştită ca o ciupercă. Îmi dădu bună-ziua c-un glas moale în care parcă sună o suferinţă timpurie, apoi, acoperindu-se, ridică deasupra ochilor toiagul alb, îndemnându-le spre crâng. 5 Comentează fragmentul: Deşi “flăcăul” cu care vorbeam era numai de-o şchioapă, deşi intrase în a opta primăvară a vieţii lui, năcazul lui era adânc şi serios; zâmbetul meu pieri pe dată. – Şi v-au murit multe, bre Niculăieş? – Multe... răspunse el grav, rezemându-se înaintea mea în băţ, ca ciobanii. 6 Comentează expresia evidenţiată. Care este rolul ei în caracterizarea personajului? Îmi dădu bună-ziua c-un glas moale în care parcă sună o suferinţă timpurie, apoi, acoperindu-se, ridică deasupra ochilor toiagul alb, îndemnându-le spre crâng. 7 Ce trăsături fizice şi de caracter a moştenit Niculăeş de la mama sa? 8 Ce semnificaţie are privirea lui Niculăeş? 9 Găseşte în nuvela “Un om năcăjit” fragmentele care ilustrează atmosfera tristă. 10 Motivează că acţiunea nuvelei este prezentată în mod consecutiv, descriind evenimentele.

8+ Litera VII Ro

11 Explică reacţia şi sentimentele personajului principal, apelând la context. 12 Indică mijloacele artistice şi rolul lor expresiv în fragmentul: Apoi nu ştii? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului şi ne-a lăsat singuri. Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă îngriji... n-are cine-mi spune o vorbă bună... Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat şi-a murit într-o duminică. Şi-nainte de asta, m-a mângâiat aşa pe frunte şi mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta...

Referinţe critice ...............................................................

La realiştii atenţi la fapte, lupta cu lirismul poate duce la uscăciune. Sadoveanu îşi ia libertăţile unui rapsod, lăsându-se captivat de cele povestite. În ciuda ritmului epic, o undă de duioşie trece de la o pagină la alta. Constantin Ciopraga ...............................................................

Ultimul lucru ce s-ar putea spune despre limba lui Sadoveanu e că ar fi simplă şi firească; stilul lui Sadoveanu e sobru în fond, dar limba sa e departe de a fi simplă şi firească, ci e dimpotrivă o limbă specială, elaborată, savantă, care-i aparţine în exclusivitate. Alexandru Paleologu

Noţiuni de teorie literară. Subiectul literar. Nuvela. Rezumatul operei literare Subiectul literar Subiectul literar este succesiunea de întâmplări pe parcursul cărora personajele sunt antrenate într-unul sau mai multe conflicte. Cuvântul subiect provine din latină unde avea sensul “cea ce este de spus”, “subordonat”. Subiectul este specific operelor epice şi dramatice; operele aparţinând genului liric nu au subiect. Subiectul are la bază un conflict care poate fi: • conflict social (în Neamul Şoimăreştilor de M. Sadoveanu); • conflict istoric (în Vlaicu-Vodă de Alexandru Davila); • conflict psihologic (în Vlaicu-Vodă de Alexandru Davila). 64

Subiectul literar este organizat în mai multe momente: expoziţiune, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământ. 1

Expoziţiunea este secvenţa iniţială, în care se prezintă locul şi spaţiul întâmplărilor, precum şi personajele principale.

Intriga este momentul subiectului în care se înregistrează o întâmplare ce va determina cursul ulterior al acţiunii.

Desfăşurarea acţiunii este momentul cel mai amplu, de-a lungul căruia se dezvoltă acţiunile determinate de intrigă şi se structurează planurile narative.

Punctul culminant este momentul de maximă intensitate în desfăşurarea acţiunii, care concentrează dramatismul acesteia şi prefigurează mesajul.

Deznodământul este momentul final, prin care se rezolvă conflictele şi se finalizează acţiunea.

Prezintă pe scurt subiectul nuvelei “Un om necăjit”, evidenţiind momentele acestuia. Ce conflict stă la baza acestei nuvele?

| Nuvela Nuvela este o specie a genului epic, mai amplă decât schiţa, dar mai simplă decât romanul, cu un subiect relativ complex, organizat în jurul unui personaj surprins în modul său de viaţă. Nuvela are un conflict concentrat şi personaje puţine. Naratorul aduce în scenă faptele şi personajele participante la ele, urmărind o ordine cronologică. Din punctul de vedere al conţinutului şi al tratării lui, distingem: nuvele istorice, psihologice, filosofice, sociale, fantastice, anecdotice etc. După curentul cultural sau literar căruia îi aparţin deosebim: nuvele renascentiste, romantice, realiste, naturaliste. 65

9 Litera VII Ro

Deosebirea dintre nuvelă şi povestire se face pe baza a patru criterii: 1

relaţia narator – operă: povestirea are un caracter subiectiv, întrucât povestitorul devine adesea martor sau participant la acţiune; în nuvelă însă tendinţa este de obiectivare;

personajul: nuvela pune accent pe complexitatea personajului (biografie, mediu ambiant, motivare a reacţiilor psihologice), iar povestirea e interesată mai mult de situaţia epică în care acesta se află;

timpul şi spaţiul narativ: sunt mai ample în nuvelă decât în povestire; dacă în povestire timpul narativ este linear (evenimentele sunt urmărite în ordine cronologică), în nuvelă întâlnim schimbări ale cronologiei, în povestire spaţiul este limitat, în timp ce în nuvelă acţiunea poate fi plasată în spaţii diferite.

raportul cu realitatea: povestirea poate să implice perspectiva fantastică, iar nuvela păstrează mai strâns legătura cu realitatea, urmărind de cele mai multe ori, asigurarea verosimilităţii.

În literatura română pentru prima dată nuvela este semnată de Costache Negruzzi, în 1840: “Alexandru Lăpuşneanu”. În literatura universală: Guy de Maupassant, Anton Pavlovici Cehov, N. Gogol, Mark Twain, Ernest Hemingway ş.a.

Prin ce se deosebeşte nuvela de alte specii ale genului epic? Ce fel de personaje se întâlnesc în nuvele?

Rezumatul Rezumatul este o versiune mai scurtă şi condensată a textului original. De obicei, rezumatul e făcut de o altă persoană decât autorul textului. Pot fi rezumate (reduse la esenţial): romane, nuvele, povestiri, opere folclorice (basme, balade) etc., adică toate acele texte care conţin întâmplări, fapte, demonstraţii de idei. Operele lirice nu pot fi supuse operaţiei de rezumare. 66

Rezumatul apare frecvent în activitatea didactică, fiind o temă de lucru la care se recurge în studiul textelor narative, descriptive sau argumentative. Scopul rezumării unor texte e acela de a-i deprinde pe elevi cu depistarea ideilor principale din cuprinsul acestora şi cu separarea elementelor esenţiale de elementele de detaliu. Rezumatul presupune o foarte bună cunoaştere a textului în original, altfel apărând pericolul de a deforma intenţiile şi ideile autorului. Alcătuirea unui rezumat cuprinde mai multe etape: 1

lectura textului;

căutarea şi stabilirea ideilor principale (şi ale celor secundare, în cazul unui rezumat dezvoltat);

identificarea în text a cuvintelor de legătură care exprimă relaţiile logice dintre elementele textului (deci, însă, aşadar, în consecinţă etc);

identificarea în text a situaţiilor de vorbire directă (dialog) pentru transformarea lor în vorbire indirectă (conform regulilor de transformare);

alcătuirea rezumatului propriu-zis.

Rezumatul trebuie să urmărească o derulare logică a ideilor sau a întâmplărilor din textul original, prezentând o imagine redusă, dar fidelă a acestuia. El trebuie să fie clar şi precis şi să conţină un punct de vedere impresional, fără a lua fraze sau formule din textul iniţial. Într-un rezumat nu se introduc comentarii personale. În cazul textelor narative, rezumatul trebuie să fie aproape de acţiune şi naraţiune să nu capete forma unor scheme simple. Rezumatul trebuie să păstreze ideile principale, legătura dintre ele şi argumentarea lor.

Ce condiţii trebuie să îndeplinească un rezumat? Alcătuieşte rezumatul nuvelei “Un om năcăjit”.

Evaluarea cunoştinţelor 1 Nuvela pune accent pe complexitatea personajului, iar povestirea e interesată mai mult de situaţia epică în care acesta se află.

nu 67

2 Subiectul literar este succesiunea de întâmplări pe parcursul cărora personajele sunt antrenate într-unul sau mai multe conflicte.

3 Din punctul de vedere al conţinutului, distingem nuvele:

a b c d

istorice; psihologice; fantastice; mai multe feluri.

4 După curentul cultural sau literar, nuvelele se împart:

a b c d e

numai renascentiste; numai romantice; numai realiste; numai naturaliste; de mai multe feluri.

5 Subiectul literar este organizat în mai multe momente:

a expoziţiune, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământ; b intrigă, desfăşurarea acţiunii, deznodământ; c expoziţiune, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământ. 6 Deznodământul este:

a momentul final al subiectului acţiunii, prin care se rezolvă conflictele şi se finalizează acţiunea; b momentul iniţial al subiectului acţiunii, prin care se prezintă locul şi timpul acţiunii; c momentul subiectului în care se înregistrează o întâmplare ce va determina cursul ulterior al acţiunii. 7 Nuvela este o specie a genului epic care prezintă următoarele caracteristici:

a are un subiect relativ complex, organizat în jurul unui personaj surprins în modul său de viaţă; b are un subiect simplu, organizat în jurul unui personaj surprins în modul său de viaţă; c are un subiect relativ complex, organizat în jurul unei colectivităţi. 68

8 Care sunt criteriile prin care distingem povestirea de nuvelă? 9 Cine este autorul primei nuvele în limba română?

a M. Eminescu b C. Negruzzi c I. Creangă 10 Operele lirice nu pot fi supuse operaţiei de rezumare.

11 Rezumatul trebuie să urmărească o derulare logică a ideilor din textul original, prezentând o imagine redusă, dar fidelă a acestuia.

12 În cazul textelor narative, rezumatul trebuie să fie:

a aproape de naraţiune şi să nu capete forma unor scheme simple; b să urmărească o derulare logică a ideilor sau a întâmplărilor din textul original; c să păstreze ideile principale, legătura dintre ele şi argumentarea lor.

Ion Creangă

După cum însuşi mărturiseşte într-o schiţă autobiografică, Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, în satul Humuleşti, judeţul Neamţ. Părinţii săi, Ştefan a lui Petrea Ciubotariul şi Smaranda se regăsesc în creaţia literară a marelui povestitor. Datele păstrate în arhive indică însă o altă dată de naştere: 10 iunie 1839 Îşi face studiile primare în satul natal, la şcoala înfiinţată de preotul Ion Humulescu, apoi la Broşteni şi Târgu-Neamţ. În anul 1854 se înscrie la şcoala de catiheţi din Fălticeni, iar în anul 1855 este admis în anul al II-lea la seminarul din Socola, pe care îl termină în anul 1858. După ce s-a înscris la facultatea de Teologie, Ion Creangă va renunţa în favoarea activităţii didactice, în anul 1864 el fiind numit institutor. În 1868 apare Metoda nouă de scriere şi citire pentru uzul clasei I primare de I. Creangă, C. Grigorescu, N. Climescu, G. Ienăchescu, V. Răceanu şi A. Simionescu. Trei ani mai târziu (în 1871) apare Învăţătorul copiilor. Carte de citit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive de C. Grigorescu, I. Creangă şi V. Răceanu. 70

În anul 1875, fiind numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice din Iaşi, Mihai Eminescu face cunoştinţă cu Ion Creangă. Ulterior, încurajat de M. Eminescu, Ion Creangă publică în “Convorbiri literare” Soacra cu trei nurori şi Capra cu trei iezi. În anul următor (1876) apare Povăţuitoriu la citire prin scriere după sistema fonetică de Gh. Ienăchescu şi I. Creangă, iar în “Convorbiri literare” vor fi publicate poveştile Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac şi Povestea porcului. În 1877 şi 1878 Creangă publică Moş Nichifor Coţcariul, Povestea lui Stan Păţitul şi Fata babei şi fata moşneagului, Ivan Turbincă, Povestea lui Harap-Alb, Povestea unui om leneş. În 1879 este tipărită Geografia judeţului Iaşi de V. Răceanu, Gh. Ienăchescu şi Ion Creangă, iar în 1880 povestirea Moş Ion Roată şi Unirea. Primele două părţi din Amintiri din copilărie sunt publicate în 1881 în “Convorbiri literare”, celelalte două părţi fiind prezentate publicului în 1882 şi în 1888. În 1883 Ion Creangă dă publicităţii nuvelele Cinci pâini şi Moş Ion Roată şi vodă Cuza. La 31 decembrie, 1889 Ion Creangă se stinge din viaţă, fiind înmormântat la cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Amintiri din copilărie (fragmente din partea a II-a) La cireşe Odată, vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua amiaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dânsul şi încă în vreo două locuri din sat era câte-un cireş văratic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casa omului şi mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat. – Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Codreni, s-aducă nişte sumani. Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi bărbaţii; şi se fac multe giguri de sumani, şi lăi, şi de noaten, care se vând şi pănură, şi cusute; şi acolo, pe loc, la neguspănură – postav de casă, făcut din fire de lână, din care se confecţionează diferite obiecte de îmbrăcăminte

9+ Litera VII Ro

tori armeni, veniţi înadins din alte târguri: Focşani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos şi de pe aiurea, precum şi pe la iarmaroace în toate părţile. Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii, răzeşi fără pământuri, şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sare şi făină de păpuşoi; sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare din borangic alese şi alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vânzare, sau joia pe la mănăstirile de maice, cărora le vine cam peste mână târgul. – Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară! Vorba de dinioarea; şi-mi pare rău că nu-i vărul Ion acasă, că tare-aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună... Dar în gândul meu: – Ştii c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă; şi, de n-ar veni degrabă, şi mai bine ar fi!.. Şi, scurt şi cuprinzător, sărut mâna mătuşei, luându-mi ziua bună, ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi, când colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului. – Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; coboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu! Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând: – Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş! Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, şi odată fac zdup! în nişte cânepă, care se întindea de la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de naltă. Şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi ea după mine până-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de lături iar gard, şi hârsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vreo zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă şi deasă cum îi peria, de care nu s-a ales nimica. Şi după ce facem noi trebuşoara asta, mătuşa, nu ştiu cum, se încâlceşte ocol – curte (aici); gard făcut în jurul unui loc; linie care delimitează un spaţiu; mişcare în jurul unui punct fix; subdiviziune administrativă

10 Litera VII Ro

prin cânepă, ori se împiedică de ceva şi cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea... Dar mai spre seară, iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina şi-l cheamă să fie de faţă când s-a ispăşi cânepa şi cireşele... căci, drept vorbind, şi moş Vasile era un cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză, ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: “A tunat şi i-a adunat”. Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: “Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul...” Aşa şi tata: a dat gloabă pentru mine, şi pace bună! Şi după ce-a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând: – Na! satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? Şi iaca aşa cu cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute şi degrabă: “Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişag”. Însă ce ţi-i bună pocăinţa după moarte? D-apoi ruşinea mea, unde o pui? Mai pasă de dă ochi cu mătuşa Mărioara, cu moş Vasile, cu vărul Ion şi chiar cu băieţii şi fetele din sat; mai ales duminica la biserică, la horă, unde-i frumos de privit şi pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era băteliştea flăcăilor şi a fetelor, doriţi unii de alţii, toată săptămâna, de pe la lucru! Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de nu aveai chip să scoţi obrazul în lume de ruşine; şi mai ales acum, când se ridicaseră câteva fete frumuşele în sat la noi şi începuse a mă scormoli şi pe mine la inimă. Vorba ceea: – Măi Ioane, dragi ţi-s fetele? – Dragi! – Dar tu lor? – Şi ele mie!.. Însă ce-i de făcut? S-a trece ea şi asta; obraz de scoarţă, şi las-o moartă-n păpuşoi, ca multe altele ce mi s-au întâmplat în viaţă, nu aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulţi ani şi pe rând, ca la moară. Şi doar mă şi feream eu, într-o părere, să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcă naiba mă împingea, de le făceam atunci cu chiuita. Şi tocmai-mi-te! Îndată după cea cu cireşele, vine alta la rând. a ispăşi – a plăti o vină

1 Citeşte cu atenţie textul şi răspunde la următoarele întrebări:

• Selectează interjecţiile din text şi precizează rolul lor stilistic. • Identifică regionalismele şi explică frecvenţa lor ridicată. 2 Ce imagine zugrăveşte autorul la începutul acestui text? 3 Prin intermediul căror cuvinte este descris locul unde se petrece acţiunea? 4 Ce sentimente îl cuprind pe autor când îşi aminteşte de copilărie? 5 În ce fragment sunt caracterizaţi moş Vasile şi mătuşa Mărioara. Indică trăsăturile lor de caracter şi expresiile folosite de narator pentru evidenţierea acestora. 6 Comentează finalul textului. Ce alt final ar fi putut să ne înfăţişeze naratorul?

La scăldat Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei: nişte sumani să-i scoată din stative; alţii să-i nividească şi să înceapă a-i ţese din nou; un teanc de sumane croite, nalt până-n grindă, aştepta cusutul; pieptănuşii în laiţă n-avea cine-i ţine de coadă; roata şedea în mijlocul casei şi canură toarsă nu era pentru bătătură! Ş-apoi, vorba ceea: “Nu şedea, că-ţi şede norocul”. Ţevi de făcut la sucală; copil de ţâţă în albie, pe lângă alţii vreo cinci-şase, care aşteptau să le faci de mâncare. Treabă era acolo, nu încurcală; şi încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de la Fălticeni, care acela este ce este. Şi mă scoală mama atunci mai dimineaţă decât alte dăţi şi-mi zice cu toată inima: – Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul cela pe jos; şi eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile şi stai lângă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oi lua de la Fălticeni o pălăriuţă cu tăsma ş-o curăluşă de cele cu chimeri, ştii colè, ca pentru tine! – Bine, mamă! dar, în gândul meu, numai eu ştiam. Toate ca toatele, dar la cusut şi sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; şi din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi sucală – unealtă cu ajutorul căreia se deapănă firul pe ţevi pentru războiul de ţesut manual

era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea şi-mi bătea din pumni, poreclindu-mă Ion Torcălău, cum îi zicea unui ţigan din Vânători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, şi torceam împreună cu dânsa, la umbra nucului lor, câte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, când i le arătam seara acasă. Aşa ne duceam băieţii şi fetele unii la alţii cu lucrul, ca să ne luăm de urât, ceea ce la ţară se cheamă şezătoare şi se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al său; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca şi cum sfârâia fusul roţii, aşa îmi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi! Martor îmi este Dumnezeu! Şi-mi aduc aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpuşoi, i-am scos Măriucăi un şoarece din sân, care era s-o bage în boale pe biata copilă, de n-aş fi fost eu acolo. D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cele pline de mândreţe, drug – bară de fier sau de lemn; fiecare din cele două lemne groase, sprijinite pe câte două picioare, care alcătuiesc capul războiului de ţesut manual colnice – colină; drum îngust care trece peste un deal sau prin pădure

după cules răchiţică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic şi sulcină de pus printre straie, cine umbla? Povestea cântecului: Fă-mă, Doamne, val de tei Şi m-aruncă-ntre femei! Şi, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrulea. Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între fraţi. Însă ce era să faci când te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe cer şi aşa de frumos şi de cald afară, căţi venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am şparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă şi de necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra! De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară şi începe a striga, de da duhul dintr-însa: – Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! şi Ion, pace! Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate la pământ şi se ia după mine la baltă, unde ştia că mă duc; şi, când colo, mă vede tologit, cu pielea goală pe nisip, cât mi ţi-i gliganul; apoi, în picioare, ţiind la urechi câte-o lespejoară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele, şi aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta şi în stânga, spunând cuvintele: Auraş, păcuraş, Scoate apa din urechi, Că ţi-oi da parale vechi; Şi ţi-oi spăla cofele Şi ţi-o bate dobele! După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în ştioalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu şi una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai zvârleam câteva, de încuiam pe dracul în fundul ştioalnei, cu bulbuci la gură; ş-apoi, huştiuliuc! şi eu în ştioalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de un picior, căci aşa ne era obiceiul să facem la scăldat, de pe când Adam-Babadam. După asta, mă mai cufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl, pentru Fiul şi Duhul Sfânt, şi înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetişor pe-o coastă, la marginea bălţii, cât mi ţi-i moronul, şi mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred! Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape 77

de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. În totului tot, a fi trecut la mijloc vreo jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de acasă, ş-ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era trecut de amiază. Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! În sfârşit, mama, cât era ea de tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea şi vine tiptil, în vârful degetelor, pe la spatele mele, când mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ia toate hainele frumuşel de pe mal şi mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh: – Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă! Şi se duce. Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care văzură asta, numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de ruşine şi cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era. Şi, din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum să le strâng de gât, nu altăceva. Dar vorba ceea: – Poţi opri vântul, apa şi gurile oamenilor? De-aceea le-am lăsat şi eu pe fete să râdă, până li s-a duce gura la ureche şi, pândind vreme pe când şed ele plecate şi dau pânza în apă la ghilit, fac ţuşti! din baltă ş-o iau la sănătoasa; şi aşa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de 78

sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă uit în urmă, până ce dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de ruşine să nu întâlnesc vreun om, ci sar în grădina lui Costache şi merg tupiluş prin păpuşoi; apoi într-o hudiţă, din hudiţă în grădină la Trăsnea, şi iar prin păpuşoi; şi când aproape să ies din grădină, mă simţesc câinii lui Trăsnea, şi la mine, să mă rupă! Ce-i de făcut? Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muşte câinii şi să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ şi să-i laşi să te latre cât le place, fără să te urneşti din loc; căci ei bat cât bat şi, de la o vreme, te părăsesc şi se duc. Şi adevărat este, căci aşa am scăpat şi eu de câinii lui Trăsnea, atunci când am dat peste păcat cu ei şi ei cu mine. Noroc din cer până-n pământ că nu m-a prins melianul şi haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de când mă zăpsise în grădina lui la furat mere domneşti şi pere sântilieşti, căci m-ar fi snopit în bătaie. Ş-apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cât eram de pricopsit! În sfârşit, după ce m-au lăsat câinii lui Trăsnea în pace, după cum v-am spus, am sărit în răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi, şi atunci mi s-a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Şi merg eu acum fără păsare prin păpuşoi, până în dreptul ogrăzii, şi mă uit printre gard şi văd pe mama cum se da în vânt după trebi, când în casă, când afară; şi-mi era mai mare mila de dânsa, dar şi de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: “Milă-mi e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.” Şi nemaiputând suferi foamea, încep a mârnăi ugilit printre gard: “– Mămucăi, iacată-mă-s!” Ş-odată şi sar în ogradă, mă înfăţişez dinaintea mamei, aşa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut şi zic, scâncind: “– Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame!” Vorba ceea: “Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul.” Ea, atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galeş la mine şi zice oftând: “Bine-ţi şede, coşcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri în halul acesta şi să mă laşi tocmai la vremea asta fără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să ştii că mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porţi de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost; dar nu ştiu, zău!” Şi, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi juruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face. Apoi umblu tot cu binişorul pe lângă dânsa şi nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba, căci: “Vorba dulce mult aduce”; la trebi-s hărnicuţ cât se poate: derdicam şi măturam prin casă ca o fată mare, de n-avea mama 79

10+ Litera VII Ro

grijă când se ducea undeva. Şi-ntr-o zi o văz că mă sărută şi-mi zice cu blândeţe: – Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi dea de toate darurile sale bogate dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace! Atunci eu, pe loc am început a plânge, şi bucuria mea n-a fost proastă. Şi mai multă mustrare am simţit în cugetul meu decât oricând. Şi de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile şi de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aş fi rămas aşa de umilit în faţa ei, ca atunci când m-a luat cu binişorul! Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai de apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în felul meu. Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare, dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binişorul, nici atâta; iar când mă lăsa din capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici Sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meşteşugul ei. Povestea ceea: “Un nebun arunc-o piatră în baltă, şi zece cuminţi n-o pot scoate.” În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost! 7 Citeşte cu atenţie textul şi răspunde la următoarele întrebări:

• Care este sensul verbului evidenţiat în expresia “Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei!” • Ce rol are utilizarea antonimelor în expresia “Un nebun arunc-o piatră în baltă, şi zece cuminţi n-o pot scoate.” • Selectează proverbele din text şi explică frecventa lor utilizare. 8 Cum îşi petreceau timpul liber tinerii din sat? 9 Care este atitudinea povestitorului faţă de copilărie şi faţă de viaţa omului în general? 10 Ce calităţi deosebite are mama autorului?

11 Cum a hotărât mama să îl pedepsească pe Nică? Cum ar fi putut să procedeze? 12 Găseşte în fragmentul de mai jos îmbinările stabile de cuvinte.

În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost.

Personajul literar. Caracterizarea personajelor Cuvântul personaj provine din latinescul persona care însemna “mască de teatru”, “rol”, “actor”. Critica literară foloseşte mai multe denumiri pentru personaj: erou, protagonist, figură, imagine, personaj etc. Personajul literar a fost conceput şi realizat în mod diferit de-a lungul istoriei literare. Clasificarea personajelor se poate face după mai multe criterii. 1

Din punctul de vedere al raportului lor cu realitatea: • personaje fictive (fantastice, alegorice, legendare); • personaje reale.

După semnificaţia morală: • personaje pozitive (forţele binelui); • personaje negative (forţele răului).

După rolul pe care-l îndeplinesc în compoziţia operei: • personaje principale; • personaje secundare; • personaje episodice.

După mobilitatea lor în cadrul naraţiunii: • personaje mobile (sau dinamice), de exemplu Nică din “Amintiri din copilărie”; • personaje imobile (sau statice).

Maniera în care se prezintă trăsăturile fizice şi morale ale personajului este cunoscută sub numele de caracterizare. 81

11 Litera VII Ro

Caracterizarea personajului se poate realiza prin mijloace directe (de către narator, de către alte personaje, de către personajul însuşi), sau mijloace indirecte (felul cum personajul gândeşte şi simte, vorbeşte, se comportă, mediul în care el trăieşte). Adesea mijloacele de caracterizare se combină în aceeaşi naraţiune. Prezentăm în continuare modele de caracterizare a personajului literar Nică în cele două fragmente din “Amintiri din copilărie”. La cireşe Nică este personajul principal al “Amintirilor din copilărie”, deci şi în fragmentul “La cireşe” el este eroul principal. Caracterizarea lui va fi efectuată din punct de vedere psihologic, fără referire la unele reguli de comportare civilizată, de etică şi de morală. În fragedă copilărie, nu te gândeşti la urmările ce pot avea loc, ci îndeplineşti unele fapte din intuiţie, dând frâu liber imaginaţiei şi dorinţei de libertate absolută. Acţiunea are loc tot în casa părintească, în satul natal. Nică deosebeşte binele de rău, dar îşi urmăreşte instinctiv scopurile sale copilăreşti. De data aceasta, Nică are de a face cu un caz mai dificil: “de furt” şi are la început conştiinţa culpabilităţii. Tentaţia ignoră principiile, iar planul este imediat pus în practică: “Şi mă chiteam eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă”. Acţiunea începe “ziua mare”, iar copilul interpretează bine rolul în faţa mătuşei Mărioara: “Mă prefac a cere pe Ion să ne ducem la scăldat”, “Rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară!”, “Şi-mi pare rău că nu-i văru Ion acasă”, “Sărut mâna mătuşei, luându-mi ziua bună ca un băiet de treabă”. Nică spune una, dar prin gând îi trec cu totul altfel de gânduri: “Dar în gândul meu: – Ştii c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă!”, “Mă şupuresc pe unde pot”, “Mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbăni la cireşe în sân...” Nică fuge, fiind surprins de mătuşa care-l suspecta încă de la început, în aşa fel încât agravează situaţia şi provoacă distrugerea lanului întreg de cânepă “frumoasă şi deasă cum îi peria”. Dându-şi seama de urmările ce pot avea loc, se duce acasă şi este “foarte cuminte în ziua aceea”. Nică presimţea “chelfăneala zdravănă” pe care o va primi de la tatăl său. Chiar conştiinţa lui de copil îl mustră, fiindcă i-a pus pe părinţi şi pe rude într-o situaţie neplăcută. De asemenea, se gândeşte cu umilinţă la atitudinea oamenilor din sat faţă de el. Se întreabă cum va da el ochii cu mătuşa, cu unchiul, cu vărul Ion şi “chiar cu băieţii şi fetele din sat”. Eroul nu-şi poate reţine un sentiment de antipatie faţă de cei care sunt atât de drastici în recuperarea stricăciunilor. Femeia care 82

îl ameninţa este numită: “nebuna de mătuşa Mărioara”, “hârsita de mătuşă”, iar pe moş Vasile îl numeşte: “un cărpănos şi-un pui de zgârâie-brânză”. Amândoi sunt caracterizaţi prin zicala: “A tunat şi i-a adunat.” Analizând modul în care mătuşa îl caracterizează pe Nică (“ghiavole”, “tâlharule”, “măi porcane”) se observă atitudinea relaţiilor temporale dintre personaje şi prisma prin care-l vede mătuşa pe copil. La scăldat Nică este şi în fragmentul “La scăldat” personajul principal. El este asemănător miilor de copii, care se joacă tot timpul, neastâmpărat şi vesel, făcând cu inteligenţă diferite năzdrăvănii. Trăind într-o familie unită, unde domină buna înţelegere şi stima, respectul, grija părinţilor pentru asigurarea unui trai mai bun copiilor, Nică se dezvoltă cu sentimentul încrederii în sine, al libertăţii şi al fericirii. Nică profită de libertatea ce-o are din plin, de multe ori chiar şi exagerând, ajungând eroul principal al unor întâmplări precum cele din textele citite. El este educat în spiritul muncii de mama sa; de mic copil este deprins a toarce, a coase şi a sărdui sumane, a deretica şi a mătura. Cunoscând obiceiul lui Nică de a pleca de acasă pentru cine ştie ce năzdrăvănii, mama îi cere acestuia să lase drumurile şi s-o ajute la muncă şi la legănat copilul. El nu-şi poate refuza mama, dar o ajută fără tragere de inimă. Fire vioaie, neastâmpărat, nu are răbdare să stea lângă leagăn. Supărarea vine din “păcatul ce căzuse pe capul lui”, să fie cel mai mare dintre fraţi, el să fie nădejdea şi sprijinul mamei, şi mai ales să aibă grijă de fraţii mai mici. Toate acestea îi răpesc copilului momentele de plăcere deosebită, cum ar fi scăldatul. De aceea, profitând de neatenţia mamei, o “şparleşte la baltă”, căci nu putea pierde o zi ca aceea. Descrierea jocului la baltă este deosebit de pitorească, povestitorul privind cu veselie şi dojană la copilul ce uitase de toate. Nică este urmărit de cititor prin ochii mamei şi ai povestitorului. El urmează ritualuri practice, după cum spune povestitorul, “de la Adam Babadam”. Nică zvârle pietre pentru Dumnezeu şi pentru dracul, se aruncă în apă, scufundându-se pentru a-l prinde pe cel din urmă de picior. Scufundările urmează apoi pentru Tatăl, pentru Fiul, pentru Duhul Sfânt şi pentru Amin. Sare cântând “Auraş păcuraş” pentru a-şi scoate apa din urechi. Nică este vesel, sare, cântă, vorbeşte, se bălăceşte, rupt de realitate nu observă că mama îl urmărea de pe mal. 83

Mama, nemulţumită de atitudinea băiatului, îi ia hainele lăsate pe malul apei. Copilul îşi pierde acum siguranţa şi stăpânirea de sine, iar goliciunea este primită ca o mare tragedie. Îi este ruşine de fetele care râd şi, disperat, se gândeşte la drumul pe care trebuie să-l facă până acasă. Dar nu se pierde cu firea şi găseşte scăpare, ocolind prin grădinile oamenilor. Povestitorul îl compătimeşte ironic pentru momentul când, în grădina lui Trăsnea, era gata să fie rupt de câinii acestuia; când ajunge în grădina părinţilor, se simte “ca-n sânul lui Dumnezeu”. Nică greşeşte în faţa părinţilor, din cauza şotiilor sale copilăreşti, însă are un suflet curat, îşi iubeşte mama, o compătimeşte când o vede “cum se dă în vânt după trebi”, se înduioşează şi înţelege că a greşit. Nu îndrăzneşte să intre în ogradă, ci se furişează pe după gard. Se luptă cu ruşinea pentru fapta respectivă şi în acelaşi timp cu foamea care-i dădea târcoale. Când ajunge în faţa mamei, îi sărută mâna şi-i cere iertare, dovadă de candoare. El acceptă orice pedeapsă în schimbul mâncării: “Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine, numai dă-mi ceva de mâncare.” Blândeţea din dojana mamei îl înduioşează mai mult: “Mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porţi de acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru tine”. Devine ascultător pentru un timp oarecare, iar promisiunile vor fi confirmate prin fapte: “Deriticam şi măturam ca o fată mare de n-avea mama grijă când se ducea undeva.” Portretul mamei Unul dintre personajele plastic conturate în “Amintiri din copilărie” este Smaranda, mama lui Nică. Autorul este plin de duioşie când vorbeşte despre mama sa, Smaranda. Năzdrăvăniile pe care le face Nică sunt cunoscute de către mama. El simte însă dragostea ei şi nu este speriat de mustrările şi de pedeapsa mamei. Smaranda este o femeie harnică, energică, bună gospodină şi o mamă iubitoare. Calităţile ei sunt expuse de autor prin exemplificările: “biata mamă”, “se dă în vânt după trebi”, “îmi era mai mare mila de dânsa”, “cum e mama cu bunătate”. În fragmentul “La scăldat” când pe capul ei se abătuse o mulţime de treburi, ea trebuia să se împartă între grijile pentru copii şi munca din gospodărie, la care-l ajuta pe soţ. În timpul coasei, când soţul este plecat de acasă ea cere ajutor de la Nică. Cu farmecul ei de mamă iubitoare, îmbină cele necesare 84

cu blândeţe şi vorbe bune (“dragul mamei”), cu feminitatea (“lasă drumurile şi stai lângă mămuca de-i fă ţevi şi leagănă copilul”). Ea îşi cunoaşte bine copilul şi ştie atunci când este capabil să muncească în gospodărie ca o fată. Este foarte supărată atunci când observă lipsa lui, ştiindu-i locul preferat – la scăldat. Smaranda, fiind o mamă exigentă şi hotărâtă, reuşeşte să-i dea o lecţie aspră, obligându-l să străbată întregul sat în pielea goală pentru a ajunge acasă. Inima ei de mamă se înmoaie, când îl vede smerit şi flămând, o cuprinde jalea faţă de fiu şi-n sinea sa îl iartă. Păstrează totuşi o oarecare distanţă, încercând să-l determine pe Nică să înţeleagă în ce constă greşeala sa. Îl mustră cu blândeţe pentru vina de a fi lăsată “fără leac de ajutor”. Îl cheamă să mănânce, dar îi spune că nu-l mai crede, că şi-a pierdut autoritatea în faţa ei. În consecinţă, pentru Nică, lecţia primită de la mama a însemnat mai mult decât o pedeapsă pentru el, eroul “Amintirilor” devenind pentru un timp îndelungat ajutorul şi sprijinul mamei. Evaluarea cunoştinţelor 1 Găseşte echivalentul literar al următoarelor cuvinte şi expresii populare.

• • • • • • • • •

a-ţi mânca liftiria de la cineva gig a da palancă la pământ bătălişte a clămpăni vornic a se aburca jordie cărpănos

2 Comentează expresia de mai jos. Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti. 3 Nică este asemănător miilor de copii, care se joacă tot timpul, neastâmpărat şi vesel, făcând cu inteligenţă diferite năzdrăvănii.

4 Nică se dezvoltă cu sentimentul încrederii în sine, al libertăţii şi al fericirii.

nu 85

5 Smaranda, fiind o mamă exigentă şi hotărâtă, reuşeşte să-i dea o lecţie aspră lui Nică.

6 Cum reacţionează Nică la blândeţea din dojana mamei?

a încearcă să-şi repare greşelile; b profită de bunătatea mamei pentru a face şi alte pozne; c fuge de acasă. 7 Ce face Nică atunci când mama îi cere să o ajute la treburile casei?

a fuge la cireşe; b fuge la scăldat; c se duce la târg. 8 Cum îl pedepseşte mama pe Nică pentru că a fugit la scăldat?

a îl bate; b nu-i dă de mâncare; c îi ia hainele, obligându-l să umble gol prin sat. 9 În cele două fragmente din “Amintiri din copilărie” acţiunea are loc:

a în satul natal; b la Broşteni; c la Fălticeni. 10 Ce simte Nică după ce a a fost pedepsit pentru că a furat cireşe?

a conştiinţa lui de copil îl mustră, fiindcă i-a pus pe părinţi şi pe rude într-o situaţie neplăcută; b este mânios şi îşi pune în gând să facă alte pozne; c este indiferent. 11 Ce fel de personaje sunt părinţii lui Nică?

a personaje pozitive; b personaje negative. 12 Ce demonstrează expresia? Dar în gândul meu: “Ştii c-am nimerit-o? Bine că nu-s acasă; şi de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi!”

a sinceritatea băiatului; b umorul rezultat din contrastul celor spuse şi realitate. 86

Referinţe critice ...............................................................

“Amintirile din copilărie” oscilează între registrul grav al evocării colorate cu nuanţe nostalgice şi registrul acut al evocării comice, satirice. Fără îndoială, accentele celei mai mari originalităţi sunt atinse de Creangă pe acesta din urmă, unde spiritul lui hâtru prin excelenţă se mişcă în toată libertatea, îngăduindu-şi să şi zăbovească asupra viciilor omeneşti şi să le arate oamenilor, râzând în hohote. Şi aici, idealul moral al scriitorului e întrupat în personaje pline de virtuţi, ca mama sa Smaranda, ca bunicul său David Creangă, ca preotul Ioan Humulescu sau dascălul satului, bădiţa Vasile. Dar marile, minunatele realizări literare rămân totuşi în “Amintirile din copilărie”, “gliganii”, “coblizanii”, “hojmalăii” tăiaţi pe linii de uriaşi, cu mijloacele exagerării conştiente. Zoe Dumitrescu-Buşulenga ...............................................................

Ion Creangă nu este un descriptiv colorat, în felul lui Alecsandri. Epitetul lui Creangă va fi totdeauna general şi valoarea picturilor lui nu trebuie căutată în vrăjirea aspectelor strict individuale ale lucrurilor şi oamenilor, cât în evocarea scenelor în mişcare, în care fraza musculoasă, bogată în verbe, operează adevărate minuni. În această privinţă se pot alege în “Amintiri” sau în “Poveşti” descrieri dintre cele mai vii, fie că evocă jocul copilului călare pe băţul său, fie că învie scena de o mare intensitate dinamică a fugăririi copilului de către mătuşa Mărioara, pasaj în care elipsa pe alocuri a predicatului nu slăbeşte cu nimic caracterul foarte activ al descrierii. Tudor Vianu

Noţiuni de teorie literară. Genul epic. Romanul autobiografic. Umorul. Ironia Genul epic Genul epic este genul literar în care scriitorul îşi exprimă în mod indirect concepţia artistică, gândurile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, evenimentelor, personajelor din opera creată. Cuvântul epic provine din limba latină: lat. epicus – “cuvânt, zicere”, “ceea ce este exprimat prin cuvânt”, “discurs”. 87

11+ Litera VII Ro

În dicţionarele de teorie literară genul epic este definit astfel: 1

categorie fundamentală a literaturii: situaţia epică originară este aceea a unui narator care povesteşte unui auditor un eveniment petrecut;

gen literar ce cuprinde creaţii în proză sau în versuri, în care modalitatea literară o constituie naraţiunea.

Apariţia genului epic este marcată de epopeile homerice Iliada şi Odiseea (sec. IX î. d. Chr.). Împărţirea genului epic în specii se face în funcţie de amploarea acţiunii şi de forma în care apar creaţiile (versuri sau proză). Distingem astfel printre speciile genului epic atât creaţii în versuri, cât şi creaţii în proză. 1

În versuri: • balada: creaţia populară Mioriţa, Paşa Hassan de George Coşbuc; • legenda: creaţia populară Monastirea Argeşului, Legenda rândunicii de Vasile Alecsandri; • fabula: Boul şi viţelul de Grigore Alexandrescu; • poemul: Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri. În proză: • basmul: Prâslea cel Voinic şi merele de aur; Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă; • schiţa: D-l Goe de I. L. Caragiale; • nuvela: Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi; • romanul: Neamul Şoimăreştilor de Mihail Sadoveanu.

Speciile genului epic se regăsesc atât în literatura populară, cât şi în cea cultă.

Ce genuri literare cunoşti? Ce specii ale genului epic cunoşti?

Romanul Romanul este o specie a genului epic de amplă întindere şi de mare complexitate, cu o acţiune structurată pe mai multe planuri narative, la care participă mai multe personaje. Termenul provine din lat. pop. romanis (us): “povestire în limba populară”, “în felul romanilor”. Termenul îşi are originea în Evul Mediu francez, unde desemna o povestire în versuri sau în proză, scrisă în limba populară. Romanul se dezvoltă îndeosebi în literatura modernă. Trăsăturile romanului: • amplă desfăşurare a evenimentelor, situate într-un cadru spaţial vast şi într-un timp ce nu cunoaşte întotdeauna desfăşurare lineară; • structură narativă complexă, ce permite desfăşurarea în planuri paralele, combinarea nucleelor narative, folosirea unui număr mare de personaje; • personajul are un caracter complex, fiind un individ în interiorul căruia se reflectă lumea, el modificându-şi destinul în funcţie de motivări interioare sau exterioare ce pot genera conflicte; • la nivelul compoziţiei: structură deschisă permanent inovaţiilor.

Există mai multe criterii de clasificare a romanelor. 1

După situarea în timp a acţiunii: • romane istorice: Neamul Şoimăreştilor de Mihail Sadoveanu; • romane contemporane: Orgolii de Augustin Buzura; • romane de anticipaţie: De la Pământ la Lună de Jules Verne.

După cadrul social sau geografic: • romane urbane: Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu; • romane rurale: Răscoala de Liviu Rebreanu.

După forma de organizare: 89

12 Litera VII Ro

• romane epistolare: Patul lui Procust de Camil Petrescu; • romane-jurnal: Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade; • romane-cronică: Viaţa la ţară de Duiliu Zamfirescu. 4

După substanţa epică: • romane de întâmplări: Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu; • romane de figuri: Enigma Otiliei de G. Călinescu; • romane-frescă: Ion de Liviu Rebreanu; • romane psihologice: Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu.

Lucrarea literară în care autorul povesteşte fapte şi întâmplări din viaţa sa personală sau din viaţa altor oameni, dar la care a fost martor se numeşte amintire. În relatarea evenimentelor petrecute intervine subiectivitatea autorului care alege doar anumite momente din viaţă, pe care le va prezenta discontinuu, sub influenţa aducerii-aminte. Relatările din amintiri se raportează atât la datele particulare din existenţa autorului, cât şi la aspecte din viaţa socială a timpului respectiv. În literatura română au scris amintiri: Alecu Russo (Amintiri), Vasile Alecsandri (Vasile Porojan), Ioan Slavici (Lumea prin care am trecut, Amintiri), Mihail Sadoveanu (Anii de ucenicie), Lucian Blaga (Hronicul şi cântecul vârstelor). Termenul autobiografie provine din limba greacă: autos-(“însuşi”), bios- (“viaţă”) şi graphein (“a scrie”). Spre deosebire de alte specii ce aparţin literaturii cu caracter autobiografic, relatările autobiografice se raportează în primul rând la date ce privesc existenţa naratorului şi numai în subsidiar ele fac referiri la atmosferă, epocă sau alte personalităţi. În forma sa clasică, autobiografia respectă două convenţii: 1

Autorul, cel care semnează textul, este şi naratorul acestuia, cel ce povesteşte, dar şi personajul principal, eroul.

Prezentarea realităţii se organizează respectând o axă temporală (distingem un timp al realităţii şi un timp al acţiunii).

Cele două convenţii merg împreună, autobiografia fiind o reconstituire a unei vieţi în timp. Astfel, autorul narator se află în prezent, iar personajul în trecut. Autorul-narator poate folosi toată 90

gama timpurilor gramaticale prin alternarea prezentului cu diverse momente ale trecutului. Scrierile autobiografice au o tradiţie îndelungată, texte de acest fel fiind înregistrate încă din secolul al IV-lea. De-a lungul secolelor, scriitorii s-au destăinuit publicului contribuind astfel la constituirea unei veritabile tradiţii autobiografice. Amintirile se aseamănă cu autobiografia. Autobiografia are însă un caracter mai mult informativ, iar succesiunea faptelor, a evenimentelor se derulează într-o anumită ordine cronologică.

Alcătuieşte o compunere în care să prezinţi într-o formă cât mai expresivă o întâmplare de neuitat din viaţa ta. Prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc întâmplările povestite de tine şi cele înfăţişate de Ion Creangă? Aminteşte-ţi şi alţi autori care au scris despre copilărie. Prin ce te-au impresionat aceste opere literare?

Umorul Umorul este un mijloc de a prezenta realitatea, cu scopul de a trezi dispoziţia, voia bună şi râsul. Umorul este o categorie estetică a cărei esenţă o constituie punerea în evidenţă a aspectelor ilogice, absurde, ridicole, incompatibile ale unor stări de fapte fireşti. Umorul a fost definit astfel: 1

înclinaţie spre glumă şi ironie, ascunsă sub o mască de seriozitate (DEXR);

modalitate artistică a comicului ce se caracterizează prin dezvăluirea îngăduitoare a unor aspecte amuzante, vesele, incompatibile între ele. Sursele umorului sunt diverse: limbajul, situaţiile, maniera în care este construit un personaj, iar într-o operă literară ele se pot combina. Umorul presupune nu doar o înclinaţie spre veselie şi râs, ci şi o atitudine de superioară înţelegere, de îngăduinţă şi chiar de simpatie a autorului faţă de realitatea înfăţişată, îmbinând adesea comicul cu seriozitatea gravă. Umorul scoate la iveală tot ce este mai omenesc în fiinţa umană (îngâmfarea, slăbiciunea, încrederea, regretul etc). El face legătura între oameni şi întăreşte înţelepciunea. Citind aceste texte, 91

autorul stârneşte zâmbete şi râsete din cauza unor situaţii neaşteptate, din cauza nepotrivirilor. De exemplu, în “Amintiri din copilărie” întâmplările sunt povestite cu haz de către narator, stârnind veselia. Umorul se bazează pe diferite nepotriviri şi pe rezolvarea neaşteptată a unor situaţii: • contrastul dintre vorbele lui Nică şi gândurile sale: “şi-mi pare rău că nu-i văru Ion acasă”, “... Dar în gândul meu: Ştii c-am nimerit-o? Bine că nu-i acasă; şi de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi!”; • contrastul dintre comportarea politicoasă a lui Nică şi faptele sale.

În ce fel de texte umorul reprezintă principalul mijloc de prezentare a realităţii?

Ironia Ironia este o figură de stil care constă în simularea unei expresii serioase, de cele mai multe ori laudative, atunci când intenţia este de fapt de a transmite un mesaj comic. Ironia are de obicei un caracter critic, constructiv. Reuşita ironiei este garantată de existenţa unui fond informativ comun atât emiţătorului, cât şi receptorului, care să asigure decodarea corectă a intenţiei celui dintâi. Ironia este o modalitate estetică a comicului, bazată pe mimarea acordului cu un anumit punct de vedere. Înrudită cu antifraza, ironia exprimă contrariul celor gândite. Ironia poate fi exprimată şi de un titlu. Ca figură de stil este folosită şi în oratorie, simulând un sentiment, o atitudine, contrare celor adevărate. Ironia accentuată se numeşte sarcasm. Autoironia este o formă a ironiei prin care scriitorul râde de propriile sale defecte, de care este conştient, adâncind critica la adresa viciilor celorlalţi. La înţelegerea ironiei şi a autoironiei contribuie contextul comunicării şi intonaţia. În “Amintiri din copilărie” identificăm o serie de mijloace de realizare a situaţiilor ironice: 92

• autoironia: “luându-mi ziua bună ca un băiet de treabă”; • aprecierile şi apelativele: “Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea cu ochii holbaţi la mine”; “Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie!”; • utilizarea enunţurilor exclamative: “nebuna de mătuşa Mărioara, după mine”, “hârsita de mătuşa nu mă slăbea din fugă”; • prezentarea plină de haz a întâmplărilor: “şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea”, “şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ”, “... după ce facem noi trebuşoara asta”; • contrastul dintre formă şi conţinut: “Mătuşa, nu ştiu cum se încâlceşte prin cânepă, ori se împiedecă de ceva şi cade jos”, “mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins... ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea”. Ironia camuflează atitudinea zeflemitoare a scriitorului faţă de un defect, ea având de fapt un rol constructiv. Exemplu:

– Mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară! vorba de dinioarea; şi îmi pare rău că nu-i văru Ion acasă, că tare-aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună... Dar în gândul meu: – Ştii c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă; şi, de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi!... – Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; coboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu! Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând: “– Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!” Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, şi odată fac zdup! în nişte cânepă, care se întindea de la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de naltă.

Găseşte în textul “Amintirilor” fragmentele în care ironia se concretizează într-o expresie laudativă care transmite un mesaj comic. Ce autori români cunoscuţi prin textele lor ironice cunoşti?

Evaluarea cunoştinţelor 1 Genul epic este genul literar în care scriitorul îşi exprimă în mod indirect concepţia artistică, gândurile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii.

nu 93

2 Romanul este o specie a genului epic de amplă întindere şi de mare complexitate.

3 Termenii amintire şi autobiografie sunt sinonimi.

4 Umorul se bazează pe diferite nepotriviri şi pe rezolvarea neaşteptată a unor situaţii.

5 Umorul evidenţiază defectele omeneşti, stârnind zâmbete şi râsete.

6 Care este intenţia ironiei?

a de a lăuda; b de a critica; c de a educa în mod constructiv. 7 Care este diferenţa dintre ironie şi umor? 8 Genurile literare sunt:

a epic, liric, narativ; b epic, liric, dramatic; c liric, narativ, epopeic. 9 Prin ce se diferenţiază genul epic de genul liric? 10 Aminteşte-ţi un roman studiat şi precizează: cine şi cum povesteşte, care sunt personajele, când şi unde se petrece acţiunea, care este tema, cum este structurat romanul (părţi, capitole, subcapitole etc.). 11 Identifică elementele de ironie din următorul fragment. Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai de apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în felul meu. Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare, dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii. 12 Identifică elementele lirice din fragmentul de mai jos. În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!

L. Blaga

Unul dintre cei mai importanţi poeţi ai secolului nostru s-a născut la 9 mai 1895 la Lancrăm (judeţul Alba), sat ce poartă în nume “sunetele lacrimei”. Primele clase le face la Sebeş (1902– 1906), urmează Liceul “Andrei Şaguna” din Braşov (1906–1914). În anii izbucnirii primului război mondial începe studiile de teologie la Sibiu. Între anii 1917 şi 1920 frecventează cursurile Universităţii din Viena, unde studiază filosofia, obţinând şi doctoratul. Revenit în România, se dăruieşte cauzei presei româneşti în Transilvania, fiind redactor la revistele “Cultura” din Cluj şi “Banatul” din Lugoj. În 1926 intră în diplomaţie, ocupând succesiv posturi în legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna, Viena şi Lisabona. Este ales membru al Academiei Române, rostind în 1937 discursul de recepţie intitulat Elogiul satului românesc. În 1939 devine profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu. Lucian Blaga a încetat din viaţă la 6 mai 1961, fiind înmormântat la Lancrăm. Opera lui Lucian Blaga acoperă domeniile poeziei, filosofiei, dramaturgiei, eseisticii şi memorialisticii. Apariţia în 1919 a volumului de debut Poemele luminii a fost salutată de Nicolae Iorga cu cuvintele: “în rândurile rărite îngrijorător ale cântăreţilor simţirii noastre de azi, fii binevenit, tinere Ardelean!” Au urmat volumele de versuri Paşii profetului (1921), În marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943), Poezii (1962), volum postum cuprinzând ciclurile Mi95

12+ Litera VII Ro

rabila sămânţă, Vară de noiembrie şi Stihuitorul. Postum au apărut şi ciclurile Vârsta de fier (1940–1944), Cântecul focului, Corăbii cu cenuşă, Ce aude unicornul. Piesele de teatru reprezentative sunt Zamolxe, Tulburarea apelor, Meşterul Manole, Cruciada copiilor, Avram Iancu, Arca lui Noe, Anton Pann. Volumele de proză autobiografică Hronicul şi cântecul vârstelor şi Luntrea lui Charon au fost editat postum în 1965 şi, respectiv, în 1992. Creaţia filosofică este grupată în trei trilogii: a cunoaşterii, a culturii şi a valorilor. Cea de-a patra, cosmologică, a rămas în stare de proiect. Aforismele lui Lucian Blaga sunt grupate în volumele Pietre pentru templul meu, Discobolul şi Elanul insulei. S-a stins din viaţă în 1961, fiind înmormântat la Lancrăm.

Hronicul şi cântecul vârstelor 9 mai 1895 Sat al meu, ce porţi în nume sunetele lacrimei, la chemări adânci de mume în cea noapte te-am ales ca prag de lume şi potecă patimei. Spre tine cine m-a-ndrumat din străfund de veac, în tine cine m-a chemat fie binecuvântat, sat de lacrimi fără leac.

Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în amintire. Despre neobişnuita înfiinţare a graiului meu aveam să primesc o înşirare de ştiri numai târziu, de la Mama şi de la fraţii mei mai răsăriţi. Aflai atunci că în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era cuvânt. Cuvântul meu nu semăna cu nimic. Nici măcar cu o stângace dibuire pe la marginile sunetului, cu atât mai puţin cu o prefigurare a unei rostiri articulate. Adevărat e, pe de altă parte, că muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi dibuire – substantiv formate prin derivare de la verbul a dibui, acţiunea de a căuta ceva fără întârziere, dezorientat

copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi. Când eram pus la încercare, cedam pe planul mişcării şi al faptei. Gestul meu contura întocmai semnificaţia poruncii. O dorinţă rostită de cineva îşi găsea răsunetul în actul cel mai prompt. Totuşi, împlineam aproape patru ani şi încă nu pronunţasem nici un cuvânt. Nici barem cuvintele de temelie ale vieţii: “Mamă” şi “Tată”. Cazul prezentând feţe atât de ciudate, nu putea să aibă decât două explicaţii, între care nici astăzi nu m-aş simţi chemat să decid. Poate că starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal, pentru că avea în vedere un urcuş nu tocmai de toate zilele, sau poate o nefirească luciditate s-a vârât, cu efecte de anulare, între mine şi cuvânt. Într-o zi, Mama, cuprinsă de nelinişte şi îngrijorare, dar purtată şi de nădejdea unei dezlegări, găsi cuviinţă să mă ducă la oraş, să mă arate unui doctor. Nu mai era nimic de ascuns. Medicul, un vechi prieten al familiei, mi-a pus mâna pe creştet, mi-a pipăit maxilarele, şi pe urmă m-a cercetat ca pe o pasăre, căreia printr-o tăiere sub limbă, i-ai putea dărui grai omenesc. “Copilul e întreg” fu încheierea liniştitoare a doctorului. Sosiţi acasă mama mai făcu o ultimă încercare să mă ademenească în sfera sunetului. Hotărâse să mă ia cu binişorul, ca pe un copil mare, şi-mi vorbi. Se căznea să mă înduplece, să-mi stârnească mândria. “Dragul mamei, tu eşti copil mare de-acu! Va trebui să vorbeşti... Asta nu se poate... Aşa nu mai merge... Ne faci de ruşine... Azi-mâne, copiii din sat au să spună că eşti mut...” M-am uitat la mama cu aceiaşi ochi, mereu limpezi, vii, înţelegători. O ascultam, dar nici după această caznă cuvântul meu nu voi să se aleagă numaidecât. A doua zi, însă, după cine ştie ce noapte de zbucium pe care am uitat-o acolo în viaţa fără de grai, m-am dus lângă ea. Şi prinsei a vorbi vorbe legate. Ţineam mâna, ruşinat, peste ochi, şi vorbeam. De sub straşina degetelor şi a palmei cu care mă apăram încă de lumea cuvântului, graiul ieşea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat. Cuvintele le rosteam aşa cum le culesesem din sat, dialectale sau roase de-un uz obştesc, dar fără de trunchierile sau stâlcirile, pe care oricine le-ar fi aşteptat de la un copil încă nemuncit de nici un exerciţiu al uneltelor comunicative. Numai barem – măcar (adverb) a ademeni – a atrage, a ispiti, a amăgi caznă – chin, pedeapsă

13 Litera VII Ro

teribila, buclucaşa consoană “r” avea să-mi dea de lucru, să mă înfrunte încă un an întreg, să mă trădeze ca pe un copil “întârziat”. Îmi amintesc cu satisfacţie de clipa când, stând cu toţii împrejurul mesei, eu m-am silit să spun ceva, iar Tata m-a întrerupt cu o exclamaţie de bucurie: “Bravo!”. Izbutisem să emit întâia oară un “r” purificat de orice aproximaţii. De acest eveniment vrednic de a fi însemnat în calendar s-a luat act în chip solemn în toată familia, ca de naşterea unui nou copil. Aceasta este povestea plină de penumbre a cuvântului meu. Nu am putut niciodată să-mi lămuresc, suficient de convingător pentru mine însumi, strania mea detaşare de “logos” în cei dintâi patru ani ai copilăriei. Cu atât mai puţin acel sentiment de ruşinare ce m-a copleşit, când, constrâns de împrejurări şi de stăruinţele ce nu mă cruţau, ale Mamei, am ridicat mâna peste ochi, ca să-mi iau în folosinţă cuvintele. Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca şi cum m-aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc. S-a întâmplat să fiu în casa părintească al nouălea copil şi cel din urmă. Sora mea Letiţia, cea mai mare între fraţi, se căsătorea cu un tânăr din acelaşi sat, tocmai în timpul când, lepădându-mi veşmântul muiat în linişti de-nceput, mă integram cu atâtea ocoliri şi amăgiri în regnul uman. Cea mai veche frază, de care îmi aduc precis aminte s-a închegat în gura mea într-o împrejurare banală, într-o după-amiază de vară, nu mult după ce Letiţia se măritase. Bătea un ceas canicular. Cumnatul meu şi cu sora mea s-au refugiat în grădiniţa dinspre uliţă, în umbra unor viţe sălbatice, ce săreau peste gard, din curte. Cumnatul meu, punând o mângâietoare dulceaţă în numele meu, mă chemă din curte, unde mă jucam în nisip; îmi dete un “zlot” şi-mi zise să mă duc până la, “boldă” (prăvălia satului), s-aduc o sticlă de bere sau, dacă nu se găseşte bere, o sticlă de “sodă” (sifon). Am luat zlotul, i-am pipăit zimţii, l-am învârtit în mâna mea umedă şi am plecat. Pe drum însă, ispitit de acel ceas de dogoare, aveam să-mi fac socotelile mele. Berea îmi făcea rău şi nu înţelegeam slăbiciunea celor mari pentru astă amăreală. Hotărât deci să nu mă încarc cu sticla de bere, chiar dacă s-ar fi găsit. Îmi plăcea siropul de smeură cu sifon, şi mă înţelesei cu mine însumi să nu aduc decât “sodă”. După o jumătate buclucaş – jucăuş, pus pe ceartă regn – cea mai mare categorie sistematică în biologie zlot – monedă

de ceas mă întorceam fără bere şi fără sifon la tânăra pereche din grădiniţă. Le împărtăşeam foarte calm rezultatul excursiei mele. “Bere este, sodă nu-i şi zlotul l-am chiert (pierdut)”. Uluire. Sora mea se uită lung la mine fără a scoate un cuvânt. Cumnatu-meu se ridică, mă ia de mână: “Haide!”. Stăruia să-i arăt întocmai pe unde am umblat pe drum, până la boldă şi înapoi. Zlotul l-am găsit acoperit de praf în mijlocul uliţei la calea jumătate. La întoarcerea acasă, sora mea m-a luat în braţe şi m-a sărutat cu putere. După stupoarea de-o clipă, întâmplarea cu berea, soda şi zlotul începuse să-i facă haz şi să-i scuture diafragma. Avea Letiţia o slăbiciune aproape maternă faţă de mine, dintotdeauna. S-a nimerit să fiu cel mai mic şi să vin între cei de acelaşi sânge ai casei întâmpinat oarecum cu dor. Trebuia să umplu un gol. Acesta era sentimentul familiei înainte de a mă naşte: o nădejde fierbinte că voi putea să umplu un gol. Într-adevăr, mă ivisem în lumea luminii după o tristă întâmplare, asupra căreia Mama şi cu Letiţia, sfâşiindu-şi fiinţa, vărsau lacrimi, de câte ori inima lor se întorcea fără izbăvire spre acele timpuri. Câteva luni mai înainte de a-mi lua locul hărăzit printre văzute şi nevăzute, o surioară, ultimul copil înainte de mine, pe nume Lelia, mai trăia încă. Fetiţa nu avea decât doi ani. Într-una din zile mica viaţă a fost curmată printr-un accident. Mi se povestea de multe ori, că Lelia a fost o făptură dulce, vioaie nespus şi frumuşică (Mama în miniatură), o jucărie însufleţită, a cărei cea mai mare bucurie era să facă “servicii” tuturor din casă: să aducă un pahar, un prosop, să scoată o gheată de sub pat, şi pe urmă încă una, să te întrebe ce pofteşti, şi să surâdă. Într-o înainte de amiază, servitorul, cu gândul la treburile sale, luă de pe sobă, în bucătăria de vară, un vas mare cu apă clocotită, şi-l puse jos. Într-o clipă, ce-a durat atât cât servitorul se mai întoarse o dată spre sobă, fetiţa, care-şi încerca zburdălnicia prin bucătărie ca-ntr-un ostrov fără primejdii, se răsturnă, împiedicându-se în proprii paşi, peste buza de metal, în vasul cu apă fierbinte. Fetiţa fu dezbrăcată de rochiţa ce aburea, arsurile au fost gâtuite cu un ulcior de apă rece. În zadar. După vreo câteva zile Lelia călca prin ţinuturi de taină, stoarsă de chinuri cumplite, sporite şi de-un pojar ce se pregătea să izbucnească. În bunătatea ei, Lelia credea că nu e voie să scoată un scâncet, şi răspundea suferinţei cu un surâs, pe care l-a dus cu ea şi în moarte. Câteva luni mai târziu mă înfiinţam ca să ţin locul unei amintiri. Înfiinţarea mea a fost însă o dezamăgire, căci cu masca mea bătrânicioasă nu puteam în nici un fel să suplinesc surâsul unei făpturi de vis. 99

II Casa părintească din Lancrăm, sat situat între orăşelul SebeşAlba şi Cetatea Bălgradului (Alba-Iulia) era o clădire veche, destul de masivă în asemănare cu celelalte case dimprejur. Ne rămase de la moşul, Simion Blaga care fusese pe vremuri, până pe la 1870, preot în sat. Către uliţă, de o parte şi de alta a ogrăzii, erau două grădiniţe împrejmuite cu stâlpi de zid şi de gard; una de flori, cealaltă – mai mică şi chiar în faţa casei – cu straturi sterpe: aci se ofilea în permanenţă un pin, de sub care culegeam adesea acele căzute, gălbui, înmănunchiate la un capăt, ca nişte ţânţari cu cinci picioare lungi. În aceeaşi grădiniţă se înălţa uriaşul castan, ce copleşea cu coroana lui toată casa. Bănuiam sub scoarţa castanului lăcaşul unui duh legat în chip misterios de destinul casei şi al familiei (castanul avea să se stingă, de altfel, mai târziu, tocmai în anul când murea şi Tata). Trepte de piatră cizelate de paşi şi netezite de ploi, suiau din curte în casă. Alături era gârliciul, pe unde coboram în pivniţă pe lespezi, sub care forfotea umedă şi cu miros pătrunzător o enormă prăsilă de broaşte râioase. Spre curte casa era în întregime acoperită de viţă sălbatecă, cu rod mărunt, între casă şi şură, se înghesuia, pitită, bucătăria de vară, străjuită de-un dud cu frunza deasă, sub care vara luam masa, învăluiţi de cântecul puterilor păsăreşti. În casă se urmau în şir patru încăperi, dintre care una era de “lux”: odaia spre uliţă (“casa dinente” cum îi ziceam), un modest salon, aproape totdeauna sumbru, care se deschidea rar de tot şi numai musafirilor de la oraş. În acest salon, mobilat într-un fel mic-burghez, domnea totdeauna o răcoare de piatră. Mi-aduc aminte de două dulapuri vechi de nuc, cu uşi ce luceau în jocuri ca de apă, şi de-o comodă biedermeyer pe care un ceas auriu, pus sub un clopot de sticlă, cânta, când era “tras”, două melodii vieneze cu sunete metalice, săltăreţe şi uşurele, ce evocau o epocă. De multe ori mă furişam în salon numai ca să declanşez automatul închis sub clopotul de sticlă. Întorceam resorturile, ce pârâiau şubrede, cu o cheie ruginită şi melodiile începeau să picure. Despre ceas umbla în sat o legendă odioasă. Într-un trecut mai depărtat, poate că o gârlici – intrare într-o pivniţă, într-un beci biedermeyer – denumire dată unui de stil de pictură, de decoraţie interioară şi mai ales mobilier şubrede – lipsit de vigoare, de rezistenţă

100

jumătate de veac în urmă, se iscase anume între comuna noastră şi municipiul săsesc Sebeş-Alba un mare proces pentru “Coasta” satului (dealul podgoriilor), proces ce avea să fie judecat în ultimă instanţă la Viena. Ca împuternicit al satului pleca la Viena, cu scrisori şi peceţi chiar moşul Simion. Din nenorocire, procesul a fost pierdut, o încheiere şi-o stingere ce-o îndurau aproape toate gâlcevile ivite între români şi saşi. Moşul Simion care făcuse drumul anevoios până în capitala împărăţiei n-ar fi voit să se întoarcă acasă cu mâna pustie. Ca să facă o bucurie celor ai săi cumpără auriul şi aerianul ceas. Dar lui cască-gură din sat ceasornicul i se păru o comoară dacă nu miraculoasă cel puţin lipsită de legitimitate, iar limbile negre născociră numaidecât legenda că moşul ar fi vândut “Coasta” pentru un “ceas care cântă”. 101

Şura din fundul curţii, de dimensiuni neobişnuite, cu porţi mari ce se deschideau trosnind din toate încheieturile, comunica celui ce intra în ogradă un simţământ de aşezare, de durată, de statornicie. Clădirea cuprindea încăperi spaţioase pentru care şi unelte, poduri vaste pentru nutreţuri, grajduri şi cămări. Lucruri de al căror inventar nu mai ţinea nimeni seama – zăceau răvăşite prin şură. În anii copilăriei mele privirea se mai poticnea pe-aici şi de unele maşini agricole din cele multe pe care Tata şi le procurase pe vremuri de la Pesta. Tata, deşi preot şi un mare iubitor de carte, închinat grijilor spirituale, fusese în tinereţe şi un priceput, îndemânatec, harnic gospodar. El, cel dintâi, s-a încumetat să aducă în regiune maşini menite să cruţe puterile omului: o greblă mecanică, cu loc de şezut înalt, de pe care puteai să cazi uşor ca de pe un cal nărăvaş, o maşină de treierat, o altă maşină – de îmblătit cu o semistabilă cu aburi şi horn zvelt, care în repaus era culcat pe-o furcă. Locomotivei îi spuneam “Ghibolu” (bivolul). În ciuda profesiunii sale duminicale, Tata ţinu să-şi treacă şi examenul de maşinist, încercare închipuită de el mai mult ca un îndemn pentru alţii. Câteva seri în şir, Tata a cutreierat satele cu maşina de îmblătit, până la Cheile Turzii şi până dincolo de Orăştie. După ce şi-a însuşit subtilităţile tehnicei, Tata fu repede lovit de plictiseală, iar în această stare de lâncezeală el cedă maşina câtorva ţărani din Lancrăm, pe care i-a iniţiat în noua meserie. Despre aventura de maşinist a Tatei eu n-am aflat decât din auzite. Descopeream însă prin şură, risipite pretutindeni vestigiile aventurii, soiuri de unelte, şuruburi, cârlige, al căror rost nu-l pătrundeam. Se cuvine să adaug că toată această poveste nu voia deloc să se lege de imaginea ce mi-o făurisem despre Tata. Oricum, pe Tata numai maşinist îmbrăcat în pantaloni albaştri-căniţi nu mi-l puteam închipui. Şi, în cele din urmă, nici chiar “gospodar” nu-l prea vedeam. Pe Tata eu nu l-am pomenit decât ca pe un pasionat om al cărţii. Asupra gospodăriei el nu se mai apleca deloc sau numai arar. De multe ori nu cunoştea câte şi ce fel de vietăţi avea pe linia ieslelor. El închina mai multe ceasuri grijilor pentru celelalte “fumuri” ale satului, decât grijilor pentru vatra sa. Aproape ziua întreagă el citea, întins pe pat. Cu noi nu mai ajungea decât la un schimb de tăceri, înainte de amiază, după-amiaza şi noaptea – până pe la ora două, el citea. Era cuprins de obicei de cărţi nemţeşti, ce şi le procura de la profesorii saxoni de la gimnaziul din Sebeş. Tata întreţinea legături – nu s-ar putea spune tocmai prieteneşti, dar cordiale, 102

cu aceste cercuri, căci pe vremuri fusese şi el elev la gimnaziul săsesc din Sebeş şi-l mânau într-acolo amintirile. Mai păstra în bibliotecă Poeziile lui Schiller, un volum ce luase cândva ca premiu, purtând pe întâia pagină un elogiu caligrafic şi semnătura barocă a directorului. Clasele superioare ale liceului Tata le-a urmat la Bruckenthal, la Sibiu, unde, pentru a câştiga timp a ars etapele, consumând într-un singur an trei clase şi bacalaureatul. În curs de două-trei generaţii s-a înfiripat astfel la noi în casă o anume tradiţie de cultură germană. Moşul Simion pusese temeiurile, largi şi simple. Tata apoi, fire mai complexă, şi un frate mai tânăr de-al său, Dionisie, apariţie meteorică, ce s-a stins repede, şi-au însuşit toate substanţele cărţii germane. Era firesc să ni se dea şi nouă, copiilor, aceeaşi îndrumare. Cea mai apropiată şcoală medie, pe care împrejurările destul de vitrege ne îngăduiau s-o urmăm, era de altfel gimnaziul săsesc din Sebeş. Toţi fraţii mei au fost trecuţi prin strunga îngustă a acestei şcoli, abatere s-a făcut numai cu mine, care mi-am frământat la Sebeş doar clasele primare. Dar să întregesc imaginea casei şi a gospodăriei părinteşti, cu cele ale ei, şi ale zării, în care erau aşezate. După şură se înălţa un stog masiv, gigantic de paie în formă de cub, ca un soclu de imaginar turn babilonic. O salcie seculară, cu scorburi adânci unde se prăseau noroade de vrăbii, acoperea cu pletele ei, fâlfâind ca nişte steaguri verzui, jumătate din arie. De aici se deschidea priveliştea grădinii, cu straturile de zarzavaturi, frumoase îndeosebi în lumina lunii când îşi juca urechile printre ele şi câte-un iepure de pripas. În fundul grădinii preţuiam mai vârtos umbrele şi roadele, ale merilor pătuli, ale unor pruni chirciţi şi ale unui corn ce şi-a zidit lemnul din secrete oase subterane. Aceasta era lumea mea: casa, şura, stogul de paie de după şură, în care îmi făceam, în fiecare vară, un adevărat labirint, în firidele căruia îndesam pepeni galbeni, să se coacă mai degrabă. Zarea mea spre răsărit era cuprinsă de Coastă cu viile şi cu râpele roşii, nişte formaţiuni geologice bizare ca o arhitectură de poveste sau ca o aşezare de temple egiptene, ca columne de cremene şi foc. Mai departe, pe râu în sus, către miazăzi, se profilau Munţii albaştri iar pe râu în jos spre miazănoapte – alţi Munţi: Munţii Apuseni, în depărtarea cărora desluşeam îndeosebi două vârfuri. Două vârfuri: unul boltit, altul ascuţit. N-am aflat niciodată numele acestor zeităţi, ce mi-au străjuit copilăria. Spre apus ştiam că se-ntinde Valea Mureşului căci de acolo veneau toamna negurile, aspre şi reci. De jur-împrejur, la capătul vederii, era pentru mine o margine, marginea lumii. Mama îmi spunea însă că 103

13+ Litera VII Ro

în Munţii Apuseni ar mai fi o ţară: Ţara Vâlvelor. Şi că între aceste Vâlve se stârnesc câteodată bătălii după chipul şi asemănarea furtunilor. Fulgerele mute, fulgerele ce lucesc uneori zarea Nordului neurmate de nici un tunet, ar fi săgeţile de foc ale Vâlvelor! Din tonul în care Mama îmi vorbea despre aceste lucruri, simţeam însă că Munţii Apuseni puteau totuşi să fie o margine, marginea lumii, şi că dincolo de ei nu mai este decât povestea. 1 După ce ai citit cu atenţie textul, răspunde la următoarele întrebări:

• Cum explici ortografierea cu majusculă în text a substantivelor mamă şi tată? • Precizează care este sensul termenilor evidenţiaţi: “Aflai atunci că în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era cuvânt.” • Găseşte în text cel puţin trei cuvinte polisemantice. 2 Cum îşi explicau părinţii refuzul copilului de a vorbi? 3 Care este reacţia familiei la primele cuvinte ale copilului? 4 Ce evenimente tragice au marcat copilăria personajului central? 5 Identifică elementele care alcătuiesc tabloul casei părinteşti. 6 Prezintă odaia “dinspre uliţă”, evidenţiind rolul acesteia în viaţa familiei. 7 Care sunt cele două laturi ale personalităţii tatălui? 8 Motivează afecţiunea autorului faţă de mama sa. 9 În ce mod a influenţat plaiul natal personalitatea eroului? 10 Comentează titlul “Hronicul şi cântecul vârstelor”.

Problematica şi structura romanului. Mesajul de idei şi sentimente “Hronicul şi cântecul vârstelor” este o lucrare cu caracter autobiografic, memorialistic, în care poetul reconstituie principalele evenimente ale vieţii, mediul în care şi-a trăit copilăria, imaginea părinţilor şi a fraţilor, imaginea satului natal. 104

“Hronicul” vorbeşte despre fapte obişnuite, specifice existenţei fiecăruia. Un loc important îl ocupă familia. Lucian este al nouălea copil al preotului Isidor Blaga din Lancrăm, om de cultură germană şi gospodar cu gustul maşinismului, suspect pentru ţăranii din sat. Bunicul, Simion Blaga, tot preot, fusese reprezentantul ţăranilor la Viena şi, în urma unei călătorii, se întorsese în sat cu un ceas cântător pus sub un clopot de sticlă. Lucian Blaga ne oferă date importante despre sine – muţenia în care alunecase pâna la vârsta de 4 ani şi care consta într-o fabuloasă absenţă a cuvântului. Exemplu: Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului. (...) Aflai atunci că în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era cuvânt. Cuvântul meu nu semăna cu nimic.

Explicaţiile care le dă poetul acestei absenţe a cuvântului: prelungirea unei stări embrionare dincolo de firesc şi o nefirească luciditate ce s-a aşezat între el şi cuvânt: “Cuvântul meu nu era cuvânt.” Exemplu: Împlinisem aproape 4 ani şi încă nu pronunţasem nici un cuvânt, nici cuvintele de bază ale vieţii “Mama” şi “Tata”.

Rostirea primelor cuvinte înseamnă de fapt descoperirea misterelor lumii. De aceea copilul aşteaptă momentul pe care îl consideră prielnic iniţierii în tainele lumii: fiinţa care descoperă puterea cuvântului se înconjoară de legende, de o atmosferă misterioasă. Lucian Blaga îşi povesteşte copilăria nu de pe poziţia copilului (cum a făcut I. Creangă în “Amintiri”), ci din perspectiva omului matur. Năzbâtiile specifice vârstei, au în naraţiune un aer serios, Blaga vorbind, de fapt, de o seriozitate prematură care se manifestă printr-o curiozitate deosebită faţă de tot ce se întâmplă în jur. Pe parcursul naraţiunii se observă detaşarea a două imagini simbolice: Mama şi Tata. Mama este un “duh al rânduielilor”, o femeie religioasă şi autoritară. Sub influenţa ei, copilul a descoperit magia povestirilor. Pentru Lucian Blaga “Mama era substanţa activă în jurul căreia luau înfăţişare palpabilă toate rânduielile vieţii noastre”. Tatăl, preot, poartă în sine dorul altor orizonturi: citeşte filosofie, este pasionat de tehnică, stăpânit de umor şi inventivitate. Casa părintească reprezintă nu numai locul apariţiei pe lume, ci şi o primă ipostază a unui tărâm fabulos. Clădirea este o lume în care copilul descoperă, sub privirile ocrotitoare ale părinţilor, realitatea. palpabilă – care poate fi pipăit, real

105

14 Litera VII Ro

Exemplu: În aceeaşi grădiniţă se înălţa uriaşul castan, ce copleşea cu coroana lui toată casa. Bănuiam sub scoarţa castanului lăcaşul unui duh legat în chip misterios de destinul casei şi al familiei (castanul avea să se stingă, de altfel, mai târziu, tocmai în anul când murea şi Tata). Trepte de piatră cizelate de paşi şi netezite de ploi, suiau din curte în casă. Alături era gârliciul, pe unde coboram în pivniţă pe lespezi, sub care forfotea umedă şi cu miros pătrunzător o enormă prăsilă de broaşte râioase. Spre curte casa era în întregime acoperită de viţă sălbatecă, cu rod mărunt, între casă şi şură, se înghesuia, pitită, bucătăria de vară, străjuită de-un dud cu frunza deasă, sub care vara luam masa, învăluiţi de cântecul puterilor păsăreşti. În casă se urmau în şir patru încăperi, dintre care una era de “lux”: odaia spre uliţă (“casa dinente” cum îi ziceam), un modest salon, aproape totdeauna sumbru, care se deschidea rar de tot şi numai musafirilor de la oraş. În acest salon, mobilat într-un fel mic-burghez, domnea totdeauna o răcoare de piatră. Mi-aduc aminte de două dulapuri vechi de nuc, cu uşi ce luceau în jocuri ca de apă, şi de-o comodă biedermeyer pe care un ceas auriu, pus sub un clopot de sticlă, cânta, când era “tras”, două melodii vieneze cu sunete metalice, săltăreţe şi uşurele, ce evocau o epocă. De multe ori mă furişam în salon numai ca să declanşez automatul închis sub clopotul de sticlă.

Satul, în viziunea lui Lucian Blaga, amplificată şi detaliată în “Hronicul şi cântecul vârstelor”, reprezintă o lume desprinsă din vremurile mitice ale basmului, în care nevoia de ireal devine predominantă. Satul este un univers complex, plin de mitologii în care coexistă sacrul şi profanul. Copilul consideră că apariţia sa pe lume este de fapt rezultatul unei substituiri: băiatul o înlocuieşte pe sora sa, dispărută dintre cei vii în condiţii tragice. Prezenţa sa trebuie să umple golul format prin moartea surorii. Copilul nu poate riposta la această înlocuire la care îl obligă familia decât printr-o altă înlocuire, a mamei printr-o soră mai mare: Letiţia, “a doua mamă”, este varianta umană a arhetipului (Mama). Exemplu: Avea Letiţia o slăbiciune aproape maternă faţă de mine, dintotdeauna. S-a nimerit să fiu cel mai mic şi să vin între cei de acelaşi sânge ai casei întâmpinat oarecum cu dor. Trebuia să umplu un gol. Acesta era sentimentul familiei înainte de a mă naşte: o nădejde fierbinte că voi putea să umplu un gol. Într-adevăr, mă ivisem în lumea luminii după o tristă întâmplare, asupra căreia Mama şi cu Letiţia, sfâşiindu-şi fiinţa, vărsau lacrimi, de câte ori inima lor se întorcea fără izbăvire spre acele timpuri. Câteva luni mai înainte de a-mi lua tocul hărăzit printre văzute şi nevăzute, o surioară, ultimul copil înainte de mine, pe nume Lelia,

106

mai trăia încă. Fetiţa nu avea decât doi ani. Într-una din zile mica viaţă a fost curmată printr-un accident. Mi se povestea de multe ori, că Lelia a fost o făptură dulce, vioaie nespus şi frumuşică (Mama în miniatură).

Muntele este o altă temă a evocării. Pentru copil el reprezintă o margine a lumii, punctul de trecere într-o lume misterioasă, plină de animale fabuloase. Exemplu: Mai departe, pe râu în sus, către miazăzi, se profilau Munţii albaştri iar pe râu în jos spre miazănoapte – alţi Munţi: Munţii Apuseni, în depărtarea cărora desluşeam îndeosebi două vârfuri. Două vârfuri: unul boltit, altul ascuţit. N-am aflat niciodată numele acestor zeităţi, ce mi-au străjuit copilăria. Spre apus ştiam că se întinde Valea Mureşului căci de acolo veneau toamna negurile, aspre şi reci. De jur-împrejur, la capătul vederii, era pentru mine o margine, marginea lumii.

Naraţiunea se realizează preponderent la persoana I ceea ce conferă credibilitate, autenticitate faptelor narate. Există şi o dimensiune emoţională, evocatoare a celor întâmplate în realitate care constituie componenta lirică a romanului. Fire sensibilă, copilul nu poate să treacă cu vederea semnificaţiile ascunse ale locurilor şi oamenilor din jurul său. Amănuntele dobândesc semnificaţii deosebite, ascunse dincolo de imaginea accesibilă tuturor. “Hronicul şi cântecul vârstelor” are nu numai o importanţă documentară, ci reprezintă o lucrare în care elementele epice se îmbină cu elementele lirice, scoţând la iveală obsesiile creatorului: naşterea, primele cuvinte, imaginea locurilor natale şi a casei părinteşti. Această intenţie a autorului este sugerată încă din titlu: cronica îşi propune să prezinte în ordine cronologică evenimente din viaţa sa, în timp ce cântecul doreşte să evidenţieze valorile simbolice ale anumitor momente biografice. Lucrarea este un adevărat roman al formării unui spirit, cititorul descoperind miracolul care a făcut ca dintr-un sat obişnuit să iasă un mare poet. Evaluarea cunoştinţelor 1 “Hronicul şi cântecul vârstelor” este o lucrare cu caracter autobiografic, memorialistic, în care poetul reconstituie principalele evenimente ale vieţii.

2 Tema familiei se regăseşte în acest text prin prezentarea părinţilor şi a altor membri ai familiei.

nu 107

3 În “Hronicul şi cântecul vârstelor” naraţiunea se realizează cu preponderenţă la persoana I.

4 Explică afirmaţia “Cuvântul meu nu era cuvânt”. 5 Ce imagini simbolice se detaşează pe parcursul naraţiunii? 6 Care este semnificaţia titlului? 7 Ce rol joacă mama în educaţia copilului? 8 De ce copilul consideră că a venit pe lume pentru a umple un “gol”? 9 Ce elemente formează lumea copilului? 10 Care este semnificaţia munţilor? 11 Din ce perspectivă îşi povesteşte Lucian Blaga copilăria?

a din perspectiva copilului neascultător; b din perspectiva omului matur; c din perspectiva copilului cuminte. 12 Ce înseamnă pentru copil rostirea primelor cuvinte?

a descoperirea misterelor lumii; b posibilitatea de a merge la şcoală; c un motiv de laudă pentru cei din jur.

Referinţe critice ...............................................................

Raportat la modelul literar al speciei, furnizat în literatura noastră de “Amintirile lui Creangă”, “Hronicul” lui Blaga prezintă câteva particularităţi de construcţie care se datorează, mai ales, funcţiei acestui text în ansamblul operei blagiene; cronologia este, ca şi la Creangă, una exterioară, fapt marcat şi grafic în carte: autobiografia comentează ceea ce viaţa a scris. Esenţial pentru înţelegerea acesui “caiet” din 1946 este ceea ce aş numi orizontul cărţii: amintirile lui Blaga nu reconstituie evenimente, ci reconstruiesc semnificaţii pentru devenirea operei. Ioan Holban ...............................................................

108

Blaga, povestindu-şi copilăria, nu se situează ca Ion Creangă şi majoritatea autorilor de amintiri pe poziţia copilului. Optica lui este optica omului matur deprins cu tâlcuri, sacre lămuriri etc. Poznele, specifice vârstei au şi ele în naraţiune un aer serios, aproape bătrâncios. Blaga va vorbi, de altfel, de “masca bătrânicioasă” şi de seriozitatea prematură care se manifestă sub forma gustului pentru iscodire. Poetul se naşte, am putea spune, cu ispita profunzimilor, înaintea oricărui lucru, mare sau mic, el aşează un enorm semn de interogaţie. Eugen Simion

Noţiuni de teorie literară. Romanul memorialistic Romanul memorialistic este o naraţiune de mari dimensiuni în care sunt prezentate în ordine cronologică întâmplări din viaţa autorului. Romanul memorialistic are o acţiune complexă şi prezintă simultan date despre alte persoane sau despre evenimente la care autorul nu a participat în mod direct. Cuvântul memoralistic provine din lat. memoria “amintire”. Lucrările cu caracter memorialistic oferă o imagine complexă a unei epoci. Autorul îşi propune nu numai să prezinte anumite date referitoare la biografia proprie, ci şi date despre mediul social, despre evenimente istorice sau artistice care i-au influenţat existenţa. Textele memorialistice reprezintă mărturisiri făcute de scriitori pe baza aducerii aminte a unor evenimente mai importante la care au fost martori în timpul vieţii lor. Ca şi în textele autobiografice, şi în memorii autorul este identic cu naratorul. Romanul memorialistic are la bază fapte autentice. Autorul îşi propune să reînvie evenimente trecute, dar pline de interes pentru generaţiile viitoare. În literatura română memoralistica este ilustrată de Lucian Blaga cu “Hronicul şi cântecul vârstelor”, de Mihail Sadoveanu în “Anii de ucenicie”, de Marin Preda în “Viaţa ca o pradă”. Spre deosebire de amintiri, care se referă discontinuu la perioadele mai scurte de viaţă, sau de jurnal, care este o consemnare zilnică a unor evenimente, memoriile transcriu o experienţă continuă de viaţă, momentul redactării fiind ulterior faptelor trăite. Faptele 109

sunt descrise printr-o întrepătrundere a obiectivităţii cu subiectivitatea, elemente de mare precizie ce dau valoare de document şi senzaţia de autenticitate fiind străbătute, cel mai adesea de un fior emoţional ce le conferă un caracter subiectiv. Accentul nu cade pe persoana autorului, ca în autobiografie, ci pe evenimentele la care acesta a luat parte. Exemplu: Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în amintire. Despre neobişnuita înfiinţare a graiului meu aveam să primesc o înşirare de ştiri numai târziu, de la Mama şi de la fraţii mei mai răsăriţi.

În unele opere literare naratorul poate fi identificat uşor, fiind unul dintre personajele naraţiunii – martor mai mult sau mai puţin implicat în desfăşurarea acţiunii sau chiar personaj principal.

Ce alte lucrări cu caracter memorialistic cunoşti? Ce diferenţe există între “Amintirile...” lui Ion Creangă şi “Hronicul...” lui Lucian Blaga?

Evaluarea cunoştinţelor 1 Cuvântul memoria este de provenienţă:

a latină; b franceză; c provine din alte limbi. 2 În romanul memoralistic autorul este identic cu naratorul.

3 Romanul autobiografic se aseamănă cu romanul memoralistic.

a da; b nu; c există unele diferenţe. 4 Autorul memoriilor a fost martor ocular la unele evenimente descrise.

5 Mărturisirile de autor sunt făcute pe baza:

a aducerilor aminte; b presupunerilor; c presupunerilor şi aducerilor aminte. 110

6 Faptele descrise în lucrările memorialistice sunt:

a obiective; b subiective; c obiective şi subiective. 7 Elementele descriptive din memorii sunt:

a precise; b aproximative. 8 Romanul memoralistic are caracter:

a documentar; b artistic. 9 Precizează sensul cuvintelor subliniate în textul de mai jos. Despre neobişnuita înfiinţare a graiului meu aveam să primesc o înşirare de ştiri numai târziu, de la Mama şi de la fraţii mei mai răsăriţi. Aflai atunci că în cei dintâii ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era cuvânt. Cuvântul meu nu semăna cu nimic. Nici măcar cu o stângace dibuire pe la marginile sunetului, cu atât mai puţin cu o prefigurare a unei rostiri articulate. 10 Cui aparţine replica următoare? Avea Letiţia o slăbiciune aproape maternă faţă de mine, dintotdeauna. S-a nimerit să fiu cel mai mic şi să vin între cei de acelaşi sânge ai casei întâmpinat oarecum cu dor. Trebuia să umplu un gol. 11 Extrage trăsăturile de caracter ale mamei din următorul fragment: Într-o zi, Mama, cuprinsă de nelinişte şi îngrijorare, dar purtată şi de nădejdea unei dezlegări, găsi cuviinţă să mă ducă la oraş, să mă arate unui doctor. Nu mai era nimic de ascuns. Medicul, un vechi prieten al familiei, mi-a pus mâna pe creştet, mi-a pipăit maxilarele, şi pe urmă m-a cercetat ca pe o pasăre, căreia printr-o tăiere sub limbă, i-ai putea dărui grai omenesc. “Copilul e întreg” fu încheierea liniştitoare a doctorului. Sosiţi acasă mama mai făcu o ultimă încercare să mă ademenească în sfera sunetului. Hotărâse să mă ia cu binişorul, ca pe un copil mare, şi-mi vorbi. Se căznea să mă înduplece, să-mi stârnească mândria. 12 În romanul “Hronicul şi cântecul vârstelor” naraţiunea se face la persoana:

a I; b a III-a. 111

14+ Litera VII Ro

Alexe Mateevici

| Numele poetului Alexe Mateevici se asociază cu poezia Limba noastră – cel mai emoţionant imn închinat frumoasei limbi materne: Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere ce spintec Nouri negri, zări albastre. Născut în satul Căinari din părţile Tighinei, într-o familie de preoţi, viitorul poet îşi petrece copilăria în satul Zaim. Învaţă la şcoala parohială din Chişinău, apoi la seminarul teologic din acelaşi oraş, pe care-l absolveşte în 1910. Îşi continuă studiile la Academia teologică din Kiev, fiind apreciat ca un student exemplar şi un harnic cercetător. A revenit în Basarabia cu diploma de candidat în ştiinţe, remarcându-se ca un erudit savant, cunoscător al multor limbi, atât clasice (latina, slavona, greaca, ebraica), cât şi moderne (rusa, franceza, engleza, germana). În calitate de profesor, a predat greaca şi latina la seminarul teologic din Chişinău. S-a remarcat şi prin traducerile sale din clasicii literaturii universale. Alexe Mateevici, poet, cărturar s-a înscris în literatura română prin poeziile sale pline de dragoste de ţară, prin originalitatea lor. Mateevici urmărea cu mare atenţie evenimentele sociale din epocă, fiind foarte receptiv la durerile ţărănimii oprimate. Gândurile şi sentimentele poetului legate de aceste probleme şi-au găsit reflectare în ciclul de poezii 1907, un ecou răscolitor al evenimentelor revoluţionare din acea vreme. 112

Poetul Alexe Mateevici a rămas fidel ideii de libertate democratică. În 1915, departe de baştină – se afla pe front – scria cu durere, dar şi cu o rază de speranţă: “De ce nu am prelucra anume acel petec de pământ, care-i mai aproape, mai drag inimii noastre, pe care ne-am născut, am crescut şi ne-am educat, unde sunt lăcaşurile scumpe ale familiilor noastre?! Iată de ce am socotit că e o fericire deosebită a sluji şi a munci pentru scumpa şi nouă, şi mie Basarabie”. Poetul îndeamnă: “Iubiţi Basarabia, dragii mei, iubiţi poporul ei cu sufletul deschis al adevărului şi dreptăţii, iubiţi trecutul ei bogat în monumente istorice, mai ales cele bisericeşti, tradiţiile şi obiceiurile lui strămoşeşti şi nu vă veţi înşela. Iubiţi-o, cunoaşteţi-o, învăţaţi-o – acesta este testamentu-mi adresat vouă...” Se stinge din viaţă în 1917, fiind înmormântat la cimitirul central de pe strada Armenească din Chişinău. Abia în anul 1918 apare volumul său de poezii. Aureola de poet a lui Mateevici a fost adusă de întreaga operă ce sclipeşte ca o piatră rară.

Limba noastră Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste, S-a trezit din somn de moarte, Ca viteazul din poveste. Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere ce spintec Nouri negri, zări albastre. Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; În rostirea ei bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara. moşie – proprietate mare de pământ; pământ strămoşesc, patrie

113

15 Litera VII Ro

Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin ce-n valuri pierde Al luceferilor sfeşnici. Limba noastră-i vechi izvoade, Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le-nşirate, Te-nfiori adânc şi tremuri. Limba noastră îi aleasă Să ridice slavă-n ceruri, Să ne spuie-n hram şi-acasă Veşnicile adevăruri. Limba noastră-i limbă sfântă Limba vechilor cazanii, Care-o plâng şi care-o cântă Pe la vatra lor ţăranii. Învăţaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Ştergeţi slinul, mucigaiul Al uitării-n care geme. Strângeţi piatra lucitoare, Ce din soare se aprinde, Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte.

sfeşnic – suport pentru lumânări, având unul sau mai multe braţe izvod – manuscris, text; document hram – patronul unei biserici creştine; serbarea patronului unei biserici creştine cazanie – predică prin care se explică evanghelia; carte religioasă cuprinzând predici în care se comentează texte evanghelice slin – strat de murdărie potop – revărsare mare de ape care a devastat pământul (în Biblie); ploaie mare, torenţială

114

Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea cât îi de darnic Graiul ţării noastre dragă. Răsări-va o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. 1 După ce ai citit cu atenţie textul, răspunde la următoarele întrebări.

• Care este frecvenţa neologismelor şi a termenilor populari? • Ce fel de rimă a folosit poetul? • Caută în poezie cuvintele folosite cu sensuri figurate. 2 Ce te-a impresionat mai mult, citind poezia? 3 Cu ce este comparată limba noastră? 4 Analizează fiecare strofă şi precizează care este ideea centrală a fiecăreia. 5 În câte fragmente se poate împărţi poezia? 6 Identifică ideea centrală a fiecărei strofe de mai jos. a) Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. b) Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea cât îi de darnic Graiul ţării noastre dragă. c) Răsări-va o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. 7 Găseşte în poezie arhaismele şi explică sensul lor cu ajutorul dicţionarului. 8 Încearcă să scrii cu ajutorul profesorului o poezie, în care să demonstrezi dragostea ta faţă de limbă.

115

Teme, idei, motive. Mesajul de idei şi sentimente. Semnificaţia simbolurilor Limba noastră este o odă închinată limbii române. Tema poeziei este dragostea faţă de limba maternă. Textul este alcătuit din două unităţi poetice. Primul fragment cuprinde opt strofe şi reprezintă o definiţie metaforică a limbii (realizată pe principiul repetiţiei sintagmei “Limba nostră-i...”). Ultimele patru strofe se constituie într-un fragment distinct, în care poetul îndeamnă la cultivarea valorilor graiului românesc. Definiţia lirică pe care o prezintă poetul are drept nucleu, în fiecare strofă, câte o metaforă. Prima metaforă, “o comoară”, evidenţiază valoarea extraordinară a limbii materne, ce s-a născut o dată cu poporul. Asemenea unui foc veşnic, limba a fost flacăra spirituală care a unit neamul. În limbă se reflectă faptele de vitejie ale eroilor care s-au remarcat în ceasurile vitrege ale istoriei neamului nostru. Exemplu:

Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Limba română este plină de armonie, asemenea cântecului. În ea se oglindeşte sufletul sensibil al celor care şi-au doinit durerile şi dorurile. Metafora “roi de fulgere” accentuează mânia necruţătoare împotriva duşmanilor. Exemplu:

Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere ce spintec Nouri negri, zări albastre.

Limba are o istorie îndelungată, asemenea ţăranilor care prin truda lor muncesc şi apără pământul. Această istorie se împleteşte cu istoria codrilor seculari, martorii trecutului eroic. Nistrul şi luceferii care se oglindesc în albia sa realizează o legătură cosmică între oameni, elementele naturii asumându-şi rolul de a face cunoscute durerile şi aspiraţiile omului. Exemplu:

Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin ce-n valuri pierde Al luceferilor sfeşnici.

Vechimea limbii este demonstrată de “vechi izvoade”, care îl înfioară pe cititor. În momente de trudă, dar şi “în hram” oamenii au 116

căutat să dialogheze cu divinitatea în graiul străbun. Rugăciunea rostită în limba maternă le-a dat linişte şi speranţă. În ultimele patru strofe observăm un îndemn la păstrarea valorilor inestimabile ale limbii materne. Datoria noastră este de a îmbogăţi limba, de-a căuta resursele ei expresive şi de a le valorifica. Reluarea primei strofe în final sugerează pe de o parte ideea de continuitatea a limbii, dar în acelaşi timp accentuează valorile sacre, permanente ale graiului străbun. Destinul limbii este proiectat în viitor prin folosirea verbului “răsări-va” (o formă inversată de viitor); limba nu va înceta să existe, ea fiind o adevărată sursă de energie şi pentru generaţiile următoare. Exemplu:

Răsări-va o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Se remarcă registrul lexical extrem de bogat al poeziei “Limba noastră”: elementele populare se îmbină armonios cu arhaismele. Armonia poetică se realizează şi la nivel prozodic: ritmul trohaic, rima încrucişată, măsura versului de opt silabe fac textul uşor de memorat, dându-i o structură cantabilă.

Evaluarea cunoştinţelor 1 Poezia “Limba noastră” este o odă închinată limbii române.

2 Primul fragment al poeziei “Limba noastră” cuprinde opt strofe şi reprezintă o definiţie metaforică a limbii.

3 Ultima strofă sugereză că limba nu va înceta să existe, ea fiind o adevărată sursă de energie şi pentru generaţiile următoare.

4 Ce evidenţiază metafora din versul “Limba noastră-i o comoară”?

a valoarea extraordinară a limbii materne; b dorinţa de afirmare a poetului; c indiferenţa faţă de valorile spirituale. 5 În care strofă este sugerată legătura strânsă dintre istoria neamului şi veşnicia naturii?

117

6 Ce rol are metafora “roi de fulgere”?

a realizează o descriere de natură; b accentuează mânia necruţătoare împotriva duşmanilor; c reflectă atitudinea de indiferenţă a poetului. 7 Ce rol are reluarea primei strofe?

a sugerează ideea de continuitate a limbii; b este o greşeală stilistică; c accentuează valorile permanente ale culturii. 8 Prin ce mijloace prozodice poetul creează sugestia de armonie a versurilor sale?

a ritmul iambic, rima îmbrăţişată şi măsura versului de opt silabe; b ritmul trohaic, rima încrucişată, măsura versului de opt silabe; c ritmul trohaic, rima îmbrăţişată, măsura versului de zece silabe. 9 Comentează valorile epitetelor din versurile de mai jos: Roi de fulgere ce spintec Nouri negri, zări albastre 10 Care sunt sensurile cuvintelor evidenţiate? Ce valori expresive dobândeşte versul prin folosirea lor? Limba noastră-i limbă sfântă Limba vechilor cazanii, Care-o plâng şi care-o cântă Pe la vatra lor ţăranii. 11 Cum înţelegi semnificaţia metaforelor: “limba noastră-i frunză verde”, “limba noastră-i vechi izvoade”? 12 Care este semnificaţia hiperbolei “un potop nou de cuvinte”?

Referinţe critice ...............................................................

Mateevici a fost cel mai autentic şi mai original dintre toţi şi a jucat acolo, atunci, rolul asumat, pe vremuri, de Octavian Goga în Ardeal. Ion Pillat

118

...............................................................

Alexe Mateevici ar fi fost un poet mare dacă trăia. Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane. George Călinescu ...............................................................

În Mateevici locuia intuiţia unui geniu: el ştia când anume trebuie scrisă Limba Noastră. Când, cum şi pentru cine. Dânsul avusese dreptatea socială şi artistică de partea sa. Şi-o mai are şi azi. În suflet cu Dumnezeu care ne cunoaşte şi după chipul nemuritorului Poem, Mateevici nu putea sa nu izbândească. El s-a contopit cu Ţara, şi orice ţară, mai devreme sau mai târziu, izbândeşte. Grigore Vieru

Noţiuni de teorie literară. Genul liric Imnul. Oda. Metafora (actualizare) Genul liric Genul liric este genul în care autorul îşi exprimă în mod direct gândurile, sentimentele, atitudinile, concepţia despre lume sau despre universul său interior. Specificul genului liric rezultă din relaţia autor – eul liric. Eul liric nu se identifică în planul poeziei cu persoana concretă a autorului, fiind doar o voce prin care autorul îşi exprimă atitudinea proprie sau pe cea a unei colectivităţi pe care o reprezintă. Cuvântul liric provine din lat., gr. lyra: “liră”, adică un străvechi instrument muzical care avea un număr variabil de coarde. Lira a devenit simbolul inspiraţiei poetice. Poezia lirică, deşi dezvoltată după epos, a fost una dintre primele forme de manifestare a afectivităţii omeneşti; noţiunea abstractă de liric s-a impus mai târziu, iar cea de gen liric s-a cristalizat în timpurile moderne. Liricul reprezintă o cale de cunoaştere spirituală prin reflecţie şi conştiinţă care se manifestă nu numai în textul versificat, ci şi în proză (aşa numita proză lirică). Principalele teme lirice sunt: iubirea, natura, trecerea timpului, moartea, divinitatea. 119

15+ Litera VII Ro

Genul liric este constituit din totalitatea operelor literare în care eul creator îşi exprimă în mod direct sentimentele sau reacţia faţă de fenomenele lumii înconjurătoare. Versificaţia nu este un element specific acestui gen, întrucât o întâlnim şi în genul epic (balada, epopeea) ori în cel dramatic (tragedia clasică sau drama romantică). Genul liric cuprinde atât texte aparţinând literaturii culte, cât şi texte populare. 1

Lirica orală (populară) are următoarele specii: • doina – de dor, de jale, de voinicie, de cătănie, de înstrăinare etc.; • cântecul – haiducesc (voinicesc), de leagăn, ritual, de muncă, al obiceiurilor (colinde), al miresei, bocetul, de lume; • ghicitoarea; • strigătura; • proverbul; • zicătoarea. Lirica scrisă (cultă), cu speciile: • elegia; • oda; • pastelul; • idila; • cântecul; • meditaţia; • imnul; • satira; • pamfletul; • epigrama. Există o serie de poezii cu formă fixă: • sonetul; • rondelul; • madrigalul; • glosa; • gazelul. 120

Care este relaţia dintre autor şi eul liric? Aminteşte-ţi câteva dintre textele literare lirice şi precizează care este tema fiecăruia.

Imnul Imnul este specie a genului liric care preamăreşte eroi sau evenimente de importanţă naţională, într-un ton solemn, entuziast. Cuvântul imn provine din lat. hymnus care înseamnă “cântec de biruinţă”. După conţinutul lor, imnurile pot fi erotice (scrise de Sappho), filosofice (ale lui Prochus), mistice (aparţinând lui Orfeu), populare (de Pindar). În Antichitate, imnul era un poem închinat unui zeu sau unui erou legendar. Toate literaturile antice au cultivat această specie. În Evul mediu, imnul îşi păstrează caracterul solemn, dar îşi pierde nota mistică, devenind un cântec profan. Stilul solemn şi înălţător al cântecului de biruinţă permite exprimarea admiraţiei, patriotismului, încrederii, bucuriei, solidarităţii. De la Imnurile creaţiei din Rig-Veda şi până în romantism (Imnurile către noapte ale lui Novalis) sau modernism, imnul a cunoscut o permanentă evoluţie, specia fiind cultivată în literatura română în epoca paşoptistă, dar şi în contemporaneitate (Imnele Transilvaniei de Ioan Alexandru). Ca expresie a patriotismului au apărut în secolul al XIX-lea imnurile naţionale, în care se preamăresc eroi şi evenimente importante din istoria unei ţări. Aceste texte au valoare de simbol putând fi însoţite de muzică.

Care sunt versurile imnului naţional? Comentează semnificaţia lor. Ce evenimente istorice au determinat apariţia imnurilor naţionale în secolul al XIX-lea?

Rig-Veda – scriere sacră indiană care cuprinde imnuri de laudă dedicate zeităţilor Novalis – poet german, unul dintre reprezentanţii de seamă ai romantismului german

121

16 Litera VII Ro

Oda Oda este specie a genului liric prin care se exprimă sentimentele de admiraţie faţă de natură sau patrie, faţă de un ideal sau faţă de faptele unor eroi. Cuvântul odă este de provenienţă franceză (fr. ode), unde ca şi în limba greacă (gr. ode) înseamnă “cântec”. După conţinut oda poate fi: eroică, religioasă (sacră), filosofică, personală. Oda s-a născut din cântecele şi jocurile rituale închinate zeilor. La început ea făcea parte din categoria poeziilor cu formă fixă şi era însoţită de muzica lirei. De obicei, oda se deschide cu o invocaţie retorică. Versul este amplu, avântat, iar limbajul se caracterizează prin solemnitate. Ultimele versuri aduc o notă de mobilizare, de entuziasm. Oda se apropie de imn, cele două specii confundându-se de multe ori. În cazul odei, obiectul admiraţiei este mai apropiat, accesibil contemplării, iar eul e mai raţional, mai cumpănit. În ce priveşte imnul, obiectul adresării este superior, inaccesibil, cum ar fi divinitatea, iar eul este emoţionat, ajungând până la extaz. În literatura universală, oda a fost cultivată de poeţii antichităţii greceşti şi latine Alceu, Sapho, Anacreon, Horaţiu. În literatura franceză se remarcă Victor Hugo. Epoca paşoptistă revigorează această specie lirică în literatura română prin intermediul unor poeţi precum I. Heliade Rădulescu, Gh. Asachi, V. Alecsandri. Prin Eminescu renaşte, în Odă (în metru antic), frumuseţea strofei antice, dovedind încă o dată admiraţia poetului român faţă de valorile clasicismului.

Ce ode ai citit? Ce diferenţe există între imn şi odă? Citeşte versurile şi identifică metaforele. Explică semnificaţia lor. Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei ‘nălţam visători la steaua Singurătăţii. Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii Ne-ndurătoare. (M. Eminescu)

122

Evaluarea cunoştinţelor 1 Cuvântul liric provine din:

a limba latină; b limba greacă: c altă limbă. 2 Există proză lirică.

3 Versificaţia este specifică genului liric.

4 Textele aparţinând genului liric pot fi:

a orale; b scrise; c orale şi scrise. 5 Ce teme întâlnim în genul liric?

a iubirea; b natura; c diverse. 6 Imnul poate fi închinat unui:

a erou; b zeu; c unui erou şi unui zeu. 7 Care este procedeul care apare de obicei la începutul odei?

a repetiţia; b invocaţia retorică; c enumeraţia. 8 De obicei, versul odei se caracterizează prin:

a solemnitate; b ironie; c obiectivitate. 9 Imnul unei ţări poate fi însoţit de muzică.

nu 123

10 Imnul se aseamănă cu oda.

11 De obicei, oda se deschide cu o invocaţie retorică.

12 În ce specie literară se încadrează versurile lui Lucian Blaga? Păpădie, ecumenică floare, După a ta aurie ardoare – pe nescrisele file – anul îşi hotărăşte fericitele zile. De un pean te-nvredniceşti Tu, neluată în seamă, floare de rând. Sămânţă să faci pe pământ E tot ce doreşti. Alt gând nu poţi. Dar înfloreşti şi asfinţeşti, Alcătuind o aureolă de sfânt.

a odă; b pastel; c imn.

124

Psalmul biblic Psalmul 143 Un psalm al lui David împotriva lui Goliat 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

Binecuvântat este Domnul Dumnezeul meu, Cel ce învaţă mâinile mele la luptă şi degetele mele la război. Mila mea şi Scăparea mea, Sprijinitorul meu, şi în El am nădăjduit, Cel ce supune pe poporul meu sub mine. Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiind omului că-l socoteşti pe el? Omul cu deşertăciunea se aseamănă, zilele lui ca umbra trec. Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară, atingându-Te de munţi şi fă-i să fumege. Cu fulger fulgeră-i şi-i risipeşte! Trimite săgeţile Tale şi tulbură-l! Trimite mânia Ta dintru înălţime; scoate-mă şi mă izbăveşte de ape multe, din mâna străinilor, A căror gură a grăit deşertăciune şi dreapta lor e dreapta nedreptăţii. Dumnezeule, cântare nouă îţi voi cânta Ţie; în psaltire cu zece strune îţi voi cânta Ţie, Celui ce dai mântuire împărăţiilor, Celui ce izbăveşte pe David robul Tău din robia cumplită. Izbăveşte-mă şi mă scoate din mâna străinului, a căror gură a grăit deşertăciune şi dreapta lor e dreapta nedreptăţii; Ai căror fii sunt ca nişte odrasle tinere, crescute în tinereţele lor; fiicele lor înfrumuseţate şi împodobite ca chipurile templului. Cămările lor pline, vărsându-se din una în alta. Oile lor cu mulţi miei, umplând drumurile când ies; Boii lor sunt graşi. Nu este gard căzut, nici spărtură, nici strigăte în uliţele lor. Au fericit pe poporul care are aceste bunătăţi. Dar fericit este poporul acela care are pe Domnul ca Dumnezeu al său.

1 Ce termeni specifici limbajului religios ai observat? 2 Care este semnificaţia cuvântului de început al psalmului? 3 Prin ce cuvinte şi expresii sunt denumite atributele divinităţii?

125

Psalmul necanonic 151 1 2 3 4 5 6 7 8

Acest psalm este scris deosebi de David şi în afară de numărul psalmilor, când s-a bătut cu Goliat. Mic eram între fraţii mei şi tânăr în casa tatălui meu; păşteam oile tatălui meu. Mâinile mele au făcut harfa şi degetele mele au întocmit psaltirea. Şi cine va vesti Domnului meu? Însuşi Domnul, Însuşi va auzi. El a trimis pe Îngerul Lui şi m-a luat de la oile tatălui meu şi m-a uns cu untdelemnul ungerii Lui. Fraţii mei erau buni şi mari şi nu a binevoit întru dânşii Domnul. Ieşit-am întru întâmpinarea celui de alt neam şi m-a blestemat cu idolii lui. Iar eu, smulgându-mi sabia, i-am tăiat capul şi am ridicat ocara de pe fii lui Israel. 1 Ce forme lexicale arhaice ai întâlnit în psalmii citiţi? Cum îţi explici frecvenţa lor ridicată în aceste texte? 2 De ce psalmul 151 este considerat necanonic? 3 Care sunt elementele care ne sugerează că psalmul biblic este un monolog? Ce condiţii trebuie să îndeplinească textul pentru a fi dialog? 4 Citeşte varianta versificată şi varianta neversificată a psalmului 8. Ce s-a modificat prin transpunerea în versuri a textului biblic?

Psalmul 8 al lui David 1 2 3

Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta, mai presus de ceruri. (...) Când privesc cerurile, lucrul mânilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? (...)

Biblia ...............................................................

Văz că-i făcut cerul de mânule tale, Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. Ai tocmit şi luna să crească, să scază, Să-şi ia de la soare lucoare şi rază.

126

Stele luminate, ce lucesc pre noapte De dau cuviinţă, tu le-ai urzit toate. Ce poate fi omul, de-l aduci aminte, De cerci pentru dânsul folos înainte?.. Dosoftei, Psaltirea pre versuri tocmită

Referinţe critice ...............................................................

Dosoftei se distingea printr-o uimitoare asiduitate şi capacitate de muncă... Acesta a fost un cărturar în adevăratul sens al cuvântului. Alexe Mateevici

Triumful inteligenţei asupra forţei Psalmii biblici fac parte din “Vechiul Testament”, sunt atribuiţi mai ales lui David (în număr de 81), rege al evreilor, psalmist şi prooroc, care l-a învins pe Goliat şi a stabilit capitala la Ierusalim. Sunt în număr de 151 (ultimul fiind considerat necanonic). Traducerea lor a reprezentat un model pentru poezia imnică din literatura universală. Psalmii biblici sunt cântece de laudă, de veneraţie, înălţare pentru slava lui Dumnezeu. Ei au un rol important în cadrul ceremoniilor religioase. Psalmii biblici relatează trăiri sufleteşti de o mare frumuseţe şi o înălţătoare intensitate. Bucuria, durerea, admiraţia, speranţa şi dragostea sunt exprimate atât de plastic, încât mişcă adânc pe cititor. Psalmul lui David reprezintă prin profunzimea şi sinceritatea sentimentelor, precum şi prin frumuseţea expresiei, a metaforelor, o culme a lirismului în literatura universală. Construit sub forma unui monolog adresat lui Dumnezeu, psalmul exprimă o bogată diversitate de sentimente, de la preamărire, admiraţie, veneraţie, mulţumire şi recunoştinţă, până la implorare, umilinţă, tristeţe, teamă, regret. Tematic, psalmul evocă raportul om – divinitate. Purificat de cotidian, sufletul psalmistului se deschide în cântarea de slavă adusă lui Dumnezeu. Sinceritatea rostirii, tehnica acumulărilor, retorismul, susţin, la nivelul textului, meditaţia profundă asupra tainei dumnezeirii, sublimând căutarea psalmistului. a sublima – a transforma în ceva superior, a purifica

127

16+ Litera VII Ro

Psalmul 71. David vorbeşte lui Solomon 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19

Dumnezeule, judecata Ta dă-o împăratului şi dreptatea Ta fiului împăratului. Ca să judece pe poporul Tău cu dreptate şi pe săracii Tăi cu judecată. Să aducă munţii pace poporului Tău şi dealurile dreptate. Judeca-va pe săracii poporului şi va milui pe fii săracilor şi va umili pe clevetitor. Şi se vor teme de Tine cât va fi soarele şi cât va fi luna din neam în neam. Pogorî-se-va ca ploaia pe lână şi ca picăturile ce cad pe pământ. Răsări-va în zilele lui dreptatea şi mulţimea păcii, cât va fi luna. Şi va domni de la o mare până la alta şi de la râu până la marginile lumii. Înălţarea Lui vor îngenunchea etiopienii şi vrăjmaşii Lui ţărâna vor linge. Împăraţii Tarsisului şi insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei Saba prinoase vor aduce. Şi se vor închina Lui toţi împăraţii pământului, toate neamurile vor sluji Lui. Că a izbutit pe sărac din mâna celui puternic şi pe sărmanul care n-avea ajutor. Va avea milă de sărac şi de sărman şi sufletele săracilor va mântui; De camătă şi de asuprire va izbăvi sufletele lor şi scump va fi numele lor înaintea Lui. Şi va fi viu şi se va da Lui din aurul Arabiei şi se vor ruga Lui pururea; toată ziua îl vor binecuvânta pe El. Fi-va belşug de pâine pe pământ până-n vârful munţilor; înălţase-va mai presus decât Libanul robul Său; şi vor înflori cei din cetate ca iarba pământului. Fi-va numele Lui binecuvântat în veci, cât va fi soarele va rămâne numele Lui. Şi se vor binecuvânta în El toate seminţele pământului, toate neamurile îl vor ferici pe El. Binecuvântat este Domnul Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni.

clevetitor – care defăimează, care bârfeşte camătă – dobândă (foarte mare) pe care o ia cămătarul pentru sumele acordate ca împrumut

128

20 Şi binecuvântat este numele slavei Lui în veac şi în veacul veacului; 21 Şi se va umple de slava Lui tot pământul. Amin.

Înţelepciunea lui Solomon Solomon este unul dintre cei mai cunoscuţi regi ai israeliţilor (fiu al lui David). Sub conducerea sa, Israel a cunoscut o perioadă de înflorire economică şi culturală. Solomon nu a trebuit să facă multe, căci tatăl său a lăsat moştenire legi viabile. Între altele, pe vremea lui Solomon nu s-a purtat nici un război. Mai mult încă, Solomon a reuşit să stabilească relaţii prieteneşti cu multe regate străine şi puternice: cu Egiptul, cu Arabia, cu fenicienii. Solomon s-a remarcat prin: construcţia de clădiri impozante (templul din Ierusalim, palatul regal), ridicarea de noi oraşe, formarea unei flote puternice, constituirea unei curţi regale pompoase şi totodată eficace, întărirea unităţii statale. Textele biblice îl prezintă pe Solomon în mod deosebit ca un om bogat şi înţelept. Deşi indulgenţa sa faţă de diferitele credinţe prezente în Ierusalim este des criticată, Solomon şi-a dovedit ataşamentul pentru Dumnezeul israeliţilor prin ridicarea primului mare templu din Ierusalim. Tradiţia biblică îi recunoaşte dreptul de autor asupra unor cărţi sfinte, ca de exemplu Cartea Înţelepciunii lui Solomon din canonul Bisericii. Punctul de referinţă în întreaga sa activitate regească a fost puterea judecăţii drepte, care i-a fost conferită de către Dumnezeu. 1 Ce elemente comune cu psalmii biblici identifici în următoarele versuri?

Psalm O, durere, totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă, Dumnezeule, dar ce era să fac? Când eram copil mă jucam cu tine şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie. Apoi sălbăticia mi-a crescut, cântările mi-au pierit, şi fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape. Între răsăritul de soare şi-apusul de soare sunt numai tină şi rană. În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug. 129

17 Litera VII Ro

O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viaţa, mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti, din pământ ori din poveste mi-ai vorbi. În spinii de-aci, arată-te, Doamne, să ştiu ce-aştepţi de la mine. Să prind din văzduh suliţa veninoasă din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi? Ori nu doreşti nimic? Lucian Blaga ...............................................................

Psalm Ruga mea e fără cuvinte, Şi cântul, Doamne, mi-e fără glas. Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas. Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune. Nici omul meu nu-i, poate omenesc. Ard către tine-ncet, ca un tăciune, Te caut mut, te-nchipui, te gândesc… Tudor Arghezi

Referinţe critice ...............................................................

Cartea Psalmilor cuprinde în sine tot ce este folositor întru toate. Ea îi invaţă pe oamenii de astăzi, cuprinzând cele mai alese reguli de purtare, cu un cuvânt ea este un tezaur universal al învăţăturii bune din care se pot scoate cele mai frumoase îndreptări în toate împrejurările vieţii omeneşti. Sfântul Augustin ...............................................................

Cartea Psalmilor, însă, cuprinde ce este folositor din toate: profeţeşte cele viitoare, ne aduce aminte de faptele istorice, dă legi pentru viaţă, ne învaţă cele pe care trebuie să le facem. Şi, ca să spun pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obştească de învăţături bune, dând fiecăruia, după sârguinţa lui, ce i se potriveşte. Ce nu poţi învăţa din psalmi? Nu, oare, măreţia bărbăţiei? Nu, oare, exactitatea dreptăţii? Nu, oare, sfinţenia castităţii? Nu, oare, desăvârşirea înţelepciunii? Nu, oare, chipul pocăinţei? Nu, oare, 130

măsura răbdării? Nu, oare, tot ce ai putea spune despre faptele cele bune? În psalmi este cu putinţă să găseşti învăţătura desăvârşită despre Dumnezeu, prevestirea despre venirea în trup a lui Hristos, ameninţarea cu judecata, nădejdea învierii, frica de pedeapsă, făgăduinţele slavei, descoperirile tainelor; toate sunt strânse, ca într-o mare şi obştească vistierie, în Cartea Psalmilor. Cântatul Psalmilor aduce cel mai mare bun: dragostea. Sfântul Vasile

Evaluarea cunoştinţelor 1 Ce învăţătură poţi deduce din psalmii religioşi?

a b c d

de bunătate; de slăvire a însuşirilor fără seamăn ale lui Dumnezeu; de model al lui Dumnezeu pentru om; toate luate împreună.

2 Psalmul religios se deosebeşte de cel cult.

3 Textele biblice îl prezintă pe Solomon ca pe un om bogat şi înţelept.

4 Cum comentezi locul omului pe pământ (după psalmii citiţi)? 5 Găseşte sinonime pentru cuvintele: slavă, a povăţui. 6 Cum este arătat chipul lui Dumnezeu în psalm?

a b c d

bun; răbdător; milostiv; cu mai multe calităţi.

7 Cine a construit templul din Ierusalim?

a David; b Solomon; c Goliat. 8 Cine a scris psalmi biblici? 9 Ce poeţi moderni care au scris psalmi cunoşti?

131

10 Prin ce se deosebeşte psalmul liric de cel religios? 11 Exprimă-ţi părerea despre elogierea puterii omeneşti. 12 În ce mod inteligenţa triumfă asupra forţei?

Puternicul Samson După ce mulţi ani la rând, israeliţii făcură rele în faţa ochilor lui Dumnezeu şi se îndepărtară de El, veniră filistenii şi le luară pământurile pentru patruzeci de ani. Puţine familii mai trăiau după dreapta credinţă. Astfel, în faţa unei familii se arătă un înger, un trimis al Domnului. El anunţă naşterea unui fiu, a cărui putere va fi temută de filisteni. Copilul se născu şi i se puse numele de Samson. O dată cu el creştea şi Duhul Domnului în el. Cu mult curaj şi multă înţelepciune, el luptă împotriva filistenilor. Între alte fapte, el prinse trei sute de vulpi, legă câte două de coadă şi puse între ele o făclie. Apoi el aprinse făcliile şi dădu drumul vulpilor prin grânele filistenilor. Aşa se aprinseră apoi şi clăile şi grâul nesecerat, viile şi livezile de măslini. Israeliţii îl numiră pentru aceasta judecător. Timp de douăzeci de ani, el făcu dreptate lui Israel. Şi nimeni nu dezlegă misterul puterilor sale. Într-o zi, el ajunse în oraşul Gaza. Filistenii aflară despre venirea lui şi închiseră porţile. El ridică porţile din uşori şi le duse sus pe munte. Apoi se întoarse şi se duse la casa unei femei pe nume Dalila. La aceasta veniră fruntaşii filistenilor şi îi spuseră: Amăgeşte-l şi află în ce stă puterea lui cea mare şi cum l-am putea prinde, ca să-l legăm şi să-l supunem. Te vom plăti cu o mie şi o sută de arginţi. Dalila se duse la Samson şi îl întrebă: Spune-mi şi mie, în ce stă puterea ta cea mare şi cu ce să te lege ca să te supună? El răspunse: De mă vor lega cu şapte vine crude şi încă neuscate, voi ajunge slab şi voi fi ca ceilalţi oameni. Dalila îl legă şi chemă filistenii. Dar Samson rupse vinele. Şi astfel nu s-a aflat de unde vine puterea sa. Dalila zise însă către Samson: Iată că tu m-ai amăgit şi mi-ai spus minciuni. Spune-mi dar cu ce să te lege? Iar el a zis: De mă vor lega cu funii noi, neîntrebuinţate încă, atunci eu voi slăbi şi voi fi ca şi ceilalţi oameni. Dalila luă funii noi şi îl legă. Apoi chemă pe filisteni. Samson le-a rupt ca pe nişte aţe. Puterea sa nu era dezlegată încă. Dalila nu se dădu bătută: Samson, tu mă amăgeşti mereu şi îmi spui minciuni. Spune-mi drept, cu ce să te lege? Iar el zise: De vei împleti şapte şuviţe de păr din capul meu şi le vei prinde cu un cui de sulul de la războiul de ţesut, atunci eu voi 132

slăbi şi voi fi ca ceilalţi oameni. Dalila îl adormi în braţele ei. Ea îi împleti şuviţele cum îi spuse el şi chemă filistenii. Însă nici aşa nu aflară ei despre puterea lui. Dalila îi zise: Cum de poţi tu să-mi spui că mă iubeşti, că inima ta este cu mine? Iată că de trei ori tu m-ai amăgit şi mi-ai spus minciuni. Şi fiindcă ea tot stăruia şi nu îi dădea pace, el se necăji şi sufletul lui se tulbură. Atunci el îi descoperi totul: Briciul nu s-a atins de capul meu, căci eu sunt slujitor al lui Dumnezeu. De m-ar tunde cineva, atunci s-ar depărta de la mine puterea, eu aş slăbi şi aş fi ca ceilalţi oameni. Dalila îl adormi pe braţele ei şi chemă filistenii. Unul dintre ei îl tunse. El nu simţi nimic. Apoi îl treziră. El zise: Voi face ca mai înainte şi mă voi scăpa de ei. Dar el nu ştia că Domnul se depărtase de el. Fruntaşii filistenilor îl luară şi îl duseră să îi facă judecata. Cu inima plină de veselie, ei îl conduseră într-o casă şi îl legară de stâlpii casei. Mulţi oameni se adunară să îl privească şi să îl scuipe, căci filistenii îl urau. Samson însă strigă: Mori, suflete al meu, cu filistenii! şi se sprijini cu întreaga sa putere de stâlpii casei, pe care îi dădu la o parte, astfel că casa se prăbuşi peste fruntaşii filistenilor şi peste poporul adunat. Familia sa veni, îl luă şi îl duse la locul său de naştere, care se făcu şi locul său de mormânt.

Elogierea puterii omeneşti Samson, sau Simson, cum mai este numit, este ultimul dintre judecătorii lui Israel (personalităţi de seamă care se bucurau de încrederea poporului). Deja de la naştere, aflăm despre menirea sa. Părinţii au fost bătrâni şi nu mai sperau la copii şi urmaşi. Însă un înger al Domnului se iveşte şi dă veste despre naşterea unui fiu. Samson este un tânăr cu puteri şi calităţi neobişniute: el tălmăceşte vise, are darul de a dezlega ghicitori complicate şi este înzestrat cu puteri fizice supraomeneşti. Este ales judecător al poporului, funcţie pe care o îndeplineşte vreme de douăzeci de ani. O femeie reuşeşte să îl descoase asupra secretului puterilor sale şi îl vinde duşmanilor. Pentru moment puterea îi este luată, dar după o rugăciune sinceră îndreptată spre Dumnezeu, el îşi recapătă tăria şi transformă înfrângerea sa într-o victorie. Mai ales din cauza puterilor sale supranaturale, Samson a intrat în rândul personajelor de legendă, figura sa aflându-se alături de nume ale lumii antice şi de basm. Motivul este uşurinţa cu care oamenii se pot identifica cu el. Părul său este văzut ca un obiect aducător de noroc, care conferă putere absolută. De fapt puterea lui nu consta în purtarea părului, ci în binecuvântarea pe care 133

Samson a primit-o în întreaga sa persoană din partea lui Dumnezeu. Puterea lui Samson consta de fapt în sinceritatea dialogului său cu Dumnezeu.

Noţiuni de teorie literară. Psalmul – imn religios, psalmul – poezie lirică Psalmul este o specie a genului liric, de inspiraţie religioasă, cu caracter de rugăciune şi de odă sacră. Exprimă cel mai adesea sentimente de adoraţie, de mulţumire şi de iubire a divinităţii. Compuşi de-a lungul unui mileniu (cca. 1400–450 î.d. Chr), în antichitatea ebraică, psalmii biblici se cântau cu acompaniament de harfă, majoritatea fiind atribuiţi regelui poet şi profet David. Ei au un rol important în ritualul religios evreiesc şi creştin. Cea dintâi transpunere versificată în limba română a psalmilor biblici a oferit-o mitropolitul Dosoftei al Moldovei, cu Psaltirea pre versuri tocmită, tipărită la Uniev, în Polonia, în anul 1673. Prelucrarea lui Dosoftei este originală. Psalmii lui David devin, în epoca modernă, un izvor de inspiraţie pentru unii poeţi, precum Alexandru Macedonschi (Psalmi moderni), B. Fundoianu (Psalmi), Tudor Arghezi (Psalmi), care dau expresie, într-o manieră individuală, experienţei spirituale a omului în raport cu divinitatea. În psalmul modern se abordează o gamă mai largă de teme şi motive. Deşi tema principală rămâne dialogul direct cu Dumnezeu, eul liric îşi pune şi alte întrebări specifice omului de rând: existenţa omului, a divinităţii etc. În literatura laică, psalmul nu mai are, de regulă, caracter de imn sacru, religios, fiind o specie a liricii filozofice, reflexive, din categoria meditaţiei. Evaluarea cunoştinţelor 1 Rugăciunea este calea cea mai directă de dialog cu Dumnezeu.

2 Psalmul este o specie a genului epic.

3 Traducerea psalmilor a reprezentat un model pentru poezia imnică din literatura universală.

nu 134

4 Psalmii biblici fac parte din “Vechiul Testament”.

5 Compuşi de-a lungul unui mileniu (cca. 1400–450 î.d. Chr), în antichitatea ebraică, psalmii se cântau cu acompaniament de harfă.

6 Psalmii sunt construiţi sub forma unui monolog adresat lui Dumnezeu.

7 Cel mai adesea psalmii exprimă sentimente de adoraţie, de mulţumire şi de iubire a divinităţii.

8 Psalmii lui David devin, în epoca modernă, izvor de inspiraţie pentru unii poeţi.

9 Cea dintâi transpunere versificată în limba română a psalmilor biblici a oferit-o:

a Miron Costin; b Mitropolitul Dosoftei; c Ion Neculce. 10 Câţi psalmi sunt în Vechiul Testament?

a 143; b 151; c 149. 11 Cui sunt atribuiţi majoritatea psalmilor biblici?

a regelui poet şi profet David; b istoricului Herodot; c puternicului Samson. 12 Cui îi aparţine volumul “Psalmi moderni”?

a lui Tudor Arghezi; b lui Alexandru Macedonschi; c lui Mihai Eminescu. 135

17+ Litera VII Ro

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu s-a născut în anul 1850, la 15 ianuarie. În anul 1857 Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, conduce la studii, la Cernăuţi, cinci copii. Nu este cunoscut ce cursuri a urmat în acest an poetul, dar se ştie că în perioada 1858–1860 Mihai urmează clasa a III-a şi a IV-a la “National Hauptschule” din Cernăuţi. În 1860 se înscrie la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, dar în 1863 părăseşte cursurile. Plecat la Ipoteşti în vacanţa de Paşte, nu mai revine la şcoală. În 1864 devine practicant la tribunalul din Botoşani. Peste o vreme este copist la comitetul permanent judeţean, dar în scurt timp demisionează şi revine la Cernăuţi unde locuieşte în gazdă (toamna) la profesorul său Aron Pumnul, îngrijind de biblioteca acestuia. Situaţia sa şcolară era de “privatist”. Anul 1866 este anul debutului poetic. În ianuarie se stinge din viaţă Aron Pumnul. Învăţăceii săi tipăresc o broşură cu “Lăcrămioare la mormântul prea iubitului lor profesoriu”. A doua poezie este semnată de M. Eminovici, privatist. Revista “Familia” din oraşul Pesta îi publică poezia De-aş avea… Directorul revistei, Iosif Vulcan, cu această ocazie, îi românizează numele de familie. Din 136

Eminovici devine Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat pentru totdeauna. În acelaşi an publică poeziile O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii. Călătoreşte prin ţară: Blaj, Sibiu, Bucureşti. În 1867 se angajează în trupa lui Iorgu Caragiale. Deţine rolul de sufleur şi de copist. În revista “Familia” apar poeziile Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi La Heliade. În următoarul an (1868) este angajat sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, având ocazia să vadă multe din oraşele României (Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad ş.a.). La 1 aprilie 1869 înfiinţează împreună cu alţi tineri cercul literar “Orientul”. În perioada 1869–1874 M. Eminescu studiază la Viena şi Berlin, audiind cursuri de filosofie, drept, economie politică, istorie, filologie romanică, fără să obţină o diplomă universitară, dar asimilând o vastă cultură care îi influenţează profund creaţia. Întors în ţară se afirmă ca un poet de mare valoare, fiind remarcat de Titu Maiorescu. Colaborează la revista “Convorbiri literare” unde publică Venere şi Madonă, Mortua est!, Epigonii, Făt-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis. În 1874 este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, iar peste un an i se propune funcţia de revizor şcolar, ocazie cu care se va întâlni cu I. Creangă. În “Convorbiri literare” apar şi alte poezii: Făt Frumos din tei, Melancolie, Crăiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa, Călin, Strigoii. Activează în societatea “Junimea” din Iaşi şi îl vizitează pe Creangă la bojdeuca sa. În anul 1877 Eminescu părăseşte oraşul Iaşi, instalându-se la Bucureşti. Se remarcă prin articolele sale în ziarele vremii. Continuă să publice poezii în revista “Convorbiri literare”: Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate, Departe sunt de tine…, Pajul Cupidon…, O, rămâi, Pe aceeaşi ulicioară, De câte ori, iubito…, Rugăciunea unui dac, Atât de fragedă…, Afară-i toamnă…, Sunt ani la mijloc..., Când însuşi glasul..., Freamăt de codru, Revedere, Despărţire, Foaia veştedă (1878-1879). În 1880 dă semne de oboseală şi de boală. Are numeroase datorii şi conflicte cu familia. Sunt publicate scrisorile sale. În 1883 se internează temporar în spital. Poemul Luceafărul apare în Almanahul societăţii studenţeşti “România jună” din Viena în luna aprilie. În revista “Familia” vor apărea o serie de poezii: S-a dus amorul…, Când amintirile…, Adio, Ce e amorul?, Pe lângă plopii fără soţ…, Şi dacă….

137

18 Litera VII Ro

M. Eminescu este trimis de către prieteni la Viena şi internat la sanatoriul de la Ober-Döbling. La 21 decembrie apare la Socec volumul Poezii de M. Eminescu, având o prefaţă scurtă de Titu Maiorescu. Cartea cuprinde 26 de poezii inedite. Anul următor va face o călătorie în Italia. Revenit în ţară, va fi numit subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Editura Socec scoate în 1885 cea de-a doua ediţie a volumului de Poezii, identică. În acelaşi an “Convorbiri literare” publică Sara pe deal. În 1887, deşi avea serioase probleme de sănătate, pleacă la Viena. De aici revine la Botoşani, unde se află sub îngrijirea doctorului Isac şi a sorei sale Henrieta. În 1888 poetul manifestă dorinţa de a termina unele lucrări rămase în manuscris. Astfel pomeneşte surorii sale de gramatica limbii sanscrite, aflată în manuscris la Biblioteca Centrală din Iaşi. Veronica Micle vine la Botoşani şi îl determină pe Eminescu să se mute la Bucureşti la 15 aprilie. Este anunţată apariţia ediţiei a treia a volumului de Poezii, care, faţă de ediţiile precedente cuprinde un adaos de trei poezii: La steaua, De ce nu-mi vii? şi Kamadeva. La 3 februarie 1889 poetul este internat la spitalul Mărcuţa din Bucureşti, iar apoi la sanatoriul Caritas. În noaptea de 15 iunie inima poetului încetează să mai bată, în sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. Este înmormântat la cimitirul Bellu în 17 iunie, la umbra unui tei. În octombrie este dată la tipar ediţia a patra a Poeziilor la Editura Socec. Cartea este însoţită de un studiu semnat de Titu Maiorescu, intitulat: Poetul Eminescu. La 3 august se stinge la Mănăstirea Văratec Veronica Micle. Tot în acest an decedează şi Ion Creangă. În poezia sa Eminescu a cântat iubirea şi natura, a prelucrat motive din folclor, a scris poezii cu caracter istoric, social, filosofic. A scris proză de tip romantic, fantastică şi filosofică. Poet, prozator, publicist, gânditor genial, personalitate copleşitoare ce i-a impresionat pe contemporani, Eminescu aparţine epocii marilor clasici şi se include printre cei mai mari romantici universali. Prin creaţia sa poetică, Eminescu a înnoit poezia românească şi a ridicat-o pe culmi neatinse până la el, devenind un mit recunoscut de posteritate ca un luceafăr, pe cerul poeziei româneşti. Creaţia eminesciană dăinuie prin adâncimea ideilor şi sentimentelor, prin expresivitatea limbii, printr-o viziune originală asupra omului, dar mai ales prin capacitatea de a fi simţită de orice cititor.

138

Crăiasa din poveşti Neguri albe, strălucite Naşte luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie; S-adun flori în şezătoare De păianjen tort să rumpă, Şi anina-n haina nopţii Boabe mari de piatră scumpă. Lângă lac, pe care norii Au urzit o umbra fină, Ruptă de mişcări de valuri Ca de bulgări de lumină, Dându-i trestia-ntr-o parte, Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roşii Peste unda fermecată. Ca să vad-un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri, Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvânt al sfintei Miercuri; Ca să iasă chipu-n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiţi sunt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri. Ea se uită... Păru-i galben, Faţa ei lucesc în lună, Iar în ochii ei albaştri Toate basmele s-adună. tort – fir tors de in, de cânepă etc.; legătură din astfel de fire; ţesătură din fire de in sau de cânepă făcută în gospodăria ţărănească a anina – a agăţa, a atârna a urzi – a aşeza urzeala în războiul de ţesut; a întemeia, a concepe

139

1 Citeşte expresiv poezia şi răspunde la următoarele întrebări.

• Ce adjective care denumesc culori ai întâlnit? • Care sunt arhaismele şi regionalismele din poezie? • Alcătuieşte două propoziţii în care verbul a luci să aibă alte sensuri decât în ultima strofă a poeziei. 2 Care este sentimentul predominant ce se desprinde din versurile poeziei? 3 Care este relaţia dintre natură şi dragoste în poezia eminesciană? 4 În câte fragmente poate fi împărţit textul? 5 Cum este realizat portretul “copilei” în ultima strofă? 6 Ce structuri se repetă în strofele 5 şi 6? Care este efectul obţinut? 7 Ce ritm caracterizează versul eminescian? 8 Memorează poezia.

Teme. Motive. Structura poeziei. Imagini semnificative Crăiasa din poveşti face parte din ciclul idilelor eminesciene (Lacul, Povestea codrului, Sara pe deal, Lasă-ţi lumea etc.) şi a apărut în “Convorbiri literare” în 1876. Poetul descrie dorul de iubire, a cărui împlinire trebuie căutată, după viziunea lirică eminesciană, în mit. Ca în majoritatea poeziilor eminesciene, descrierea de natură se împleteşte cu sentimentul erotic. Treptat, sentimentul erotic trece de la real la fantastic, de la lumea reală, la cea imaginară a basmului. În structura poeziei putem identifica două tablouri distincte şi, în final, un portret al eroinei lirice. Primele trei strofe înfăţişează un tablou de natură nocturn, construit din elemente ale spaţiului celest (“neguri”, “lună”, “nori”), dar şi ale celui terestru (“ape”, “câmpie”, “lac”). Exemplu:

Neguri albe, strălucite Naşte luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie;

celest – ceresc; minunat, divin

140

Culoarea tabloului este albul strălucitor, argintiul datorat lunii, culoare identificabilă la nivelul epitetelor: “neguri albe, strălucite”, “luna argintie”. Deşi nocturn, tabloul este scăldat de o luminozitate stranie, care degajă o atmosferă de feerie magică, umbrele şi negurile nopţii fiind amplificate de o lumină latentă. Lumina este simbolul devenirii (poeţii romantici sunt prin excelenţă poeţi ai luminii). Această luminozitate reflectată de elementele naturii creează un cadru fantastic, propice transpunerii într-o lume mirifică. Imaginile de mişcare, delicate şi armonioase din planul terestru, întregesc ambianţa de basm şi de feerie nocturnă, pregătind ritualul magic al apariţiei eroinei din al doilea tablou. În centru alcestuia se află “copila”, simbol al inocenţei şi al feminităţii în devenire. Exemplu:

Dându-i trestia-ntr-o parte, Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roşii Peste unda fermecată.

În sufletul fetei înfloreşte plăpând dorul de iubire, care o determină să caute cu înfrigurare imaginea iubitului în oglinda magică a lacului. Apariţia ei în cadru face legătura între cele două lumi: lumea reală şi lumea imaginară, fantastică. Întrepătrunderea dintre cele două planuri creează sugestia de armonie universală care reprezintă o condiţie esenţială realizării sentimentului de dragoste. Sugestia ritualurilor magice accentuează ideea de miraculos. Exemplu:

Ca să vad-un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri, Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvânt al sfintei Miercuri; Ca să iasă chipu-n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiţi sunt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri.

Ultima strofă conţine portretul stilizat al copilei devenită o fabuloasă crăiasă din poveşti. Realul se identifică cu miticul, cu eternitatea, într-un univers în care iubirea pură şi absolută este posibilă. Eroina devine un ideal al frumuseţii feminine. Exemplu:

Ea se uită... Păru-i galben, Faţa ei lucesc în lună, Iar în ochii ei albaştri Toate basmele s-adună.

141

Iubirea şi natura reprezintă teme importante, proprii creaţiei lui Mihai Eminescu. El slăveşte şi înalţă frumuseţea dragostei faţă de natură în concordanţă cu omenirea. Vrăjit de luminosul portret moral al unei tinere copile care aruncă trandafiri roşii peste unda fermecată, poetul e cuprins de dragostea şi splendoarea naturii. În asemenea opere răsună dragostea de viaţă a marelui poet, iubirea a tot ce e frumos şi sacru. Natura, plină de măreţie şi nobleţe, care nu poate fi înlocuită decât cu liniştea sufletească reprezintă refugiul fiecăruia din noi când nu găsim altă ieşire din situaţie. În natură, Eminescu de cele mai multe ori slăveşte codrul, râul, apa, cerul, florile, deoarece acestea sunt privite întotdeauna ca nişte simboluri ale vitalităţii veşnice. El înfăţişează natura strâns legată de starea sa sufletească. Descriind natura în spiritul cântăreţului popular, Eminescu caută să redea farmecul prin expresii poetice cât mai simple. Dincolo de această simplitate a expresiei poetice, descoperim idei adânci, reflecţia unui suflet aflat mereu în căutarea absolutului.

Referinţe critice ...............................................................

Există o condiţie excepţională care ridică pe Eminescu deasupra poeţilor de circulaţie mărginită. A cunoscut poporul şi provinciile româneşti, a devenit familiar cu speculaţiile filozofice cele mai înalte, a iubit fără a fi fericit, a dus o existenţă nesigură şi trudnică, a trăit într-un veac ingrat ce nu răspundea idealului său, a plâns şi a blestemat, apoi s-a îmbolnăvit şi a murit foarte tânăr. Tot ce a avut de spus a spus pînă la 33 de ani. Viaţa lui se confundă cu opera, Eminescu n-are altă biografie. Un Eminescu depăşind vârsta pe care a trăit-o ar fi ca un poem prolix. Însăşi nebunia pare o operă de protest. Şi de aceea oricine îl va citi, pe orice punct al globului, va înţelege că Eminescu a exemplificat o dramă a omului, că el a scris în versuri o zguduitoare biografie. Alţii au o operă eminentă şi o biografie monotonă şi fără semnificaţie. Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei şi de aceea multă vreme M. Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche.

George Călinescu ...............................................................

prolix – lipsit de concizie, prea complicat, neclar

142

Tânăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu. Se cuvine dar să ne dăm seama de partea caracteristică a acestei opere şi să încercăm totdeodată a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române din zilele noastre. Pe la mijlocul secolului în care trăim, predomina în limba şi literatura română o tendinţă semierudită de latinizare, pornită din o legitimă revendicare naţională, dar care aducea cu sine pericolul unei înstrăinări între popor şi clasele lui culte. De la 1860 încoace datează îndreptarea; ea începe cu Vasile Alecsandri, care ştie să deştepte gustul pentru poezia populară, se continuă şi se îndeplineşte prin cercetarea şi înţelegerea condiţiilor sub care se dezvoltă limba şi scrierea unui popor. Fiind astfel câştigată o temelie firească, cea dintâi treaptă de înălţare a literaturii naţionale, în legătură strânsă cu toată aspirarea generaţiei noastre spre cultura occidentală, trebuia neapărat să răspundă la două cerinţe: să arate, întâi, în cuprinsul ei o parte din cugetările şi simţirile care agită deopotrivă toată inteligenţa europeană în artă, în ştiinţă, în filosofie; să aibă, al doilea, în forma ei o limbă adaptată fără silă la exprimarea credincioasă a acestei amplificări. Amândouă condiţiile le realizează poezia lui Eminescu, în limitele în care le poate realiza o poezie lirică; de aceea Eminescu face epocă în mişcarea noastră literară. Titu Maiorescu

Evaluarea cunoştinţelor 1 Poetul descrie dorul de iubire, a cărui împlinire trebuie căutată în mit.

2 În structura poeziei putem identifica două tablouri distincte şi, în final, un portret al eroinei lirice.

3 Deşi nocturn, primul tablou este scăldat de o luminozitate stranie, care degajă o atmosferă de feerie magică.

4 În poezie lumina este simbolul devenirii.

nu 143

18+ Litera VII Ro

5 Întrepătrunderea dintre lumea reală şi lumea imaginară creează sugestia de armonie universală.

6 Mihai Eminescu înfăţişează natura strâns legată de starea sa sufletească.

7 Poezia “Crăiasa din poveşti” a apărut în:

a revista “Convorbiri literare” în 1876; b revista “Convorbiri literare” în 1878; c revista “Familia” în 1876. 8 În structura poeziei putem identifica:

a un portret al eroinei lirice; b un tablou principal şi un portret al eroinei lirice; c două tablouri distincte şi un portret al eroinei lirice. 9 Culoarea predominantă a primului tablou este:

a albul; b verdele; c galbenul. 10 În poezie predomină o atmosferă:

a obişnuită; b de basm şi de feerie nocturnă; c sumbră, lipsită de lumină. 11 Unde caută eroina imaginea iubitului?

a în oglinda din casă; b în oglinda magică a lacului; c în cărţi. 12 Portretul realizat în final sugerează că eroina lirică este:

a iubita poetului; b un personaj din lirica romantică; c un ideal al frumuseţii feminine. 144

Călin (File din poveste) Gazel Toamna frunzele colindă, Sun-un grier sub o grindă, Vântul jalnic bate-n geamuri Cu o mână tremurândă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. Ce tresari din vis deodată? Tu auzi păşind în tindă – E iubitul care vine De mijloc să te cuprindă Şi în faţa ta frumoasă O să ţie o oglindă, Să te vezi pe tine însăţi Visătoare, surâzândă.

I Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot – De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot; Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie, Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie; Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi Şi pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit Intră – unde zidul negru într-un arc a-ncremenit. Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale; Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă, Pe-unde nu – părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită. Iar de sus pân-în podele un painjen prins de vrajă gazel – poezie cu formă fixă, de provenienţă orientală, alcătuită din distihuri, în care al doilea vers din fiecare distih are aceeaşi rimă cu al primului distih şi care, de obicei cântă dragostea ropot – zgomot caracteristic produs de copitele unui cal care aleargă; zgomot produs de căderea precipitată a ploii sau a grindinei; curgere zgomotoasă a unui torent sau a valurilor în mişcare tânguios – plin de jale, de durere ietac – cameră mică de culcare; pat

145

19 Litera VII Ro

A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă; Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe, Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe. După pânza de painjen doarme fata de-mpărat; Înecată de lumină e întinsă în crivat. Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri Prin uşoară-nvineţire a subţirilor mătăsuri; Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată. Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie, Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie, Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie, Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie; Sub pleoapele închise globii ochilor se bat, Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat; De a vârstei ei căldură fragii sânului se coc, A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc, Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri; Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri. Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe: A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă, Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă. El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic – Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. II Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte, Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte – Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură: – Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură. mreajă – unealtă de pescuit de forma unei plase simple şi uşoare, cu ochiuri relativ mari şi împletită din aţă subţire bură – ploaie măruntă şi deasă însoţită de ceaţă (burniţă) vioriu – violet-deschis, liliachiu arcat – arcuit

146

147

III Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-şi – Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi. Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul, Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă, Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume Şi fiindu-şi sie dragă cum nu-i este nime-n lume, Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă Cum că ea – frumoasa fată – a ghicit că e frumoasă. Idol tu! răpire minţii! cu ochi mari şi părul des, Pentr-o inimă fecioară mândru idol ţi-ai ales! Ce şopteşte ea în taină când priveşte cu mirare Al ei chip gingaş şi tânăr, de la cap pân’ la picioare? “Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor... Şi de-aceea când mă caut în peretele de-oglinzi, Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz Şi mă-mbrac în părul galben, ca în strai uşor ţesut, Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut. Şi atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz – Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz? Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac, E temeiul că acestea fericit pe el îl fac. Şi mi-s dragă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui – Gură tu! învaţă minte, nu mă spune nimărui, Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil, Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil!”

Narcis – în mitologia greacă, un tânăr de o rară frumuseţe, care s-a îndrăgostit de propriul său chip oglindit în apă a descoase – (sens figurat) a pune întrebări cu insistenţă, a analiza amănunţit o problemă idol – reprezentare materială a unei divinităţi păgâne; fiinţă sau lucru care reprezintă obiectul unui cult sau al unei mari iubiri sfiiciune – sfială, atitudine timidă, lipsă de încredere sau îndrăzneală; sentiment de jenă sau ruşine a (se) mlădia – a (se) îndoi uşor, a (se) clătina

148

IV Astfel vine-n toată noatea zburător la al ei pat. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat; Şi atuncea când spre uşă el se-ntoarce ca să fugă, Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă: – O, rămâi, rămâi la mine, tu, cu viers duios de foc, Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit, Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îngrădit. O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi, Dulci-s ochii umbrei tale – nu le fie de diochi! El s-aşează lângă dânsa şi o prinde de mijloc, Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc: – O, şopteşte-mi – zice dânsul – tu cu ochii plini d-eres Dulci cuvinte ne'nţelese, însă pline de-nţeles. Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, Şi-l visez, când cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi, Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri, Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele; Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz, Părul tău bălai şi moale de mi-l legi după grumaz, Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. Tu!!... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă Şi nu pot să-ţi spun odată cât – ah! cât îmi eşti de dragă! Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă, Căci pe rând şi-astupă gura când cu gura se adapă; Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sărută, Numai ochiul e vorbăreţ, iară limba lor e mută, Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de sfială, Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală.

eres – credinţă în forţe miraculoase, supranaturale; superstiţie, eroare; ceea ce se abate de la concepţiile comune; rătăcire, păcat peteală (beteală) – mănunchi de fire lungi, de metal auriu sau argintiu, folosite ca podoabe pentru mirese sau în bradul de Crăciun

149

V S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr, Şi atâta de subţire, să o tai c-un fir de păr. Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând, Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gând. Toată ziua la fereastră, suspinând, nu spui nimica, Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică; Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dânsul o solie, Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos Stai cu buze descleştate de un tremur dureros. Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri. Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint, Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind; Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol, N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol – Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu; Şi din când în când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed, Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd? Prin ei curge rumenirea, mândră, ca de trandafiri, Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri – Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie, Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie... Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa... Dulce noaptea lor se stinge, Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge! VI O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii, Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii. Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi? Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac? Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac! Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de părinţi solie – ştire, veste, mesaj; misiunea unui sol smarald – piatră preţioasă de culoare verde

150

În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ, În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic, Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic. VII Sură-i sară cea de toamnă; de pe lacuri apa sură Înfunda mişcarea-i creaţă între stuf la iezătură; Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată, Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată, Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă – Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. Pe potica dinspre codri cine oare se coboară? Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. Şapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete, Ş-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete! Şi pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ Şi cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi. – Bună vreme, măi băiete! – Mulţumim, voinic străin! – Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tată-meu – Călin; Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă? “Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă.” Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui, Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi, Lumina cu mucul negru într-un hârb un roş opaiţ; Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă; Hârâită, noduroasă, stă în colb râşniţa veche, În cotlon torcea motanul, pieptănându-şi o ureche; Sub icoana afumată unui sfânt cu comanac Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac; Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată Umplu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată; Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii pereţi a împistri – a împodobi cu desene diferite; a încondeia ouă de Paşti iezătură – baraj construit de-a curmezişul unei văi pentru a stăvili apa şi a forma un iaz comanac – căciulă purtată de călugări

151

19+ Litera VII Ro

Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă, Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă. O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie. Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă. El s-aşează lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte, O desmiardă cu durere, suspinând o drăgosteşte, Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă, Spăriet la el se uită... i se pare că visează, Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează. El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune, Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune. Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune, Râde doar cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune, Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire, Îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire. El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale, Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă, Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă. VIII De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet; Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic, Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic, maramă – piesă a costumului popular românesc, sub forma unei fâşii de borangic, ornată cu diferite motive, cu care femeile îşi înfăşoară capul, lăsând capetele să atârne în jos. tăpşan – povârniş, loc mai ridicat, necultivat

152

Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, În cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici, albaştri, mii de roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline, Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare. Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate, Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate, Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese; Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele, Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele. Iată craiul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spată, El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată; Ţapăn, drept, cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf... Acum iată că din codru şi Călin mirele iese, Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese. Îi foşnea uscat pe frunze poala lungă-a albei rochii, Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii; La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, Care-i cade peste braţe, peste umerele goale. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă, Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună. Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul, Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul. Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine? Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine, Până văd păinjenişul între tufe ca un pod, Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod. fluid – în stare lichidă sau gazoasă răstoacă – vârtej produs în locul unde o apă curgătoare, puţin adâncă trece peste prund şi peste bolovani mitră – acoperământ pentru cap, ornamentat cu broderii şi pietre preţioase schiptru (sceptru) – baston încrustat cu metale şi pietre preţioase, purtat de suveran ca semn al puterii şi al autorităţii zăduf – căldură mare, sufocantă, arşiţă, caniculă, zăpuşeală

153

20 Litera VII Ro

Trec furnici ducând în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci; Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel, Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel; În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec; O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur, Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur; Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ, Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii, Iar mireasa viorica i-aştepta-ndărătul uşii. Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinten; El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: – Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături. 154

1 După ce ai citit poemul în întregime, răspunde la următoarele întrebări.

• Cum îţi explici prezenţa ridicată a regionalismelor şi a termenilor populari? • Ce sensuri are cuvântul evidenţiat din versurile “De treci codri de aramă, de departe vezi albind/Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”? • Găseşte în ultimul fragment cuvintele formate prin derivare cu sufixe diminutivale. 2 Care este tema poemului? 3 Ce elemente din creaţia populară se regăsesc în poemul “Călin”? 4 Câte părţi are poemul? În câte tablouri poate fi împărţit? 5 Care sunt personajele poemului? În jurul cărui personaj se desfăşoară evenimentele? 6 Memorează fragmentul în care este descris cadrul în care are loc nunta. 7 Ce procedee artistice sunt folosite în ultima parte a poemului?

Teme şi motive. Structura poemului. Particularităţile artistice. Semnificaţia poemului. Eminescu a prelucrat cu o neîntreruptă iscusinţă o serie de basme populare atât în proză cât şi în versuri. Poemul Călin (file din poveste), este o poveste de iubire, în care autorul prelucrează motivul popular al zburătorului. În concepţia populară, Zburătorul este un personaj învăluit în mister, care farmecă tinerele fete, făcându-le să se îndragostească de el. În timpul studiilor în străinătate, plecând de la un basm pe care-l culesese în călătoriile sale prin ţară, Eminescu creează basmul în versuri Călin Nebunul. Călin Nebunul este un flăcău simplu şi modest, socotit din această cauză netot şi luat în derâdere. Marile lui virtuţi ascunse ies la iveală în grelele încercări, în lupta dusă cu evenimentele naturii, cu zmeii, cu balaurii, pentru a scăpa de la moarte pe trei fete de-mpărat. Toate aceste le face nu cu gândul unei răsplăţi, ci din dorinţa de a învinge nedreptatea. În Călin (file din poveste), apărut în 1876, poetul a păstrat din versiunea iniţială, doar episodul în care Călin o regăseşte pe fata de împărat în bordeiul oropsit. De această dată nu mai este 155

vorba de reflectarea măreţiei morale a omului simplu care-şi dezvăluie adevăratul caracter în luptă cu forţele răului, ci de o poveste de iubire, în care dragostea biruie până la urmă nefericirea. Poemul a fost conceput în opt părţi distincte, numerotate cu cifre. Din punct de vedere structural, cele opt părţi alcătuiesc trei tablouri. În primul tablou (cuprinde părţile I, II, III şi IV) poetul descrie un castel singuratic, aflat într-un vârf de munte, spre care un voinic suie cu greu. Ajuns la castel, tânărul pătrunde în încăperea unde se găseşte fata de împărat, o prea frumoasă copilă, adormită pe un pat de trandafiri. După ce o priveşte îndelung, el se îndrăgosteşte de fată, o sărută, îi dăruieşte un inel şi pleacă iar în lume. Fata, îndrăgostită la rândul ei de tânărul care-i dăruise inelul, începe să-l cheme fără încetare: “Zburător cu negre plete, vin în noapte de mă fură”. După o vreme zburătorul îşi face apariţia. Cei doi îşi spun vorbe de iubire şi “tremurând ei se sărută”. Cel de-al doilea tablou (cuprinde părţile V şi VI) ne-o înfăţişează pe tânăra fată plângând din pricina faptului că a fost părăsită de iubitul ei. Alungată de către tatăl său, împăratul, ea fuge în codru, se ascunde într-o colibă “împistrită”, unde va aduce pe lume “un pui de prinţ”. Cel de-al treilea tablou (cuprinde părţile VII şi VIII) ni-l înfăţişează pe zburătorul cu “negre plete”, căutând-o cu disperare pe iubita sa, despre care nu mai află nimic de şapte ani. “Voinicul străin” îşi regăseşte “tânăra nevastă” şi copilul, totul desfăşurându-se într-un cadru feeric. Exemplu:

Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă, Spăriet la el se uită... i se pare că visează, Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează. El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune, Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune. Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune, Râde doar cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune...

Într-un peisaj feeric, ne sunt înfăţişate mai apoi, atât nunta celor doi tineri, cât şi nunta gâzelor. Tabloul misterios nu este o simplă descriere a unui colţ de natură, ci o transfigurare poetică a unui cadru de basm, anunţat încă din titlu (file din poveste). Depăşirea spaţiului real şi intrarea în cel al visului, al basmului sunt marcate de versul: “De treci codri de aramă”. Decorul este unul din basm: pădurea pare “de argint”, iarba “de omăt”, văzduhul e “tămăiet”, copacii par şi ei a fi însufleţiţi, căci “poartă suflete sub coajă”, iar izvoarele “coboară-n ropot dulce”. Nu departe de acest loc plin de lumină, lângă lacul “care-n tremur somnoros şi lin 156

se bate”, se zăreşte o masă “mare-ntinsă” cu “făclii prea luminate”. Aici se află sosiţi din lumea întreagă, pentru a serba nunta celor doi, “împăraţi şi împărătese”, “Feţi-Frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele, Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele”. Apariţia mirilor îi prilejuieşte autorului o nouă şi frumoasă descriere. După cum e obiceiul, socrul roagă pe cei doi nuni, “mândrul soare” şi “mândra lună”, să ia loc în capul mesei, iar toţi ceilalţi invitaţi sunt chemaţi să se aşeze după “cum li-s anii, cum li-i rangul”. Îndată “lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul”, după tradiţia nunţilor împărăteşti. Trecerea către cealaltă nuntă, a gâzelor, se produce spontan: “Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine? Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine”. Nunta gâzelor, sugerând nunta ţărănească prin desfăşurare şi organizare, este sărbătoare a întregii comunităţi, la care participă “o mulţime de norod”. Exemplu:

Plin de umor este portretul crainicului – un greier, care sare sprinten pe masa împărătească, de unde grăieşte cu gravitate: “Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături”. Personajele sunt mitice, iar interesul poetului se concentrează asupra fetei de împărat, şi mai puţin asupra chipului masculin, care de-a lungul acţiunii rămâne învăluit în mister. Figura cea mai reflectată este cea a fetei de împărat, în jurul căreia se desfăşoară evenimentele din poem. În tabloul iniţial portretul fetei de împărat este realizat pictural, într-un mozaic cromatic, culoarea predominantă fiind albul (expresie a purităţii). mozaic – lucrare de artă executată prin asamblarea unor bucăţele de marmură, ceramică, sticlă etc. cromatic – referitor la culori sau la colorit

157

Exemplu:

Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri Prin uşoară-nvineţire a subţirilor mătăsuri; Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată.

Gingăşia fetei de împărat este evidenţiată de numeroase epitete: “subţire” , “uşoară”, “buze mici, subţiri”. Aceeaşi puritate transfigurează chipul miresei în episodul final al nunţii împărăteşti, unde portretul ei devine imaginea împlinirii visului de iubire. Aici descrierea miresei redă emoţia puternică a momentului, mişcarea graţioasă, frumuseţea regală (este împodobită cu steaua şi florile albastre, simboluri ale regalităţii). Exemplu:

Îi foşnea uscat pe frunze poala lungă-a albei rochii, Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii; La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, Care-i cade peste braţe, peste umerele goale. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă.

Prin chipul luminos al eroinei, poetul a vrut să demonstreze idealul feminin, aspiraţia lui către o iubire devotată, sinceră. Sigurul personaj învăluit în ceţuri rămâne Zburătorul. În primul tablou el este voinicul care într-un cadru nocturn-romantic, urcă cu greu spre “castelul singuratic” pentru a intra în “ietacul tăinuit” al fetei de împărat. Putem observa doar unele trăsături fizice şi morale, care amintesc de zburătorul din legendele populare: Exemplu:

Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit, Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îngrădit. O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi, Dulci-s ochii umbrei tale – nu le fie de diochi!

Latura umană a Zburătorului apare în episodul revederii, când asistăm la regăsirea iubitei pierdute şi a copilului său: Exemplu:

Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă. El s-aşează lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte, O desmiardă cu durere, suspinând o drăgosteşte, Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă, Spăriet la el se uită... i se pare că visează, Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează. El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune, Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune.

Pe parcursul întregului poem Eminescu face din Zburător o făptură în care fantasticul se îmbină cu realul, ca simbol al iubirii. 158

Plin de umor îl descrie poetul pe împăratul, care la bătrâneţe rămăsese singur. Critica poetului se resimte la nivelul portretului creat prin intermediul unor imagini cu notă de caricatură. Exemplu:

O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii, Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii. Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi? Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac? Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac! Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de părinţi În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ, În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic, Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic.

Poemul Călin (File din poveste) reprezintă o sinteză de teme şi motive eminesciene, un basm romantic în care este refăcută unitatea iniţială, adevăratul izvor al nemuririi. Referinţe critice ...............................................................

Cea mai naţională latură a universalităţii eminesciene este fără îndoială folclorul. Întrucât priveşte epica fabuloasă, desigur, romanticii germani s-au arătat foarte interesaţi. Basmele lui Eminescu, ca Făt-Frumos din Lacrimă, au stilul subtil al scrierilor halucinante şi putem spune că sunt pline de idei. Poetul culegea basme ca Frumoasa lumii, Finul lui Dumnezeu, Borta vântului, cu gândul probabil de a le versifica, cum a făcut cu primul. În Călin Nebunul, în versuri totul e fabulos, autentic, doar versul, analiza noţiunii de timp, arhaitatea sunt eminesciene, raportându-se la fîlosofia şi sociologia poetului. Eminescu are concepţia sa despre instituţiile automatice şi în unele din basme ne înfăţişează (altfel decât Creangă, care respectă tradiţia decorului aulic) sub orice haină, suflete de ţărani. Împăratul stă ţărăneşte într-un sat, se sfătuieşte din prispă cu supuşii, înconjurat de “fruntaşii” săi. Făt-Frumos poartă haine de păstor, cămeşă de borangic, brâu verde şi două fluiere, unul de doine şi altul de hore. Tablourile sunt de muzeu etnografic, evocarea unei astfel de lumi arhaice, în stihuri lipsite de orice manierism, presupune o fineţe şi un studiu al folclorului excepţional. George Călinescu ...............................................................

aulic – care aparţine curţii unui suveran

159

20+ Litera VII Ro

Nemuritoarea operă poetică a lui Eminescu, datorită zbuciumului vieţii exprimat în ea, marelui avânt spre cunoaştere, idealurilor democratice şi umaniste, după lungi dezbateri şi eforturi, depuse de către critica literară progresistă, a ajuns să fie încadrată în patrimoniul valorilor universale, a cărui faimă şi valoare sporeşte mereu proporţional cu scurgerea timpului. Lazăr Ciobanu ...............................................................

Dacă ne întrebăm acum cum ni se înfăţişează universul văzut al lui Eminescu găsim că poetul nostru nu este un pictor al formelor, ci un pictor al luminii. Situarea sa în mijlocul lunii îi dezvăluieşte o natură făcută din luciri diafane, aşa cum îl făcuse să audă un univers plin de murmure şi şoapte (...) Ochiul romanticului nu se îndreaptă către ceea ce stă, ci către ceea ce devine. Dar printre înfăţişările firii, lumina este simbolul însuşi al devenirii (...) Printre atâtea aspecte ale luminii, Eminescu alege mai cu seamă pe cele ale lunii. Efectul de lună, care alcătuieşte un motiv atât de general al romantismului... Tudor Vianu

Evaluarea cunoştinţelor 1 Poemul “Călin (File din poveste)” este inspirat din folclor.

2 Poemul “Călin (File din poveste)” reprezintă o poveste de iubire, în care dragostea biruie până la urmă nefericirea.

3 Mihai Eminescu a păstrat în întregime structura şi acţiunea din basmul popular.

4 Poemul este alcătuit:

a b c d

din două părţi; din opt părţi; din şase părţi; din mai multe părţi.

5 Cel de-al doilea tablou cuprinde:

a partea a V-a b partea a VI-a; c părţile V şi VI. 160

6 Ce evidenţiază epitetele “subţire”, “uşoară”, “buze mici, subţiri” folosite de poet în realizarea portretului fetei?

a gingăşia; b îndrăzneala; c frumuseţea. 7 Primul tablou cuprinde:

a b c d

partea I; partea a II-a; partea a IV-a; părţile I, II, III şi IV.

8 Ajuns la castel, tânărul găseşte fata de împărat.

9 Fata se îndrăgosteşte de zburător.

10 Din câte tablouri este alcătuit poemul?

a din două; b din trei; c din mai multe. 11 Care este procedeul artistic predominant în următoarele versuri? Trec furnici ducând în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci; Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel, Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel; În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec... 12 Ce procedee artistice sunt folosite în realizarea portretului fetei din versurile de mai jos? Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii; La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, Care-i cade peste braţe, peste umerele goale. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă...

161

21 Litera VII Ro

Noţiuni de teorie literară Idila. Poemul. Epitetul Idila Termenul idilă provine din limba greacă (eidillyon) unde însemna “tablou care prezintă scene din viaţa de la ţară”. Este vorba despre o specie literară în care viaţa la ţară este prezentată într-o lumină deosebită, fiind considerată gradul cel mai ridicat de stabilitate. Eroii permanenţi ai acestor opere erau păstorii şi păstoriţele. De aceea poezia idilică se mai numeşte bucolică sau pastorală. Caracterul idilic al unei opere este determinat nu numai de obiectul zugrăvirii – păstorul – ci şi de felul, modul de zugrăvire a realităţii. Idila nu este o poveste şi nici o povestire, deşi conţine ceva asemănător cu întâmplarea, ci e o prezentare a unui trai liniştit, paşnic. O astfel de scenă nu are mişcare dramatică, de aceea este frecvent numită tablou.

Care tablouri din poemul “Călin (file din poveste)” pot fi considerate idilice?

Poemul Poemul este o specie lirico-epică, de proporţii relativ mari, cu o acţiune dramatică şi sentimente înălţătoare, în care se povestesc în versuri fapte importante din viaţa unuia sau mai mulţi eroi. Poemul are câţiva eroi, subiect, conflict. Aceste însuşiri îi conferă speciei un caracter epic, iar faptul că în ea se acordă o mare atenţie redării sentimentelor personajelor şi ale autorului o apropie de speciile lirice. Volumul poemului uneori e mai restrâns, alteori e mai întins. Diferă şi compoziţia poemelor, modul de tratare. Aceste deosebiri impun câteva ramificări în cadrul speciei, pe care le numim subspecii. Există poeme romantice, realiste, eroice, satirice, poem-basm, poeme lirice, filosofice ş.a. 162

Poemul-basm a fost cultivat mult în secolul al XIX-lea sub influenţa romantismului. Eminescu este unul din marii maeştri ai literaturii universale, care a creat poeme de o uimitoare strălucire artistică pe teme folclorice, de poveste. Poemele conţin lirism şi dramatism, captivează nu atât prin peripeţiile eroilor, cât, mai ales, prin bogata gamă de gânduri şi sentimente, prin tensiunea lor.

Ce alte poeme lirice cunoşti? Prin ce se deosebeşte poemul liric de poemul epic?

Epitetul Epitetul este figura de stil constituită din orice determinare adjectivală, substantivală sau adverbială care aduce un plus de expresivitate. Nu orice adjectiv (ori substantiv cu funcţie de atribut) sau adverb poate fi considerat epitet. Exemplu:

Lung îşi flutură spre vale, Ca-ntr-un nimb de glorie, Peste şolduri triumfale Haina iluzorie. (G. Topârceanu)

Secvenţele lung îşi flutură, şolduri triumfale, haina iluzorie conţin determinări care nu sunt obişnuite şi care asigură, alături de inversiune şi comparaţie (Ca-ntr-un nimb de glorie) imaginile artistice din fragment. Aceste determinări sunt epitete. În funcţie de părţile de vorbire prin care se exprimă, epitetul poate fi: • adjectival (foşnire mătăsoasă); • substantival (ochi de gheaţă); • gerunzial (lebădă murindă); • adverbial (imită palid). În funcţie de structura sintactică în care intră, epitetele sunt: • simple (văzduhul tămâiet); • multiple (vis dulce, tainic, nepreţuit); • inverse (splendoarea naturii). 163

Din punctul de vedere al relaţiei sale cu alte figuri, epitetul poate fi: • personificator (care se suprapune unei personificări: stea grăbită, tăcută floare); • metaforic (care are formă de epitet, dar la baza căruia se află un mecanism de tip metaforic: vis de aur, slova de foc).

Identifică epitetele din următoarele fragmente şi precizează felul lor. Şi clopote de-alarmă răsună răguşit. (M. Eminescu) Sub bolţi înceţoşate păianjenul îşi ţese Dantela lui subţire din fire lungi şi dese. (Al. Macedonski)

Evaluarea cunoştinţelor 1

Idila este o specie literară în care viaţa la ţară este prezentată într-o lumină deosebită.

2 Poezia idilică se mai numeşte bucolică sau pastorală.

3 Scenele idilice nu au mişcare dramatică.

4 Poemele pot fi lirice sau epice.

5 Epitetul este o determinare adjectivală, substantivală sau adverbială care aduce un plus de expresivitate.

6 Epitetul metaforic are formă de epitet, dar este creat printr-un mecanism de tip metaforic.

7 Epitetul poate fi exprimat şi prin adverb.

nu 164

8 Ce fel de epitete identificăm în versul de mai jos? Hârâită, noduroasă stă în colţ râşniţa veche. (M. Eminescu)

a substantivale; b gerunziale; c adjectivale. 9 Ce fel de epitet conţine expresia evidenţiată? Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic. (M. Eminescu)

a epitet propriu-zis; b epitet personificator; c epitet metaforic. 10 Ce fel de epitet conţine expresia evidenţiată? Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale. (M. Eminescu)

a simplu; b multiplu; c compus.

165

Lucian Blaga Fântânile Sapă frate, sapă, sapă, Până când vei da de apă. Ctitor fii fântânilor, ce Gura, inima ne-adapă. Prinde tu-n adânc izvoare De sub strat stihie blândă. Să se-aleagă din argilă Ochiuri lucii, de izbândă. Călători cu turme – vie Să se-aplece, să se mire De atâta adâncime Şi de basmele din fire. Să se curme-n piept cuvântul, Când s-arată că pământul Stele şi-năuntru are – Nu numai deasupra-n zare. Osteneşte-te-n amiază Să aduni răsplată dreaptă. O privelişte de noapte Negrăită te aşteaptă. Zodii sunt şi jos, sub ţară, Fă-le numai să răsară Sapă numai, sapă, sapă, Până dai de stele-n apă.

ctitor – persoană care suportă cheltuielile pentru construirea unei biserici; fondator al unei instituţii, al unei asociaţii argilă – pământ, lut a se curma – a se rupe, a se frânge

166

1 Citeşte expresiv poezia şi răspunde la următoarele întrebări:

• Prin ce procedeu s-a format adjectivul negrăită? Ce sens are acest adjectiv în poezie? • Caută în dicţionar sensurile verbului a săpa. Ce sensuri figurate are în poezia lui Lucian Blaga? 2 Ce se spune despre munca fântânarului? 3 Care ar fi rezultatul muncii lui? 4 Cum înţelegi expresia: “pământul stele şi-năutru are”? 5 În ce constă valoarea comparaţiei pământului cu noaptea, iar a izvorului cu o stea? 6 Comentează semnificaţiile expresiei ctitor de fântâni. 7 Cum explici frecvenţa ridicată a verbelor la modul imperativ? 8 Ce semnificaţii are în poezie cuvântul fântână?

Teme, motive. Semnificaţiile simbolurilor Lucian Blaga este un mare filosof al poeziei. Tematica poetică este destul de variată. El descrie vatra satului, dragostea faţă de natură (floră, faună), iubirea, motivul morţii (a trăi înseamnă a te apropia de moarte). Poetul rămâne uimit în faţa tainelor şi-i cheamă pe toţi pentru a admira această privelişte minunată şi pentru a o provoca ca o adevărată bucurie. Lirica lui Blaga descoperă elementarul şi îşi are sursele în arhaic. Tematica în poezia studiată este fântâna şi omul care o face. Fântânarul este cel care are o misiune superbă, de a săpa fântâna, de a da de apă pentru a bucura lumea şi pentru a potoli setea tuturor doritorilor de apă. Motivul poeziei este clar: fără apă nu există omenirea. Atât cel care munceşte cât şi cel care se odihneşte au deopotrivă nevoie de apă. Orice vieţuitoare de pe pământ nu poate trăi fără de apă. Cât este de fericit cel, care sapă, curăţă un izvor din care ia apă lumea! Poezia este alcătuită din şase strofe. În fiecare strofă apare câte-o idee nouă, care poartă o înaltă semnificaţie. Pentru a pătrunde-n adâncul sufletului cititorului poetul foloseşte diverse procedee artistice, care deşi au o structură simplă, prezintă o gamă variată de particularităţi necesare pentru a înţelege sensul şi rolul apei în viaţa florei şi faunei: fântână, izvor. Poetul atrage mai mult 167

21+ Litera VII Ro

atenţia nu asupra apei râurilor, mărilor sau oceanelor, ci asupra apei din fântână, sursa de energie pentru viaţa cotidiană a omului. Autorul foloseşte repetiţia “sapă, sapă, până vei da de apă”, pentru a arăta că munca asiduă este răsplătită, că ea nu este zadarnică. Repetiţia marchează începutul şi sfârşitul poeziei sugerând ideea de unitate covârşitoare, de armonie care guvernează în natură. În final este sugerată adevărata răsplată care îl aşteaptă pe cel care îşi urmăreşte cu înverşunare ţelul: Exemplu:

Zodii sunt şi jos, sub ţară, Fă-le numai să răsară Sapă numai, sapă, sapă, Până dai de stele-n apă.

În poezie se întâlnesc şi alte procedee artistice. De exemplu, epitete “răsplată dreaptă”, “privelişte negrăită”. Din punct de vedere stilistic, poezia este construită în jurul unei metafore centrale, revelatorii: apa fântânii constituie elementul în care se îmbină terestrul şi celestul, oglinda în care se reflectă simultan spaţiul teluric (pământul) şi spaţiul ceresc (stelele). Exemplu:

Să se curme-n piept cuvântul, Când s-arată că pământul Stele şi-năuntru are – Nu numai deasupra-n zare.

Lucian Blaga consideră frumuseţea şi splendoarea universului ca rezultat al muncii unui Mare Anonim (Necunoscut) care are trăsături atât pozitive cât şi negative. Distanţa dintre cer şi pământ semnifică un dor de unire absolută. Poezia “Fântânile” este dominată de vitalitate. Apa este elementul care dă viaţă şi care menţine vie speranţa continuităţii pe acest pământ.

Referinţe critice ...............................................................

Un triumf, încă o dată, al spaţialităţii asupra temporalităţii, o compunere a ideilor în care îşi fac loc înfruntând legea, tiparele. Străbătând acest cadru mitizant, orfic, ideile îşi modifică înţelesul lor propriu, vizibil, perceptibil. Ceva din ardoarea lor existenţială se pierde, dar ce se pierde pe această primă treaptă se recuperează, înzecit, pe ultima – acolo unde ideile dau târcoale mitului. Eugen Simion

168

Noţiuni de teorie literară. Repetiţia Repetiţia este figura de stil care constă în folosirea repetată a aceluiaşi cuvânt sau a mai multor cuvinte, cu scopul de a întări o idee sau o impresie.

Exemplu:

Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri. (M. Eminescu)

Atunci când se repetă un cuvânt, un vers sau un grup de versuri (o strofă chiar) la intervale egale, într-o poezie se vorbeşte de refren. Exemplu:

Copacii albi, copacii negri Stau goi în parcul solitar; Decor de doliu funerar... Copacii albi, copacii negri. (George Bacovia)

Ca procedeu, repetiţia dă naştere unui număr mare de alte figuri de stil (de exemplu aliteraţia sau tautologia). În funcţie de nivelul la care se realizează repetiţia, identificăm trei tipuri: 1

repetiţia fonologică – ajută la realizarea aliteraţiei, a asonanţei; Exemplu:

repetiţia lexicală – contribuie la obţinerea anaforei, epiforei, tautologiei etc.; Exemplu:

Amurg de toamnă violet... Pe drum e-o lume leneşă, cochetă; Mulţimea toată pare violetă, Oraşul tot e violet. (George Bacovia)

repetiţia gramaticală – crează figura de stil numită chiasm. Exemplu:

Orizontu-ntunecându-l vin săgeţi de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie... (M. Eminescu)

Tremura lucrând – Lucra tremurând (Mănăstirea Argeşului)

Scrie din memorie poezia “Limba noastră” de Alexe Mateevici şi identifică repetiţiile folosite de poet. Care este rolul lor în poezie? În ce condiţii repetiţia are caracterul unei figuri de stil?

169

22 Litera VII Ro

Evaluarea cunoştinţelor 1 Poezia “Fântânile “ este o construcţie armonioasă, dominată de vitalitate.

2 Lirica lui Blaga descoperă elementarul şi îşi are sursele în arhaic.

3 Care motiv literar stă la baza poeziei “Fântânile”?

a apa care distruge; b apa care dă viaţă; c trecerea timpului; 4 Adjectivul evidenţiat este: Osteneşte-te-n amiază Să aduni răsplată dreaptă. O privelişte de noapte Negrăită te aşteaptă.

a metaforă; b epitet; c comparaţie. 5 Comentează metaforele din versurile de mai jos. Sapă frate, sapă, sapă, Până când vei da de apă. Ctitor fii fântânilor, ce Gura, inima ne-adapă. 6 Încadrează poezia într-un context mai larg al operei lui Blaga. 7 Care este simbolul central al poeziei? 8 Ce obiceiuri legate de săparea unei fântâni cunoşti? 9 Stabileşte relaţia semantică dintre verbele din prima şi a doua strofă. 10 Explică expresia “Să se curme-n piept cuvântul...” 11 Ce proverbe care conţin cuvântul apă cunoşti? 12 Cum explici zicala “Cea mai bună băutură este apa din izvor”?

170

Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu se naşte la 27 noiembrie 1884. Începe şcoala în satul Pleşcoi în anul 1890 şi încheie cursul primar la Buzău. Urmează studii liceale la Liceul “Al. Haşdeu” şi apoi la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Începe Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1902–1903), apoi trece la Medicină (1903) şi îşi ia doctoratul în medicină în 1910. Debutează în “Convorbiri literare” (1912). Practică medicina la ţară; în timpul primului război mondial este medic militar la Bârlad, unde participă la serile culturale ale lui Vlahuţă. Editorial debutează cu volumul Poezii (1916). Din acelaşi an colaborează la “Flacăra” lui C. Banu, în urma unei recomandări date de Macedonski. Ia Premiul Academiei pentru volumul Din ţara zimbrului şi alte poezii (1918). Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influenţa poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc. Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Temele religioase preferate sunt Naşterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. Devine medic şi doctor în medicină la Bucureşti. Ţine la radio o serie de conferinţe faimoase de medicină pentru ţărani, dar pasiunea pentru scris se amplifică, scriind şi povestiri fantastice. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri; romanul Zahei Orbul şi Teatru. Unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viaţa literară. Din dramaturgie putem cita piesele: Demiurgul, Duhul pământului, Gimnastică sentimentală, Pribeaga. În 1941 este distins cu Premiul Naţional de poezie. 171

Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, fiind băgat la vârsta de 74 de ani în penitenciar, şi interzicându-i-se să publice, ne-a lăsat o operă literară de rafinament artistic. În închisoare se îmbolnăveşte de tuberculoză osoasă şi moare, doborât de boală, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, la Bucureşti. Opera sa cuprinde: • creaţie lirică: Poezii (1916), Din ţara zimbrului (1918), Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Urcuş (1937), Întrezăriri (poeme) (1939), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964); • creaţii epice: Capul de zimbru, nuvele postume, 1966, Ultimul Berevoi, nuvele postume, 1966, Zahei orbul, roman elaborat între 1947–1958 dar publicat postum, 1966; • dramaturgie: volumul Duhul pământului cu piesele Umbra şi Fata ursului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală.

Florii Era o vreme dulce cu aburi de zăvoaie Şi dangăte de clopot în turlele de fier Cântau în prag cocoşii prevestitori a ploaie Cu gâturile întinse spre apele din cer. Pe măgurile negre cu poalele jilave Mijea un fir de sate răznite de la drum, Ieşeau pe brânci din iarnă cătunele buhave Şi îşi scoteau la soare căciulile de fum. Departe de pârloage băjenărind uitate, Un pâlc de capre albe îngenunchea umil; Suind spre grinduri, cârduri de vite îngândurate Păşeau ascultătoare de-un câine şi-un copil. a miji – a se ivi, a apărea buhav – umflat, moleşit băjenie – fugă din cauza unor pericole grinduri – formă de relief care rezultă din depunerile aluvionare ale unei ape curgătoare sau ale mării

172

O paşnică tristeţe punea fără de ştire În orice coş de piepturi un suflet ne-ncăput; Lumina sta pe uliţi, râdea prin cimitire, Dar se sfia să între în casele de lut! Pe Domnul primăverii îl aştepta pământul, Iisus venea cu iarba. Şi sălciile-n vad Din bumbi de muguri proaspeţi îşi deschideau veşmântul Şi-n cale ploconite i-l aşterneau plocad. 1 Citeşte expresiv poezia şi răspunde la următoarele întrebări.

• La ce mod şi timp sunt verbele din text? • Ce cuvinte formate prin schimbarea valorii gramaticale ai întâlnit în text? • Ce sensuri are cuvântul evidenţiat din versul “Din bumbi de muguri proaspeţi îşi deschideau veşmântul“? 2 Care este tema poeziei? 3 În câte tablouri poţi împărţi textul? 4 Cum este prezentată relaţia om–natură? Dar raportul natură–divinitate? 5 Ce alte sărbători ale primăverii cunoşti? plocad (pocladă) – (reg.) ţesătură de casă, de obicei de lână nevopsită

173

Mesajul de idei şi sentimente. Semnificaţiile titlului şi ale poeziei Poezia lui Vasile Voiculescu exprimă tradiţionalismul creştin, ortodox şi românesc. La el, misticismul creştin devine artă. Alături de Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi chiar de Petre Ţuţea, Vasile Voiculescu se identifică cu “organicismul ortodox”. “M-am născut, spunea poetul, un tip credincios, organic credincios şi îndrăznesc să spun credincios, chiar dacă nu aş fi religios”. Poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu este pătrunsă de un puternic sentiment al bucuriei în faţa descoperirii miracolului divin. În poezia “Florii” izvorul acestui sentiment este reprezentat de sărbătoarea Floriilor: sărbătoare religioasă care se suprapune peste o serie de obiceiuri străvechi, prilejuite de sosirea primăverii. Poezia se constituie într-un elogiu adus aşteptării învierii întemeietorului de lume, nemuririi divine. Exemplu:

Lumina sta pe uliţi, râdea prin cimitire, Dar se sfia să intre în casele de lut!

Paradisul imaginat de poet este de natură imaterială, fiind înscris într-o idealitate ce depăşeşte graniţele materiei. Abia ieşite din iarna grea, satele descoperă cu înfrigurare căldura soarelui de primăvară care readuce la viaţă omul şi natura. Într-o simbioză perfectă cele două elemente se regăsesc în dorinţa de a-şi reface forţele: Exemplu:

Ieşeau pe brânci din iarnă cătunele buhave Şi îşi scoteau la soare căciulile de fum. Departe de pârloage băjenărind uitate, Un pâlc de capre albe îngenunchea umil; Suind spre grinduri, cârduri de vite îngândurate Păşeau ascultătoare de-un câine şi-un copil.

Dacă în prima strofă cocoşul prevesteşte un eveniment important, în strofele II şi III natura şi omul sunt într-o înfrigurată aşteptare a unui mare eveniment. Acest eveniment nu este anunţat în mod direct, dar înfrigurarea aşteptării se resimte cu stridenţă: Exemplu:

O paşnică tristeţe punea fără de ştire În orice coş de piepturi un suflet ne-ncăput;

misticism – credinţă în supranatural organicism – concepţie sociologică potrivit căreia societatea ar fi un organism asemănător celui biologic

174

Sărbătoarea Floriilor are o semnificaţie deosebită: anunţă Învierea Domnului, marea sărbătoare care readuce în sufletele credincioşilor speranţa. Sentimentul sfiiciunii în faţa marelui miracol al reînvierii este sugerat printr-o serie de personificări care plasticizează imaginea poetică: Exemplu:

Lumina sta pe uliţi, râdea prin cimitire, Dar se sfia să între în casele de lut!

Abia în ultima strofă este numit în mod direct motivul sărbătorii: Exemplu:

Pe Domnul primăverii îl aştepta pământul, Iisus venea cu iarba.

Ca şi natura pe care o vedem renăscându-se primăvara aşa va învia şi Iisus “din bumbi de muguri proaspeţi...” Poetul simte prezenţa venirii şi a reînvierii Domnului prin toate păsările şi fenomenele naturii ce au loc. Ca şi în alte poezii, Vasile Voiculescu foloseşte un limbaj arhaizant, capabil de a genera nota de vechime a unei epoci îndepărtate, neaşteptat de modernă însă prin manifestări şi prin consecinţe, pentru că epifania Dumnezeului Unic este reală, dar nu în planul temporal real, ci în acela al timpului sacru. În poezia “Florii” se sugerează cu o deosebită fineţe legătura trainică dintre natură şi divinitate: armonia naturii şi armonia interioară a sufletului credincios se suprapun, generând energia necesară vieţii. Citeşte următoarele versuri ale lui V. Voiculescu şi identifică elementele comune cu poezia “Florii”.

Iisus din copilărie Isuse, ca să te urci la Ierusalim de FLORII, Treceai şi prin oraşul unde eram la şcoală. Cum te-aşteptau sufletele de copii să vii, Plângând pe la gazde-n cămăruţa goală! Tu nu ne mântuiai şi ne trimeteai iar la părinţi, Cu brişci şi căruţe pornindu-ne-acasă Sub soare cu luciri fierbinţi Pe drumuri domoale de plasă. Şi ajungeam la cuiburile nostre prin sate Înaintea rândunelelor întârziate. Amurgurile îşi ardeau în cer răşina, Prin nori întruchipând răstigniri şi vedenii. Clopotele mâhnite înmormântau lumina 175

22+ Litera VII Ro

Referinţe critice ...............................................................

Poezia, indiferent de structura ei, este expresia unui mod individual de a gândi existenţa, în orice schemă trebuie să existe o experienţă, reală sau imaginară. Vasile Voiculescu este un poet de concepţie şi în versurile mai vechi împacă un vitalism păgân, dezechilibrat, cu un puternic sentiment religios. Limbajul poemului e aspru cu multe elemente dialectale. Voiculescu vrea să fie “surugiu de cuvinte” şi trece versul, în scopul de a-l genera, prin urcuşurile bolovănoase ale limbii, pe cărări de piatră. Cuvintele tind să iasă de sub tirania ideii, devenind obiecte de contemplaţie. Eugen Simion

Evaluarea cunoştinţelor 1 Poezia “Florii” este pătrunsă de un puternic sentiment al bucuriei.

2 În prima strofă a poeziei “Florii” elementele naturii prevestesc apropierea unui mare eveniment.

3 Poezia “Florii” este formată din cinci catrene.

4 În poezia “Florii” se sugerează cu o deosebită fineţe legătura trainică dintre natură şi divinitate.

5 Armonia naturii şi armonia interioară a sufletului credincios se suprapun, generând energia necesară vieţii.

6 În versurile evidenţiate identificăm: Exemplu:

Pe măgurile negre cu poalele jilave Mijea un fir de sate răznite de la drum, Ieşeau pe brânci din iarnă cătunele buhave Şi îşi scoteau la soare căciulile de fum.

a o personificare, un epitet şi o metaforă; b o comparaţie şi două metafore; c trei epitete. 176

7 Ce simbolizează sărbătoarea Floriilor?

a renaşterea naturii; b reînvierea speranţelor şi a forţelor naturii; c serbarea soarelui. 8 Prin ce procedeu se sugerează în ultima strofă atitudinea de preamărire, de evlavie?

a personificare; b comparaţie; c repetiţie. 9 Ce valoare are adjectivul evidenţiat din următoarele versuri? Exemplu:

O paşnică tristeţe punea fără de ştire În orice coş de piepturi un suflet ne-ncăput;

a epitet; b comparaţie; c metaforă. 10 Care sunt sentimentele predominante ce se desprind din strofa de mai jos? Exemplu:

Pe Domnul primăverii îl aştepta pământul, Iisus venea cu iarba. Şi sălciile-n vad Din bumbi de muguri proaspeţi îşi deschideau veşmântul Şi-n cale ploconite i-l aşterneau plocad.

a speranţă şi evlavie; b teamă şi mândrie; c umilinţă şi teamă. 11 Cum se explică prezenţa ridicată a termenilor populari în poezia lui Vasile Voiculescu? 12 Ce termeni specifici limbajului religios se identifică în poezia “Florii”?

| 177

23 Litera VII Ro

Vasile Leviţchi Vasile Leviţchi s-a născut la 15 noiembrie 1921, în satul Carapciu pe Siret, nordul Bucovinei. A urmat studiile la Şcoala Pedagogică din Cernăuţi, după care a absolvit Institutul Pedagogic “Alecu Russo” din Bălţi. A fost profesor şcolar, director de şcoală, conferenţiar universitar, redactor-şef al ziarului “Zorile Bucovinei”, unica publicaţie românească ce apărea la Cernăuţi până în 1990, îndrumător de cenaclu, traducător. Vasile Leviţchi a fost poet, prozator, publicist, eseist, traducător. A debutat în 1957 în diverse periodice din Moldova şi Ucraina. A scris şi editat mai multe cărţi de poezie: Versuri (1959), Grâu şi cântec (1962), La izvoarele Siretului (1968), Mărturisiri în drum (1966), Poezii (1963), Inima iarăşi (1972), Întârziere de o viaţă (1982), Se destrăma o noapte albă (1989), Adaos la cartea de vise (1989), Cerul încă nesfărâmat (1996), Punte spre un mal inexistent (1997), precum şi volumul de publicistică Multe trec pe dinainte (2001). A colaborat la diverse publicaţii din Ucraina, Republica Moldova şi România cu studii şi articole, schiţe, note, comentarii, interviuri, tablete. În calitatea sa de traducător a realizat transpuneri excelente din limbile rusă şi ucraineană. Printre cele mai reuşite opere literare traduse de V. Leviţchii se numără Învierea de Lev Tolstoi, Pădurea rusească de Leonid Leonov, Drumul pătimirilor de Lev Tolstoi, Eterna chemare de Anatolii Ivanov, Trec în stoluri lebede şi Serile darnice ale colindelor de Mihailo Stelmah,

178

Pământ de Olga Kobâleanska, Povestiri de Marko Ceremşina, Martin Iden de Jack London şi multe altele. Un veşmânt ales în traducerea lui Vasile Leiţchi l-au căpătat poeziile lui Iurii Fedkovici, Ivan Franko, Pavlo Grabovski, Lesea Ucrainca, Volodymyr Sosiura, Andrei Malâşko, Dmitro Pavliciko şi ale altor importanţi poeţi ucraineni. De asemenea, versurile lui Vasile Leviţiki au fost traduse în limbile ucraineană şi rusă. Vasile Leviţchi s-a stins din viaţă la 21 octombrie 1997, la Chişinău.

Cuvânt pentru Luceafăr Teii vechi din Bucovina Te-au văzut, te ştiu, te simt Şi-nfloresc, a câta oară, Prin pădurea de argint. Teii mari, străjeri la drumuri, Te'mbiau la umbra deasă, Când mi-ai cunoscut meleagul, Când pornii pe jos acasă. Codrii se mai ţin şi-acuma Şi te-ndeamnă să rămâi, Să te culci lângă izvoare Şi cu braţul căpătâi, Să cutreieri dus pe gânduri Prin desişul de făget, Îngânat de glas de ape, Ca pe-atunci fiind poet. O, de-ai şti ce multe zâne Te-ndrăgiră pe la noi! Toate-ţi poartă-n sufletul chipul, Umbra ochilor vioi, Glasul tău l-ascultă-n versuri Cum le murmuri, cum le-ngâni, Cartea ta înfiorate, Şi-o apasă peste sâni. străjer – paznic, strajă făget – pădure de fag

179

Tu cu vers atât de dulce Şi cu trai atât de-amar, Nu ţi-a fost zadarnic plânsul Nici mânia în zadar, S-au învrednicit urmaşii Şi-au turnat chemare-n faptă, Au zdrobit orânduirea Crudă şi nedreaptă. Graiul nostru-n ţesetura-i Are flori din graiul tău, De la tine-nvaţă a-şi spune Dorul fiece flăcău, Cu atât se-nşiră anii De când nu mai eşti pribeag, Tot mai tânăr, mai al nostru Tu ne eşti aşa de drag! Că de porţi pe fruntea pală Mândrul-al nemurii nimb, Nu te-nstrăinezi de oameni Nici în spaţiu, nici în timp. Te simţim atât de-aproape Lână noi, deşi departe, Tu Luceafăr de lumină Peste vremuri, peste moarte! 1 Citeşte expresiv poezia şi răspunde la următoarele întrebări:

• În ce poezie ai mai întâlnit epitetul metaforic evidenţiat din versurile “Şi-nfloresc, a câta oară, Prin pădurea de argint“? • Ce alte expresii eminesciene regăseşti în poezie? 2 Care este tema poeziei? 3 Ce motive ale poeziei eminesciene regăseşti în versurile lui Vasile Leviţchi? 4 Ce rimă are poezia? În ce poezii eminesciene ai întâlnit această structură? orânduire – organizare, întocmire pal – palid, lipsit de strălucire nimb – cerc luminos cu care sunt înconjurate în pictura cu tematică religioasă capetele sfinţilor; măreţie, glorie, slavă

180

Omagiu adus marelui Eminescu. Mesajul de idei şi sentimente Poetul Vasile Leviţchi înfăţişează în poezia “Cuvânt pentru Luceafăr” sentimentele de admiraţie şi respect faţă de “luceafărul poeziei româneşti” – Mihai Eminescu. V. Leviţchi realizează o frescă în versuri a liricii eminesciene evidenţiind elementele fundamentale necesare înţelegerii specificului liricii eminesciene. În mirificul cadru natural pe care îl oferă Bucovina, creaţia poetului va dăinui în ciuda trecerii timpului. Exemplu:

Teii vechi din Bucovina Te-au văzut, te ştiu, te simt Şi-nfloresc, a câta oară, Prin pădurea de argint.

Cadrul natural trimite la atmosfera fantastică a basmelor populare. În acest spaţiu, a cărui temporalitate este greu de stabilit, se nasc marile teme ale liricii eminesciene: natura, copilăria, dragostea, soarta omului de geniu etc. Citind poezia eminesciană nu poţi să nu fii încântat şi îndrăgostit de marea bogăţie de idei şi de forme. Exemplu:

O, de-ai şti ce multe zâne Te-ndrăgiră pe la noi! Toate-ţi poartă-n sufletul chipul, Umbra ochilor vioi, Glasul tău l-ascultă-n versuri Cum le murmuri, cum le-ngâni, Cartea ta înfiorate, Şi-o apasă peste sâni.

Făcându-se referire la diferite texte eminesciene, se evidenţiază caracterul “atât de dulce” al versului, dar şi bogăţia tematică a creaţiei (cu referire directă la diverse poeme: Călin, Împărat şi proletar, Revedere ş.a.). Analizând versurile “Nu te-nstrăinezi de oameni/Nici în spaţiu, nici în timp” descoperim structura şi problematica poeziei eminesciene “Glosă...”. Atunci când citim versurile “Te simţim atât de-aproape, lângă noi, deşi departe, tu Luceafăr de lumină, peste vremuri, peste moarte”, înţelegem veşnicia poetului. Poetul Eminescu a devenit o parte componentă a fiecăruia dintre noi, devenind astfel veşnic. Creaţia emiensciană continuă să strălucească în ciuda trecerii timpului pentru că adevăratele valori sunt eterne. 181

Referinţe critice ...............................................................

Leviţchi s-a zidit în cărţile sale; interesat, mai cu seamă, de imaginea Bucovinei eminesciene (precum în Cuvânt pentru Luceafăr), conservând coloritul bucovinean în atâtea versuri de factură peisagistică, el pare sedus de formele tradiţionale. Adrian Dinu Rachieru

Noţiuni de teorie literară. Tipuri de strofe Strofa (lat. stropha, gr. strophe “întoarcere”) reprezintă un grup de versuri care formează o unitate şi care se ordonează în corespondenţă ritmică cu unul sau mai multe grupuri asemănătoare. Strofa ete o unitate compoziţională a poeziei, superioară versului. Strofa este alcătuită din cel puţin două versuri. Poezia care este formată dintr-un singur vers se numeşte monostih. În sistemul de versificaţie tradiţional, strofa reprezenta o unitate metrică, gramaticală şi semantică, având o anumită rimă şi un anumit ritm. De asemenea, în poezia tradiţională fiecare vers al strofei începea cu majusculă şi avea o cezură (o pauză de rostire care împarte versurile de dimensiuni mai mari de opt silabe în două sau în trei). Aceste trăsături nu mai sunt obligatorii în poezia modernă. Fluturând în veşmintele de culoarea şofranului ard fetele verii ca strugurii în vântul şi-n râsetele anului! (L. Blaga)

Strofa poate fi formată dintr-un număr variabil de versuri: • din două versuri (distih); • din trei versuri (terţină, terţet); • din patru versuri (catren); • din cinci versuri (cvintet); • din şase versuri (sextină); • din şapte versuri (septină); 182

• • • • •

din din din din din

opt versuri (octava); nouă versuri (nonă); zece versuri (decimă); unsprezece versuri (undecimă); douăsprezece versuri (doudecimă);

Citeşte poezia lui Marin Sorescu şi analizează structura ei, precizând tipul strofelor şi al rimelor.

Trebuiau să poarte un nume Eminescu n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe. Ca o barbă nepieptănată de crai. Şi nişte ape ca nişte copaci curgători În care luna îşi avea cuibar rotit. Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Sau mai simplu: ciobani şi plugari, Cărora le plăcea să spună Seara în jurul focului poezii – “Mioriţa” şi “Luceafărul” şi “Scrisoarea a III-a”. Dar fiindcă auzeau mereu Latrând la stâna lor câinii, Plecau să se bată cu tătarii Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii Şi cu turcii. În timpul care le rămânea liber Între două primejdii, Aceşti oameni făceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, De curgeau doinele la vale Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei 183

23+ Litera VII Ro

Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei Şi ai altor ţări româneşti. Au mai existat şi nişte codri adânci Şi un tânăr care vorbea cu ei, Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt? Acest tânăr cu ochi mari, Cât istoria noastră, Trecea bătut de gânduri Din cartea cirilică în cartea vieţii, Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii, Care îi ieşeau mereu fără soţ. Au mai existat şi nişte tei, Şi cei doi îndrăgostiţi Care ştiau să le troienească toată floarea Într-un sărut. Şi nişte păsări ori nişte nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi şi mişcătoare şesuri. Şi pentru că toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu. Marin Sorescu

Evaluarea cunoştinţelor 1 Vasile Leviţchi a fost poet, prozator, publicist, eseist, traducător.

2 “Cuvânt pentru Luceafăr” este un elogiu adus geniului poetic eminescian.

3 Motivul teiului este frecvent întâlnit în poezia eminesciană.

nu 184

4 În poezia “Cuvânt pentru Luceafăr” regăsim multe dintre temele liricii eminesciene.

5 Ce semnificaţii are cuvântul codru în poezia eminesciană?

a spaţiu durabil, ocrotitor; b spaţiu efemer, ocrotitor; c natură indiferentă la durerile omului. 6 Ce valoare are adjectivul evidenţiat? Toate-ţi poartă-n sufletul chipul, Umbra ochilor vioi,

a personificare; b metaforă; c epitet. 7 Ce figură de stil identifici în versurile de mai jos? Tu Luceafăr de lumină Peste vremuri, peste moarte!

a comparaţie; b metaforă; c epitet. 8 La care creaţie lirică eminesciană se face referire în versurile de mai jos? Teii vechi din Bucovina Te-au văzut, te ştiu, te simt Şi-nfloresc, a câta oară, Prin pădurea de argint. 9 Analizează structura poeziei “Cuvânt pentru Luceafăr”, precizând tipul rimei şi al strofelor. 10 Comentează semnificaţia versurilor de mai jos. Graiul nostru-n ţesetura-i Are flori din graiul tău,

11 Care este semnificaţia titlului poeziei lui Vasile Leviţchi? 12 Ce alt titlu ar putea să poarte acest poem?

185

24 Litera VII Ro

Nicolae Labiş

Nicolae Labiş a fost scriitorul care nu a avut timp să se realizeze deplin ca poet (a murit la vârsta de 21 de ani), dar în scurta sa perioadă de viaţă a dovedit să lase o marea valoare literaturii române, care a servit drept exemplu pentru următoarele generaţii care au scris după dispariţia lui. Creaţia lui Labiş este aproape de cea a lui Eminescu, Arghezi, însă are ceva specific, ceva original, individual. Nicolae Labiş s-a născut la 2 decembrie 1935 în Poiana Mărului – Mălini, judeţul Suceava într-o familie de învăţători. Studiile primare le face în satul natal, iar cele liceale la Fălticeni. Începe a scrie versuri de timpuriu, aproape la vârsta de 8 ani. În anul 1955 termină cursurile şcolii de literatură “Mihai Eminescu” din Bucureşti (unde a avut profesori de seamă, printre care Tudor Vianu) şi se înscrie la Facultatea de Filologie. Citeşte foarte mult, fiind dornic să descopere marile taine ale poeziei româneşti şi universale. A publicat numeroase versuri în “Viaţa Românească”, în “Contemporanul” ş.a. În timpul vieţii i-au apărut volumele Puiul de cerb şi Primele iubiri. Nicolae Labiş este victima unui accident şi moare la 22 decembrie 1956. Poetul ne-a lăsat o operă romantică de o înaltă conştiinţă civică, multe dintre lucrările sale fiind publicate postum. 186

Scrisoare mamei. De Anul Nou În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş, Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri, Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şi Urmează-n taină calea iernaticei iubiri. Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai, În vremurile-acelea săpate-n amintire C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai. Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodată Şi năvălea într-însa al datinei popor! Strălucitoare capre cu lâna colorată Şi toboşari de basme săltând într-un picior. 187

Şi Şi Şi Şi

feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet, draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc, ursul cu dairaua purtând cojocul veşted, dorul de pădure purtându-l în cojoc.

Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale, Care-aduceau colinde la noi în lung convoi, Când ascultam la geamuri şi palma dumitale Îmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi. Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire; M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai, Dar sunt acum departe, privind în amintire O mamă grijulie şi-un băieţel bălai. 1 După ce ai citit expresiv poezia lui N. Labiş, răspunde la următoarele întrebări.

• Care sunt sensurile cuvântului evidenţiat din versul “Dar sunt acum departe, privind în amintire“? • Alcătuieşte două propoziţii în care cuvântul evidenţiat din versul “Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted” să aibă alte sensuri. 2 Ce epitete sunt în primele două versuri? Ce funcţie expresivă au? 3 Comentează epitetele lumea cenuşie şi strălucitoarele capre din a treia strofă. 4 Ce obiceiuri de iarnă sunt evocate? 5 Prin ce procedee artistice poetul reuşeşte să creeze atmosfera feerică a datinilor populare? 6 Ce trăsături are mama? În ce context reface poetul chipul mamei? 7 Ce imagini se repetă pe parcursul poeziei? Care este efectul artistic obţinut prin acest procedeu? 8 Memorează poezia. dairea – instrument muzical popular de percuţie, alcătuit dintr-un cerc de lemn acoperit cu piele, de care sunt prinse mici piese metalice zornăitoare; bătut cu degetele, marchează ritmul în melodiile de dans molcom – liniştit, domol, potolit convoi – şir de nave, vehicule; mulţime care înaintează pe acelaşi drum

188

Atmosfera de basm a poeziei. Chipul mamei. Mesajul de idei şi sentimente Poezia concentrează liric o expresie vibrantă a dragostei faţă de mamă. Fiul plecat de acasă, de fapt eul liric, manifestat prin verbe la persoana I, dar şi prin repetarea pronumelui personal “eu”, este marcat de nostalgia casei părinteşti, de locurile natale. Adjectivul posesiv “noştri”, folosit la persoana I plural, accentuează legătura puternică cu familia şi locurile părăsite. Exemplu:

În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş, Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri, Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şi Urmează-n taina calea iernaticei iubiri. Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai, În vremurile-acelea săpate-n amintire C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

Imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive, totul sugerând puritatea şi armonia spaţiului evocat. Prin intermediul interjecţiei “Oh” se sugerează intensitatea nostalgiei faţă de timpul şi spaţiul rememorate. În poezie este evocată atmosfera feerică a sărbătorilor de iarnă, cu tradiţiile şi obiceiurile specifice. În acest spaţiu de basm imaginea mamei se împleteşte cu imaginea personajelor fantastice: Exemplu:

Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale, Care-aduceau colinde la noi în lung convoi

Dinamismul mişcărilor este redat prin verbe la gerunziu care concentrează atenţia: “purtând”, “săltând”, “punând”. Exemplu:

Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted, Şi dorul de pădure purtându-l în cojoc.

În strofa finală este sugerat sentimentul de vinovăţie al poetului provocat de distanţa faţă de cei dragi (în special faţă de mamă). Revenirea la planul iniţial, cel al prezentului, se ralizează prin folosirea adverbului “azi” şi a verbelor la timpul prezent. Exemplu:

Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire; M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai, Dar sunt acum departe, privind în amintire O mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

189

Poezia “Scrisoare mamei” evocă spaţiul pur al copilăriei. Ea este încărcată de nostalgie, de dor faţă de locurile natale şi de mamă, puternicul sentiment străbătând întreaga poezie.

Noţiuni de teorie literară. Metonimia. Anafora. Enumeraţia Metonimia Metonimia este figura de stil care se bazează pe înlocuirea numelui unui obiect cu numele altuia, cu care se află într-o relaţie logică ( cauzală, temporală, spaţială). Cuvântul “metonimya” din latină şi greacă înseamnă “înlocuirea unui cuvânt cu altul”. Metonimia înlocuieşte: • cauza cu efectul; La noi sunt cântece şi flori Şi lacrimi multe, multe. (O. Goga)

• efectul prin cauză; Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium. (M. Eminescu)

• opera cu numele autorului; Am văzut un Grigorescu autentic. (în limbajul curent)

• conţinutul cu numele conţinătorului. Beau doar un pahar.

În limbajul poetic, metonimia generează ambiguitate; expresivitatea ei se naşte în contextul stilistic.

Identifică metonimiile din următoarele versuri şi precizează prin ce mecanism s-au format. Ah! în curând, satul în vale-amuţeşte. (M. Eminescu) Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte Şi lătrătorii numai s-aud necontenit. (Ion Heliade Rădulescu)

190

Anafora Anafora este figura de stil care se realizează prin repetarea aceluiaşi cuvânt/ aceloraşi cuvinte la începutul unor unităţi sintactice sau metrice (membre ale propoziţiei, frazei, versului sau strofei). În oratorie se întâlneşte mai des, fiind o figură tipic retorică, deoarece oratorii au nevoie să insiste asupra imaginii sau asupra ideii. În poezia populară, anafora este o figură frecventă. Exemplu:

Închinare-aş, şi n-am cui! Închinare-aş murgului, Murgului siriapului. (Toma Alimoş)

Contextual, anafora se poate împleti cu paralelismul sintactic (prin alternarea anaforelor). Exemplu:

Fluieraş de fag, Mult zice cu drag! Fluieraş de os, Mult zice duios! Fluieraş de soc, Mult zice cu foc! (Mioriţa)

Anafora poate contribui, ca formă de repetiţie, la conturarea unor motive sau teme. Aşa se întâmplă în “Cântarea cântărilor” unde tema frumuseţii iubitei, în diversele ei forme este reluată anaforic. Exemplu:

Cât de frumoasă eşti tu, draga mea! Cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă sunt ochii tăi! (cap. 1) Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă ai. (cap. 4)

Anafora are rolul de a pune în evidenţă elementele care se repetă, având efect de insistenţă sau efect cumulativ.

Ce anaforă identifici în poezia “Scrisoare mamei” de N. Labiş? Identifică anafora din următoarele versuri: Şi Şi Şi Şi

luna e rece în el, şi pe cer bezna lungeşte o straşnică gheară, lumile umbrei chiar fruntea i-o cer luna e rece în el, şi pe cer... (Alexandru Macedonski)

191

24+ Litera VII Ro

Enumeraţia Enumerarea este figura de stil gramaticală ce prezintă o înşiruire de mai mulţi termeni, cu scopul de a atrage atenţia asupra aspectelor descrise sau asupra faptelor înfăţişate. Rolul enumeraţiei este de a detalia imaginea prezentată. Termenul provine din cuvântul lat. enumeratio care avea sensul “înşirare, enumerare”. Enumeraţia se poate defini şi ca o figură de stil ce constă în descompunerea unui tot în diverse părţi componente, enunţându-le succesiv. Efectele obţinute prin enumerare pot fi diverse, de la descriere, la ideea de acumulare şi până la gradaţie. Exemplu:

Totul trebuia să se transforme în aur, Absolut totul: Cuvintele tale, privirile tale, aerul Prin care pluteam sau treceam de-a-notul. (Nichita Stănescu)

Identifică şi comentează succint enumeraţia din poezia “Scrisoare mamei” de Nicolae Labiş. Ce efect se obţine prin enumeraţia din versurile de mai jos? Ah, sufletu-mi ce va vibra răsfrânt, În lacrimi, în sunet, în cuvânt. (M. Sorescu)

Evaluarea cunoştinţelor 1 Poezia “Scrisoare mamei” concentrează liric o expresie vibrantă a dragostei faţă de mamă.

2 Poezia lui N. Labiş este încărcată de nostalgie faţă de locurile natale şi faţă de mamă.

3 În poezia “Scrisoare mamei” imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive, totul sugerând puritatea şi armonia spaţiului evocat.

nu 192

4 Ce efect se obţine prin folosirea verbelor la gerunziu? Şi Şi Şi Şi

feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet, draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc, ursul cu dairaua purtând cojocul veşted, dorul de pădure purtându-l în cojoc.

a dinamism; b gradaţie; c lirism. 5 Ce figură de stil identifici în versurile de mai jos? Iată-mă condamnat pentru neştiinţă pentru plictiseală pentru nelinişte pentru nemişcare. (Nichita Stănescu)

a enumeraţie şi anaforă; b comparaţie şi enumeraţie; c epitet şi anaforă. 6 Câte elemente conţine enumeraţia din versurile de mai jos? Trecutul nostru e din astfel de cioburi, poveste încheiată din trudă şi din lene, zile şi nopţi, şoapte, blesteme şi răchită. (Ion Vinea)

a două; b şapte; c cinci. 7 Ce înlocuieşte metonimia din expresia “trăieşte din munca lui”?

a efectul prin cauză; b opera cu numele autorului; c generalul prin particular. 8 Anafora poate contribui, ca formă de repetiţie, la conturarea unor motive sau teme.

9 Prin ce procedeu artistic este recreată atmosfera sărbătorilor de iarnă?

a prin enumeraţie; b prin comparaţie; c prin epitet. 193

25 Litera VII Ro

10 Ce sugerează versurile evidenţiate? Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale, Care-aduceau colinde la noi în lung convoi, Când ascultam la geamuri şi palma dumitale Îmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi.

a poetul retrăieşte cu indiferenţă amintirea clipei; b poetul retrăieşte cu emoţie amintirea clipei; c detaliază imaginea naturii. 11 Ce sentiment se desprinde din următoarele versuri? Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai.

a bucurie; b nostalgie; c indiferenţă. 12 Ce efect se obţine prin folosirea în versurile de mai jos a verbelor la timpul prezent? M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai, Dar sunt acum departe, privind în amintire O mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

a se revine la planul iniţial; b se evocă trecutul; c se gradează acţiunea.

194

Vasile Romanciuc

Vasile Romanciuc s-a născut în satul Bădragii noi, Edineţ la 17 decembrie 1947. A absolvit şcoala medie nr. 2 din Edineţ (1966) şi şi-a continuat studiile la Universitatea de Stat din Moldova. În 1972 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Chişinău, secţia de ziaristică. Poetul debutează în 1974 cu volumul de poezii Genealogie, apoi urmează Citirea proverbelor (1979), Din tată-n fiu (1984), Ce am pe suflet (1988), Note de provincial (1991), Un timp fără nume (1996), Îndoiala de sine (1997), Marele pustiu invizibil (2000) ş.a. Ca scriitor pentru copii, este cunoscut şi îndrăgit de micii cititori pentru cărţile: Dacă ai un prieten (1983), Ce am pe suflet (1988), Pământul părinţilor, pământul eroilor (1989) ş.a. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1976) şi al Uniunii Scriitorilor din România (1994). Poeziile sale sunt pătrunse de gândurile ce-l frământă pe om: curăţenia sufletească, problema graiului, a pământului, a păcii etc. În creaţia sa lirică este glorificat pământul de la care totul începe şi cu care totul se termină. E destul să deschidem orice carte a poetului, la orice pagină, pentru a ne convinge de unde îşi adună Vasile Romanciuc toate culorile. Aidoma maestrului anonim care tulbură albăstrimea cerului de dorul unei rivnite culori pentru a înveşnici într-o icoană de sticlă, poetul îngenunchează cu pietate la rădăcina ierbii de leac şi ascultă cu sufletul la gură tăinuitul fior al vieţii pământului, iar 195

cuvintele cele mai simple ale neamului se rânduiesc şi se opresc undeva la răscrucea anilor zicând: În mine se-ntâlnesc părinţii mei. Iar în părinţi – buneii se-ntâlnesc. Buneii găzduiesc pe străbunei. Eu neamul meu întreg îl stăpânesc.

Poeziile dovedesc preocupările poetului pentru tematica majoră. El lărgeşte sfera culturală a cititorului, afirmă continuitatea, legătura timpurilor, fără de care nu poate exista un popor.

De parcă te ascultă Eminescu Asemeni ramului ce ţine Lumina fructului în pom Cuvântu-i osul sfânt pe care Trăieşte sufletul în om. În grai istoria încape, Ne-arată-aşa precum suntem: Cu tot cu duşmani, cu prieteni Cu ce-am avut, cu ce suntem. Câţi au trecut străini pe-aicea În veacuri ce au asfinţit, Ei n-au ochit numai pământuri – Şi-n graiul nostru au ochit. De-aceea-n veacuri zbuciumate (Destinul nu ne-a răsfăţat) Strămoşii, apărându-şi glia, Şi graiul şi l-au apărat Au poţi să-ţi uiţi pe-o clipă graiul Cum ai uita nişte-amintiri? Fără de grai – ca fără casă: În ce trăieşti? Cu ce respiri? Să-ţi fie-atât de drag cuvântul, Încât atunci când îl rosteşti, Să crezi că însuşi Eminescu Ascultă ce şi cum vorbeşti... 196

1 Citeşte expresiv poezia şi răspunde la următoarele întrebări.

• Ce cuvânt se repetă frecvent în poezie? • Caută în dicţionar sensurile cuvântului grai şi alcătuieşte propoziţii în care să foloseşti aceste sensuri. 2 Care este ideea centrală a acestei poezii? 3 Ce elemente ne sugereaeză ideea că poezia este un dialog? 4 Cui îi este adresat îndemnul din poezia “De parcă te ascultă Eminescu”? 5 Comentează definiţia metaforică din prima strofă. 6 Ce reprezintă Eminescu pentru limba română?

Semnificaţiile poeziei. Mesajul de idei şi sentimente Laitmotivul creaţiei lui Vasile Romanciuc este îndemnul să fim Oameni, să descoperim şi să păzim frumosul din noi şi din jur. Poezia “De parcă te ascultă Eminescu” reprezintă transfigurarea artistică a dragostei poetului faţă de Eminescu. Omul se impune prin aspiraţiile sale pentru tot ce e sublim şi frumos. Înaltele calităţi sufleteşti alcătuiesc zestrea de aur, lăsată din strămoşi. Pâinea, Soarele, Dragostea, Pacea, Prietenia trec ca o moştenire din moşi-strămoşi. Această moştenire sacră nu trebuie risipită, ci înmulţită, pentru că şi noi, la rândul nostru, suntem datori s-o transmitem altei generaţii. Doar fapta este măsura demnităţii omului. Exemplu:

Trăim pentru copii – să le lăsăm Un nume sinonim cu vrednicia, Cu glia ce-o arăm şi semănăm, Cu pacea, cu iubirea, cu frăţia. (Din tată-n fiu)

În poezia “De parcă te ascultă Eminescu” descoperim o definiţie metaforică a graiului străbun. Limba română a ajuns ca prin creaţia eminesciană să atingă culmi nebănuite de forţă expresivă. Încă din prima strofă poetul ne propune o definiţie metaforică a limbii materne. Exemplu:

Asemeni ramului ce ţine Lumina fructului în pom Cuvântu-i osul sfânt pe care Trăieşte sufletul în om.

197

Printr-o meşteşugită îmbinare a comparaţiei cu metafora, se sugerează importanţa vitală a “cuvântului” în viaţa fiecăruia dintre noi. Cuvântul reprezintă axa în jurul căreia se ordonează valorile spirituale ale unui popor, temelia ce stă la baza culturii naţionale. Bogăţia unei limbi se reflectă în capacitatea ei de a transmite de-a lungul timpului istoria unui popor. Exemplu:

În grai istoria încape, Ne-arată-aşa precum suntem...

Limba reprezintă trecutul, prezentul şi viitorul unui popor, de aceea ea nu poate fi uitată. Ea este, asemeni aerului, vitală pentru fiecare dintre noi. Exemplu:

Au poţi să-ţi uiţi pe-o clipă graiul Cum ai uita nişte-amintiri? Fără de grai – ca fără casă: În ce trăieşti? Cu ce respiri?

Ultima strofă ne îndeamnă la o atitudine de respect faţă de limba în care vorbim. Reperul pe care trebuie să îl avem este creaţia eminesciană. Poeziile lui Mihai Eminescu au demonstrat că limba română dispune de energii nebănuite. Iată de ce trebuie să facem tot posibilul să folosim în mod corespunzător aceste forţe nebănuite ale graiului matern care au fost descoperite de Luceafărul poeziei noastre. Exemplu:

Să-ţi fie-atât de drag cuvântul, Încât atunci când îl rosteşti, Să crezi că însuşi Eminescu Ascultă ce şi cum vorbeşti...

Poezia lui Vasile Romanciuc este de un calm nebănuit. Mai mult pe şoptite, într-un limbaj clar, el ne face să înţelegem că limba este o expresie metaforică a demnităţii noastre. Respectându-ne limba şi pe cei care au creat artă în această limbă, ne respectăm pe noi înşine.

Evaluarea cunoştinţelor 1 În poezia “De parcă te aude Eminescu” V. Romanciuc ne îndeamnă să avem o atitudine de respect şi de dragoste faţă de graiul matern.

nu 198

2 Poezia “De parcă te ascultă Eminescu” reprezintă transfigurarea artistică a dragostei poetului faţă de Eminescu.

3 În poezia “De parcă te aude Eminescu” întâlnim un limbaj încifrat, greu accesibil.

4 În versurile de mai jos descoperim o definiţie metaforică a limbii materne. Cuvântu-i osul sfânt pe care Trăieşte sufletul în om.

5 Poetul consideră că limba reprezintă trecutul, prezentul şi viitorul unui popor, de aceea ea nu poate fi uitată.

6 Cuvântul reprezintă axa în jurul căreia se ordonează valorile spirituale ale unui popor, temelia ce stă la baza culturii naţionale.

7 Creaţia eminesciană reprezintă un punct de reper pentru toţi vorbitorii limbii române.

8 Ce figură de stil identifici în versurile de mai jos? Fără de grai – ca fără casă: În ce trăieşti? Cu ce respiri?

a comparaţie; b anaforă; c repetiţie. 9 Ce valoare are adjectivul evidenţiat din versurile de mai jos? De-aceea-n veacuri zbuciumate (Destinul nu ne-a răsfăţat) Strămoşii, apărându-şi glia, Şi graiul şi l-au apărat

a metaforă; b metonimie; c epitet. 199

25+ Litera VII Ro

10 Cui îi este adresat îndemnul poetic din poezia “De parcă te aude Eminescu”?

a generaţiei tinere; b tuturor vorbitorilor de limbă română; c elevilor. 11 Care este sensul expresiei evidenţiate? Câţi au trecut străini pe-aicea În veacuri ce au asfinţit, Ei n-au ochit numai pământuri – Şi-n graiul nostru au ochit.

a prezent eroic; b timpuri îndepărtate; c viitorul apropiat. 12 La ce mod şi cu ce valoare sunt folosite verbele evidenţiate? Să-ţi fie-atât de drag cuvântul, Încât atunci când îl rosteşti, Să crezi că însuşi Eminescu Ascultă ce şi cum vorbeşti...

a imperativ; b indicativ cu valoare de imperativ; c conjunctiv cu valoare de imperativ.

200

Literatura universală Johann Wolfgang Goethe J. W. Goethe (1749-1832) este o personalitate pentru care literatura, arta, ştiinţa, cercetarea şi viaţa publică au concurat spre a-i făuri o carieră de scriitor, ministru de stat, om de ştiinţă, director de teatru şi critic. Figură proeminentă a literaturii universale, Goethe sa remarcat în toate genurile literare: lirică, dramaturgie, proză. Goethe a contribuit la definirea perioadei romantice în romanul său deschizător de drumuri, Suferinţele tânărului Werther, în timp ce în Faust a transpus una dintre cele mai măreţe povestiri mitice ale lumii ca Divina Comedie a lui Dante şi Don Quijote a lui Cervantes care ne-a oferit jaloanele necesare pentru înţelegerea condiţiei umane. Născut la Frankfurt, Goethe a studiat dreptul. În 1775 a devenit ministru al Agriculturii, Finanţelor şi Minelor. În 1786, Goethe a plecat din Germania şi a petrecut doi ani în Italia, unde şi-a aprofundat cunoştinţele despre arta clasică, ceea ce a contribuit la maturizarea atitudinilor sale romantice timpurii. Această tensiune creatoare este echilibrată de lucrările lui de maturitate, inclusiv romanul Ucenicia lui Wilhelm Meister (1796) şi urmarea acestuia, Călătoriile lui Wilhelm Meister (1892), care au pus bazele modelului de Bildungsroman, romanul creşterii şi dezvoltării; drama Ifigenia în Taurida (1788) şi Faust (partea întâi a fost publicată în 1808; partea a doua, după moartea lui Goethe, în 1832). Pe lângă munca sa creatoare neîntreruptă, concretizată şi în scrierea câtorva dintre cele mai admirabile poezii din literatura germană, Goethe a fost director al teatrului de stat timp de peste douăzeci de ani, a condus cercetări ştiinţifice de botanică, anatomie şi teoria culorii, a studiat literatura universală. Om multilateral, înzestrat cu calităţi extraordinare, Goethe a fost recunoscut încă din timpul vieţii, fiind apreciat de contemporani, dar şi de generaţiile care au urmat. Admiraţia pentru Goethe şi lucrările lui a contribuit în mare măsură la răspândirea ideilor şi culturii germane în întreaga lume, cu efecte profunde asupra vieţii ştiinţifice şi asupra literaturii din secolul al XlX-lea. Importanţa lui Goethe ca scriitor derivă din capacitatea lui de a pune sub semnul întrebării atât propriile convingeri, cât şi pe cele ale vremii sale şi de a le turna din nou în formele imaginare ale investigaţiei. 201

26 Litera VII Ro

Regele ielelor Dar cine goneşte prin noapte şi vânt? Un tată călare cu fiul plăpând. În braţe îşi ţine băiatul cuprins Şi braţul se strânge mai cald într-adins. “Obrazul, copile, de ce ţi-l fereşti?” “O, tată, pe-al ielelor rege-l zăreşti? Tu nu-i vezi cununa şi coada de vrac?” “Sunt neguri, copile, ce-n vânt se desfac.” “O, dragă băiete, cu mine nu vii? În jocuri voioase juca-vom zglobii! Flori multe, pestriţe, se-nşiră pe plaur, Iar maică-mea are veşminte de aur!” “O, tată, o, tată, chiar el mi-a şoptit, Al ielelor rege mi-a făgăduit.” “Te-alină, copile, ascultă-mi cuvântul, Prin frunze uscate doar freamătă vântul.” “Vrei, dragă băiete, cu mine să vii? Fecioarele mele cu drag te-or sluji, Fecioarele mele în noapte-or cânta, În dansuri şi jocuri te vor legăna!” “O, tată, în preajmă-ţi să vezi tu nu ştii? Sunt iele, crăiese, pe plaiuri pustii.” “Iubite copile, privesc în zadar, Sunt surele sălcii, cu frunzetul rar.” “Îmi placi, chipul tău m-aţâţă... Ehei, Te-oi lua dar cu sila, chiar dacă nu vrei!” “O, tată, acuma mă strânge-nzecit, Al ielelor rege nespus m-a rănit!” Părintele-n tremuri se-ntrece gonind Mai strâns prinde-n braţe copilul gemând; Ajunge acasă de trudă învins, În braţele sale copilul s-a stins. trad. de N. Argintescu-Amza

202

Referinţe critice ...............................................................

Era viu prin toţi porii pielii lui şi recepta orice impresie cu un amestec de plăcere şi atenţie; ceea ce face ca mişcarea maşinăriei lui mentale să fie una dintre cele mai extraordinare privelişti oferite vreodată locuitorilor acestei planete. William James ...............................................................

Naturalismul profund al lui Goethe exclude orice rutină în gândire; Goethe pune o dată pentru totdeauna standardele în interiorul omului, şi nu în afara lui; când i se spune că acest lucru trebuie să fie aşa, căci există o autoritate imensă şi o tradiţie ce dăinuie, de mii de ani, el răspunde cu o politeţe olimpiană: “Dar este oare aşa? Să fie oare valabil şi pentru mine?” Nimic nu putea fi mai subversiv pentru temeliile pe care stătea vechea ordine europeană; şi se poate observa că nici o persoană nu este atât de radical detaşată de această ordine, nimeni nu este atât de profund modern ca cei care au resimţit în cel mai înalt grad influenţa lui Goethe. Matthew Arnold

Teme şi motive. Elemente fantastice Considerată ca fiind formă autentică de manifestare poetică a spiritualităţii naţionale, balada s-a bucurat de o deosebită atenţie din partea lui J. W. Goethe. În opinia sa balada este “oul primordial al poeziei”. “Balada are ceva misterios, fără să fie mistică” – scria Goethe, ea poate utiliza atât elemente lirice, cât şi elemente epice sau dramatice. Balada “Regele ielelor” propune o viziune magică asupra elementelor din natură, acestea reprezentând o atracţie irezistibilă, primejdioasă pentru fiinţa umană care este prea slabă pentru a le putea înfrunta. Omul este prea slab pentru a înfrunta forţele naturii, reprezentate în baladă de însuşi regele ielelor. Ielele sunt făpturi feminine supranaturale care apar în mai multe mitologii (inclusiv în mitologia românească), fiind foarte răspândite în superstiţii. Ielelor nu li se poate stabili un profil precis, din cauza marii diversităţi a variantelor folclorice; totuşi, forma mitologică mai stabilă prezintă ielele ca pe nişte fecioare, cu mare forţă de seducţie şi cu puteri magice, cumulând atributele Nimfelor, 203

Naiadelor, Dryadelor, întrucâtva şi ale Sirenelor. Se crede ca apar mai ales noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase (poieni, iazuri, maluri de râuri, răscruci, vetre părăsite sau chiar în văzduh), dansând cu părul despletit. Dansul lor specific este hora. Tânărul din balada lui Goethe nu se poate împotrivi chemării misterioase şi cade pradă regelui ielelor. Tatăl nu înţelege prin ce chinuri trece fiul său şi de aceea nu îl poate ajuta. Ochii omului matur nu observă pericolul în care se afla tânărul ademenit de misterele lumii. 1 Care este intonaţia predominantă în balada “Regele ielelor”? Observă ce semne de punctuaţie sunt folosite. 2 Câte personaje participă la dialog? 3 De ce tatăl nu înţelege zbuciumul fiului? 4 Ce elemente de baladă conţine textul lui Goethe? 5 Analizează portretul pe care regele îl face ielelor. 6 Ce personaje din literatura română se aseamănă cu personajele din balada “Regele ielelor”?

Noţiuni de teoria literară. Balada cultă Avându-şi originea în cultura populară, balada cultă sintetizează elemente fantastice şi legendare sau evocă elemente istorice semnificative. Balada exprimă un mesaj moralizator şi exemplar. Ca şi în balada populară, acţiunea se bazează pe necontenita luptă dintre bine şi rău şi se desfăşoară gradat. În literatura română balada a fost cultivată de G. Coşbuc şi Şt. Augustin Doinaş.

Ce balade populare cunoşti? Ce asemănări şi ce deosebiri există între balada cultă şi balada populară?

204

Cântecul lui Roland Moartea lui Roland 171 Cum seama-şi dă că şi-a pierdut vederea, Se scoală şi puterile-şi struneşte Şi chipul său îşi pierde-mbujorarea. În faţa lui e-o piatră negricioasă; De zece ori cu spada o izbeşte; Scrâşneşte-n ea, dar nici nu se ştirbeşte Roland grăieşte: “Ajutor, Fecioară! Ah, Durendal, ce vitregă ursită! Eu mor şi nu-mi mai eşti de trebuinţă. Cu tine-am câştigat atâtea lupte Şi-atâtea necuprinderi, stăpânite De Carol cel cu barba colilie. În mâini de laş să nu ajungi vreodată! Un bun vasal te-a mânuit atâta. Rămâi fără pereche-n sfânta Franţă!” 172 Roland izbeşte-n steiul de agată: Scrâşneşte lama fără vreo ştirbire. Când vede că nu-i chip să-şi rupă spada, În sinea lui porneşte s-o deplângă: “Ce mândră eşti şi lucie şi albă: Ca pălălaia străluceşti în soare!... În văi, la Maurienne, era-mpăratul Când printr-un înger, Dumnezeu îi spune În mâna unui conte să te-aşeze. Şi Carolmagnul m-a încins cu tine. Breatania cu tine-o cucerii, Anjou-ul, Poitou-ul şi le Maine Şi libera Normandie de-aşijderi, Provenţa, Activitania, Romagna, Lombardia, Bavaria şi Flandra, Burgundia, Polonia întreagă Şi Ţarigradul îi făcu-nchinare, Şi Saxa-n care face şi pofteşte, Şi Scoţia şi Galles şi Irlanda, 205

Şi Anglia – moşia de coroană. Şi-n toate-aceste ţări domneşte Carol Cel Mare şi cu barba colilie... Durere mare pentru ea mă-ncearcă. Mai bine mor: n-o las pe mâini păgâne. De-aşa ruşine cruţă, Doamne, Franţa! 173 Roland izbeşte-n steiul sur de-agată Şi-l spintecă mai mult decât pot spune. Scrâşneşte spada fără să se rupă Şi neştirbită către slavă sare. Şi molcom o deplânge-n sinea lui: (...) 174 Viteazul simte moartea ce-l cuprinde Şi de la cap spre inimă-i coboară. Dă fuga, sub un pin stingher se-ntinde, Cu faţa spre pământ, în iarbă verde. Sub el îşi pune sabia şi goarna; Spre păgânime capul şi-l întoarce, Ţinând într-adevăr ca împăratul Şi toţi ostaşii lui francezi să spună: “Ca un viteaz pieri vestitul conte!” Păcatele-şi destăinuie, smerit, Dând pentru ele Domnului mănuşa. 175 Roland îşi simte istovit veleatul. Spre Spania, din vârful unei măguri, C-o mână se izbeşte peste piept: “Îndură-te şi iartă-mi, Doamne, toate Păcatele – mai mari sau mai mărunte – Ce-am săvârşit de când venii pe lume Şi până azi, când zac, lovit de moarte!” Spre Domnul şi-a întins mănuşa dreaptă. Un pâlc de îngeri către el coboară. 176 Roland viteazul zace subt un pin Cu faţa către Spania întoarsă. 206

Încep prin minte amintiri să-i treacă: Tot ce cu vitejie cucerise Şi dulcea Franţă, cei cu el de viţă Şi Carol Magnul, care îl crescuse. Şi plânsul şi suspinele-l înving. (...) Trad. de Aurel Tita 1 Ce trăsături de caracter demonstrează Roland în fragmentele din poemul eroic francez? 2 În ce condiţii eroul poemului îşi demonstrează dăruirea faţă de rege? 3 Cum este prezentată moartea lui Roland?

Tema şi structura operei Cântecul lui Roland este cea mai veche operă importantă a literaturii franceze. Există mai multe versiuni, mărturie a popularităţii ei între secolele al XII-lea şi al XIV-lea. Cea mai veche dintre aceste versiuni este datată de obicei la mijlocul secolului al XII-lea (între 1140 şi 1170), şi are aproximativ 4004 versuri (numărul lor variază puţin în ediţiile moderne). Acest poem epic este un exemplu de chanson de geste, o specie literară ce a înflorit între secolele al unsprezecelea şi al cincisprezecelea, şi care proslăveşte faptele eroice ale protagonistului. Poemul se bazează pe un incident istoric relativ minor, Bătălia de la Roncesvalles (Roncevaux în franceză), de pe 15 august 778, când ariergarda francilor lui Carol cel Mare, aflat în retragere, a fost atacată de basci după o ambuscadă. În această luptă, descrisă de biograful său Einhard (Eginhard) în Viaţa lui Carol cel Mare (scrisă în jurul anului 830), se spune că soldaţii surprinşi au fost cu toţii ucişi, între ei aflându-se un “Hruodland (Roland), prefect al mărcii Bretaniei”. Poemul nu este o reprezentare corectă a realităţii. Roland devine nepotul lui Carol, bascii devin sarazini, iar Carol, în loc să îşi continue drumul spre nord pentru a-i supune pe saxoni, se întoarce în Spania şi răzbună moartea cavalerilor săi. Povestea este compusă cu multă maiestrie din două fragmente, fiecare având câte două părţi: moartea lui Roland (trădarea, bătălia), şi răzbunarea Împaratului (pedeapsa păcătoşilor, pedeapsa lui 207

26+ Litera VII Ro

Ganelon), încadrate de o expunere şi o dublă concluzie. Unitatea întregului este întărită de numeroase paralelisme, contraste şi ecouri. Anumite pasaje au o mare intensitate dramatică şi tocmai de aceea au devenit celebre (moartea frumoasei Aude sau cea a lui Roland). Ca toate cântecele faptelor de vitejie, Cântecul lui Roland cuprinde o mare încarcătură de idei, dar este în acelaşi timp o descriere sugestivă a tensiunilor interne ale societăţii feudale (între vasali şi suzerani, între ambiţia personală şi devotament), cât şi o dramă umană. Poemul înfăţişează lupta lui Carol cel Mare împotriva maurilor din Spania. Regele Franţei îl trimite ca sol la regele Marsile al Saragozei pe Ganelon. Ganelon îşi trădează regele, spunându-i că spaniolii sunt de acord cu condiţiile francezilor. În realitate spaniolii îi atacă pe francezi în trecătoarea Roncevaux din Pirinei. Armata franceză a fost distrusă. În rândurile ei se afla şi viteazul Roland. Numai el a rezistat eroic, însă a sunat prea târziu din cornul său fermecat pentru a chema în ajutor armata regelui. Revenind, Carol cel Mare îl găseşte mort pe Roland. Regele îl pedepseşte pe Ganelon şi-i învinge pe mauri.

Noţiuni de teorie literară. Eposul eroic. Poemul Poemul eroic este o specie a genului epic organizată în versuri, în care se evocă de-a lungul unor episoade structurate cronologic, evenimente măreţe din istoria unui popor. Personajele exemplare din poemele eroice săvârşesc fapte impresionante, stârnind admiraţia. Stilul predominant al acestor texte literare este unul solemn, adecvat acţiunii şi caracterului personajelor. Această specie literară s-a impus în literatura medievală europeană, prin poeme eroice de larg ecou precum Cântecul lui Roland, Cântecul Cidului, Cântecul Nibelungilor, Cântec despre oastea lui Igor.

Ce asemănări există între Dan, căpitan de plai şi Roland? Prin ce se deosebesc cei doi eroi? Ce alte personaje legendare cunoşti? Ce trăsături de caracter au?

208

Evaluarea cunoştinţelor

1 Tânărul din balada “Regele ielelor” a lui Goethe nu se poate împotrivi chemării misterioase şi cade pradă regelui ielelor.

2 Tatăl nu înţelege prin ce chinuri trece fiul său şi de aceea nu îl poate ajuta.

3 Cui îi aparţine afirmaţia de mai jos? Balada are ceva misterios, fără să fie mistică.

a Vasile Alecsandri; b J.W. Goethe; c Mihai Eminescu. 4 “Cântecul lui Roland” este cea mai veche operă importantă a literaturii franceze.

5 Poemul “Cântecul lui Roland” nu este o reprezentare corectă a realităţii.

6 Ielele sunt făpturi feminine supranaturale care apar şi în mitologia românească.

7 Balada “Regele ielelor” propune:

a o întâmplare obişnuită din viaţa unui tânăr; b o viziune magică asupra elementelor din natură; c o descriere de natură. 8 Poemul “Cântecul lui Roland” înfăţişează lupta lui Carol cel Mare împotriva maurilor din Spania.

9 Personajele exemplare din poemele eroice săvârşesc fapte impresionante, stârnind admiraţia.

nu 209

27 Litera VII Ro

10 Din ce operă literară face parte fragmentul de mai jos? O, dragă băiete, cu mine nu vii? În jocuri voioase juca-vom zglobii! Flori multe, pestriţe, se-nşiră pe plaur, Iar maică-mea are veşminte de aur!

a “Călin (File din poveste)” de M. Eminescu; b “Regele ielelor” de J.W. Goethe; c “Cântecul lui Roland”. 11 Cui îi aparţine următoarea replică? Îndură-te şi iartă-mi, Doamne, toate Păcatele – mai mari sau mai mărunte – Ce-am săvârşit de când venii pe lume Şi până azi, când zac, lovit de moarte!

a Roland; b Dan, căpitan de plai; c Carol cel Mare. 12 Ce valoare are adjectivul evidenţiat din versurile de mai jos? Iubite copile, privesc în zadar, Sunt surele sălcii, cu frunzetul rar. (J.W. Goethe)

a metaforă; b epitet; c metonimie.

210

Daniel Defoe Daniel Defoe (1660 sau 1661–1731) este considerat întemeietorul romanului englezesc. Exponent tipic al omului din clasa de mijloc a secolului al XVIII-lea, Defoe a contribuit la modelarea unei arte noi şi uimitoare care a focalizat interesul asupra detaliilor obişnuite ale vieţii şi asupra personajelor comune în care se regăseau cititorii lui. În locul vechilor poveşti de dragoste în proză care înfăţişau personaje idealizate în aventuri fantastice şi în peisaje exotice, Defoe a oferit plăcerea recunoaşterii a ceea ce este familiar şi a plasat romanul pe un curs realist de la care nu se va abate niciodată. Defoe a impus realitatea ca una din sursele esenţiale ale literaturii. Defoe a început să scrie literatură după ce a exercitat şi alte profesii, mai întâi ca om de afaceri şi apoi ca ziarist. În anul 1690 Defoe şi-a început prolifica şi lunga carieră de scriitor şi în calitate de autor al mai multor pamflete politice. Apariţia poeziei “Cel mai scurt drum către disidenţi” (1702), în care pleda pentru toleranţa religioasă, a dus la arestarea lui pentru instigare la revoltă. Defoe a scris fără întrerupere articole de ziar pentru douăzeci şi şase de periodice diferite, referindu-se la probleme curente şi afaceri externe, controverse religioase şi politice. În 1719, la vârsta de cincizeci şi nouă de ani, în timp ce continua să scrie articole de ziar, precum şi pamflete pe probleme curente, Defoe a abordat un nou gen literar. A început cu Robinson Crusoe, apoi a elaborat o serie de biografii fictive, memorii şi autobiografii, printre care două continuări ale lui Crusoe, Căpitanul Singleton (1720), Moli Flanders (1722), Jurnal din anul ciumei (1722), Colonelul Jack (1722) şi Roxana (1724). Şi-a încheiat cariera extrem de productivă ca scriitor cu două ghiduri, Un tur prin Whole Island din Marea Britanie (1726) şi Comerciantul englez desăvîrşit (1727), manual pentru tinerii negustori şi vânzători despre reuşită în afaceri. Reputaţia literară a lui Defoe se bazează în primul rând pe Robinson Crusoe şi Moli Flanders. În ambele cărţi, Defoe îşi demonstrează admirabilele calităţi de povestitor, dar nu prin intriga sa complexă, ci prin capacitatea de a-l captiva pe cititor cu prezentarea detaliilor obişnuite ale vieţii.

211

Robinson Crusoe La 1 septembrie 1659, Robinson Crusoe se îmbarcă pe o corabie spre Guineea. În urma unui naufragiu, fiind singurul supraveţuitor, Robinson Crusoe ajunge într-o insulă necunoscută unde a trăit 28 de ani, două luni şi nouăsprezece zile. ...............................................................

În aceste zece luni de când mă găseam pe această insulă nefericită, toate speranţele de scăpare îmi păreau acum foarte îndepărtate. Am căutat rădăcini de cassava, din care pieile roşii obişnuiesc să-şi facă pâine, dar nu am găsit. Am zărit plante uriaşe de aloe, pe care încă nu le cunoşteam. În sfârşit, am dat de trestie de zahăr crescând sălbatică. Era de proastă calitate, din lipsă de îngrijire. Deocamdată m-am mulţumit numai cu atâta şi m-am întors acasă. După câteva zile, am pornit din nou pe acelaşi drum. Mergând mai departe ca-n ziua trecută, am observat că savanele şi păşunile sunt mărginite de păduri. Aici am aflat diferite fructe. Pe pământ se găseau puzderie de pepeni, iar viţa de vie atârna pe copaci cu ciorchini bogaţi, cu boabe mari şi coapte. Descoperirea aceasta mi-a pricinuit o mare bucurie. Am găsit însă un mijloc minunat să-i conserv. I-am uscat la soare şi i-am păstrat în chip de stafide. Toată seara am petrecut-o în locul acela şi nu m-am întors acasă. Dimineaţa am pornit mai departe. Am umblat vreo patru zile. După puţin, am ajuns într-un loc deschis, unde valea cobora spre apus. Un izvor de apă proaspătă ţâşnea dintr-o stâncă şi curgea spre răsărit. Priveliştea era încântătoare. Totul arăta verde, proaspăt şi înflorit, semănând cu o grădină în veşnică primăvară. Am coborât în valea aceea minunată, privind-o necontenit cu o tainică plăcere. Am zărit aici nenumăraţi arbori de cacao, portocali şi lămâi. Totul creştea sălbatic. Am cules lămâi verzi, care s-au dovedit nu numai plăcute la gust, ci şi foarte hrănitoare. Mai târziu am amestecat sucul lor cu apă şi am făcut o limonadă bună şi răcoritoare. Aveam destulă treabă acum. Trebuia să culeg şi să car totul acasă. M-am hotărât să-mi fac provizii de struguri, portocale şi lămâi. Văzând că nu puteam strânge struguri să-i iau cu mine în cantităţi prea mari, căci se stricau, am găsit o altă soluţie. Am cules mai mulţi ciorchini, pe care i-am atârnat de crengile copacilor, ca să se usuce la soare. 212

Eram atât de îndrăgostit de acele meleaguri, încât mi-am petrecut acolo tot restul lunii iulie. Deşi mă hotărâsem să nu mă mut, am început totuşi să-mi fac o colibă mică, pe care am împrejmuit-o cu un gard dublu foarte solid şi înalt. Aveam acuma o casă la ţară şi una pe coasta mării. Până la începutul lui august, am muncit de zor şi am terminat coliba. Dar s-au pornit ploile. Trebuia să mă închid iarăşi în locuinţa cea veche. Cu toate că aveam şi la ţară un cort, făcut dintr-o bucată de pânză de corabie, acolo nu eram apărat de furtuni cum mă apăra aici stânca, şi nu aveam nici peştera în care să mă adăpostesc când începeau ploile. La 3 august, am găsit struguri bine uscaţi şi transformaţi în stafide gustoase. I-am dat jos, căci altfel i-ar fi stricat ploile şi aş fi pierdut cea mai bună parte a hranei mele de iarnă. Aveam acum vreo două sute de legături mari. Îndată ce le-am cărat în peşteră, au început ploile. De atunci, adică de la 14 august, a plouat aproape zilnic până la mijlocul lui octombrie. Zile de-a rândul nici nu îndrăzneam să ies din peşteră. 213

În acel sezon, mi s-a înmulţit familia în chip ciudat. Una din pisicile mele fugise şi o credeam pierdută. Pe la sfârşitul lunii august s-a întors acasă cu trei pui. Faptul era surprinzător, pentru că nu aveam motan. E adevărat că împuşcasem o pisică sălbatică. O crezusem cu totul diferită de pisicile noastre europene. Pisoii semănau cu pisicile noastre domestice. Mai târziu s-au înmulţit într-atât, încât am fost nevoit să împuşc o parte din pisici, iar pe celelalte să le gonesc din casă. La 26 august am avut noroc găsind o uriaşă broască ţestoasă. Aveam iarăşi hrană din belşug. În timpul ploilor am săpat un tunel în stâncă, ieşind dincolo de împrejurimea mea. Puteam acum să ies din casă şi pe acolo. Am mai povestit cu câtă grijă am strâns şi am pus deoparte cele câteva spice de orz şi orez, crescute în chip atât de minunat. Răsăriseră vreo treizeci de fire de orez şi douăzeci de orz. După ploi am crezut că venise vremea să le semăn. Am săpat o bucată de ţărână. Apoi am despărţit-o în două. Într-una voiam să semăn orez, iar în cealaltă orz. Când să semăn, m-am gândit că nu-i bine să pun toată sămânţa deoarece nu ştiam dacă vremea este potrivită, aşa că am păstrat cam o treime. Au urmat lunile secetoase. Pământul s-a uscat şi seminţele, lipsite de umezeală, nu au încolţit până ce nu au venit din nou ploile. Atunci au răsărit, ca şi când au fost semănate din nou. Când am văzut că nu răsare nimic şi am ghicit pricina, am căutat altă bucată de pământ mai puţin uscată, pentru o nouă încercare. Am săpat un loc aproape de noua mea locuinţă şi am sădit sămânţa în februarie. Având cele două luni ploioase ale lunilor martie şi aprilie, plantele au răsărit frumos şi au dat spice bogate. Nici de data asta nu îndrăznisem să semăn în întregime puţina sămânţă ce-mi rămăsese, aşa că recolta a fost mică, doar vreo patru kilograme din fiecare fel. Datorită acestor încercări am ajuns a şti precis că pot obţine două recolte pe an şi care este timpul potrivit pentru semănat. În timp ce spicele creşteau, am făcut o descoperire ce mi-a fost de folos mai târziu. Îndată ce au trecut ploile, cam prin noiembrie, m-am dus să văd recolta din mijlocul insulei. Totul era aşa cum lăsasem cu luni de zile în urmă. Împrejurimea de gard dublu era întreagă, iar parii, tăiaţi dintre copaci din vecinătate, prinseseră rădăcini. Aveau acum crengi lungi, ca şi sălciile tinere în primul an. Am fost surprins şi foarte bucuros de ceea ce se întâmplase. Am tuns copacii şi i-am lăsat să crească. Nici nu 214

se poate descrie ce frumos s-au dezvoltat timp de trei ani. A fost în curând acoperită toată de copaci. Umbra lor mă ferea acum de soare în tot timpul secetos. Din această pricină am tăiat şi alte ramuri din aceeaşi copaci şi le-am plantat în mijlocul locuinţei celei vechi. Le-am aşezat pe două şiruri. S-au prins şi a crescut un umbrar frumos. Am constatat că aici anul nu trebuie împărţit ca la noi în Europa, în iarnă şi vară, ci în anotimpuri secetoase şi ploioase. Anotimpurile ploioase erau câteodată mai lungi sau mai scurte, după cum suflau vânturile. Ştiind din experienţă tristele urmări ale umezelii, am căutat să ies cât mai puţin în aceste anotimpuri. Aveam multe îndeletniciri pentru vremea ploilor. Am încercat între altele să fac un coş. Mi-a dat prin minte că ramurile copacilor din care tăiasem parii pentru împrejurime ar putea fi la fel de bune ca cele de salcie sau de răchită din Anglia, aşa că m-am hotărât să fac o încercare. Am tăiat puzderie de ramuri, pe care le-am pus la uscat în ograda cea nouă. Când au fost bune de întrebuinţat, le-am dus acasă, păstrându-le în peşteră. Am făcut coşuri care nu erau prea frumoase, însă folositoare, şi am avut grijă să nu le duc niciodată lipsa. Nu ştiam cum să fac vase în care să păstrez apa. În afară de două butoiaşe aproape pline cu rom, mai aveam şi sticle şi câteva damigene, însă nici o oală în care să fierb mâncarea. E adevărat că luasem un ceaun de pe corabie. Era însă mult prea mare pentru nevoile mele. În afară de aceasta, mai doream mult o pipă. Niciodată însă nu am reuşit să-mi fac una, cu toate că mai târziu s-a găsit soluţia şi în această privinţă. ...............................................................

Mă copleşea uneori o deznădejde şi o amărăciune de moarte. Pentru a-mi învinge aceste stări sufleteşti am luat condeiul şi-am început să-mi dovedesc că situaţia mea nenorocită are şi părţile ei bune. Am împărţit pagina în două şi, scriind în stânga “rău”, iar în dreapta “bine”, iată ce-am hotărât: 1. Am fost aruncat pe o insulă tristă şi pustie, şi n-am nici o speranţă de salvare. 2. Dar am rămas în viaţă, deşi aş fi putut să mă înec, aşa cum s-a întâmplat cu toţi tovarăşii mei de drum. 215

27+ Litera VII Ro

3. Sunt izolat de întreaga lume, un pustnic alungat pentru totdeauna dintre oameni. 4. Nu m-am prăpădit de foame, nici n-am pierit în această pustietate. 5. Am puţină îmbrăcăminte şi în curând nu voi avea cu ce să-mi acopăr goliciunea trupului. 6. Dar aici clima-i caldă şi te poţi lipsi de haine. 7. Nu mă voi putea apăra dacă voi fi atacat de oameni răi sau de fiare sălbatice. 8. Dar pe insulă nu se află nici oameni, nici fiare şi mă pot socoti fericit că n-am fost aruncat pe coastele Africei, unde mişună cu duiumul. 9. N-am cu cine schimba o vorbă. N-are cine să-mi dea puţin curaj şi să mă mângâie. 10. Dar am izbutit să-mi fac provizii de toate cele necesare pentru existenţă şi să-mi asigur hrana până la sfârşitul zilelor. Aceste raţionamente mi-au fost de un mare sprijin. Am înţeles că nu trebuie să-mi pierd curajul şi nici să nu mă las în voia deznădejdii. În momentele cele mai grele poţi şi trebuie să găseşti mângâiere. M-am liniştit şi am mai prins la curaj. Până atunci nu mă gândeam decât cum să părăsesc această insulă; ore întregi priveam în depărtare, tot aşteptând să apară pe mare vreo corabie. Acum însă, încheiasem cu speranţele deşarte şi începui să chibzuiesc cum să îmi aranjez mai bine viaţa pe insulă. V-am descris locuinţa mea. Era un cort aşezat pe povârnişul muntelui şi înconjurat de un gard dublu, solid. Acum însă, gardul îl puteam numi zid sau val de pământ, pentru că în partea exterioară am lipit de el o ridicătură de pământ de două picioare grosime. După un timp (se scursese, cred, cam un an şi jumătate), am aşezat pe valul din jurul locuinţei mele nişte prăjini, pe care le-am sprijinit de coasta muntelui, iar deasupra lor am aşezat crengi şi frunze mari. În felul acesta am făcut un acopriş curţii mele şi acum nu mă mai temeam de ploi, care, după cum am amintit, şiroiau din belşug pe insulă o anumită perioadă din an. Cititorul a aflat mai înainte că tot avutul mi-l transportasem în cetate întâi în ogradă, iar apoi în peştera pe care am săpat-o în 216

dealul din spatele cortului. Dar trebuie să recunosc că la început lucrurile mele erau aruncate claie peste grămadă, la întâmplare, ocupând aproape toată curtea. Mă încurcau într-una şi n-aveam pur şi simplu unde să mă mişc. Pentru a le aşeza ca lumea, trebuia lărgită peştera. După ce am închis intrarea în ogradă şi prin urmare mă putem socoti apărat de atacurile fiarelor sălbatice, m-am apucat să-mi lărgesc şi să-mi adâncesc peştera. Spre norocul meu, dealul era nisipos. După ce-am săpat în dreapta atât cât am socotit eu că era necesar, am făcut o cotitură şi-am dus o galerie până afară, dincolo de ogradă. Această galerie subterană, care servea drept intrare de serviciu, îmi dădea posibilitatea nu numai să părăsesc cu mare uşurinţă curtea şi să mă înapoiez acasă, dar mărea în mod considerabil şi suprafaţa cămării. După ce am terminat cu această muncă, m-am apucat să-mi meşteresc ceva mobilă. Aveam cea mai mare nevoie de o masă şi de un scaun: fără ele nu mă puteam bucura nici de acel modest confort, accesibil în singurătatea mea; nu puteam mânca la masă, nici scrie, nici citi. Şi iată-mă dulgher. Până atunci nu mai pusesem niciodată mâna pe unelte de dulgherie; cu toate acestea, mulţumită iscusinţei mele înnăscute şi perseverenţei în muncă, puţin câte puţin am câştigat atâta experienţă încât, să fi avut uneltele necesare, aş fi putut face orice mobilă. ...............................................................

Se împliniseră douăzeci şi trei de ani de când trăiam pe această insulă. Eram atât de obişnuit cu locurile şi cu felul meu de viaţă, încât, dacă aş fi fost sigur că nici un sălbatic nu vine să mă tulbure, aş fi putut trăi resemnat şi cu dragă inimă tot restul vieţii aici, până-n clipa când aş fi pus capul jos, să mor ca ţapul cel bătrân din peşteră. Între timp izbutisem să-mi asigur şi oarecare distracţii, aşa că timpul trecea mai uşor ca la început. Îl învăţasem pe Poll să vorbească, după cum am povestit. Vorbea acum mai bine şi mai articulat. Mi-era plăcut să-l ascult. A trăit în preajma mea nu mai puţin de douăzeci şi şase de ani. Nu ştiu cât a mai trăit şi după aceea, dar ştiu că în Brazilia se spunea că papagalii ajung la vârsta de o sută de ani. Poate că mai trăiesc şi azi în insulă câţiva Polli, care mai strigă încă după sărmanul Robinson Crusoe. Nu urez nici unui 217

28 Litera VII Ro

218

englez nefericirea de a ajunge acolo ca să-l audă. Dacă ar face-o, ar crede desigur că aude pe dracul. Câinele mi-a fost tovarăş credincios şi plăcut timp de şaisprezece ani şi a murit de bătrâneţe. Am mai povestit cum mi s-au înmulţit pisicile. Afară de aceste animale mai ţineam totdeauna pe lângă mine şi doi-trei iezi, care mâncau din mână. Mai târziu, am avut şi alţi doi papagali, pe care i-am învăţat să vorbească destul de bine. Mă strigau cu toţii Robinson Crusoe, dar nici unul aşa de bine ca primul, cu care într-adevăr îmi dădusem multă osteneală. Mai aveam câteva păsări marine, pe care le domesticisem. Nu ştiam cum le zice. Le prinsesem pe ţărm şi le tăiasem aripile. Parii plantaţi în jurul fortăreţei au crescut, transformându-se într-o pădurice deasă. Aici, între copaci, trăiau şi se înmulţeau aceste păsări şi-mi era mai mare dragul să le văd. M-aş fi simţit tare mulţumit de viaţa pe care o duceam dacă aş fi fost ferit de sălbatici, care mă băgaseră în sperieţi. Mă aflam acum în septembrie în al douăzeci şi treilea an al şederii mele. Sosise vremea secerişului, care îmi cerea să stau mai mult la câmp. O dată, îndepărtându-mă spre câmp foarte devreme – nici nu se luminase bine de ziuă – am fost surprins zărind lumina unui foc pe ţărm, cam două sute mile depărtare de la mine, spre capătul insulei dinspre locuinţa mea. Am fost foarte mirat şi pironit locului, neîndrăznind să mai ies din livada mea, de teamă să nu fiu prins. Dar nici acolo nu mai avusem linişte. Teama şi grija mă chinuiau. Dacă aceşti sălbatici, cutreerând insula, ar da de lanurile de grâne coapte sau în curs de seceriş, ori peste lucrurile mele, de îndată ar ghici că insula este locuită şi ar porni în căutarea mea. M-am întors în fortăreaţă şi am tras scara după mine. Am căutat să dau împrejurimilor o înfăţişare naturală şi nelocuită. Apoi, am pregătit totul pentru apărare. Am încărcat tunurile, cum le ziceam eu flintelor. Erau aşezate în poziţie de tragere, pe întăriturile cele noi. Am pus gloanţe în pistoale, hotărât să mă apăr până la capăt. Nu am uitat să cer ocrotirea cerului, rugând pe Dumnezeu să mă scoată din mâinile canibalilor. Astfel am stat vreo două ore, tare nerăbdător, neavând nici o iscoadă pe care s-o trimit pentru a-mi aduce ştiri din afară. Tot chibzuind ce să fac, n-am mai putut răbda. Aşezând scara pe o parte a stâncii, unde era un loc mai drept, m-am urcat apoi trăgând-o după mine. Am aşezat-o din nou, şi în felul acesta am ajuns în vârful dealului. Culcat pe burtă, într-un loc mai neted, pe care îl observam mai 219

înainte, am scos ocheanul, pe care-l luasem dinadins, îndreptându-l spre locul cu pricina. Acolo am zărit nu mai puţin de nouă sălbatici – toţi goi puşcă – aşezaţi în jurul focului, nu ca să se încălzească – era foarte cald – ci, aşa cum presupusem eu, ca să-şi gătească prânzul barbar din carne de om, despre care nu ştiam dacă fusese adusă vie sau moartă. Aveau cu ei două pigori, trase acum pe mal. Apele fiind retrase mi se părea că aşteaptă fluxul să plece. Nu-mi pot descrie emoţia pe care am simţit-o văzându-i în această parte a insulei şi atât de aproape de mine. Mai târziu, după ce mi-am dat seama că vin întotdeauna aduşi de reflux, m-am liniştit, ştiind că pot ieşi fără grijă în timpul fluxului. Astfel mi-am putut vedea de treburi şi strânge recolta. Într-adevăr când fluxul a făcut să apară curentul de vest, i-am văzut sărind în bărci şi îndepărtându-se spre larg. Cam cu un ceas înainte de plecare, au început să ţopăie şi să dănţuiască. Erau complet goi, însă nu puteam desluşi dacă erau bărbaţi sau femei. Îndată ce i-am văzut îmbrăcaţi şi plecaţi, am luat două puşti pe umăr, două pistoale la brâu şi sabia şi am pornit-o în goană spre dealul unde le găsisem pentru prima dată urmele. Când am ajuns – cam după vreo două ceasuri, căci eram prea împovărat cu armele ca să alerg iute – am văzut că acolo fuseseră încă trei bărci cu sălbatici, iar privind şi mai departe, i-am zărit îndepărtându-se cu toţii spre continent. Priveliştea era înfiorătoare. Jos, pe mal, se aflau răspândite urmele praznicului lor crâncen. trad. de Leon D. Leviţchi

1 Unde a naufragiat Robinson Crusoe? 2

Ce însemnări îşi făcea el?

3 Ce caracteristici poţi desprinde din fragmentele citite? 4 Ce descoperiri a făcut el eroul romanului? 5 Ce concluzii şi-a făcut Robinson referitor la modul de viaţă din Europa? 6 Cum se numeşte textul (literar sau neliterar) în care se descrie ceea ce se întâmplă pe parcursul fiecărei zile? flux

– fază de ridicare perioadică a nivelului apei oceanelor sau mărilor deschise

220

7 Ce a făcut eroul lui Daniel Defoe pentru a se adapta la noul mod de viaţă? 8 Imaginează-ţi o insulă nelocuită. Încearcă să o descrii într-un text.

Tema, subiectul şi structura operei. Personajul principal Inspirându-se dintr-un fapt real, autorul aduce în acest roman un elogiu omului optimist, care ştie să pună stăpânire pe natură, folosind-o în propriul său folos şi care poate supraveţui indiferent de condiţiile dificile în care se află. Eroul principal al romanului Robinson Crusoe este unicul supraveţuitor al echipajului unei corăbii naufragiate. Aruncat de valuri pe o insulă pustie, Robinson construieşte o casă cu ajutorul lucrurilor recuperate de pe corabie, domesticeşte animale, lucrează pământul, practică olăritul şi croitoria, îşi construieşte o barcă şi explorează insula, repetând astfel, în răstimpul celor 28 de ani de izolare experienţa civilizatoare a umanităţii. Salvează de la moarte un sălbatic, botezându-l cu numele de Vineri şi dându-i educaţie. În sfârşit, eroul este adus în ţară de un vas englez. Robinson Crusoe se bazează pe experienţa reală a marinarului Alexander Selkirk, a cărui şedere de patru ani pe o insulă pustie a fost repovestită în cartea lui Defoe. Insula îi furniza materialul necesar pentru o abordare romantică a subiectului: posibilitatea unor aventuri fantastice într-un loc îndepărtat şi exotic. Defoe a deplasat însă accentul spre farmecul vieţii obişnuite, casnice, căci Crusoe domesticeşte sălbăticia cu spiritul său întreprinzător, propriu unui membru al clasei de mijloc. Până la intrarea în scenă a lui Vineri, care survine în ultimul sfert al povestirii, nu se întâmplă mare lucru în Robinson Crusoe. Nu există monştri, sunt numai câţiva canibali, în schimb se vorbeşte foarte mult despre modul în care Crusoe reuşeşte să improvizeze un serviciu de ceai corespunzător şi să-şi agrementeze existenţa prin ingeniozitatea sa. Crusoe nu este un cavaler războinic al prozei romantice, ci un bărbat serios şi harnic, iar plăcerea lecturii derivă din capacitatea cititorului de a se identifica cu problemele casnice ale lui Crusoe. Romanul lui Defoe marchează o schimbare fundamentală de atitudine în artă, în sensul acceptării ideii radicale că experienţa ordinară merită atenţia literară şi artistică, precum şi că povestirile cu personaje obişnuite, şi nu regi, cavaleri sau imitaţii ale acestora pot să-l amuze pe cititor, ba chiar că merită, în general, să fie relatate. Defoe, membru al noii clase de mijloc, descoperise o formulă de ficţiune pentru a reţine atenţia noii categorii de cititori receptivi 221

la atracţia exercitată de particular şi de propria lor lume reflectată în această nouă formă de artă care era romanul. Uneori crude şi rudimentare, romanele lui Defoe trec rareori dincolo de graniţa unei povestiri atrăgătoare pentru a se constitui într-o intrigă dramatică şi sunt adesea marcate de inconsecvenţă, ceea ce lasă impresia că au fost elaborate din mers, iar autorul lor nu a avut niciodată în minte un plan prestabilit. Dar Defoe este cel care a aşezat romanul pe cursul lui actual, de unde poate să rivalizeze cu teatrul şi poezia ca o modalitate importantă de reflectare a experienţei umane. Referinţe critice ...............................................................

Daniel Defoe face parte, într-adevăr, din şcoala marilor scriitori simpli, a căror operă se întemeiază pe ceea ce este mai persistent, chiar dacă nu şi seducător în firea umană... Este un reprezentant al şcolii lui Crabbe şi Gissing şi nu se rezumă să fie pur şi simplu un coleg într-un loc anost unde se învaţă, ci este întemeietorul şi maestrul ei. Virginia Woolf

Noţiuni de teorie literară. Romanul de aventuri Romanul este o specie a genului epic de amplă întindere şi de mare complexitate cu acţiunea structurată pe mai multe planuri narative, la care participă un număr mare de personaje. Romanul de aventuri are o acţiune complexă prezentând, de obicei în ordine cronologică, o serie de întâmplări la care participă diferite personaje (principale, secundare sau episodice). Acţiunea romanului de aventuri se desfăşoară în jurul unui erou care demonstrează calităţi deosebite. Romanele de aventuri pot avea caracter fantastic (de exemplu Doi ani de vacanţă de Jules Verne) sau caracter autobiografic (Robinson Crusoe de Daniel Defoe).

Ce romane de aventuri din literatură română ai citit? Ce personaje te-au impresionat în mod deosebit?

rudimentar – care abia începe să se formeze, primitiv, nedezvoltat

222

Adam Mickiewicz Adam Bernard Mickiewicz s-a născut 24 decembrie 1798 la Zaosie, în Polonia şi a decedat la 26 noiembrie 1855 la Istambul. Este considerat cel mai de seamă reprezentant al romantismului polonez. A scris poezii patriotice (Balade şi romanţe), precum şi poezie influenţată de Orient (Sonete din Crimeea). De asemenea este autorul unor poeme istorice ample (Konrad Wallenrod, Pan Tadeusz) şi a unor drame romantice (Străbunii).

Liniştea mării Vântul de-abia atinge-a catargului vântrea; Lin, unda clară, pieptul a prins să şi-l ridice Ca tânăra mireasă purtată-n vis ferice, Când, de-un suspin trezită, în somn iar va cădea. Iar pânzele, ca steaguri la cap de bătălie, Mai picotesc în vârfuri; uşor de tot împinsă, Corabia se-nclină, în lanţuri parcă prinsă; Matrozii dorm; drumeţii sunt plini de veselie. O, cuget! în adâncu-ţi e-o hidră: amintirea, E un polip ce-ţi doarme-n adânc, de-i cer noros, Iar când se-nseninează, lungi braţe-ntinde fiara. O, cuget! în adâncu-ţi e-o hidră: amintirea, Ce doarme când destinul e crunt şi furtunos Iar când e pace-n suflet înfige-ntr-însul ghiara. trad. de Miron Radu Paraschivescu 1 Care este tema principală a poeziei? 2 Din câte strofe este formată poezia? Ce poţi spune despre structura lor? 3 Ce figură de stil identifici în ultimele două terţine? vântrea – pânză de corabie matrozi – marinari hidră – şarpe fabulos cu şapte capete polip – (termen medical) crescătură ce se formează pe unele organe sau mucoase ale organismului

223

28+ Litera VII Ro

Noţiuni de teorie literară. Sonetul Termenul sonet este derivat din cuvântul francez sonnet şi din cuvântul italian sonetto, amândouă însemnând “cântecel”. Începând cu secolul al XIII-lea a ajuns să semnifice un poem cu formă fixă de paisprezece versuri care respectă o schemă de rimă foarte precisă şi o structură logică. Acestea s-au schimbat de-a lungul timpului. În literatură identificăm două tipuri de sonete: sonetul italian şi sonetul englezesc. Regulile sonetului italian au fost stabilite de Guittone d'Arezzo (1235–1294), care a scris aproape 300 de sonete. Alţi poeţi italieni din epoca sa, incluzându-i pe Dante Alighieri (1265–1321) şi Guido Cavalcanti (1250–1300) au scris sonete, dar cel mai faimos sonetist a fost Francesco Petrarca (1304–1374). În forma sa originală, sonetul italian se împărţea într-o octavă de opt versuri (formate din două catrene) urmate de un sextet de şase versuri (alcătuit din două terţine). Catrenele afirmau o propunere sau o interogaţie iar terţinele ofereau soluţia cu o ruptură clară între cele două. Cele opt versuri rimau după structura a-b-b-a, a-b-b-a. Pentru terţine existau două posibilităţi c-d-e-c-d-e sau c-d-c-c-d-c. Cu timpul şi alte variante de rimă au început să fie folosite. De obicei al nouălea vers semnala o schimbare de subiect sau de ton. Primele sonete, scrise în limba engleză de Thomas Wyatt şi Henry Howard, foloseau schema sonetului italian (ca şi sonetele scrise ulterior de John Milton, Thomas Gray, William Wordsworth şi Elizabeth Barrett Browning). Curând după introducerea sonetului italian, poeţii englezi au început să dezvolte o formulă proprie. Printre ei se numărau Michael Drayton, Samuel Daniel şi William Shakespeare. Aceasta formulă poartă adesea numele lui Shakespeare. Structura lor constă în trei strofe de patru versuri (catrene) şi un cuplet de două versuri care introduce de obicei o schimbare tematică sau imagistică bruscă. Schema de rimare era de obicei a-b-a-b, c-d-c-d, e-f-e-f, g-g. Sonetul, ca poezie cu formă fixă, a fost introdus în literatura română de Gheorghe Asachi, renumit pentru interesul său arătat culturii şi literaturii italiene. Cele mai frumoase sonete au fost scrise însă de Mihai Eminescu, care a trecut printr-o perioadă de creaţie în care s-a oprit asupra poeziei cu formă fixă (sonet, glosă). 224

Evaluarea cunoştinţelor 1 Romanul de aventuri are o acţiune complexă prezentând, de obicei în ordine cronologică, o serie de întâmplări la care participă diferite personaje.

2 În “Robinson Crusoe” se aduce un elogiu omului optimist, care ştie să pună stăpânire pe natură.

3 Sonetul este o poezie cu formă fixă de paisprezece versuri care respectă o schemă de rimă foarte precisă şi o structură logică.

4 Sonetul italian este format din două catrene şi două terţine.

5 Sonetul englezesc este format din trei catrene şi un cuplet (distih).

6 Poezia “Liniştea mării” este un sonet care respectă modelul englezesc.

7 Cine îşi descrie locuinţa în textul de mai jos? Era un cort aşezat pe povârnişul muntelui şi înconjurat de un gard dublu, solid. Acum însă, gardul îl puteam numi zid sau val de pământ, pentru că în partea exterioară am lipit de el o ridicătură de pământ de două picioare grosime. După un timp (se scursese, cred, cam un an şi jumătate), am aşezat pe valul din jurul locuinţei mele nişte prăjini, pe care le-am sprijinit de coasta muntelui, iar deasupra lor am aşezat crengi şi frunze mari.

a Roland; b Robinson Crusoe; c Lucian Blaga. 8 Romanul “Robinson Crusoe” se bazează pe experienţa reală a unui:

a scriitor; b marinar; c general. 225

29 Litera VII Ro

9 Care era numele singurului prieten al lui Robinson pe insulă?

a Miercuri; b Vineri; c John. 10 Ce valoare are adjectivul evidenţiat din următoarele versuri? Vântul de-abia atinge-a catargului vântrea; Lin, unda clară, pieptul a prins să şi-l ridice

a metaforă; b epitet; c metonimie. 11 Ce figură de stil identifici în versurile evidenţiate? Iar pânzele, ca steaguri la cap de bătălie, Mai picotesc în vârfuri; uşor de tot împinsă, Corabia se-nclină, în lanţuri parcă prinsă;

a repetiţie; b comparaţie; c anaforă. 12 Ce fel de rimă există în versurile de mai jos? Vântul de-abia atinge-a catargului vântrea; Lin, unda clară, pieptul a prins să şi-l ridice Ca tânăra mireasă purtată-n vis ferice, Când, de-un suspin trezită, în somn iar va cădea.

a rimă îmbrăţişată; b rimă încrucişată; c monorimă.

226

Sistematizarea şi generalizarea cunoştinţelor Tematica orientativă a discuţiilor colective Discuţia I 1

Prezintă starea de spirit a spectatorilor ce asistă la un meci decisiv pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal din 2012.

Imaginează-ţi că ai ocazia să discuţi cu una din vedetele tale preferate. Scrie întrebările pe care ai dori să i le adresezi. Discuţia II

Realizează cronica unui film artistic, serial, spectacol televizat (muzical, literar), analizând: jocul actorilor, limbajul, decorul, elementele specifice textului literar.

Imaginează-ţi că participi la Campionatul Mondial de Fotbal la Kiev şi ai de transmis la radio sau la televiziune un mesaj de cinci minute. Scrie sau prezintă oral ideile pe care le vei relata.

Lucrări de control orientative Întrebări şi răspunsuri 1

Ce este literatura? Literatura este arta exprimată prin cuvânt. Ea cuprinde totalitatea operelor scriitorilor unui popor. În literatura universală aceasta cuprinde capodoperele scriitorilor lumii.

Ce este opera literară? Opera literară este o creaţie artistică (populară sau cultă, în versuri sau în proză), care înfăţişează realitatea, într-o formă aleasă, prin intermediul imaginilor artistice şi al ficţiunii. Este un rezultat al invenţiei scriitorului şi al fanteziei, pornind de la fapte reale.

Ce este teoria literară? Teoria literară este o ramură a ştinţei literaturii (celelalte fiind istoria literară şi critica literară) care studiază sistematic 227

principiile de bază ale literaturii ca artă: ce este opera literară, structura ei, genurile şi speciile literare, modurile de expunere, versificaţia, tropii etc. 4

Ce este folclorul? Folclorul este totalitatea creaţiilor artistice ale unui popor.

Care sunt cele trei genuri literare, specifice literaturii populare şi culte? Genul liric, genul epic şi genul dramatic.

Ce este literatura cultă? Literatura cultă este totalitatea operelor literare create de scriitori (versuri, proză, teatru). Autorii sunt cunoscuţi (au un nume), spre deosebire de literatura orală (populară, folclor), în care autorii sunt anonimi (necunoscuţi).

Ce este opera literară lirică? Opera în care autorul îşi exprimă în mod direct gândurile, sentimentele, emoţiile, stările sufleteşti. Creaţiile lirice sunt subiective.

Ce este opera literară epică? Opera în care autorul îşi exprimă indirect gândurile, ideile, sentimentele prin intermediul naratorului şi al personajelor care realizează acţiunea. Creatorul ei poartă numele de prozator.

Ce este autorul? Autorul este creatorul (cu nume real sau pseudonim) operei lirice, epice sau dramatice. El îl inventează pe naratorul (povestitorul) din text, el creează acţiunea şi personajele.

Ce este naratorul? Naratorul (povestitorul) nu este o persoană reală. El există, de fapt, numai în textul epic, ca o voce imaginată de scriitor, fiind ghidul cititorului pe tot parcursul lecturii.

Ce este eul liric? Eul liric (eul poetic) este o voce imaginară interioară care, în poezie, comunică sentimente, stări, emoţii, impresii, idei majore.

228

Ce este cititorul? Persoana din realitate care parcurge opera literară, îi descifrează ideile, sensurile şi evaluează cartea. Cititorul este receptorul operi literare.

Lucrarea I 1 Numeşte cel puţin trei opere literare studiate de tine care au ca temă copilăria. 2 Identifică trei motive din balada preferată. 3 Comentează motivul comunicării omului cu natura în două dintre textele studiate de tine (“Dan, căpitan de plai” de V. Alecsandri şi un alt text din literatura universală). 4 Compară personajul Nică a lui Ştefan a Petrei cu alte personaje din operele citite (identifică trăsături sufleteşti ori fizice comune). 5 Comentează, la alegere, unul din capitolele poemului preferat. 6 Dă câte un titlu potrivit fiecărui tablou al poemului “Călin (File din poveste)” de M. Eminescu. 7 Cărui personaj i se atribuie cuvintele din următorul fragment? Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz, Un verme ce mănâncă albeaţa pe obraz. Cui place să roşeasă, roşească... eu nu vreu Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu. Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc Şi vreau cu faţa albă senin să mă sfârşesc, Ca dup-o viaţă lungă, ferită de ruşine, Mormântul meu să fie curat şi alb ca mine! 8 Selectează din fragmentul dat secvenţele concludente pentru caracterizarea personajului. Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi, pământul se zbâcise, şi-n dumbrăvioara din marginea satului, la malul Siretului, începuseră să înflorească galben cornii. Băiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onişor ieşise cu şase oi la mugurul proaspăt al primăverii. Era un copilaş palid şi mărunţel şi târa pe pământul ravăn nişte ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridică spre mine ochii trişti învăluiţi ca într-o umbră cenuşie şi-şi scoase cu anevoie din cap pălăriaoara veche pleoştită ca o ciupercă. Îmi dădu bună-ziua c-un glas moale în care parcă suna o suferinţă timpurie, apoi, acoperindu-se, ridică deasupra ochilor toiagul alb, îndemnându-le spre crâng.

229

– Ce mai faci tu, măi flăcăule? Îl întrebai eu. Ai ieşit cu oile la păscut? – M-a trimis tătuca să le port! Îmi răspunse el serios, cu glasu-i subţirel şi peltic, şi se opri. Oile se opriră şi ele întoarseră capetele spre călăuzul lor. – Dar eşti tu vrednic, bre Niculăieş, să porţi un cârd de oi? – He, sunt eu vrednic, da acuma n-am ce purta, sunt supărat. 9 Comentează rolul dialogului în fragmentul dat. – Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară! Vorba de dinioarea; şi-mi pare rău că nu-i vărul Ion acasă, că tare-aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună... Dar în gândul meu: – Ştii c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă; şi, de n-ar veni degrabă, şi mai bine ar fi!.. Şi, scurt şi cuprinzător, sărut mâna mătuşei, luându-mi ziua bună, ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi, când colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului. – Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; coboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu! Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând: – Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş! 10 Comentează portretul făcut miresei în poemul “Călin (File din poveste)” de Mihai Eminescu. 11 Reciteşte unul din Psalmii lui David şi scrie o compunere cu tema “Omul şi Dumnezeu”. 12 Identifică imaginile artistice din fragmentul de mai jos. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet; Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic, Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, În cuibar rotind de ape, peste care luna zace. (M.Eminescu)

230

Lucrarea II 1 Descrierea este:

a o specie a genului epic; b o figură de stil; c un mod de expunere. 2 Adresarea către divinitate este specifică:

a psalmului; b odei; c imnului. 3 În genul epic, autorul îşi exprimă şi îşi transpune gândurile şi sentimentele cu ajutorul:

a figurilor de stil; b descrierii şi dialogului; c personajelor şi acţiunii. 4 Specia comună liricii populare şi culte este:

a doina; b balada; c doina şi balada. 5 Sonetul englezesc, ca poezie cu formă fixă, este format din:

a patru catrene; b un catren şi trei terţine; c trei catrene şi un distih. 6 De regulă, balada se bazează pe:

a b c d

epitete; comparaţii; personificări; epitete, comparaţii, personificări.

7 Modul de exprimare care apare în poem este:

a descrierea şi dialogul; b naraţiunea şi monologul; c naraţiunea, descrierea şi dialogul. 231

29+ Litera VII Ro

8 Specia genului epic care reflectă pe mai multe planuri modul de viaţă al personajului principal este:

a nuvela; b romanul; c poemul. 9 Ce figură de stil identificăm în versurile de mai jos ale lui A. Mateevici? Limba noastră-i vechi izvoade, Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le-nşirate, Te-nfiori adânc şi tremuri. Limba noastră îi aleasă Să ridice slavă-n ceruri, Să ne spuie-n hram şi-acasă Veşnicile adevăruri.

a enumeraţia; b repetiţia; c enumeraţia şi repetiţia. 10 Psalmul este o specie ce aparţine:

a numai poeziei lirice; b numai religiei; c religiei şi poeziei lirice. 11 Psalmul poate fi: 2

a citit; b cântat; c citit şi cântat.

12 Poezia poate fi:

a b c d

citită; scrisă pentru muzică (cântată); pictată; citită, cântată, pictată.

232

Lucrarea III Completează spaţiile libere cu sintagmele sau cuvintele potrivite ca sens.

Prin arta cuvântului se înţelege

Transmiterea literaturii prin viu grai se numeşte

Personajului care apare frecvent într-o operă i se atribuie denumirea de .

Personajul ce intervine numai într-un moment al operei este numit .

În poem se conturează personajele pozitive şi negative pe baza figurii de stil numită .

În literatura religioasă se comunică un adevăr general, cu semnificaţie de morală .

Pentru unii scriitori contemporani, izvorul de inspiraţie poate fi literatura .

Modul de expunere ce constă în povestirea unor fapte şi întâmplări într-o anumită succesiune se numeşte .

este grupul de versuri unite prin măsură, ritm, rimă.

Modul de expunere care presupune o convorbire între personaje se numeşte .

este ansamblul de idei, sentimente, atitudini ale autorului, exprimate direct în genul liric şi prin intermediul personajelor şi al acţiunii, în genul epic şi în cel dramatic.

Capodoperele scriitorilor lumii se înscriu în

233

30 Litera VII Ro

Lucrarea IV Se dă textul: Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei: nişte sumani să-i scoată din stative; alţii să-i nividească şi să înceapă a-i ţese din nou; un teanc de sumane croite, nalt până-n grindă, aştepta cusutul; pieptănuşii în laiţă n-avea cine-i ţine de coadă; roata şedea în mijlocul casei şi canură toarsă nu era pentru bătătură! Ş-apoi, vorba ceea: “Nu şedea, că-ţi şede norocul”. Ţevi de făcut la sucală; copil de ţâţă în albie, pe lângă alţii vreo cinci-şase, care aşteptau să le faci de mâncare. Treabă era acolo, nu încurcală; şi încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de la Fălticeni, care acela este ce este. Şi mă scoală mama atunci mai dimineaţă decât alte dăţi şi-mi zice cu toată inima: – Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul cela pe jos; şi eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile şi stai lângă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oi lua de la Fălticeni o pălăriuţă cu tăsma ş-o curăluşă de cele cu chimeri, ştii colè, ca pentru tine! – Bine, mamă! dar, în gândul meu, numai eu ştiam.

Numeşte cinci trăsături ale personajului din fragmentul dat.

Selectează cinci regionalisme din text şi explică sensul lor.

Alcătuieşte propoziţii cu cuvintele evidenţiate din text.

Scrie o scurtă compunere referitoare la fragmentul dat.

Precizează modul de exprimare în fragmentul dat.

Indică două dintre ideile pe care le consideri mai importante în fragmentul citit.

Prezintă două argumente pentru a susţine încadrarea textului într-un anumit stil.

Ilustrează, folosind ca suport textul de mai sus, următoarele caracteristici: ironie, bunătate.

Expimă-ţi opinia despre atitudinea scriitorului faţă de personajul principal.

Ce rol are dialogul în acest fragment?

Memorizeză un episod din fragmentul dat.

Scrie un scenariu după ideea fragmentului dat.

234

Cuprins Balada populară .......................................................................................... 4 Mioriţa ....................................................................................................... 4 Structura baladei. Caracterizarea personajelor.............................10 Noţiuni de teorie literară. Balada. Alegoria ...................................15

Vasile Alecsandri.......................................................................................19 Dan, căpitan de plai .........................................................................20 Tema, ideea, subiectul. Motivul eroului legendar. Particularităţi artistice .........................................................................34 Noţiuni de teorie literară. Poemul eroic. Metafora. Comparaţia Personificarea. Iambul. Rima......................................40

Parabola. Semnificaţiile şi înţelepciunea parabolelor ........48 Parabola sămănătorului .................................................................48 Parabola vameşului şi a fariseului ...........................................49 Noţiuni de teorie literară. Parabola..................................................50

Mihail Sadoveanu ....................................................................................53 Un om năcăjit.......................................................................................54 Tema, ideea, subiectul. Caracterizarea personajelor ...................59 Noţiuni de teorie literară. Subiectul literar. Nuvela. Rezumatul operei literare ....................................................................64

Ion Creangă .................................................................................................70 Amintiri din copilărie ....................................................................71 Personajul literar. Caracterizarea personajelor .............................81 Noţiuni de teorie literară. Genul epic. Romanul autobiografic. Umorul. Ironia ..........................................87 235

Lucian Blaga ...............................................................................................95 Hronicul şi cântecul vârstelor ....................................................96 Problematica şi structura romanului. Mesajul de idei şi sentimente............................................................104 Noţiuni de teorie literară. Romanul memorialistic ....................109

Alexe Mateevici .......................................................................................112 Limba noastră....................................................................................113 Teme, idei, motive. Mesajul de idei şi sentimente. Semnificaţia simbolurilor ...................................................................116 Noţiuni de teorie literară. Genul liric. Imnul. Oda....................119

Psalmul biblic ...........................................................................................125 Psalmul 143. Un psalm al lui David împotriva lui Goliat .....125 Psalmul necanonic 151..................................................................126 Psalmul 71. David vorbeşte lui Solomon ....................................128 Puternicul Samson ..........................................................................132 Noţiuni de teorie literară. Psalmul – imn religios, psalmul – poezie lirică.........................................................................134

Mihai Eminescu ......................................................................................136 Crăiasa din poveşti .........................................................................139 Teme. Motive. Structura poeziei. Imagini semnificative ..........140 Călin (File din poveste) ................................................................145 Teme şi motive. Structura poemului. Particularităţile artistice. Semnificaţia poemului.......................155 Noţiuni de teorie literară. Idila. Poemul. Epitetul .....................162

Lucian Blaga .............................................................................................166 Fântânile ..............................................................................................166 Teme, motive. Semnificaţiile simbolurilor ....................................167 Noţiuni de teorie literară. Repetiţia ...............................................169 236

Vasile Voiculescu .....................................................................................171 Florii .......................................................................................................172 Mesajul de idei şi sentimente. Semnificaţiile titlului şi ale poeziei ...........................................................................................174

Vasile Leviţchi ..........................................................................................178 Cuvânt pentru Luceafăr...............................................................179 Omagiu adus marelui Eminescu. Mesajul de idei şi sentimente............................................................181 Noţiuni de teorie literară. Tipuri de strofe ..................................182

Nicolae Labiş ............................................................................................186 Scrisoare mamei. De Anul Nou.................................................187 Atmosfera de basm a poeziei. Chipul mamei. Mesajul de idei şi sentimente............................................................189 Noţiuni de teorie literară. Metonimia. Anafora. Enumeraţia.............................................................................................190

Vasile Romanciuc ...................................................................................195 De parcă te ascultă Eminescu ...................................................196 Semnificaţiile poeziei. Mesajul de idei şi sentimente.................197

Literatura universală Johann Wolfgang Goethe ..................................................................201 Regele ielelor......................................................................................202 Teme şi motive. Elemente fantastice .............................................203 Noţiuni de teoria literară. Balada cultă ........................................204

Cântecul lui Roland ..............................................................................205 Moartea lui Roland .........................................................................205 237

Tema şi structura operei ....................................................................207 Teoria literară. Eposul eroic. Poemul.............................................208

Daniel Defoe ..............................................................................................211 Robinson Crusoe ..............................................................................212 Tema, subiectul şi structura operei. Personajul principal .......221 Noţiuni de teorie literară. Romanul de aventuri........................222

Adam Mickiewicz ...................................................................................223 Liniştea mării.....................................................................................223 Noţiuni de teorie literară. Sonetul ..................................................224

Sistematizarea şi generalizarea cunoştinţelor ......................227

238

Навчальне видання

КРИГАН Серафима Герасимівна

Інтегрований курс. Література румунська та зарубіжна Підручник для 7 класу загальноосвітніх навчальних закладів з навчанням румунською мовою

Рекомендовано Міністерством освіти і науки України

Редактор Художники Технічна редакція, комп'ютерна верстка та дизайн Коректор

Фелічія Вринчану Олена Бржосніовська

Сергія Максимця Олена Апетрі

239

30+ Litera VII Ro

| Формат 70х100/16. Ум.-друк. арк. 19,44. Обл.-вид. арк. 19,00. Наклад 63 прим. Зам. № 1068. Видавець і виготовлювач видавничий дім “Букрек” вул. Радищева, 10, м. Чернівці, 58000.

Свідоцтво про внесення до Державного реєстру суб'єкта видавничої справи ЧЦ №1 від 10.07.2000 р.

240