Issuu

424 ŞTEFAN ZAI DES

}Paradisul celui care a sfidat lumea

** EMANUEL

REICHER

Cronică (en passant fantastică) a saha/ai ~

N ., ::) ::)U

OGI

REZUMA TUL CAPITOLELOR PRECEDENTE

Z:t

•. U

O:::i UW

OO"'«Z - -« ~

•. w 00

..•

Z'" ~

ou -

::)

\li U

OU Z~

<11(':

0"_«« QI

<II(

••• ::) GI

i,;'Om

>< •• ~ '8 <t;: o

•. O>

•• _ CII

••

•• ""....••• o =DUI

••.•..•

.s •. a: o a. ~ -g o V

QJ~

a..

•.

.wC

ca=U«AQ.

e OI

Colectia "POVESTIRI ŞTIINTIFICO-FANT ASTlCE" editată de revista

~4!iiin,~

liiehnlca Anul XVIII 15 iulie 1972 2

mică localitate maritimă. Miez de noapte. O stîncă la poalele căreia sta aciuit, sub spuza stelelor, pîJcul de case ale sătucului, Şi deodată valurile uriaşe ale oceanului se prăvălesc din senin, strivind clădiri, oameni, copaci.,; Din senin? Nu căci pe' cer apăruseră mai intîi, uriaşe, oişte sferoide de foc. Ele au dezlănţuit urgia apelor sub care avea să dispară uitatul sat atlantic. Dar ale cui erau aceste ufarfurii zburătoareaducătoare de moarte şi de prăpăd?! Ele fuseseră trimise de Arberg., cel care voia să ajung5 "Stăpînul lumii". Pe urmele lui in că dinainte de a fi devenit un duşman al Întregii omeniri - Interpolul, prin curaj osul şi neobositul comisar Costelli, şi poliţia a cinci continente au pornit o formidabilă vinatoare. Arbcrg, înS3-1 era destul de puternic: alături de el se aflau fizicianul Faller şi o armată de alţi savanţi, pe care li ademenise, făgăduindu-le că vor făuri O IUIII. mai bună.

ŞTEFAN ZAIDES

3. Dispariţii cind (URMARE

DIN

UMĂRUL TRECUT)

III. Uraganul se dezlănţuise şi mai aprig - n intrecind totusi furtuna din sufletul lui Faller, cu nimic mai puţin ră~colitoare atunci cînd ajunse de pe ur:.nă celălalt submarin. El nu mai făcu nici o încercare de intoarcere pe calea cea bună a păcătoşilor. in cîteva minute, submersibilul atomic "Orth"-II zăcea pe acelaşi fund de mare pe care, puţin înainte, răposase şi colegul său "Sher"-l. Colindă o vreme pe deasupra oceanului la joasă altitudine. In cască, asemenea unor chemări zălude, i se încrucişau acum apelurile disparate ale celor două baze, care nu bănuiau tristul sfîrşit al navelor lor. Mai tare însă şi mai poruncitoare răsuna vocea Comandamentului Central. Faller o porni cu iuţeala fulgerului, înghitind distanţele. Zburînd de acum peste continent; la înăltimi ameţitoare şi cu toate luminile stinse, el poposi deasupra unui uriaş oraş. Ochiul său de vrajă începu să fixeze culoarele unei imense clădiri aflată pe malul unui fluviu, în mijlocul unei întinse păduri. Acum, în magnetotelescop apăreau, ca nişte păpuşi, generali şi amirali cu tîmplele ninse de ani şi ambiţie, cu mintile roase de ură. Erau neliniştiţi. Furioşi. Se căinau, dar nu pentru soarta celor peste 300 de oameni, ci pentru că atît de pregătita şi asteptata operatie iXT dăduse faliment. -

IV. Otto Faller îşi cumpara un ZIar. Un ziar cu .Iile multe şi de mare tiraj. Şterse cu privirea tot ceea ce nu-l interesa şi se opri asupra unei ştiri din pagina 12. Citi: I

MISTERIOASA DISPARIŢIE

Mashitalla, 18 iulie. După cum sîntem informaţi de Mi~ nisterul de Război, submersibilul "Shel'''-I a dispărut în chip ciudat în largul coastelor Abrigonei- Contactul radio cu baza s-a întrerupt la orele 19,40 a.m., cînd nava se afla În submersia cerută de un exerciţiu obişnuit. în împrejurări asemănătoare a dispărut şi submarinul de acelaşi tip "Orth"-II. _ La bordul celor două. nave atomice, mîndria. marinei milita re, se aflau 358 de oameni. Atît: Incolo - nimic. Ba, culmea ironiei şi a minciunii: submersibilele s-ar fi aflat într-un exercitiu ... obisnuit. In zilele care urmară, ziarele se umplură de ştiri care nu făceau decît să confirme că submersibilul "Sher"-I şi colegul său dispăruseră cu adevărat. Se deschideau anchete, se citeau slujbe în catedrale pentru pomenirea sufletelor celor răposaţi etc. etc.: etc. O vreme, Faller se plimbă abătut pe faleza micii localităţi Teripizoqua. Apoi, deodată, crescu în el mîndria celui ce-a învins. Ucisese, e drept, dar ce importanţă aveau cele cîteva sute de viermi pe care li strivise faţă de întreaga omenire pe care o sal vase? Se întristă însă din nou. Şi cenuşiul serii care cobora i se strecură şi în suflet, cernîndu-l, "Viermi" era cuvintul folosit de Arberg ...

4. Colombina 1. Comisarul n-ar mai fi povestit nimănui întîmplarea d.e pe terasa sinistrului bloc din stradella Concinni 17. Cunoştea firea oamenilor îndeajuns de bine pentru a-şi imagina cel puţin îndoiala cu care aceştia ar fi primit cele relatate de el. Se mulţumi deci să le arate locatarilor curioşi legitimaţia sa de 'politist şi să dea tăcut din 4

umeri drept răspuns la întrebările lor sîcîitoare despre cele .petrecute pe acoperişul casei în care locuiau. După care se duse acasă şi se culcă. Dimineaţa însă, aruncîndu-şi privirile pe paginde intîi ale ziarelor, citi o ştire care, deşi pentru moment nu-i spuse mare lucru, îi lăsă, totuşi, în subconştient un semnal de alarmă. Era prima din noianul de ştiri şi reportaje senzaţionale oare aveau să apară în mulţimea marilor cotidiene de pe glob. Dar, cel puţin în aceste momente, Costelli n-avea de unde bănui aceasta. Iată ştirea astfel cum fusese ea tipărită de ziarul local "Il Torinese" : UN OBIECT CIUDAT NEIDENTIFICAT DEASUPRA REGIUNII NOASTRE Ieri seara, tîrziu, o mulţime de concetăţeni au putut fi martorii unui fenomen neobişnuit. Un. glob alb-strălucitor, de mărimea unei portocale, a evoluat vreme de mai multe minute pe cerul regiunii noastre spre stupefacţia generală, întrucît nici noi şi nici alte ziare n-am anunţat - şi n-am fost anunţate - despre evoluţia, în seara amintită, a vreunui satelit artificial al Pămîntului. După cum declară mai mulţi cititori, care au telefonat la redacţie, ciudatul obiect, de mărimea unei mingi de fotbal, a fost văzut şi deasupra oraşului Ontero. Spre părerea noastră de rău, nu sîntem în măsură să dăm cititorilor vreo explicaţie cît de cît plauzibilă în legătură cu mai multe probleme ce se desprind din cele relatate pînă acum. Totuşi cîte ceva tot putem spune în legătură cu aceasta. 01. Cesare Protti, portarul imobilului 65 de pe strada Garibaldi, contrar părerii altor concetăţeni ai săi, care au povestit că obiectul observat deasupra oraşului Ontero a fost de mărimea unei mingi de fotbal, susţine că ar fi avut mărimea unui butoi El mai susţine că, aflat la acea oră pe terasa blocului la care lucrează, a văzut cum globul de foc a ţîşnit parcă din pămînt, dintr-o regiune al cărei perimetru este marcat de străzile Garibaldi şi Fecioarei, stradella Concinni şi calea Milano. Un alt martor ocular, d-na Minerva Coradoni, care, greşind drumul, se găsea cu autoturismul propriu în stradella Concinni, susţine că, deşi se afla în plină viteză, maşina ei s-a oprit

brusc citeva secunde. Domnia-sa a declarat că, în clipa în care a coborît să vadă ce se petrece eu motorul automobilului - care abia a putut fi repornit -, a zărit foarte de aproape o sferă strălucitoare, cam de mărimea unui dirijabil, înălţîndu-se cu o viteză ameţitoare, Anunţăm pe cititorii noştri că, odată intraţi În posesia unor noi date. vom reveni, informindu-i în continuare asupra neobişnuitului fenomen petrecut deasupra regiunii noastre. - Drace! suspină comisarul. Şi eu care credeam că totul n-a fost decît o iluzie, o rătăcire de o clipă a minţii mele obosite! Fu ispitit să ridice receptorul şi să comunice redacţiei cele ştiute de el, dar se răzgîndi repede. Povestea, destul de neverosimilă, nu putea decît să-i dăuneze. în schimb - se gîndi - n-ar fi rău să repete vizita la cafeneaua "Do1ce vita".

11. Se îmbrăcă, îşi umplu cu coniac rezerva

şi o porni spre cafenea. Aerul proaspat îl învioră plăcut. Era un soare cald de toamnă, şi parcul orăşenesc adunase. pe bănci o mulţime de copilaşi -însoţiţi de bonele, bunicile sau mărnicile lor. Meditînd la copii, la liniştea unui cămin - pe care el nu-l întemeiase niciodată - şi la bătrîneţea care se apropia implacabil, comisarul se.trezi că paşii îl poartă către irnobilul din stradella Concinni. Ca întotdeauna, urmă primul imbold al gîndirii, îşi schimbă planurile şi-şi spuse că era chiar foarte _nimerit să mai dea o raită pe la "locul faptei". Cu gîndul să investigheze mai pe îndelete terasa, urcă scările cunoscute. Il opri însă unul dintre locatarii care, în seara trecută, ţinuseră mortis să-I legitimeze, confundîndu-l pe comisar cu cine ştie ce neisprăvit. - Bună, domnule comisar, îl salută el vesel, - Bună ziua. - Ha-ha-ha-ha! Toma necredinciosul, ai ?! rîse locatarul, şi-l bătu uşor, amical u mîna pe umăr. Comisarul îl privi nedumerit - nu intr-atît însă pentru a-l face bănuitor pe interlocutor. 7

- Toma necredinciosul Yl repetă el. Cum aşa? - Păi! Odată ce ne-aţi invrtet personal pe fiecare .... - si încă în scris! - ... să nu scoatem o vorbă despre cel~ petrecute aseară, ce rost mai are să ne controlaţi ?! Noi, pentru poliţie ... Mut de cele auzite, comisarul Se oprise pe o treaptă şi, în total dezacord cu preceptele sale, privea nedumerit acum la tipul vesel din faţa sa. - Şi ce păpuşică de poştărită v-aţi ales să ne trimiteţi răvaşul !... O bomboană, zău aşa! - Ei, se reculese, în sfîrşit, comisarul, (ac şi eu ce pot, deh ! - Ha-ha-ha-ha ! Mare pişicher ! izbucni iar omuleţul din faţa sa, înăltîndu-se pe vîrfuri pentru a-l bate cu palma pe umăr. Apoi i se apropie cu buzele de ureche, şoptindu-i tainic: Ştii, eu mă aflam întîmplător ... cu totul întîmplător ... lîngă uşă cînd mi-a sosit răvaşul şi, aşa, dintr-o simplă curiozitate ... cu totul dintr-o simplă curiozitate ..., fi-am uitat prin ochiul magic. Atunci am văzut-o pe Colombina ... - Colombina ?! - Poştărita !... Că ea era, să nu spui nu, c-am văzut-o cum mă vezi şi cum te văd şi n-am să te cred că nu era ea ... Acuma, Între noi fie vorba, bună bucăţică! Ştii, dacă nu mă striga nevastă-mea, zău că ieşeam după ea ! - Craidonule, craidonule l se prefăcu comisarul amuzat. - Am văzut-o - acum e anul-la "Dolce vita", dansînd... Ptii, ce m-a mai băgat în draci l!! Dom'le, simţeam că ameţesc, auzi 1 Avea un picior 1. .. Da' dacă n-ai bani - se dezumflă el, supărat parcă -, tot degeaba! şi se desambală complet. - Şi zi, ţi-a plăcut răvaşul, ai ? - Ia uite-l ! Ce parfum !... şi, scoţînd din buzunar un cartonaş de mărimea unei cărţi poştale, îl duse încîntat la nas. - Pot să-I văd şi eu? îi ceru comisarul şi, nemaiaşteptînd răspunsul, i-l trase dintre degete. Era o invitaţie în termeni comuni prin care locatarii blocului erau chemati in corpore să dea ascultare indem8

nurilor poliţiei şi să nu relateze nimănui cele petrecute cu o seară inainte. Comisarul nu apucă să cugete cît de cît asupra cel puţin ciudatei invitaţii, că omul vru să-şi ia înapoi carte'naşul şi, îrrtinzînd mîna după el, spuse: - Acum, ce să zic! In afară de faptul că s-a cam zdruncinat blocul din tîtîni, de credeam că acuşi-acuşi se duce dracului! ..., habar n-avem să se fi întimplet ceva. Că doar n-om fi în stare - adăugă el şiret, cu privirile tintă la ochii comisarului - să credem baliverncle ăstora de la "Il Torinese", nu ? Comisarul rîse aprobator. Spuse: - Doar sînteţi oameni serioşi! - Păi sigur! continuă jocul şi veselul mărunţel. Yşa zic şi eu, nu ? Da' ce faci - se- impacientă el -, nu-mi dai cartanul ? - Dacă nu te superi ... - A, şmechere, Q.. controlezi pe porumbiţa, ai? De fapt - făcu e.I iar pe misteriosul -, adevărul e că n-am rezistat ispitei şi toti;am ieşit după fată, chipurile să-mi mai. dea un carton, aşa că ia-l, că eu mai am unul. La revedere! - La revedere şi mulţumesc! Omul coborî ou vioiciune treptele întun coase, iar comisarul le urcă, să-şi vadă mai departe de-ale lui, care tare i se păreau a se fi încurcat. Cînd să treacă pragul terasei, auzi jos, în stradă, cîteva impuşcături. Intuind ce se petrecuse, un junghi. arzător îi fulgeră inima. Coborî treptele în fugă. Jos in stradă, pe caldarîm, omuleţul cu care se Întreţinuse cîteva clipe mai înainte zăcea într-o baltă de sînge. Pe chipul lui înţepenit apunea un zîmbet incurcat, de nedumerire.

III. Ambele gloanţe sînt de calibrul amintit? - Bineînţelcs,pistol de damă, da, dar... al cui? rosti el ultimele trei cuvinte mai mult pentru sine. t

- Bine, bine, la revedere 1 mai spuse comisarul, vădit iritat şi lăsă receptorul în furcă. Apoi, ca pentru sine: "Parcă cu mă gîndeam c-or să-mi spună ei al cui e pistolul 1 Dar zi-le morgişti şi pace 1" Ieşi din cabina telefonică şi traversă vizavi, la "Dolee vita''. Deşi vremea nu înaintase prea mult către prînz.• localul era plin. 'I'recu prin perdeaua din mărgele care ţinea loc de uşă şi păşi larg în cafenea. Nu-i acordă nimeni nici o atenţie. Rămase o vreme în mijlocul sălii, căutînd parcă din ochi un loc liber, ca să se aşeze, apoi, surprinzînd căutătura nestatornic-speriată a omului de la "filtru", se îndreptă spre el. Era un tip măsliniu, meridional, slab şi deşirat, cu o privire saşie, cu nasul lung, proptit într-o mustaţă ţepoasă, de un negru aprins şi, cum îl văzu pe 'cornisar că vine spre el, dispăru după tejg:heaua uriaşă. Costelli adăstă un timp lîngă bar. şi se servi singur din sticla de whisky cea mai apropiată. Un tremur prelung îi străbătu trupul dinspre stomac către gură şi un nod amar i se prinse pe esofag. "Brrr!! 1" se zburli comisarul, "nenorocită băutură 1 Cum 01' fi turnind-o ăştia în ei ? 1" Intre timp, ochii lui scociorau în mulţimea pestriţă. Semne care să-i atragă luarea-aminte - nici W1Ul. in. schimb, ochii săi cercetau instinctiv unghiul scării despre care acum aflase că duce în mod sigur sus, la etajul plăcerilor; şi fusese atît de mubt atras de blestemata aceea de scară, Încît hotărî că trebuie s-o urce neapărat. Nu, nu pentru a o acuza pe Colombina de asasinarea omuleţului acela simpatic şi vorbăreţ ... Femeia îşi luase, desigur, toate precauţiile. Ci, mai ales, pentru a o cunoaşte indeaproape. Numai că lunganul acesta prăpădit de skiIian - căci sicilian era - nu mai avea de gînd să iasă de sub tejgheaua barului. Supărat de prostia măslini ului, luă sticla ele whisky şi o ciocni nervos de tabla tejghelei ; probabil că în interior lovitura avu efectul unui tunet, căci, împinsă ca de un resort. mustata zburlită zbură de dedesubt, subliniind cu negrul ei lucios mirarea şi, -poate, s-paima din privirile sicilianului. 10

- Nu de alta, dar credeam că te-a strangulat careva . acolo, surîse comisarul Costelli, pronunţindu-şi vorbele ca si cum ar fi continuat un dielog început mai de mult cu slăbănogul. . Acesta însă îi aruncă o privire duşmănoasă.. - Adică, ce? N-am voie să-mi văd de-ale mele?! mîrîi el cu un glas nebănuit de gros. Costelli se trase puţin de sub streasina nasului măsIiniu care se coborîse peste el şi, privindu-l de jos în sus într-un anume fel, numai de el ştiut, grăi: - Uşurel, puiule, UŞ'Ur€'1! Te supără cumva prezenţa unui client în plus în cafenea? Dacă da, spune-mi-o franc! Am s-o şterg de îndată ... (Măsliniul se mai limpezi - la căutătură) ... De îndată ce-mi termin treaba! continuă, imperturbebâ, Costelli. (Măsliniul îşi încrucişă iar privirile într-un gest duşmănos)... Şi pentru că eşti nerăbdător să mă vezi plecat, fă bine şi-mi spune: seara de colo unde duce? - La ce ?-mîrîi mustăciosul. -- Cum "la ce" ?! se minună comisarul de un astfel de răspuns. - La ce ţi-aş spune? - A, asta al vrut să ZICI... Mă rog, mă rog !... Dacă nu-ţi place mutra mea, poate ţi-o place slujbulita pe care o fac de vreo trei decenii, şi Costalli îi vîrî sub crucişul ochilor insigna de poliţist. Măsliniul se eprinse la faţă şi luciul feţei sale galbentuciurie se transformă într-un violet-vinetiu de te lua groaza. - Asta trebuia s-o faci de la bun început, şef'ule,se înmuie el. Ce m-ai tot fiert, de era să te lovesc, pînă la urmă, cu o sticlă în cap ?... Comisarul rîse, - ....Da' dacă îl crezi pe patronu' vreun fraier, te-nşeli ! ! Avem autorizaţie în regulă ... Ştie si don comisarşef Paruggio... Aşa că nu văd la ce... . - întinde-o cît mai puţin cu vorba şi răspunde-mi illaîntreba/re! i-o reteză Costelli. Sicilianul înghiţi parcă pe nemestecalte, se întrerupse la jumătatea frazei, apoi, după ce-şi trase ;puţin răsufdarea, spuse : - Scara urcă la ,,€ltajulplăcerilor",

- Bănuiam. DaT, ia spune-mi, domnisoara Colombina e sus? - E ocupată ... la camera numărul 4... - Aha ... - Şi dacă vrei s-o ştii, rosti sicilianul triumfător, e la dînsa don comisar-şef Paruggio. - Aha! făcu iar Costelli. Am să aştept să plece. Dar, pînă atunci, fă bine şi-o anunţă să nu mai primească pe nimeni, că vreau eu s-o vizitez. Măsliniul îl privi sfidător, dădu să-i toarne un Whisky, dar, văzîndu-I pe comisar că acoperă, scîrbit, paharul cu palma, se lăsă păgubaş, îşi şterse mîinile năduşite de pantalonii negri, cu vipuşcă lucioasă, îşi potrivi papionul de la gîtul lung, pe care tremura mărul lui Adam, şi se mistui pe o uşiţă din spatele barului, "Asta înseamnă, gîndi Costelli, ori că o anunţă la telefon, ori că în camere din spate se află o scară care duce la etaj". In aşteptare, mai privi de cîteva ori prin local, dar nici de aceas-tă dată nu-i fu stîrnrt interesul de vreun tip anume. In schimb, deodată îl descoperi pe Paruggio, care cobora scara rosu-mînios. Veni drept la bar, privi scrutător în jur, apoi se opri în dreptul lui Costelli. -- Dumneata eşti de la poliţie? - Da. Imi daţi voie, comisarul Costelli ... Giorgio Costelli, Se recomandă calm. Dar Paruggio îl lăsă cu mîna întinsă şi, furios încă, îi ceru legitimaţia. La fel de calm ca mai înainte, Costelli îi arătă insigna de la Interpol, şi comisarul-şef i-o întoarse pe o parte şi pe alta .. - Interpol ?! reuşi el să se potolească şi să-şi rostească mirarea. - Exact. - Păi... Păi cum aşa! La mine în oraş, şi cu să nu ştiu nimic?! Trebuie să vă atrag atentia că Interpolul nu S0 poate suprapune organelor nationale. Este un fapt stabilit demult şi... Costelli se apropie de urechea comisarului-şef şi-i şopti cîteva vorbe. Pe dată, figura acestuia S0 destinse într-un zimbet pe care şi-l dorea prietenos, dar care părea de la o poştă slugarnic şi speriat, şi adăugă repede: 12

0, iertaţi-mă. Trebuia să-mi închipui... Sigur, sigur, vă dau tot spr.ijiriul..; Dacă doriţi, chiar acum urc cu dumneavoastră ... -imi pare bine de intorsătura faptelor, se maimuţări puţin comisarul, dar prefer să urc singur. Vă mulţumesc. Strînse mîna comisarului -şef, apoi urcă greoi treptele ce duceau către primul etaj. In oglinda din susul scării mai zări pentru cîteva clipe chipurile contrariate ale măsliniului şi comisarului-şef Paruggio, apoi coti pe coridor şi ciocăni uşor la uşa cu numărul 4. - Intră! se auzi dinăuntru o voce catifelată, plăcută, de femeie tînără. Comisarul apăsă clanta şi pătrunse în încăpere. In faţa lui, pe o sofa largă, aşezată turceşte, se afla o tînără care vorbea încă la telefon şi-i făcu semn din priviri să se aşeze într-un fotoliu. La revedere, Faller, şi sărutări pentru ... patron! Puse receptorul în furca aparatului, apoi coborî În întîmpinarea comisarului, care se ridică' să se prezinte.

5. O arsură stranie 1. Alfred van Koole se juca undeva între tufele de ienupăr presărate ca nişte popice, ici-colo, pe necuprmsul gazonului. Joia şi duminica, renumitul teren de golf, proprietatea tatălui său, un armator bogat, de două ori candidat la preşedinţia acestui stat septentrional, se umplea de o lume veselă şi colorată; atunci Alfred n-avea voie să se joace. Dolly, doica neagră, atît de bună cu el în restul săptămînii, se transforma subit în aceste două zile într-un adevărat dragon. Sutele ei de perechi de ochi îl supravegheau continuu să nu evadeze din încăperea-dormitor în care ti ţinea sechestrat pe marea de iarbă. Căci terenul de golf părea o adevărată mare ale cărei valuri verzi se tălăzuiau pînă departe, pe cîteva sute de 13

acri. Işi avea chiar şi insulele ei, micile-i pustiuri şi depresiuni, piraţii ei... Păduri Iiliputane de ienupăr răsăreau în calea mingilor, care trebuiau să zboare pe deasupra lor, să treacă peste grindurile de nisip, să istovească atenţia supraincordată a jucătorilor, tresărind peste pîrîiaşe naturale şi, abia într-un tîrziu, rănite în zeci de locuri . de bătaia bastoanelor, să se odihnească în gropiţa ocrotită de un cilindru metalic - semn neîndoielnic că şi-au atins ţinta ... Toate aceste obstacole făceau de neegalat terenul de golf van Koole şi-I transform au într-o împărăţie a fericirii pentru micul sechestrat, La cei 12 ani ai săi, Alfred nu realiza încă pe deplin tragedia pe care o trăia. Simţea - şi asta mai ales în aceste nesuferite zile de joi şi ne duminică - apăsarea nesfîrşită a claustrării sale în camera-dormitor, groaza ce se citea adesea în ochii bătrîne! doici cînd îşi surprindea pupilul escaiadînd vreuna dintre ferestre către libertate. Atunci buna doică se repezea ca o 'Ieoaică, îl trăgea brutal de pe prichiciul ferestrelor şi-l repezea supărată în îmbrătisarea moale a vreunui fotoliu . . ~ Eu spus de atîta ori la domn Alfred ascultă. Domn Alfred însă încăpăţînat este şi supără la bătrîn a şi nefericita doică. Dacă domn Alfred nu ascultă, doica pedepseşte la eL.. ameninţa ea mereu cu aceleaşi vorbe. Alfred se prefăcea imbufnat şi doica se repezea la el sufocindu-l cu îmbrăţişări alintătoare. Apoi tot ea plîngea şi blestema - pe cine, ea singură ştia! -, ocărîndu-şi, totodată, propria persoană pentru ticăloşia ei.

lI. Alfred scăpase, în sfîrşit Zadarnic l-au căutat pe o mare întindere împrejur şi doica, şi ceilalţi servitori. Alfred dispăruse fără urme. Ascuns tocmai într-o scorbură din malul repedelui Oxriver, băiatul a tăcut mî1c atunci cînd ceata de servitori trecea, lămurind, pe lîngă vizuina sa. Apoi, tîrîndu-şi piciorul infirm, a ieşit tiptil din ascunziş. Dîndu-şi seama că scăpase de urmăritori, rîse singur. Scoase grăbit ustensilele, ascunse încă din ajun sub pletele unei sălcii, se aşeză pe un tăpşan şi începu să pescuiască, Intr-un tîrziu 14

însă îl potopi tristetea. Bătrîna Dolly, doica, avea să fie certată de "stăpîn", adică de domnul van Koole. Era atît de aspru domnul van Koole, încît pînă şi el, Alfred, fiul său, se obişnuise să-i spună "stăpînu'''. Van Koole s-a supărat, a zbierat, l-a zguduit bine de umeri, dar în cele din urmă ochii i s-au umezit şi a terminat prin. a-l implora: - Sînt tatăl tău! Tatăl tău, pricepi?! Aşa trebuie să-mi spui: tată l Înţelege-mă: te rog mult de tot să-mi spui "tată" ! Băiatul n-a priceput mare lucru, dar i-a spus, totuşi, "tată", spre marea bucurie a domnului van Koole. In lipsa acestuia însă, îl numea tot "stăpînu'", ca şi bătrina Dolly. Apoi venise o zi 'in care Alfred, mult mai încredinţat de puterea piciorului pe care, altădată, pur şi simplu nu-l simţea, reuşise să se ducă pînă în sala cea mare a bar-clubului, unde s-a pitit după o draperie uriaşă. In club nu se aflau decît domnul van Koole şi bătrîn a negresă. - Dolly, îl auzi Alfred pe tatăl său, ai grijă ca băiatul să nu iasă azi; ne vin o multime de vizitatori si nu vreau încă să.. . , Bătrina oftă o dată lung, din toţi rărunchii şi, parcă prinzînd curaj, îl întrerupse: - Apoi, stăpînu', Dolly tot mai greu opreşte domn AUred... Domn ALfred băiat mare acum... Greu înţelege de ce închidem la dînsu' joi şi duminică: Domn Alfred mereu cătărat ferestre, Dolly prins la el şi adus înapoi... Dolly nu mai poate opri domn Alfred. Stăpînu' ... - Dol-ly, scrîşni van Koole, vrei să mă nenoroceşti? Mai ai răbdare. Doar nu-l iubeşti tu pe Alfred mai mult decît mine! Nu vezi că băiatului îi merge mai bine de la un an la altul ?! Mai ai răbdare puţin, îşi muie el glasul. Vrei să se spună că van Koole are un băiat beteag ?! De ce ? De ce, cînd, poate, se va însănătoşi? . Bătrîna începu să se smiorcăie, - Bine, stăpinu', bine, bine, bine ... O să am grijă, bine, bin.e, bine, bine ...

III. Alfred ştfa acum de Ce n-avea voie să iasă din casă joia şi duminica. ar, dacă atît trebuia să aibă grijă - să nu se întîlnească cu nimeni -, de ce nu i lS

s-ar permite să stea aici, pe la marginea terenului, unde rareori ajungea vreun jucător mai înfierbintat ?! Fruntea i se descreti şi pescuitul îl absorbi cu totul. Curînd, prima păstrugă se zbătu prinsă în cîrlig. Din acel moment, băiatul nu mai avu ochi şi gînd decît pentru pluta care se zbucluma, speriată parcă, pe unda de cleştar a rîului. Deodată, ceva ca un zvon ajunse din crîngul de ienuperi la urechea lui. Parcă trezit dintr-un vis, tresări speriat. Işi strînse degrabă uncliţele şi se viri, transpirat de spaimă, în văgăuna sa. Era şi timpul. Pe poteca de sub mal se apropiau doi oameni. Alfred se ghemui în fundul văgăunii. - Van Koole are noroc, auzi o voce. - Noroc porcesc c-a toţi cei de teapa lui .., răspunse o alta mai subţire, mai melodioasă. Curios, Alfred dădu puţin în lături perdeaua de iarbă şi la citi va paşi îi zări pe cei doi : erau un bărbat şi o femeie. Doamne, dar cum arăt-au! Parcă ar fi fost cosmonauţi !! Costumele, de-un azuriu aprins, se mulau perfect pe trupurile lor, iar alături, pe covorul de frunze, odihneau nişte calote transparente, căştile ele zbor probabil. Femeia îşi tot întorcea capul, privind neliniştită în susul malului. Era de o frumuseţe cum rar văzuse copilul chiar şi în fotografiile pe care le decupa din reviste. Părul negru, scurt contura o frunte albă, netedă, sub care se tăiau adinc doi ochi cu tainice sclipiri de smarald. - Se pare că nu-i urît pe aceste meleaguri, spuse ea. - Nu ... îi răspunsc laconic bărbatul. - Şi cînd te gîndeşti, doctore Faller, că ramolitul ăla de comisar o fi crezînd şi acum că frumoasa Colombina şi-a sfîrşit zilele în apele tulburi ale lagunei venetiene. Chicoti scurt, dezvelind nişte dinţi sidef'ri, mărunti şi regulaţi ca de şoricel. - Ştii că Arberg mi-a spus despre Ccstelli că ar fi sosit pe continent? - Ce vorbeşti? Are haz, bătrînul !... şi femeia chicoti iar. In clipa aceea, bărbatul tîşni nervos în picioare. ~ Să mergem, spuse el. - Nu mai stăm? 16

- N-are rost. Cu van Koole oricum nu ne mai putem răfui, sînt prea mulţi azi în jurul său, şi treaba asta am putea-o face numai oprind aerodina în mijlocul lor. 01', Arberg a interzis cu desăvîrşire operaţii de acest fel. S-o lăsăm pe altă dată... . Se ri-dică şi femeia şi amîndoi dispărură pe poteca şerpuind printre icnuperi,

IV. Imediat ce putu, Alfred se tîrî din ascunzătoarea lui şi, şontîc-şontîc, o porni pe urmele celor doi. Se trinti apoi sub cupele verzui ale arbuştilor şi rămase mut. Nu atît pentru a nu-şi trăda prezenţa, cît mai ales pentru faptul că, în micul luminiş înconjurat de ienuperi şi tuia, cei eloi poposiseră lîngă un obiect ciudart. Era ceva care semăna perfect cu desenul din cartea de geografie reprezentind planeta Satum şi inelul ei. La fel se prezenta şi obiectul acela. O sferă - care băiatului i se păru uriaşă, dar care nu putea să aibă mai mult de patru metri în diametru - înconjurată de un inel a cărui circumferintă măsura la extreme circa 10 metri. Totul construit dintr-un material care - {:a un soare pitic - emana o lumină a CăTCiintensitate "aria de la argintiul cel mai intens la albul s-trăveziu, aproape inc-olor. Pe o scăriţă din acelaşi material, prima urcă femeia; bârbatul urcă şi el, făcînd irnediet să se retragă în corpul obiectului scăriţa şi continuînd să scruteze, cîteva clipe, păduricca de i-enupăr. Apoi ..•

v. Il găsiră noaptea, tîrziu. Cu cîinii îl găsiră. Iar ci Se trezi abia cind botul uriaşului lup canadian i se plimbă, umed şi fie r+in te, de-a lungul obrajilor. Tresări atunci şi ţipă. Doica 8'12 repe-zi la el. La lumina puternică a unor lanterne îi priviră faţa, mîini-l-e.Se cutremurară, Dolly începu să ţip-e şi să se bată cu capul de gazon, oa o apucată. 11

o luară si o aruncară intr-un land-rover ; ,în aceeaşi maşină îl urcară şi pe băiat. - Te doare? îl întrebă unul dintre poliţişti; - Nu! făcu băiatul. Acum nu mă mai doare ... Politistul se întoarse uimit către sofer .. - E:i ce zici ?! Fata lui, miinile' lui sînt numai o rană şi el zice 'că nu-l doare: .. La Spilbalul marinei din Mashing îl urcară în grabă într-un lift şi-l instalară rapid pe masa de operaţii de la chirurgie. Chirurgie X. Aici. erau aduse cazurile mai puţin obişnurte. - 01' să-l ungă cu ceva ali fii , ar să-i facă o injecţie

şi ga.ta !o consola o soră Pe bătrîna negresă, care o tinea tot intr-un oftat. Sosi şi van Koole, Rămase pironit lîngă uşă pînă ce încăperea se umplu de oameni în halate albe. - Te doare? îl întrebă pe copil unul dintre mediei. - Acum, nu, nu mă mai doare, răspunse Alfred. - Poţi să ne spui ce... cum s-a lntîmplat ? îl mai întrebă aceiaşi dootor. Băialtul le povesti totul de-a fir a păr., Cînd termină, privi contrariat feţele celor din jur: aveau cu totii ochii rotunzi de mira-re si se uitau năuciti la el. Numai doctorul cel oacheş, care-I chestionase, se întoarse uşor către o soră, pe care o întrebă în şoaptă: - Cum stă cu temperatura ? - Normal, suspină 'parcă SOra. - Hm l făcu doctorul. Şi, luînd o lupă, începu să examineze rănile de pe faţa şi mîinile copilului. Hm! mai făcu el o daltă, predînd lupa unui bătrîn specialist. Vreţi să priviţi şi dumneavoastră ?

VI. Nenorociitul ! spuse Faller sărind 'Ca ars din şezlongul în care-şi bea cafeaua. Citeşte şi tu, doctore l îi întinse el IutiArberg ziarul. Arberg îl privi lini.şltilt,îşi puse oche'larii şi citi cu atenţie, ICU o voce 'egală, micul anunţ pe care Faller i-l arătase cM degetul. 18

o ARSURA STRA1~m

o arsură stranie provocată unui copil de 12 ani de o puternică rază luminoasă de origine necunoscută va fi examinată la un consult de specialişti la Spitalul marinei din Mashing. Rănile - pe faţă şi pe miini - au forme geometrice perfecte: două cercuri concentrice şi mai multe puncte de dimensiuni egale. Potrivit afirmaţiilor personalului medical de supraveghere, arsurile îşi schimba mereu culoarea, trecînd de la rosu intens la cafeniu, apoi la galben şi reluînd, cam la interval de două ore, ciclul. - Ei ? întrebă mai mult din priviri Fafler. - Ciudat, Ori copilul o fi ui<tlalt totul, ori dispoziţii severe ale poliţiei opresc difuzarea unor ştiri mai precise despre noi., murmură pe gînduri Arberg, mingîirrd încet mîna catifelată a Colornbinei. în orice oaz - continuă el - V'a trebui să urmărim mai atent ziarele.

6. Clorof ilienii (1) l. Colombina ajunsese de mult la concluzia că Arberg nu e un om de rînd. Nu era un bărbat frumos. Sau, mă .rog, nu se bucura de acea frumuseţe comună altîlt de în:d'l·ătg~tăJ de femei. Arberg era tipul nordicuhn a,ltboitpe spita mediteraneană, Brunet, cu ochii de un albastru senin, Arberg avea în priviri acea iluminatie stranie pe care o. posedă fie oamenii foarte inteligenţi, fie nebunii. Era înalt : 1,8~metri. Colombina nu-i ajungea cu creştetul nici pînă la umăr. Era înast Arberg, dar destul de abil pentru a nu erea între el şi cei cu 'C3['e' venea în contact nici un feIJ. de distanţă fizică. Nu. Distanţa - care se mărea cu timpul, pe măsură ce subjugarea cunosoutilor devenea totală - era de ordin psihic, ţinînd mai degrabă de extraordinara sa putere de a-şi fascina semenii. 19

Colornbina nu făcuse excepţie. Se număra şi ea, Ia fel eu multi elţii, în concingeneut cel mare al cunostintelor doctorului. De fapt, al sclavilor săd. Colombiria era printre ei. Erau liberi - era liberă - să rocă oe pofteau der se nimerea că totul, dar absolut totu} se petrecea cum 'intuise, cum ordonase sau cum calculase doctorul Arberg, Erau robiţi fluidului ce izvora din fiece vorbă rostită de el De El !! De fapt, Arberg îşi pierduse, pentru toţi colaboratorii, orice a1't nume. Rămăsese un maiestuos El, pronuntat întotdeauna şi de toţi. 'Oamenii lui cu respect, aproape cu pioşenie. Pentru că - socoteau ei - Arberg ştia mai multe decît oricare altul; pentru că El, Arberg, ştia ce 'trebuia să facă spre a i se realiza, pînă în cele mad subtile detalii, poruncile, prevăzind totul, Toţi colaboretorid săi erau savanti cu faimă în ţă'rÎ'le de unde fuseseră ademeniţi. Dar oricare dintre ei recunostea convins meritele Lui. Dăduseră tot ceea ce puteau da şi străduinţa lor coo mai scumpă era să facă totul pe placul Lui. Dacă El se declara multumit erau rnultumite cele mai sensibile si vibrante coarde ,ale si~ti:ri.j.lor. . . . Colombi'l1aştia: mulţi dintre aceşti oameni remarcabfli adunaţi. aci, la Craterth, aproape că nu-l cunoşteau personal ; îl văzuseră o dată sau de două ori, atunci, la începutul aventuroasei întreprinderi, îl ascubtaseră vrăjiti cum le destăinuia prodigioascle-i proiecte de regenerare a omenirii. Deveniseră .i:ub1ţiisăi robi, care îl idolatrizau şi-I ascultau orbeşte. Un singur 'Omnu s-a lăsat subjuget de Arberg : inginerul Bud Christien.

lI. Colombina îl cunoscuse .pe Christien într-o vreme în care destinul ei nu s.e împletise cu acela 'al doctorului Arberg. Avea 12 H'nipe atunci şi trăia în satul ei natal, o comună de munte, prăvălită pe o costişă însorită şi ascunsă de valuri largi de vii, vestite încă din vremea romanilor. 20

Acolo, sub poelele alpine, fata oacheşă, cu cozile groase mîna, lipăind pe rochiţa de stambă, se întîlnise într-un inceput de toamnă, în vie, cu bătrînul savant. Bătrîrsul !... Pe atunci abia de-i încăruntiso părul. Dar pentru ea, codana ale cărei priviri abia străbăteau în viaţă, omul înalt, cu părul puţin bălai, cu ochi limpezi şi priviri calde, părea un patriarh. Se opriseră, minunîndu-se, unul în faţa celuilalt. El, omul umblat prin lumea întreagă, contrariat de apariţia acestei ciute sălbaticevcu ochii ca murele, licărind speriat în găvanele de lumină, boltite de sprîncene bogate, şi cu picioar le rumene, de domnită, zmăltuite de argintul prafului de deal. Ea, fetişcana, gîndindu-se cu teamă dacă barba colilie nu-i a sfîntului cel din icoană, cel atît de darnic, în praguri de iarnă, cu ciubotele copiilor. Şi tot un dar îi făcuse să se împrietenească. Un pumn de bomboane pe care savantul le scosese de undeva, din adîncul buzunarelor sale. O poftise, şi dînsa, nu încă scăpată de emotia neaşteptatei întîlniri, le ciugulise una cîte una din palma mare, puternică. Apoi se tot duseseră la vale, pînă în sat. Savantul trăsese la abate. Băuse pe nerăsuflate o ulcică mare, plină ochi cu vin roşu, stătut vreme îndelungată în buţile popii, apoi se urcase în automobilul deschis cu care sosise în zori şi se pier-duse, aidoma sfîntului amintit, într-un nor de argint. Ani în şir după aceea - deşi venise războiul -, codana se tot mteresase de "bărb:rînuldomn", cum îl numea ea. Şi nu fără mirare, de fiecare dată, afla că era un mare savant, că iscodise din mintea lui avioane care mergeau mai repede decît sunetul, că o lume întreagă îl aprecia şi se închiria în faţa cunoştinţelor sale. Intr-o seară de iarnă - după ani şi ani -, cînd codana devenise femeie şi-şi găsis., rostul în lume, citise într-o gazetă franţuzească despre o teribilă invenţie a "bă<trîn'lllui domn" : sferoidul aercdinal. "Farfur1a zburătoare" - oum o denumiscră atît de inventivii şi mereu puşii pe şagă gazetari francezi. Sferoidul aerodinal., Înţeleseso şi nu prea cele citite. Pentru că el l se îndreptau' gîndurile mai mult către "bătrînul domn" decît eîit

către nevoita de a pricepe cele ce se scriau despre năstrusnica lui Inventie. Şi cum presa' nu-şi înnoadă niciodată atenţia de un anume fapt, cu vremea DlU se mai scrisese nirnic despre "băltrinul domn". _ Codana îl dădu uitării. Preocupată de vîrtejul vieţii proprii, nu mai avea timp şi pentru amintdri. Ele sînt, probabil, apanajul bătrîneţii. Colombina abia se năştea în codana după oare alergau privirilş bărbaţilor, gindurile lor nu cele mai nevinovate. Avea 23 de ani şi, seară de seară, sala umplută pînă la refuz a teatrului unde dansa trepida de aplauze. Erau aplauzele ei, numai ale ei, de la cei mulţi, pe oare nu-i vedea niciodată decît ca pe o masă compactă, nedistins conturată, ce se vălurea sub ploaia de lumini a reflectoarelor. III

III. Apoi venise rătăcirea, Pierderea numelui. Apariţia Colornbinei.

•

Şi Într-o zi l~a Întîlnit pe El. Inalt, cu faţa albă luminată de doi aştri albaştri, cu streaşina părului negru, uşor ondulat. Incă înainte de a-I vedea, l-a simţit străpungind-o cu privirea. S-a întors atunci ca vrăjită, s-a apropiat cu paşi înceţi, dar siguri şi s-a aşezat la masa lui. El o primi cu vorbele şi gesturile cu care primeşti pe cineva apropiat, de care te-ai despărţit numai de o clipă. A comandat ceva de băut, apoi a întrebat-o simplu: - Ce mai faci ? Nu i-a răspuns. Adică a vrut să-i răspundă, dar gura ei era parcă lăcătuită. Numai cînd mîna lui mare, catifelată i s-a oprit îndelung pe degete, încălzindu-i-le cu o dogoare chinuitor de plăcută, Ci reuşit să îngaime : - Bi-bine ... Il privi lung, insistent, cercetător. Da, era el, omul pe care-I visase, după oare alergase de fetişcană şi pe care, în rătăcirile ei, nu-l aflase. Acum, iată-l aici, aproape, 22

lipit de ea. Dacă vrea, poate să-I sărute, să-I mîngîie ... La noapte avea, desigur, să-I viseze. înalt, puternic, cu părul negru uşor ondulat fluturat de vînt. Va avea, fireşte, şi o spadă în mîini, o spadă uriaşă, pe măsura lui, cu care s-o apere. Doamne, ce de prostii spune! De fapt le gîndeşte numai, căci de le-ar fi spus, El ar fi rîs. încet, încet, spaima îi trecea. - Frumoasa mea, îi spuse el cu o VOce egală, dar pe care ea o recepţionă ca pe ceva dumnezeiesc. Eşti frumoasă, nu ? o mai întrebă, şi în glas îi tresări o undă de nesfîrşită tristeţe şi, poate, de suferinţă. - Dacă spui tu ... Spaima întîilor clipe îi trecea, încet, încet. Dar în sînge 1se năştea o beţie necunoscută şi nedorită. . Nedorită?! Da' de unde! Era beţia simţurilor voit adormite atîta amar de vreme, acum. redeşteptare şi care, neostoite, arzinde de dor, se lăsau pradă percepţiei. Degetele lui o mîngîiau uşor pe frunte, pe bărbie. Sîngele îi Iierbea, Clocotea pli-n vene, irumpea năvalnic în inimă, de unde oulegea forţă, şi mai lua de acolo ceva: era 11'11 curaj mai vechi, moştenit din străbuni, de la bunica Evă, care, cea dintîi, îşi jertfise nemurirea pentru fericirea dragostei. - Trebuie să fii tare bun, tu ... fură cel-e dintîi cuvinte ale ei după acea tăcere îndelungată. Pe Arberg lumina din ochii fetei îl potopise şi, de ce nu, pentru cîteva clipe îl vrăjise. Ea Pe el. El - atotputernicul care-şi putea înfrîna oricînd şi În orice împrejurare pasiunile - era gata să se ridice şi s-o strîngă în braţe. Aşadar, frumoasa Colombina era lîngă el, era a lui. îşi aminti lunga poveste a căutării ei. Numele şi adresa le găsise în însemnările bătrînului savant Bud Christien. De la el -- primul şi singurul om de ştiinţă care refuzase să colaboreze - furase Arberg planurile Încă neterminate ale sferoidului aerodinal. Iar între planur-i găsise şi această însemnare : Colombina Dapper, 23

Află apoi că o ·căfl1Jtase la fiecare dintre adresele ei din Italia. Cu agenţii Irsterpoluluî pe""urmele lui:, cu poliţia a cinci state scotocindu-i fiece urmă, Arberg jurase s-o găsească şi, iată, o găsise. Era lîngă el, era a lui.

IV. Fusese a lui şi rămăsese a lui. ştia - îi povestise Arberg - totul sau aproape totul despre El. Suferintels, lui, marea lui pasiune , ideile lui şi, de ce nu, chiar şi forţa lui erau acum şi ale ei. Arberg o iubea pe ea şi numai pe ea. Celelalte femei ale coloniei erau specialiste în diferite domenii - şi acesta şi era rolul lor pe lîngă Arberg. DOeM" ea, Colombina, îi stătea în preajmă pentru dragoste. Ou capul. în poala ei uita el de necazuri, făurea planuri. Ea şi, abia apoi, doctorul Faller aflau mai întîi ideilJ.esale. Dar nici ea şi, desigur, nici Faller nu aflaseră vreodată de unde îşi culegea - şi mai ales cum - informaţiile. Crezuseră într-o vreme că le obţinea numai pe bani. Uneori însă era de-a dreptul imposibil măcar să gîndeşti că a fost mituit preşedintele cutărui stat sau primul său consilier! Atunci de unde? Şi totuşi dr. Arberg reuşea să afle cele mai intirne secrete ale statelor. Ori de cîte Dri pleca singur cu sferoidul argintiu, monoloc, se întorcea cu astfel de informaţii. Ursuz - cum era adesea -, Arberg, întrebat odată cum de fusese înştiinţat de acel ordin supersecret al misiunii celor două submarine, a zvîrlit din colţul buzelor: Clorofilienii... Clorofilienii?! tresări Colombina, ăştia cine mai sînt? Nişte fiinţe ... mai spuse doctorul, vădit nemulţumit de întorsătura lucrurilor, şi ieşi din încăpere. Femeia rămase singură, cu întrebările şi nerăspunsuride ei. Apoi merse şi ea în zăvorul mic din faţa casei. Acolo, în mijlocul horei de argint a mesteoenilor, o găsi doctorul Faller. (CONTIN'UAREA IN NUMARUL VIITOR)

Cronică (en passant" fantastică) a sahului ,

de EMANUEL REICHER

Cuvînt înainte Interesul unanim stîrnit de organizarea meciului de şah pentru titlul de campion al lumii între Boris Spasski şi Robert Fisher dovedeşte cu prisosinţă că preocuparea pentru joCUl minţii a depăşit CU mult cadru 1 numeroşilor practicanţi şi iubitori ai acestui sport al gîndirii. De altfel, odată cu apariţia şi dezvoltarea În ritm vertiginos a cibernetlcii, pe măsură Ce capacitatea şi viteza de lucru a maşinilor electronice de calcul creşteau necontenit, problemele jocurile strategice şi ale logicii matematice au devenit o zonă cercetată intens de valoroşi oameni de ştiinţă, matematicieni, ingineri şi filozofi. Ideea "rezolvării" jocului de şah prin epuizarea tuturor variantelor posibile, calculate CU ajutorul mijloacelor moderne - actuale sau viitoare -, a trecut din stadiul proiectelor fanteziste în acela al unor structuri organizatortce bine stabiIite, cu planuri de cercetare pe lungi perioade de timp, la realizarea cărora îşi dau concursul

* Ea cronici

passant noastre).

= regulă

şahisră

apărută

echipe de specialişti din cele mai diferite domenii de adivitate. Implicaţiile posibilelor descoperiri legate de dinamica procesului de gîndire au pantru dezvoltarea umanităţii o importanţă asemănătoare cu aceea a sintezei nucleare dirijate sau a creării celulelor vii. De unde şi angajarea unor forţe atît de mari în această direcţie. Analiza evenimentelor de pe tabla cu 64 de pătrate, reflectarea lor în mintea omenească, precum şi dezvăluirea unor mecanisme intime ale acesteia în efortul de rezolvare a unor probleme sînt socotite drept contribuţii preţioase în progresul cunoaşterii unor fenomene rămasa pînă astăzi destul de "misterioase". Pentru a se auronla de acest inedit, bizar şi complex domeniu al jocului minţii, propunem cititorilor noştri o cronică a şahului, care diferă de cele scrise pînă astăzi prin accentul pus numai pe acele evenimente, personalităţi şi idei capabiIe să reflecte o imagine a evoluţiei de pînă acum a spirttulul meîn secolul

al Xlfl-lea

(vezi

capitolul

III al

reu neliniştit şi iscoditor al omului şi să schiteze tendintele lui posibile pentru viitor. Procedeul istoric la care am recurs în serialul nostru nu constituie o preferinţă literară, ci solutia dictată de necesitatea înţelegerii unor idei în complicata lor evoluţte, Dificultăţile extrem de mari de a acoperi într-o lucrare de dimensiuni obişnuite un dome-

niu atît

de vast ca acela al istoriei .şahului şi de a argumenta total înlănţuirea aspectelor trecute, prezente şi viitoare justifică titlul nostru, care solicită acceptarea uneori a "trecerii" acelor idei care pot fi considerate la început destul de fantastice, dar care sperăm că nu vor mai părea chiar aşa la sfîrşitul cronicului nostru.

1. Odată cu primele lumini ale raţiunii apar jocurile minţii Din ceata de oameni care de multe zile merg grăbiţi pe drumurile nesfîrşite ale savanei se aud strigăte de bucurie, Inălţimile muntoase, ţinta călătoriei lor, către care priviseră mereu, sînt aCU7naproape, Pentru cei ce ţin minte mai bine, cîţiva porni 1'ăzleti."aruncaţi parcă de o vijelie printre stînci, arborele bătrîn, despicat şi înnegrit de focul căzut din nori, imensul pietroi culcat pe marginea riuleţului cu apă bună de băut, toate acestea sînt semne siqure că, înainte de căderea întunericului, vor fi la capăiul lunqului lor drum. Ritmul înaintării devine mai uipui şi, într-adevăr, nu· d'upă mult: timp~ ajung la primele înălţimi de piatră. Un strigăt puternic, de toţi cunoscut,. opreşte ceata în loc. Noah - căpetenia lor ~ le porunceşte să se aşeze. Apoi trece Î'rtcetprin fata lor, oprindu-se o clipă doar în dreptul. fiecăruia. Rind pe rînd, întîi la 1nîna dreaptă, apoi la cea stîngă, îndoaie spre palmă cîte 'I.L1t deget. Cheamă lîngă el cinci - o mînă - dintre cei mai puternici şi vicleni ceicşi, iar după ce porunceşte celorlalţi să-i aştepte liniştiţi, .începe să urce incet pe o potecă a muntelui din faţa lor. Atent, priveşte mereu În preajmă, cercetînd C'l.L grijă tot ceea ce-l înconjură, inreqistrinâ in toate amănuntele peisajul. N-a mai fost de mult: timp pe aici şi caută să observe orice schimbare. Orice schimbare, orice lucru ne26

prevăzut este periculos. Bine este atunci cînd toate sint şi se petrec aşa cum şi-a imaginat el dinainte. Căci el, Noaii, îşi face întotdeauna un plan şi se gîndeşte cum trebuie să se întîmple totul pentru ca lucru-rile să fie bune pentru el şi ceata lui. Ajuns în faţa unui zid înalt de piatră, micul grup se opreşte nehotărît. Poteca se termină brusc şi obstacolul din fa{.ă pare de netrecut. Se uită cu toţii la Noah, care caută cu riibdare anumite semne de el ştiute. Un strigăt scurt, de bucurie, şi Noah se îndreaptă cu paşi siguri spre o parte a stîncii în crăpăturile căreia au crescut tuîişuri dese de arbuşti. Cu lovituri puternice şi precise, toporul lui ele piatră bine ascuţit înlătură plantele crescute în dreptul unei deschizături suficient de mare pentru a lăsa să treacă un om chiar încărcat cu o mare pradă. Insotitorii lui Noah: dau semne vădite ele bucurie şi de apreciere a şefului lor. Şi ei îşi aduceau aminie de existenţa trecerii prin stîncă, dar nu ştiau cum. s-o găsească. Noai: însă a qăsii-o imediat. Şi doar atît de mult tim.p trecuse de cînd nu mai fuseseră pe acolo! Noah este bucuros de semnele de admiraţie ale celor mai pute-mici bărbaţi ai cetei şi, cu toată faţa numai zîmbet, se întoarce spre cele cîteva pietre mari, drepte şi îndelunq şleîuite pentru a nu se confunda cu cele din jur, pe care înainte de plecarea din aceste locuri le aşezase într-un anumit fel în faţa deschizăturii. Murmură cîteva cU1--inte drăqăstoase, ca acelea adresate copilului său, şi, aplecindu-se , mîngîie pietrele ca pe o fiinţă vie. Apoi, după ce face semn să fie w'mat, pătrunde hotă1'U în deschizătura stîncii. In spatele lui, fără a şti exact de ce, cei cinci oanllmi se pleacă şi ei, mîngîie pietrele, murmură cuvinte ele alintare, după care, plini de încredere, îşi urmează şeiu; pe drumul. de piatră. 1n spatele zidului poteca apare din nou şi îi duce pînă în dreptul intrării într-o peşteră astupată de un imens bolorcn, _ Piatra este foarte grea, dar, împinsă într-un anumit fel de cei şase oameni, se mişcă, lăsînd liberă trecerea. Noah intră primul; păşind cu grijă, şi scrutează inqrijomt iuipreyurimile. Lumina se strecoară prin nişte erăpături elin stîncă şi ochii pot cerceta interiorul grotei. Lăsîndu-se uşor pe vine, se uită cu grijă la nisipul fin pe

care-l presărase odinioară în faţa intrării. Nici o urmă. Murmură mulţumit ceva, se ridică şi pătrunde în adîncul peşterii. - . -- ._In zidul din fundul ei, patru desciuzături duc în qrote mai mici, uscate şi bune de locuit. In faţa fiecărei intrări, Noah se opreşte, se apleacă, studiază nisipul presărat acolo şi numai după aceea intră. In spatele lui, cei cinci bărbaţi îl unnăresc rnereu, executînd cît se poate mai asemănător toate mişcările sale, din obişnuinţa multelor vînători şi lupte victorioase duse împreună, sub conducerea lui Noah ; ei îl imită fie că înţeleg, fie că nu rostul fiecărui gest. Toţi sînt mulţumiţi, Vechea lor locuinţă este neschimbati. Acum, în. sezonul rece şi ploios care vine, vor avea unde să se adăpostească. Se vor aprinde focurile şi vor mînca şi vor dormi la căldură, feriţi de primejdiile nopţii. Şi VOr putea să se bucure în Linişte de cea mai mare plăcere a lor: aducerea aminte a marilor vînători. Nu trece mult timp şi, adusă de insotitorii lui Noah; toată ceata pătrunde în peşteră şi fiecare îşi ocupă locul' după poruncile primite. Seara coboară şi în peşteri se face din ce în ce mai întuneric. Din jeraticul purtat cu grijă în vase de pămînt se aprind focurile. In jUfrul celui mai mare, acela la care stă Noah, se adună cei mai puternici şi iscusiţi bărbaţi. Carnea friptă şi fructele destinate acelei seri sînt consumate cu repeziciune. Acum, aşezaţi comod pe blănurile animalelor doborîte de ei, bărbaţii îl privesc şi îl ascultă cu plăcere pe Noah, pe conducătorul lor. El povesteşte lungul lor i:l1-umde întoarcere la peşteră, obstacolele şi primejdiile tiecute, peripeţi'ile ultimei lOT vînători. Cuvintele şi mimica feţei, gesturile lui îi fac să retrăiască aievea cele întîmplate; şi mai ales priceperea lui de a se folosi de orice lucru din jur, pentru a le aduce aminte totul. , Iată, aCUm pune pe pămînt un os lung, închipuind rîul cel mare ce trebuia să-I treacă. Doua oase mai mici, aşezate de-a curmezişul, arată copacii aruncaţi de ei în apă, la un anume vad, pentru a le uşLura trecerea. Apoi Nooh, rîzînd, scoate din traista lui de piele două mici pietre verzi, lumquieţe, Toţi ştiu că acestea repre21

zitită pe temuţii stăpînitori ai rîului, crocotlilii, capabili să ucidă orice duşman căzut între fălcile lor puternice, Incet, încet, cele două pietre sînt purtate eăire capetele osului cel lung, acolo unde ferocele animale au fost airase cu vînat 11U1irearuncat în rîu, pentru a nu le primejdui trecerea prin vad. Şi în timp ce toţi rîd şi se bucură de iscusinţa lor', Noah presară o dîră subţire şi şerpuitoare de cenuşă, drumul. cetei lor mai departe. Un alt os mare este aşezat pe pămînt. Se face linişte. Toţi ştiu ce înseamnă aceasta. Pri'L"irile lor scînteiază la lumina focului, respiraţia devine mai rapidă, mai puternică: îşi aduc aminte de marea lor oiniitoare. La locui acela arătat de os au găsit ei, pe aîlueruu; marelui rîu, o adăpătoare unde, după urme, vînatul em elin belşug. Şi s-au oprit să-şi poată face ptouiziii« necesare pentru restul drumului. Noah a fixat tabăra pe un deal înalt elin apropiere. Acolo a stat o zi întJ'eagă nemişcat, urmărind cu atenţie animalele ce veneau la adăpat. Şi mai ales pe unde îşi aveau drumurile de întoarcere şi în ce online făceau acest lucru. A doua zi, în faţa cetei, Noah a tras o linie pe pămînt imciiipuirul rîul. Cu pietre de toate iormele şi culorile, cu bucăţi de os şi âe Lemn, a arătat feluritele animale şi drumul 101' către adăpătoare. Apoi a poruncit cum să se aşeze şi ce să facă fiecare uimăior, Şi cere animale să fie atacate la început, care mai tîrziu. Şi, mai ales, acele fiare periculoase ce trebuiau izgonite cu foc şi cu zgomote, spre a nu primejdui viaţa »imăiorilor şi a nu năvăli în tabăra [emeilor şi a copiilor, reprezentată printr-un disc de piatră. Şi fiecare grup de vînători era arătat printr-o piatră ele o.anwne culoare şi mărime, ia?' fiecare om elin ceată a fost pus să recunoască care este piatra lui. Acum, în peşteră, scena se petrece aidoma ca atunci. Noah aranjează pe pămînt pietre, oase, bucăţi ele lemn, arată p1'in cuuinte şi mişcări ale mîinii ce reprezintă fiecere şi toţi se simt ca în a.junul uinăioiii, 29

Atunci totul s-a întîmplat aşa cum prevăzuse Noah, .Animolete au venit pe unde le era obiceiui, iar ei au facut ce li se poruncise. Au vînat mai muit decît în alte dăţ.i. Iar fim'ele mari, periculoase, de care se temea'u atîta, au fost izgonite. Povestea lui Noah s-a terminat, Oboseala şi nevoia de somn i-au tras pe vînători la locurile lor de dormit, acolo unde femeile şi copiii se odihneau demult, Mai mult decît" căldura focului şi sigumnţa peşterii, sentimentul lor de linişte se datorează credinţei că Noah, conducătorul lor, ştie întotdeauna ce urmează să se întîmple şi le va spune mereu ce trebuie să facă fiecare. Acesta, rămas lîngă foc, priueşie visător la tot ceea ce mîinile lui, ·urmînd ituiemnuriie minţii, amnjează jos, pe pămînt, Şi gîndw'ile lui, parcă îmboldite de jocul închipuit pînă atunci, îl fac deodată să vadă cum ar fi fost posibil ca unele lucruri să nu- se întÎ1nple aşa cum le-a prevăzut. Deodată îl încolţeşte o întrebare: dacă feroce le animale de care se temeau cu toţii s-ar fi speriat atît de mult de foc încît, în loc să se întoarcă pe drumul uşor pe care veniseră, ar fi încercat să treacă direct peste dealul pietros, unde erau aşezate femeile şi copiii? Lăsase el trei oameni de pază, dar ce ar fi putut face ei în faţa fim'elor dezlănţuite ? El şi ceilalţi vînători nu era'l,Ldeparte, DaT ar fi avut timp să le vină în aiutor ? lşi ridică privirea şi se uită în jur. Lîngă el stă Kaah, cei mai bătrîn bărbat al cetei - pe care a condus-o pînă şi-a pierdut în luptă mitui dreaptd -, omul cu atîta experienţă a vieţii şi de la cere Noah a învăţat cele mai multe lucruri. De la el .u"învăţat felul de a înfăţişa, cu ajutorul unor bucăţi de piatră, lemn sau os, faptele lui şi ale celorlalţi.. ~@ uită atent la Kaah. Se gîndeşte oare bătrînul la acelaşi lucru? Poate că da : priveşte incordai spre un anumit punct, Deodată, pe faţa lui înfloreşte un zîm,bet : Noah îşi intoarce capul şi cîţiva paşi mai încolo îl vede pe fiul său, Bai, care ţine în mînă piatra aceea mare, neagră, atît de neliniştitoare. Gînditor, Bai o duce în dreptul discului de piatră ce închipuie tabăra [emeiior şi a copiilor şi o 30

aşază în dreptul celor trei nnCt bucăţele de lemn ce reprezintă păzitorii puşi acolo. Faţa lui Bai se crispează. Piatra' neagră pare că poate strivi, prin mărimea şi greutatea ei, tabăra şi tot ceea ce este în ea. Priotrea lui se îndreaptă apoi spre locul unde pîndeau ceilalţi vînători şi parcă apreciază distanţa. Noah este supărat. [şi ridică mîna şi vrea să-l looească, sâ-t îndepărteze. Dar un singur gest a lui Kaah, pe care el l-a ascultat întotdeauna, îl op1·eşte. Este uimit. Pe faţa lui vede un zîmbet pe care nu l-a mai văzut de mult, poate din vremea primei lui mari oinători reuşite. Kaah îl cheamă la el pe Bai, şi acesta se apropie bucuros. Kaah nu vorbeşte cu oricine, şi Bai ştie cît de mult îl respectă tatăL său. Bătrînul îl mîngîie pe cap, apoi scoate de la brîu un minunat cuţit din corn şieţuit, i-l âăruieşte şi, cu un semn al mîinii, îl trimite să se culce printre ai săi. Noah înţelege acum totul. Kaah a observat ascuţimea niinţii lui Bai. El i-a spus întotdeauna că mintea este ceea ce-i trebuie cel mai mult conducătorului cetei. Dintre toate iscusinţele, cea mai preţioasă este aceea de a prevedea ce se va întimpla, cum vor acţiona oamenii, cum se vor comporta animalele în cele mai diţeriie situaţii. Tocmai de aceea, pentru a-l putea învăţa toate acestea, stînd de atîtea ori, în serile lunqi, ploioase, lîngă foc, Kaah închipuise pentru mai tinărul. său discipol diferite 'intimpliiri şi se bucura mult cînd Noah îşi dovedea agerimea minţii. Şi cu o nesfîrşită răbdare îl îndrepta cînd cele spuse de el nu se potriveau cu întîmplarea arătată. Multe dintre cele' închipuite ca jocuri se întîmplau apoi în realitate şi, tot astfel, multe dintre cele întîmplate cu adevărat deveneau apoi jocuri. Aşa apăruseră desenate pe pereţii peşterii figurile oamenilor, siluetele animalelor şi imaginea diferitelor întîmplări. Cît de mult se minunau cei din ceata lor cînd se întorceau din lungile lor vînători şi observau marea asemămare între cele desenate pe pereţii peşterii şi felul cum au acţionat ei în timpul vînătorii. ~i ştiau că toate po31

runcile le primeau de la Noah şi că, de aceea, tot ceea ce au făcut a fost bine. Dar faptul că [iarele se comportaseră aşa cum prevedea conducătorul lor li se părea o adevărată minune, şi mulţi puneau aceasta pe seama puterii pe care desenele sau micile figurine folosite de N oah o aveau asupra animalelor. Mintea lui Noah se ascuţise 11Wlt, vina din ce în ce mai bine, alegea locurile de popas cele mai prielnice şi se pregătea astfel pentru venirea timpului rece şi ploios, încît nim.eni nu s-a mirat atunci cind lui i-a lăsat Kaah, după ce pierduse o mînă în timpul unei lupte, conducerea cetei. Iar acum Noah înţelege şi mai multe. Cu ajutorul lui Kaah şi-a dat seam.a că Bai poate deveni un om iscusit. De aceea va începe să-i înveţe jocurile minţii, acelea care l-au. ajutat şi pe el să ajungă ceea ce este. Noah şi Kaah se privesc îndelung şi fiecare pricepe că gîndurile tor sînt aceleaşi. Noah vrea să ţină minte bine tot ceea ce a gîndit: acwn, în seara aceasta, şi se ridică şi strînge cu grijă în sacul lui de piele bucăţile de piatră, lemn şi os ce au închipuit oanieni, animale şi locuri. Le va aşeza şi altădată ca în această seară, se Va uita din nou la ele şi se va mai gîndi la ceea ce s-a întîmplat şi la ceea ce ar fi putut să se întîmple. Şi va încerca să le orituiuiască şi mai bine altădată. Şi se culcă, în sfîrşit, liniştit.

* Mii de ani mai tîrziu, siliţi de nevoia de a-şi consemna faptele iniimplate sau de a-şi anticipa acţiunile, oamenii a'u creat scrisul, pornind de la rudimentele pictografice ale artiştilor rupeştri. Iar din jocurile acestora - născociri din ce în ce mai complexe - s-a născut într-o zi, în cea mai frumoasă şi bogată peninsulă a celui 117,aimare continent, cel mai nobil joc al minţii - şatiul, (CONTIl\UAREA

a;t

Tiparul

executat

la Combinatul

IN NUMAltUL VIITOR)

pol1grafic "Casa

Scînteiiu