Published in: Janet Nică: Făt–Frumos din lacrimă de paradox (Florentin Smarandache degustat, în unsprezece eseuri), 3 p. 2004, 106 pages. ISBN: 978-9736800504
Janet Nică
Un binom inteligent
Tăioasă, ca o răzbunare de critic literar, poezia lui Florentin Smarandache te ţine încordat la maxim gorki. Pe tavanul mahalalei – închipuire de cer – s-a împletit un text din cocleţi de argou unde zac nori de isteţime nărăvaşă din care plouă ninsori în averse fără aversiuni. Fante fantezist de mahala, vână de petrol fără vină, untul pe felia doxei de la orice colţ de stradă – cine altul decât Florentin, ăl mai Smarandache dintre Smarandachi. Meseriaş ilustru până la lustru, corigent la Normă, dar premiant la dulcile abateri cu dezbateri, şmecher din tablie în tablie, cu o cultură de in (in – cultură), îşi cere, simandicos, scuze de la muza artelor pentru bătaia de joc a jocului cu bătaie lungă-scurtă. Un anormal normal care normalizează un paradis responsabil, răspunzător de parascoveniile paradoxului. Florentin Smarandache, nagâţ de trotuar, grade-n budoar şi-n vocabular, ţambalagiu de ocazie, pune cuvintele să joace malagamba, fără teamă de frică, scrie poezii greşite să nu le înţeleagă decât instinctul pus pe ciorovăială. Prin venele închipuirii sale circulează Poezia, bagaboanţa, piţipoanca, fleorţoţina, madama.
Anton Pann este argat la umbra deştelui său ăl mic şi umblă desculţ de zaharia stancu, cu greieri în cap, să-i intre, de nevoie, în voie. Limba română, joacă, vrea-nu-vrea, după muzica bleomangri cu picăţele care curge ca o piftie din naiul-buhaiul-raiul lui Florentin Smarandache, dând la iveală meşcheria poetului. Bulibaşă de sintagme argoticeşti, Smarandacul dacului literaturizează neliterarul, bagă inverse pe direct, dă cu bâta-n garagaţă, soluţionează probleme, problematizează soluţii, mustăceşte fără mustăţi şi invită toată crema de pantofi a mahalalei să ia loc în spaţiul discursului său, ologul, să facă atac de … coardă! Satisfacţie şi bâză sans frontičres. În tot ce face, Florentin Smarandache îşi lustruieşte paradoxul, mijlocul – scop, încăpăţânarea de-a suge, cu orice preţ, fără dispreţ, la ugerul cu două contrarii. Rar poet cu simţul des al limbii cel care scrie balade pentru romanţe şi vede că mama-mare este mică. Singular acest poet care îi dezbracă pe cei goi, care dă tot ce nu are şi care are tot ce-i lipseşte. „Cântece de mahala” de Florentin Smarandache este iarmarocul unde tot săracul e zeu, tot amărâtul o duce bine, unde se minte de dragul adevărului şi unde fantele, ţinându-se de
cioace, pe şestache, driblează minţi disponibile şi urechi aflate în concediu. Impur şi simplu, Florin Smarandache este un Caragiale reciclat la limba de briceag a paradoxului ieşit din matcă, asemenea Nilului, odinioară, primăvara.