Published in: Janet Nică: Făt–Frumos din lacrimă de paradox (Florentin Smarandache degustat, în unsprezece eseuri), 3 p. 2004, 106 pages. ISBN: 978-9736800504
Janet Nică
Puritate nebună, nebună, nebună
Albumul lui Florentin Smarandache, „Outer-art”, volumul II, Editura „Conphis”, Râmnicu Vâlcea, 2002, 166 p, consilier editorial Ion Soare, coperta: Florentin Smarandache, este o super carte, oglindă cazută pe gânduri, excepţională lecţie de libertate şi semnul unui talent fără borne. Taifunul paradoxist smarandachian dărâmă pilonii percepţiei umane iterative, dobânda semantică face avere din anti-orice. Coarda purităţii vibrează doar când guguştiucii impurităţii fac popas pe spinarea ei alunecoasă. Tăcerea roade, ca acidul sulfuric, construcţiile vorbirii. Cuvântul se face, dacă vrea Florentin Smarandache, o frază care tace părţi de vorbire. Pentru Florentin Smarandache cosmosul nu mai are nici măcar tăria ţuicii de Vâlcea, e jigărit ca o traistă peticită, derutat şi derutant, rabelaisian şi arcimboldian deopotrivă. Grădina pare o sorcovă de culori analfabete, biciuşca naivităţii lasă vânătăi pe poatrinul gravităţii unilaterale. Poetul desenează cu ochii închişi, cu pete, cu puncte, cu zerouri, cu plus, cu minus, cu cifre, cu ciocolată, cu marmeladă, cu grafice, cu săgeţi, cu
mâzgăleli, cu fracţii, pictează fotografii, face artă infinită, artă invizibilă, artă morocănoasă şi chiar tăcută. Eseurile lui Florin Smarandache nasc feţifrumoşi şi ilene-cosânzene ale văzului, ale auzului şi ale minţii, carpete de libertate, zăvelci de mirare. Staticul este demolat până la ultimul chirpic, şters de pe faţa pământului ca o maladie mortală. Mişcarea browniană este semnul unui talent al cărui jărăgai pripeşte de departe, arzându-ne obrajii. În tentativa-i masochistă, poetul, pictorul, desenatorul Florentin Smarandache se autoflagelează doar cu senzaţii de contrast, ultra şi mega tari. La domnia sa, dogma trebuie să aibă uşă şi ferestre, să comunice, să fie dogmă maternă, să nască. Fiindul există pentru a fi negat, negat, negat. Nimic nu este reversibil, totul trebuie să fie ireversibil, debordant, năucitor. Cultura se pomeneşte a fi natură, aristocraţia conceptelor decade în plebe noroioasă, în mediu umed, născător de coacervate şi de euglena viridis. Aşa cum „Blue Smarandache” este un roşu văzut de un daltonist, la fel, gândirea lui Smarandache este un silogism daltonist ca un mugur în creştet de putregai. Ordinea devine dezordine, adică alt fel de ordine. Materia se întinde, se cască, se rupe, ajunge mulţime vidă, vid populat de năluci. Dorul de
primordial, de libertate ieşită din minţi, deşiră zăbunul gândirii în cocleţi şi puncte, în molecule cu şi fără valenţe, cu nucleu şi fără, cu citoplasmă şi fără. Densitatea lucrurilor ia vacanţă, puterea, şchioapă, pleacă, în cârje, la mare. Tangoul materiei boşoroage se ascunde prin bordeie şi bojdeuci să înveţe, la lumina opaiţului dacic, ritmul drăcesc al rock-n roll-ului şi al lambadei. Bucuria artei pendulează, luminic şi superluminic, de la perigeu la apogeu. Florentin Smarandache cultivă, cu înaltă inteligenţă şi măiastru suflu, spre gloria domniei sale şi deliciul domniilor noastre, un paradoxism dus până la paroxism.