Eclesiastul CAPITOLUL 1 1 Cuvintele Predicatorului, fiul lui David, rege în Ierusalim. 2 Deşertăciunea deşertăciunii, zice Predicatorul, deşertăciunea deşertăciunii; totul este vanitate. 3 Ce folos are omul din toată munca lui pe care o face sub soare? 4 Un neam trece și un altul vine, dar pământul rămâne pentru totdeauna. 5 De asemenea, soarele răsare și soarele apune și se grăbește la locul lui unde a răsărit. 6 Vântul bate spre miazăzi și se întoarce spre miazănoapte; se învârte neîncetat, și vântul se întoarce din nou, după circuitele lui. 7 Toate râurile curg în mare; totuși marea nu este plină; până la locul de unde vin râurile, acolo se întorc din nou. 8 Toate lucrurile sunt pline de muncă; omul nu o poate rosti: ochiul nu se mulțumește să vadă, nici urechea nu se umple de auz. 9 Lucrul care a fost, este ceea ce va fi; şi ceea ce se face este ceea ce se va face; şi nu este nimic nou sub soare. 10 Este ceva despre care să se spună: „Iată, acesta este nou?” a fost deja din vremuri vechi, ceea ce a fost înaintea noastră. 11 Nu există nicio amintire a lucrurilor dinainte; nici nu va mai fi vreo amintire a lucrurilor care vor veni împreună cu cele care vor veni după. 12 Eu, Predicatorul, am fost rege peste Israel la Ierusalim. 13 Și mi-am dat inima să caut și să cerceteze prin înțelepciune toate lucrurile care se fac sub cer; această muncă grea a dat Dumnezeu fiilor oamenilor pentru a fi exercitată cu ea. 14 Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; și, iată, totul este deșertăciune și supărare a spiritului. 15 Ceea ce este strâmb nu poate fi îndreptat, iar ceea ce este lipsit nu poate fi numărat. 16 Am vorbit cu inima mea, spunând: Iată, am ajuns la o stare mare și am dobândit mai multă înțelepciune decât toți cei care au fost înaintea mea în Ierusalim; da, inima mea a avut o mare experiență de înțelepciune și cunoaștere. 17 Și mi-am dat inima să cunoască înțelepciunea și să cunoască nebunia și nebunia; am înțeles că și aceasta este o tulburare a duhului. 18 Căci în multă înțelepciune este multă mâhnire; CAPITOLUL 2 1 Am spus în inima mea: Du-te acum, te voi încerca cu veselie, de aceea bucură-te de plăcere; și iată, și aceasta este deșertăciune. 2 Am zis despre râs: „Este nebun”, iar despre veselie: Ce face? 3 Am căutat în inima mea să mă dăruiesc vinului, totuși învățându-mi inima înțelepciunea; și să mă apuc de nebunie, până voi vedea ce este bine pentru fiii oamenilor, pe care ar trebui să-l facă sub cer în toate zilele vieții lor. 4 Mi-am făcut fapte mari; mi-am zidit case; Mi-am plantat vii:
5 Mi-am făcut grădini și livezi și am sădit în ele pomi cu tot felul de fructe: 6 Mi-am făcut bazine de apă, ca să ud cu ele lemnul care dă copaci; 7 Mi-am luat slujitori și fecioare și am avut slujitori născuți în casa mea; de asemenea, am avut mari averi de vite mari și mici, mai presus de toate cele care au fost în Ierusalim înaintea mea; 8 Mi-am adunat și argint și aur și comoara aparte a regilor și a provinciilor: m-am adunat cântăreți și cântărețe și desfătările fiilor oamenilor, ca instrumente muzicale și de tot felul. 9 Așa că am fost mare și am crescut mai mult decât toți cei care au fost înaintea mea în Ierusalim; de asemenea, înțelepciunea mea a rămas cu mine. 10 Și tot ce doreau ochii mei nu le-am ferit, nu mi-am oprit inima de la nici o bucurie; pentru că inima mea s-a bucurat de toată munca mea, și aceasta a fost partea mea din toată munca mea. 11 Apoi m-am uitat la toate lucrările pe care le făcuseră mâinile mele și la munca pe care o fac; și iată, totul era deșertăciune și necaz de duh și nu era niciun folos sub soare. 12 Și m-am întors să văd înțelepciunea, nebunia și nebunia; căci ce poate face omul care vine după rege? chiar și ceea ce a fost deja făcut. 13 Atunci am văzut că înțelepciunea este mai presus de nebunie, cât lumina întrece întunericul. 14 Ochii înțeleptului sunt în capul lui; dar nebunul umblă în întuneric; și eu însumi am înțeles că un singur eveniment li se întâmplă tuturor. 15 Atunci am zis în inima mea: „Cum se întâmplă cu nebunul, așa se întâmplă și mie; și de ce am fost atunci mai înțelept? Atunci am spus în inima mea că și aceasta este deșertăciune. 16 Căci nu se va aduce aminte de înțelepți mai mult decât de nebun pentru totdeauna; văzând ceea ce este acum în zilele viitoare, toţi vor fi uitaţi. Și cum moare înțeleptul? ca prostul. 17 De aceea am urât viața; pentru că lucrarea care se face sub soare îmi este grea, căci totul este deşertăciune şi necăjire a duhului. 18 Da, am urât toată munca mea pe care o făcusem sub soare, pentru că ar trebui să o las omului care va fi după mine. 19 Și cine știe dacă va fi un om înțelept sau un nebun? totuşi el va stăpâni peste toată munca mea în care m-am trudit şi în care m-am arătat înţelept sub soare. Aceasta este, de asemenea, vanitate. 20 De aceea m-am gândit să-mi fac inima să deznădăjduiască de toată munca pe care am făcut-o sub soare. 21 Căci este un om a cărui muncă este în înțelepciune, în cunoaștere și în dreptate; totuşi, unui om care nu a lucrat în ea, îi va lăsa pentru partea lui. Și aceasta este deșertăciune și un mare rău. 22 Căci ce are omul din toată osteneala lui și din tulburarea inimii lui, cu care a muncit sub soare? 23 Căci toate zilele lui sunt necazuri și durere de naștere; da, inima lui nu se odihnește noaptea. Aceasta este, de asemenea, vanitate.