Published in: Janet Nică: Făt–Frumos din lacrimă de paradox (Florentin Smarandache degustat, în unsprezece eseuri), 5 p. 2004, 106 pages. ISBN: 978-9736800504
Janet Nică
Templul zburător
Gogoaşa literaturii mondiale a secolului al XX-lea a făcut de mai multe ori explozie (deloc în surdină), născând câteva tornade, câteva vârtejuri şi, firesc, mai multe adieri: futurismul (1909), saudasismul (1910), crepuscularismul (1911), imagismul (1913), akmeismul (1913), vorticismul (1914), dadaismul (1916), creaţionismul (1917), ultraismul (1918), suprarealismul (1924), realismul socialist (1934), ermetismul (1936). Întotdeauna cultura română a fost una de adaptare (nu şi cultura populară). Am fost sincronici prin succesiune şi protocronici prin postcronism. De fapt, singurul curent care a răscolit frunzele literaturii române a fost tardismul, deşi, economic, de două mii de ani, ţara noastră a fost un uger supt de viţeii puterilor sprinţare. N-am avut măcar norocul ca România să fie o parte a Indiei, acolo ar fi fost, cel puţin, departe de curente şi curenţi, ca sfântă în calendar, pentru rugăciune-sugăciune. De observat că toate aceste curente şi mişcări literare s-au înghesuit în primul sfert al secolului trecut iar până la sfârşitul secolului s-a rumegat iarba îngurgitată de pe postaţa acelor momente. Când, în 1980, Florentin Smarandache lansa paradoxismul, s-au găsit, la noi, glasuri care au vociferat şi destule voci care au glăsuit negativ,
semn că se pregătea, cu adevărat, ceva nou, pentru români şi nu numai. Ştiind că nu poţi fi profet în cătunul tău, Florentin Smarandache şi-a luat lumea în cap şi-n picioare, traista la spinare, speranţa în desagă, s-a înscăunat pe tribuna centrului şi, ca un subiect obiectiv, a predicat subiectiv, având, în 1992, când publica „Le paradoxisme, un nouveau mouvement littéraire”, sute de creatori paradoxişti în Statele Unite, în Franţa, Belgia, Canada, Marea Britanie, India, Japonia, Germania, Spania, Polonia, Brazilia, Rusia, Maroc, Camerun, România. Bineînţeles, mondializarea „zvâc-ului” românesc nu le spune nimic unor scriitori români cu orgolii parohiale. Fondatorul şi creatorul mişcării paradoxiste nu caută sentimentul (cum s-a mai văzut), nici gândirea adecvată la realitate sau text (cum s-a mai întâmplat) ci libertatea nepriponită de vreun ţăruş ideologic, libertatea absolută, berdiaeveană, necreată, venind de undeva din păşunile haosului. Orice ordine îngrădeşte. Orice dezordine îngrădeşte. „Ordinea şi dezordinea sunt două catastrofe care ameninţă omenirea” spunea Valéry. Sentimentul şi gândirea sunt magnetice, lipicioase, înrobitoare. Paradoxul caută, parafrazând verlainean, „de la liberté avant toute chose”, ritmul pur, atât cât se poate, nu
încărcătura sentimentaloido-lacrimogenă sau gândurală. Libertatea smarandachiană e firul Ariadnei care te scoate din labirint, din zigzag şi arabesc. Ca o săgeată transcendentă, Florentin Smarandache nu e nici poet, nici anti-poet, nici non-poet, nici „gând purtat de dor” (Eminescu), (dorul trage în jos), ci libertatea paroxistică, ţiuitul nevrotic al neatârnării. Datul ei din coate răstoarnă normalul în anormal, fluidizează staticul, staticizează fluidul. Atuul său, pe lângă inteligenţă, (inteligenţa stabileşte raporturi), este speculaţia care transcende orice raport. Poezia paradoxistă e un mers pe margini de prăpastie. Atenţia devine panică de a nu cădea. Talentul de a vorbi diferit şi-a creat un vocabular final absolut nou. Lupii noutăţii te iau în primire de la primii paşi, hienele necunoscutului sunt la post, niciodată nu ştii ce vine, totul devine. Liniştea este mama zgomotelor, libertatea, mama constrângerilor, după cum unitatea e mama diversităţii: „Ciel n’est plus ciel/ parce qu’il a trop d’étoiles/ ciel est ciel/ parce qu’il a un seul soleil” Poezia nu are nevoie de material, de substanţă, ea e ceva „dincolo de realitate”, contingenţa limbajului. De aceea, Florentin Smarandache face poezii fără versuri, poeme fără poeme, fără cuvinte, fără fraze, poezii grafice,
texte impersonale pesonificate, traduce imposibilul în posibil, face literatură din nimic şi nimic din literatură. Poezia „La forme de la liberté”, poezie grafică, este diformă, urmărind parcă teoria catastrofelor a lui René Thom. Cuvântul „libertate” este aruncat pe pagină, invers, cruciş, şerpuind, circular, haxagonal. Ochiul narează ca şi gândul. Poeziile se fac din litere, din cifre, din numere, uneori din consoane, alteori din vocale, din săgeţi, triunghiuri, pătrăţele, din semnele exclamării, din punct şi virgulă, din puncte, din apostrof, paranteze, bare, plus-uri, minus-uri, egal-uri şi ghilimele. Poezia devine concretă, palpabilă. Superpoemele se fac din decupaje de ziar, combinate în „n” obiecte luate câte „K” sau „X”. Calif al alunecării neobosite, scriitorul vizualizează poeme în piricossanogleză (limba vorbită în Nord-Vestul Franţei de către un singur locuitor), apoi 21 de poeme în nici un vers, pentru că nu versul face poezia. Logica paradoxului naşte trandafiri în grădina gândirii. Normal că versurile negre nu se văd pe pagina neagră, la fel cele scrise prin reducere la absurd. Absolutul nu are grai, perfecţiunea nu se poate traduce în imperfect, eternitatea, în temporal, infinitatea, în finit. Nimicul spune totul când este nimic. „Mai bine o carte cu pagini goale
decât una care nu spune nimic.”, se destăinuie poetul, din lehamite de scriitură şi ideologie. Stilul paroxistic salvează lumea de la dilatare „Dacă n-aţi înţeles nimic, înseamnă că aţi înţeles totul.” Firescul este totul. „Concretul este specia care îşi creează genul” afirmă Ortega y Gasset. Limbajul smarandachian redescrie lumea într-un mod năucitor prin sâmburele paradoxului. Barda poetului ciopleşte un sens. Dacă scuturi frunzele rămân ramurile. Dacă tai ramurile rămâne trunchiul. Dacă tai trunchiul rămân rădăcinile. Paradoxul nu înseamnă circularitate ci, mai ales, centralitate, punct de plecare, punct de vedere, început de lume, tiflă dată obezităţii intelectuale. Alonja paradoxului e scurtă dar esenţială, sparge tumori mentale, lungite la infinit. Florentin Smarandache nu e o glumă, ci o glumă bună. E trezire, revelaţie, apocalipsă. Cărămizile templului său sunt păsările. De aceea, templul poate oricând să zboare, făcând în ciudă gravitaţiei şi morocănismului unilateral al unora şi al altora. Opera smarandachiană, poetică şi matematică, nu produce adevăr ci „furnicături” nabokoviene idiosincrazice, singurele în stare să-i asigure supravieţuirea în tumultoasa contingenţă.