Post-modernismul paradoxist

Hermeneutica paradoxismului, vol. I. Editor: Anca Brânduşa Brândaş. Oradea. Abaddaba, 2000; 122 p. Florentin Smarandache și seducția polimorfismului. Analize, interpretări, cronici, articole, note și recenzii. Editori: Al. Florin Țene, Andrușa R. Vătuiu. Sibiu: Agora, 2017; 843 pages; ISBN 9781599735023. Cronică apărută în publicația Meridianul Românesc, Anaheim, CA, SUA, Vol. 3, Nr. 100, 13-19 martie 1999, p. 14. Publicată inițial în Astra, Brașov, nr. 3/1999, pp. 64-66.

GEORGE BĂJENARU

Post-modernismul paradoxist

POST -MODERNISMUL PARADOXIST

OPrecum Jean Cocteau, care şoca la vremea sa pe cititori prin inovaţiile de stil, sintetizând şi nu ignorând experienţele dadaiste, cubiste şi tradiţionaliste clasice, Smarandache îşi oferă distihurile paradoxiste, ca pe un tribut adus isteţimii gândirii omeneşti de totdeauna, capacităţii ei de a reflecta în mod concis şi totodată ambiguu, paradoxurile din viaţa cotidiană. OPrin arta sa, poetul Smarandache îmi aminteşte de precizia matematică a artei gravorului olandez Maurits Comelis Escher, de procedeul inversiunii raportului formă/fond, dar mai ales de ambiguitatea care l-a !acut celebru pe Escher. O Florentin Smarandache se distinge atât prin programul propriu, riguros şi antrenant, cât şi prin forma specifică de exprimare. O În contextul poeziei post-modemiste, încărcate de clovnerie şi prolixitate, experimentul din noile poezii cu formă fixă ale lui Florentin Smarandache, pare să aibă un sens aparte. O

GEORGE BĂJENARU "Astra",

Braşov,

Nr.3/1999, p. 64-66

Continuându-şi cu persistenţă aventura paradoxistă în poezie, matematicianul-poet Florentin Smarandache a ajuns acum la cel de Al patrulea Manifest Paradoxist, concretizat în recenta sa carte intitulată Distihuri paradoxiste (Editura Dorul din Danemarca). Înainte de a comenta acest eveniment din aventura domnului Smarandache, am observat că inovaţiile poetului din cartea amintită, se înscriu perfect în panorama timpului nostru, bântuit de acel spectru al Post-Modernismului, de care vorbea francezul Gerard Georges Lemaire, într-un articol intitulat Decadence, din ziarul Le Monde Dimanche (18 Octombrie 1981). Într-o expunere cu titlul Modern şi Post-Modern, prezentată la cea de a patra conferinţă Sir William Dobell, ţinută în oraşul Sydney, din Australia (31 octombrie 1979), cunoscutul teoretician american al Post-Modernismului, Clement Greenberg defmea ca trăsătură a Post-Modernismului, scăderea standardelor estetice, cauzată de democratizarea culturii sub industrialism. În studiul Ce este Post-Modernismul (Academy Editions, London, 1996), americanul Charles Jencks atrage atenţia că asemeni lumnistului francez Lemaire, Greenberg vede pericolul Post-Modernismului, ca blocare a ierarhiei în judecata artistică, deşi el nu merge atât de departe, ca francezul Lemaire, de a numi, acest Post-Modernism, nihilism. Este exact ceea ce vrea să ne spună şi Florentin Smarandache în Al patrulea Manifest Paradoxist pe care îl numeşte Cuvânt înainte şi înapoi şi ni-l oferă ca pe un fel de ghid, aşezându-l, dintr-o bună inspiraţie, înaintea celor 601 distihuri paradoxiste. Prin el însuşi, acest Manifest nu este altceva decât o invitaţie adresată nouă de către poet, de a gândi şi a crea împreună cu el. Fragmentul Facerea distihului, mi se pare ilustrativ, în acest sens. Dată fIind noutatea fenomenului său literar-artistic, şi conştient fIind de difIcultăţile prin care ar putea trece cititorul lecturându-i distihurile, Smarandache ne răsfaţă, ghidându-ne ca pe nişte copii în prima lor zi de şcoală. Sub titlul Teoria Distihului Paradoxist,

40

poetul clarifică, din capul locului unnătoarele: Distihul Paradoxist este format din două versuri, antitetice unul altuia, dar care împreună se contopesc într-un întreg, definind (sau făcând o punte de legatură cu) titlul. De regulă, al doilea vers, neagă pe primul, conţinând aşadar o noţiune/sintagmă/idee opusă (antinomică, antagonică). Unnează regulile după care se poate crea un distih paradoxist. Explicând în detaliu procedeele prin care se poate fabrica un asemenea distih şi recomandând învăţăceilor să meargă la substanţă, autorul atrage la un moment dat atenţia că acest volum nu se poate adapta la clişeele altor limbi, cu alte cuvinte ne dă de înţeles că avem de-a face cu o operă intraductibilă. O declaraţie de bun-simţ se impune, iar poetul se simte obligat să comunice un fapt, pentru noi inedit. Paradoxismul, ne spune domnia sa, nu l-am inventat ci descoperit. El a existat înaintea paradoxiştilor. Înţelepciunea populară, dar şi o parte din creaţia cultă, se mulează pe matriţa paradoxistă clasică. Poetul îşi ilustrează apoi afinnaţiile cu exemple de paradoxuri exprimate de-a lungul timpului, începând cu anticii greci şi până la unele expresii paradoxiste din zilele noastre. Precum Jean Cocteau, care şoca la vremea sa pe cititori prin inovaţiile de stil, sintetizând şi nu ignorând experienţele dadaiste, cubiste şi tradiţionaliste clasice, Smarandache îşi oferă distihurile paradoxiste, ca pe un tribut adus isteţimii gândirii omeneşti de totdeauna, capacităţii ei de a reflecta în mod concis şi totodată ambiguu, paradoxurile din viaţa cotidiană. Fiindcă în acest cotidian, plin de scânteieri matematice şi electronice, vrea să ne readucă, în cele din unnă, trecându-ne prin arta sa paradoxistă, acest copil teribil al literaturii postmodemiste. Rezultatul acestei aventuri? O bună dispoziţie şi o undă de optimism pătrund deopotrivă spiritul nostru, în confruntarea lui cu vitregiile vieţii. Prin arta sa, poetul Smarandache îmi aminteşte de precizia matematică a artei gravorului olandez Maurits Comelis Escher, de procedeul inversiunii raportului fonnă/fond, dar mai ales de ambiguitatea care l-a făcut celebru pe Escher. Oximoronul de felul curat/murdar, care mă făcea să râd citindu1 sau ascultându-l pe Caragiale interpretat pe scenele teatrelor noastre, este taracteristic distihurilor paradoxiste de tip Smarandache 41

şi el umple de ambiguitate gândirea noastră, tăcând-o să treacă dincolo de semnul echivalenţei sau rezultatului lipsit de charme din aritmetica noastră simplă, de toate zilele. Aceasta este metafora paradoxistă, al cărei prodocător, prolific şi fantezist incită şi provoacă minţile noastre, veşnic speriate de repaos sau de o eventuală ruginire . ...Mă simt fericit să spun că mă număr printre puţinii cititori; care au citit această carte, în faza ei inedită, de manuscris. Într-o seară, de iarnă, aflat acasă, în faţa căminului plin de flăcări poetice, lecturam acel manuscris, împreună cu fiica mea, CătăIina, ale cărei studii de specialitate în matematică şi psihologie, mă tăceau curios de a-i cunoaşte, în [mal, reacţia. Această reacţie a izbucnit însă în mod spontan, încă de la primul distih, printr-un hohot de râs. Distihuri precum: Beau pânii cade nevastă-mea sub masă. (Euforie), ne contaminaseră de-a binelea, de o bună dispoziţie. La finele lecturii, am întrebat-o pe Cătă/ina, ce părere are, şi ea mi-a răspuns: Este exact ce numeşte domnul Smarandache în Balada lui Ermizeu: o mulţime fuzzy, adică acei algoritmi, cu care se încearcă de obicei aproximarea logicii umane pentru computere. O sofzsticată imitare a felului de a gândi al omului. Nişte exerciţii de disecare a logicii umane, al căror rezultat este egal cu ilogica expresiilor. Este ca şi cum aş spune eu: Toc cui pe asfalt / Sunetul nervilor mei călcaţi în picioare... l-am telefonat domnului Smarandache şi i-am mulţumit, spunându-i cât de mult am savurat noi distihurile. Reacţia a fost că, după un timp, am primit fiecare câte o diplomă de membru de onoare al Mişcării paradoxiste, semnată de domnia sa, în calitate de preşedinfe al acestei mişcări. La primirea diplomei mărturisesc că m-am simţit încă o dată om în rândullumii noastre, post-modemiste, plină de paradoxuri de toate soiurile, o lume aflată Într-o stabilă/ instabilitate, precum în distihul Perpetuum mobile, primul din cele 601 distihuri ale cărţii . ... Când am primit apoi cartea, copertată şi ilustrată de autorsugerându-mi parcă un superb peisaj subacvatic, încărcat de alge şi corali, simbol al unui spaţiu creativ -, şi însoţită în final de o frumoasă prezentare tăcută de Dan Ţopa, m-am bucurat şi nu am ezitat să împărtăşesc, precum un copil, bucuria mea, unui bun prieten, critic

42

şi

istoric literar. Bine - zice amicul meu - dar paradoxismul nu este ceva nou, vine mai de departe ... , din Urmuz, din dadaism, din surrealism ... Este adevărat, dar Florentin Smarandache se distinge atât prin programul propriu, riguros şi antrenant, cât şi prin forma specifică de exprimare. Rostul acestor distihuri e astfel explicat de autor în Manifestul său: Curentele literare sunt o formă şi o reformă de răspuns lumii, în acest sfârşit de Mileniu II al ştiinţei şi tehnicii, când asistăm la o revoluţie electronică. Revoluţie informaţională. World wide web Internet, când poezia a murit, deci poezia nu a murit ci noi formule de exprimare se trebuiesc inventate. Şi acesta nu este un nonsens, ci un sens de adaptare lirică la antilirică, când arta este non-arta însăşi ... Introducând o specie de poezie cu formă inedită, paradoxismul captează un nou mod, -vechi de când lumea!- de reprezentare. Întru legitimarea noii poezii, prezentăm mai la vale, un număr prim de tipice d-i-s-t-i-h-u-r i p-ar-a-d-o-x-i-s-t-e clasice, colectate şi prelucrate în perioada 19931998. Reflectând asupra ideilor de mai sus, şi confruntându-Ie cu distihurile din carte, înclin să cred că întreprinderea domnului Smarandache nu este altceva, decât o încercare disperată a unui poet conştient de misiunea artei, de a găsi pentru poezie o soluţie salvatoare, în acest moment istoric, de electronizare şi robotizare a gândirii umane, când regină a artelor, Poezia, pare a fi tot mai mult ignorată şi uneori considerată mostră de subcultură. În laboratorul paradoxist al poetului, stihuri le ca elemente componente ale fiecărui distih, îmi apar ca doi nori care se ciocnesc. Fulgerul ce se naşte din această ciocnire, nu este altceva decât metafora cu care poetul îşi botează produsul final (distihul). Privind acest produs, îmi apare aievea metafora o şapcă cu flori, cu care poetul dadaist, Tristan Tzara, numea lumea în poezia Pe un rid al soarelui (versiunea tradusă de Florentin Smarandache). Transcriu câteva dintre distihuri: Se vede / că nu se vede (Ceaţă); S-a belit la pălărie / Deşi poartă fes (Necaz); S-a rezolvat / "Nu se poate" (Soluţie); Lasă-mă / Să nu te las (Răzbunător); Se face frate cu lacu' / Până trece dracu' (Baltă); Ajăcut efortul/De a nuface nici un efort (Comod); Efrumos / Urâtu' dracu' (Câine mops); Care eşti 43

atât de tu / De parcă n-ai maifi (Tu); Sărăcie / Din belşug (Calicie); Confort / Inconfortabil (Mizerie); Pasivitate / Violenţă (Nepăsare); Mireasă / Nevastă (Domnişoară); I-a cerutfetei mâna / Fiindcă îi plăceau picioarele (Căsătorie); Ger amărui / De te ia cu călduri (Bobotează) . ... Coborârea poetului Smarandache în limbajul cotidian al timpului nostru măsurat şi computerizat, acum, la stărşitul mileniului al doilea, îmi aminteşte de coborârea poetului francez Guillaume Apollinaire în limbajul cotidian al Franţei de la începutul acestui secol, şi mai ales de acea imagine grotescă de cioban, pe care poetul o da turnului Eiffel în poezia Zone, văzând, în această, pe atunci nouă minune a lumii, pe noul cioban al poeziei viitorului. Poetul ironiza astfel vechea poezie pastorală şi condamna creaţiile paseiste. În contextul poeziei post-modemiste, încărcate de clovnerie şi prolixitate, experimentul din noile poezii cu formă fixă ale lui Florentin Smarandache, pare să aibă un sens aparte. El mi-a apărut ca un puzzle dezlegat de autor şi oferit nouă cu o generozitate, precum problemele rezolvate intenţionat de autorul unui manual de matematică, spre a servi de model elevilor în rezolvarea pe mai departe a unor probleme asemănătoare. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă aceste distihuri ar fi apărut fără titlul care le asigură valoarea metaforică? Să înţeleg că poetul nu ar mai fi revendicat astfel, în manifestul său, legitimarea acestor distihuri ca poprii în general, dar mai ales ca poezii ale timpului nostru? Oricum, procedeul folosit invită la reflecţie şi comentariu. Este în fond o manieră aparte, de a produce o poezie, pe cât de scurtă, pe atât de cuprinzătoare, şi care să corespundă timpului nostru, devenit, pe zi ce trece, tot mai scurt, şi mai atotcuprinzător. Un experiment poetic plin de speranţa supravieţuirii. Şi dacă printr-un asemenea experiment, domnul Smarandache nu face decât să ne binecuvânteze cu buna dispoziţie ce o revarsă asupra noastră aceste distihuri paradoxiste, mie unul nu-mi rămâne decât să-i mulţumesc, să-I felicit şi să-i urez, pe mai departe, succes, în frumoasa şi obşteasca aventură a minţii şi inimii domniei sale, copleşite, precum se vede, de o profundă nelinişte creatoare.

44