CPSF_235

COLECลขIA POVESTIRI

235

STIINTIFIC0-FANTA8TICE HORIA MATEI

TESTMU/m LIII

HORIA MATEI

Testamentul lui

Perehal Dudelsacke

Coleciia „Povestiri şfiiniifîco-fantasfice" editată de revista

m

flinta elmicai

Anul X - Nr. 235 - 1 septembrie 1964

Coperfa-desen: VICTOR WEGEMANN

HORlA

MATEI

Testamentul lui Percival Dudelsacke 1 Aurelian Zeiiiu, pe care-1 socotesc printre cei mai buni prieteni ai mei, este inginer electronist şi unul dintre ciberneticienii de faimă ai tării. Evident că prietenia noastră nii se bazează cîtuşi de puţin pe vederile comune în domeniul construcţiei de aparataj electronic, domeniu în care mărturisesc că mă pricep tot atît pe cît se pricepe o gheată veche la vînătoarea de balene. Nu, priete­ nia noastră nu este orientată... profesional, ca sâ zic aşa, ci se bazează mai ales pe unele gusturi comune, descoperite reciproc de-a lungul anilor. înainte de toate, pe pasiunea noastră pentru muzica simfonică, pasiune care la prietenul meu a devenit aproape o manie. Vă miră că un constructor de maşmi electronice poate fi un amator atît de pasionat de muzică ? Eu cred că nu este un liicni chiar atît de neobişnuit. Colecţionarii de mărci poştale nu se mai recrutează de mult numai dintre copiii de vîrstă şcolară, ci dintre oameni de toate vîrstele, de toate profesiunile. Tot aşa şi colec­ ţionarii de insigne. Am auzit chiar de un om în toată firea care colecţionează etichete de pe cutii de cliibrituri şi a adunat pînă acum mii de asemenea hîrtiuţe colorate, din toate ţările lumii. Iar

un fost eolog de şcoală sbînge etichete ile pe sticlele de vin, deşi şuieră de ficat şi n-a mai pus picătură de vin în gură de douăzeci de ani... Şi toate aceste mici pasiuni nu au, desigur, nici o legătură cu meseriile respectivilor colecţionari. Prietenul meu Aurelian Zefiru col.ecţiona, aşadar, discuri şi benzi de magnetofon. Ca să fiu cinstit, trebuie să menţionez că pe Zefiru calitatea sa de inginer şi de cibernetician 1-a ajutat la satisfacerea gustului săn ţicntru muzică, înlesnindu-i să-şi adapteze la aparatul de radio şi la magnotilfon unele dispozitive, mici ino­ vaţii de-ale sale ; r n ajtrtorul lor, prietenul meu pretinde că obţine imprimări şi audiţii mai clare, potrivite — după cum o cazul — unui anume instrument muzical, sau vocii omeneşti, sau marilor orchestre. Toată povestea a început în urmă cu vreo doi ani, într-una dintre după-amiezile pe care le închinam audiţiilor muzicale. Şedeam în fotoliile comode din camera de lucru a lui Zefiru. Soba de teracotă răspîndea o căldură plăcută, iar în atmosferă pluteau încă ultimele măsuri ale «onatei Kreutzer, ţpe care tocmai o ascul­ tasem, (începeam audiţiile noastre aproape totdeauna cu ^edflioven, pe care-1 îndrăgeam amîndoi deopotrivă : dacă în privinţa altor compozitori între noi se năşteau, uneori, discuţii mai mult sau mai puţin contradictorii, în ceea ce-1 pri^'eşte pe „titanul de la Bonn" eram întotdeauna de acord.) M»am sculat din fotoliu cu o nelunun ită senziiţie de regret, am oprit magnetofonul ^ um «co« Uinda. — Cu ce continuăm ? l-am întrebat po Zefiru. Acesta a dat din umori, vrînxl să-mi arate ou lasă Jti alegcpoa mea, ca musafir, întocmirea programului. După ae«ea însă păru să-şi amintea.scă de cev^i şi-mi spiwe : — Am reimprimat, scara Ircciilă, simfonia a cincea, „Din Lumea Nouă"., cu orclicstra din Baniberg. E o iiltci-pretarc inte­ resantă. Dacă vrei... I.,ăsă fraza neterminată şi descrise cu mîna o curbă largă prin aer, pe care o interpretai ca pe o invitaţie. Mă îndreptai, deci, spre dulăpiorul fonotecii, pusei 1>anda cu sonata Kreutzer în căsuţ;i cu litera B —- la Beethoven şi încăpui să caut banda cu noua iin|nimarc a lui Zefira în căsuţa cu litera D — la Dvoirak. Din .greşeală însă nimerii alături, astfal că pe eti­ cheta benzii pe care o scosesem, în loc să dau de numole ntît de binecunoscut al lui Antonin DvoftUc, citii un nume de cai-e nu mai auzisem niciodată : Percival Dudelsaclcer ; i<xr dedesubt : Simfonia a ,XI-a „Siderala".

Nu mă socotesc cine ştie ce cucioscătoT în ale mn/icii, dar nici ageamiu nu sînt şi — în general — cunosc jx-^ compozitori, dacă nu în amănimtelc cit^aţiei lor, măcar d^rpă cîteva opere mai de seamă saiu — în orice caz — ihipă nume. D e Percival Dudelsacker nu auzisem însă, deşi, du|>ă cum reieşea din eticheta benzii, compiaseso cel puţin unspre/ece simfonii. Şi Zefiru, care nu-mi spusese nimic... Nfă întorsei către el şi —• cu bai>da în mînă — întrebai, fără a-mi da silinţa să ascund reproşul ce răzbătea în glasul meu : — Cine este Percival Dudelsacker ? Prietenul meu rîse ainu/at şi făcu un gest vag : — Un compozitor... — Asta văd şi cu, răspunsei cam înţepat. Nu poţi scrie unspre­ zece simfonii fără să nu fii compozitor. — Lînsprezece ? rîse Zefiru. A scris peste treizeci. Şi cam tot atîtea poeme simfonice. Dacă mai punem la socoteală concertele şi muzica de cameră... Este cel mai fecund dintre compozitorii con­ temporani. — Asta-i nen;aipomenit ! mă înfuriai eu. Ce-ai aşteptat ca să-mi faci cunoştinţă cu autorul simfoniei ,,Siderala", cu acest domn... cum îl cheamă ?... a da ! Percival Dudelsacker ? D e ce nu mi-ai spus nimic pînă acimi, de c-e nu mi-ai dat prilejul să ascult banda aceasta ? — D e ce ? ! D e ce ? ! mă imi-tă l>atjoeoritor Zefiru. Pime banda şi ai să înţelegi de ce. Fără a-i răspunde, mă dusei la magnetofon şi peste cîteva clipe în camera de lucru a lui Zefiru răsunară primele acord u.ri ale sim­ foniei a X l - a „Siderala" de Percival Dwdelsacker.

Deşi — după cum am nnii spus —• de atunci au trecut doi ani, îmi amintesc cu deosebită hmfHîzime ce impresie profundă a pro­ dus asupra mea muzica domnului Dudelsacker, cu prilejul acelei prime aiidiţii : o muzică ieşită cu totul din coimm, cum nu mai ascultasem pînă atunci, o muzică stranie. Da, alt calificativ mai adecvat nu pot găsi : o muzică stranie, pe care o .simţeam ca pc im efort fizic, dureros, care mă pironise în fotoMu! în care şedeam, în timp c e prin întreaga caineră părea că străbate im ciirent e!«ctric care imprima atmosferei înconjurătoare o tensiune aproape insuportabilă.

Acest mod de a descrie impresiile produse do o audiţie sim­ fonică poate să pară cam ciudat. într-adevăr, expresii ca : efort iaiv dmeros, curent electric, tensiune nu sînt tocmai obişnuite în legătură cu muzica, nu se potrivesc cu cele ce simţim, în genere, i-îrsd ascultăm un concert simfonic. Totuşi, oricît îmi dau silinţa, nu găsesc termeni mai potriviţi pentru a de.scrie muzica domnului Percival Dudelsacker. Simfonia a X l - a „Siderala" are un caracter programatic, după cum o arată chiar titlurile celor patru părţi ale ei. Prima parte — „Tăcerea nemărginitului" •— se bazează pe sunete simple, aproape liniare, repetate îndelung de instrumente cu coarde, o muzică strălucitoare şi colorată, dar lipsită de eleganţă şi de nobleţe, departe de seninătatea unui Haydn, o muzică avînd stră­ lucirea îngheţată şi dezolantă a peisajelor lunare. Partea a doua, intitulată „Plecarea astronauţilor", începe cu o dezlănţuire sălba­ tică a suflătoarelor, transformîndu-se apoi într-o complexă ţesă­ tură cacofonică, evocînd un spectacol de c i r c ; accentele ei voit solemne şi dinamice sînt întrerupte, pe negîndite, de hohote de rîs şi fluierături, ce dau întregii părţi un caracter caricatural, ridicol. Din cînd în cînd, Zefiru mă privea, cu un surîs abia mijit în colţul gurii ; mi se părea că pînă şi lentilele ochelarilor săi au o sclipire ironică. — Nu-i a.şa, mă întrebă, că ţi-ai imaginat cu totul altfel ple­ carea unor astronauţi ? — Da, am murmurat. Asta-i o scenă do bîlci. Simţeam un fel de încleştare în gît şi îmi venea greu să vorbesc, iar prin şira spinării mele trecea o furnicare nervoasă foarte neplăcută. Cînd a început partea a treia, care purta sugestivul titlu „Dru­ mul spre necunoscut", l-am rugat pe Zefiru să oprească magneto­ fonul. — Destul, zisei. M-am lămurit. Opreşte-1. îmi venea greu să mă scol din fotoliu, eram parcă bătut în cuie. — D e ce să încetăm audiţia ? se prelăcu mirat prietenul meu. Ai vrut să cunoşti muzica domnului Percival Dudelsacker. l'lşli servit. Ascultă pînă la capăt, nu te opri la jumătatea drumului. Şi nici măcar nu-şi dădu osteneala să-şi ascundă tonul ironic. Aşa se făcu că am ascultat simfonia ,,Siderala" pînă la capăt. Ultima parte, intitulată „Catastrofa", m-a adus aj^roape la o criză de nervi. Finalul simfoniei e ca o frenezie care cuprinde, po rînd,

tuaU- giupclc orcht'Strale, toate instrumentele, o izbucnire furioasă, haotică, din care răzbat parcă gemete ascuţite, dureroase, su'/jumate de spaimă, răcnete îngheţate de groază, pe un fond i w i / t ; al care sugerează o atmosferă înnăbuşitoare, încărcată de lugubru. Această parte a simfoniei utihzează exagerat instrumente de percu­ ţie SI multă vreme m-a urmărit gongui acela înfricoşător, pe c a i e l simţeam nu nranai în urechi, dar pînă în creier, ca un şir de explozii într-un tunel. Cînd totul s-a terminat, am avut o senzaţie de uşurare, de parcă scăpasem diu'r u situaţie foarte neplăcută. Totuşi, în camera de lucru a lui Zefiru mai pluteau parcă, în aer, sunetele acelea stranii, care aveau un eleet atît de dăunător asn);ra sistemului meu nervos. — Ei ? mă întrebă prietemd meu. (;e părere ai desime s i r i i J o nia lui Dudelsacker ? — Asta numeşti tu o simfonie ? izbucnii. Serîşnetc de dinţi, strigăte de groază, urlete de sirenă şi de fiară încolţită, orice vrei, numai simfonie nu. Zefiru rîse amuzat. — Totuşi, zise, să ştii că în anumite cercuri, mai ales în cele aşa-zise „avangardiste", donmul cunoscut sub pseudonimul Percival Dudelsacker .se bucură de apreciere, e socotit un compo/itur foarte... hm !... foarte original. El este şi promotorul unui nou cu­ rent în arta muzicală contemporană din Occident : abisalismul. — O fi aşa euni spui, dar, după părerea mea, asta nu e muzică, e nebunie curată. Acest domn Dudelsacker trel)U!e să fi .scăpat dintr-un spital de boli nervoase. Prietenul meu rîse din nou, apoi mă întrebă ce doream să mai ascult. — Mai ai ceva de Percival Dudelsacker ? Zefiru păru să nu ia notă de tonul meu liatjocoritor ; se apropie de dulăpiorul în care îşi ţinea benzile de magnetofon şi scoase de acolo un caiet —• catalogul său — pe care-1 deschise. — Am mai multe simfonii. N-ai decît să alegi. Iată, simfonia a opta „Hiperestezica", a treisprezecea Monstruoasa", a şaispre­ zecea „Apatica", a douăzecea „Hipica". Sau poate vrei să asculţi un poem simfonic de Dudelsacker ? Am aici ,.Apologia lui Attila", „Păianjenul", „Hiperbola", „Moartea satirului", „Autodafe"... Mă scuturai cam aşa cum ar fac:e cineva care înghite un hap decsebit de amar şi ridicai mîna ca să opresc şuvoiul de titluri... dudelsackeriene pe care prietenul meu Aurehan Zefiru îl revâi- i cu atîta genercr/itate asupra mea. Şi fiindcă mă simţeam datiu pentru ironiile pe care le înghiţisem, remarcai :

— Văd că ai găsit o utilizare rodnic-ă pentm tenzile tale. E l e stau mărturie pentru gustul tău... lim !... rafinat în materie de nsuzică. Şi, fiindcă eram pornit, i-o trîntii la urmă : -— Spime-mi ce imprimi, ca să-ţi spun cine eşti... Prietenul meu Zefiru nu s-a supărat însă. A zîmbit şi mi-a răs­ puns calm, cum îi e f e l u l : — N-am impiimat muzica abisalistă a domnului Percival Dudel­ sacker fiindcă o apreciez din cale afară, ci din cu totul alte motive. Şi apoi, nu uita că unul dintre marile avantaje ale magnetofo­ nului constă în faptid că imprimările de pe benzi se pot şterge într-o clipă..i

In seara aceea, Aurelian Zefiru nu mi-a spus peniru ce a inipriniat atîtea benzi cu muzica hii Perch'-al Ditdelsacker, dar cîteva zile mai tîrziu am fost în măsură să deduc singur molivul. Revista la care sînt abonat a început să publice o serie de cronici cu pri­ vire la diferitele curente în creaţia muzicală contemporană, cronici în care abisalismul era supus unei temeinice analize, iar numele domnului Percival Dudelsacker revenea ca Ieit-n>otivid graalului în I^ohengrin. Cronicile erau semnate : Aurelian Zefiru. Am în faţă cele patru numere consecutive ale revistei în care au apărut aceste documentate articole de analiză, l^-am părtrat, iar pasajele unde e vorba de Percival Dudelsacker le-am subliniat cu creionul roşu. Ele mi-au arătat de ce se ocupase imetenul meu atît de intens cu imprimarea compoziţiilor lui Dudelsacker şi m-au convins, în afară de orice îndoială, că nu-1 aprecia de Ioc pe ori­ ginalul compozitor al „Sideralei". Intre altele, din aceste articole am aflat, în sfrrş-it, ce este abi­ salismul : unul dintre ele dădea un citat din „Autobiografia" lui Percival Dudelsacker, apărută în revista Inspiraţia Muzicală. Dom­ nul Dudelsacker scria acolo : „Creaţia rxmzicală — şi în genere cea artistică — n-are nici o legătură cu realitatea, ea este o efulgtiraţie a subconştientului ; ea depăşeşte orizontul omenesc real şi limitat, răzbate dincolo de puterea de percepţie a simţurilor. Muzica mea s-a descătuşat de valorile pozitive conştiente, ea nu caută Frumosul, nu oglindeşte Adevărul, nu preamăreşte Binele, ci se plasează în domeniul etern şi infinit al inconştientului abisal..."

Mai departe, domnul Pcn.'ivid Diidelsacker dovedea că are O părere excelentă despre el însuşi şi se arăta cit se poaibe de gpijeiss faţă de opera sa, carac+erirfnd abisalismul dsc pi ..o lăffginei fără margini a hotarele» crealpei Bmzicale". Prietenul meu Zefiru nu era însă de aceeaşi păiere. Iui prir-ml său articol, el arăta că, în fundamentarea teoretică a abisalismuiui, domnul Pei-cîval DudeJsacker rui spune nimic nou, că şi aTţi pro­ motori ai uiKvr curente pseudoinovatoare, în pictură, în literatură, b a cliiar in muzică, au încercat să acrediteze asemenea teorii ţi au folosit o terminologie asemănătoare. ,,S'Tng\wul lucru nou pe care-1 educe domnul Dudelsacker — scria el — este... însHşi ter­ menul de abisalism, care ira figiirenziî deocamdată deci* în pagi­ nile revistelor la care colaborează domnia sa şi nu cred că-şi va găsi locul într-un dicţionar muzical serios..." Dar combaterea teoretică a abisalismului nu ocupa decît un loc restrîns în articolele prietenului meu. Accentul era pus pe ana­ liza CFeaţiei muzicale a lui Percival Dudelsacker şi a altor compo­ zitori conlempwaBi. Iată cîteva fj-agniente din aceste crotiici, pe care le transcriu întocmai : „Muzica hii Percival DudeLsacker este zgomotoasă, dar lipsită de forţă, de dinamism şi masivitate, accentele ei aspre n-aii vigoare, n-au vivacitate... Abisalismul nu este un curent în arta laauzicsilăi, ci ntnimi o iu:miexă în (Mchestraţie ; gama mijloacelor tehnice i»Josite de Percival LXidebacker este în aparenţă variată, de la monodie şi întoarcerea la prinutivism prin folosirea acomf);!niamentulai în genul isoimkii şi pînă la orchestraţia complexă modernă, dar toată muzica lui este străbăiută de mecanicism, de un fel de automatism, care îi răpeşte personalitatea, o face să Fre seacă, ii«)sacă, rece, inumană... Atmosfera de nervozitate, de sures­ citare, de încordare, caracteristice creaţiei muzicale abisaliste, nu poate înlocui emoţia artistică şi, în ultimă instanţă, nu reuşeşte sâ ascundă caracteiail mcdaocru, banal, plictisitor al muzicii lui Per­ cival Du'leksaoker..." Toate cele patru artkole ale lui Zefiru aveau asemenea apre­ cieri cu totul lipsite de menajamente la adresa autorului „Side­ ralei", în stilvi lor am recunoscut meticulozitatea prietenului meu şi temeijiica sa pregătiie, care puteau ri\'aliza cu cele ale oricărui muzicobg de profesie. Chiar după apariţia primei cronici i-;mi telefonat şi i-am cerut scuze pentru ironiile gratuite pe care le făcusem. — Am înţeles acum, i-ana. spus, de ce ai imprimat atîtea benzi cu muzica lui Dudelsacker.

— Mai bine mai tîi/.in dec-îl niciodată, a rîs Zefiru Ia celălalt capăt al firului. După ce toate articolele au apărut, aflîndu-mă Ia prietenul meu în obişnuita după-amiază de audiţie, am încercat o glumă : — Ce-ar fi să mai ascultăm puţină muzică abisalistă, de pildă ceva de Dudelsacker... — Imposibil, mi-a răspuns Zefiru. Seria articolelor melc s-a terminat, ele au şi apărut, iar imprimările le-am şters de pe beirzi. — Atunci, spusei, să nu mai vorbim de domnul Dudelsacker. Sper că nu voi mai auzi vreodată numele Iui. Dar această dorinţă a mea nu era sortită să se îndeplinească. De domnul Peicival Dudelsacker .iveam să mai and si încă foarte curînd...

Cîteva zile mai tîrziu, am petrecut cu Aurelian Zefiru o minu­ nată după-amiază de muzică de cameră. Am început, bineînţeles, cu Beethoven, cu acea neîntrecută bijuterie care este sonata opus 106 în si major şi am continuat cu Mozart şi Vivaldi, terminînd cu Haydn. I n camera de lucru a prietenului meu domnea, în sfîrşit, din nou acea atmosferă de intimitate senină şi odihnitoare cu care mă obişnuisem ; muzica marilor maeştri ai clasicismului, gravă, severă, pe alocuri presărată cu vervă şi accente sprinţare, totdeauna cu o linie melodică pură, alungase atmosfera apăsătoare şi încordată a producţiilor abisaliste de tipul dudelsackcrian. Seara, înainte de plecare, am mai stat o vreme de vorbă, ca de obicei. Prietenul meu a făcut cîteva comentarii asupra înregis­ trărilor pe care Ic-arn ascultat în zfua aceea, iar eu mi-am expri­ mat unele dorinţe în legătură cu progiamul audiţiei următoare. I n timpul discuţiei, mă aşezasem pc braţul fotoliului din faţa mesei de lucru a lui Zefiru şi mă jucam, fără să-mi dau seama ce fac, cu cîteva foi dactilografiate, răspîndite pe placa de cristal a biroului. La un moment dat, privirea îmi căzu pe textul dactilo­ grafiat şi retina mea înregi.stră mecanic un nume : Percival Dudel­ sacker. Am continuat să vorbim l)a de una, ba de alta, dar ochii mei se întorceau mereu, involuntar parcă, spre acele foi şi mereu dădeau peste numele atît de neobişnuit al celui ce iniţiase abisa­ lismul. Şi atunci nu m-am mai putut stăpîni : am adunat hîrliile răspîndite pe masă — mai tîrziu Zefiru mi-a spus că gesturile 10

mele erau l a m dezordonate şi trădau o nejustificată iritare — şi am început să citesc. într-adevăr, pe fiecare pagină, numele dom­ nului Percival Dudelsacker figura de mai multe ori. Apoi.mi-am dat seama că te.xtele erau de fapt traducerea unor articole şi interI viuri apărute în diverse reviste. Prin urmare, Zefiru mă indusese în eroare cînd prelinsese că nu-1 mai interesează personalitatea domnului Percival Dudelsacker. Poate că nici nu ştersese de pe benzi „Siderala" şi celelalte origi­ nale producţii abisaliste, ci spusese numai aşa, ca să scape de mine. Am ridicat privirea spre prietenul meu : — Văd, spusei, că domnul Perci>'al IDudelsacker continuă să te preocupe. Zo'firu şovăi, vădit încurcat, pe urmă spuse : — Mă interesează, dar n u aşa cum crezi tu. Mă interesează... c n n i să-ţi spun... am unele idei în privinţa mijloacelor pe care le foloseşte acest domn Dudelsacker... une\c idei... în sfîrşit... cam originale. — Cum adică ? Nu înţeleg ce vrei să spui. Aveai odată bunul obicei de a te exprima clar. Văd că l-ai pierdut. în orice caz, te bîlbîiai mai puţin. Probabil că asta ţi se trage din studiul prea aprofundat al creaţiei abisaliste... Prietenul meu rîse, apoi : — Hîrtiile pe care le ţii în mînă sînt traduceri după materiale apărute în diferite reviste din Franţa, America şi din alte ţări. Mi le-a procurat, la rugămintea mea, un prieten care lucrează la secţia de documentare a Bibliotecii centrale. Citeşte-le, apoi vom putea discuta. Am citit filele dactilografiate şi trebuie să mărturisesc că mi-a fost destul de greu să înţeleg sensul unora dintre fraze, deşi se pare că traducătorul era calificat şi-şi dăduse toată silinţa. Mai tîrziu i-am cerut prietenului meu copiile şi am transcris cîteva pasaje, pe care le redau mai jos. Mai întîi, un articol apărut în Inspiraţia Muzicală cu data de 14 octombrie, intitulat : „Orchestra este un impediment" şi sem­ nat „Percival Dudelsacker". „In forma ei de astăzi — scria teoreticianul abisalismului —, orchestra simfonică, prin însăşi compoziţia ei, constituie o frînă şi o piedică, deoarece sileşte pe artistul muzician să-şi plaseze crea­ ţia în limitele strimte circumscrise de orizontul simţurilor omeneşti. Instrumentele muzicale contemporane, atît cele cu coarde, cît şi 11

c d o de suflat, şi într o oarutcw-e iviâsmâ chiar cele de percuţie, prin urmare instrumenteJe care iuniiează orchestra simfonică al>i:jrmită, împiedică p>e compozator să evadeze din domeniu] reahihii sensorial, să se avînte pe târîmul veşjiic şi fără de sfîrşit al trans­ cendentalului abisal... în ceea ce mă priveşte, folosesc în ordiestraţie unele instrumente rare, aduse din ţări deijărtate, instrumente al căror sunet rtxlă destul de apropiat intenţia mea ; de asemenea, prin suprapunerea sunetelor unora dintre instrumentele a:şa-zise c l a ­ sice, încerc să oljţin o redare acustică a creaţiei mede. Dar aceste procedee sînt încă departe de a satisface exigenţele noastre, d e nu reuşesc să oglindească abstractul artei abisale, lată de ce compo­ ziţiile noastre trebuie socotite numai forme de trecere către abisa­ lismul absolut..." Articolul lui Percival Dudelsacker continua pe acelaşi ton şi se încheia cu fraza : „Abisalismul a găsit căile supraumane ce duc către conţinutul artistic rupt dc barierele pase de spaţiu şi timp ; actualmente îşi desăvîrşeşte mijloacele tehnice pentru a da forme adecvate acestui conţinut". — Ai înţeles sensul celor cuprinse în articolul lui Dudelsacker ? mă întrebă Zefiru, care se afundase în fot«Hul său şi fuma. — Nu prea. Dar drept să-ţi spun, îmi vuieştje capul. Cred că omul acesta nu este zdravăn la minte. Trebuie să recunosc însă că asemenea teorii trăsnite sînt potrivite muzicii sale. — Caută printre hîrtii, făcu prietenul meu, şi scoate rep<5rtajul apărut în revista Evterpe. M-am conformat, şi peste cîteva clipe ţineam în mînă tradu­ cerea respectivului rept)rtaj, care se intitula ,,In muzeul maestrului". După ce prezenta domeniul domnului Dudelsacker, situat pe insula Santana, undeva în largul oceanului — o bucăţică de pămînt cuprlnzînd cîteva sute de hectare — asupra căreia „maes­ trul" domnea în mod absolut ca un adevărat monarh feudal, după ce prezenta eleganta vilă de reşedinţă, construită din aluminium şi pla.stic, conform celor mai moderne şi originale principii ale arhi­ tecturii, reporterul arăta că nn e^aj întreg era consacrat muzeului amenajat de ,,maestru". Kfuzeu! cuprindea „cea mai interesantă şi preţioa«ă" colecţie particulară de instrumente muzicale. „în sala instrumentelor dispărute — scria reporterul — am admirat o gamă variată de instrumente, între altele un crott ce aparţinuse unui bord irlandez din secolul al X-lea, precum şi o violS şi dooă rebecuri a k menestrelilor de la curtea lui Carol cel Mare. Se mai află aici un oficleid, un bar>'ton construit de di Bardone, o chitară

12

arpejîfţione, o liră, un ou{<Huum original consti-«it de Sommer, i m bombardon, o orgă primitivă cu semnătura lui Barberi di Modena ţi multe altele..." — Tu ai auzit de aceste insli-umente ? îl întrebai pe prie­ tenul meu. Acesta dădu din uroeri : — Nu are nici o importanţă. Citeşle mai departe. Am crezut că mă îndeamnă dintr-un anume motiv să continui lectura, că mai departe îmi va fi dat să aflu ceva deosebit de in­ teresant, dar reporterul revistei EiUerpe îmi servi din nou o uwjiruire de mime străine şi ciudate. ,,In sala instrumentelor populare — se arăta acolo — »e află peste trei sute de piese, dintre cele mai rare şi mai ciudate : lăute şi ţltere chinezeşti, ocarine siciliene din metal şi din pămînt ars, ffauturi japoneze din trestie dc bambus, tobe africane, guzle dalmatiene..." Reportajul continua să enimiere rarităţile muzeului, dînd apoi smsele pe care le-a folosit „maestrul" s,pre a-şi întocmi faimoasa colecţie : „Celebrul compozitor este im călător neobosit şi nu se dă în lături să înfrunte chiar situaţii primejdioase spre a intra. în posesia pieselor cai-e-l interesează. Astfel, în timpul unor puternice cutremure, el a însoţit echipele de ajutor, a înregistrat cu magne­ tofonul — între altele — şaizeci şi şase de instromente populare, achiziţionînd pentru colecţia sa particulară unefle piese rare..." Urma o nouă înşiruire de nume ciudate, ale unor instrumente africane de data aceasta, pe care ..maestnil" le obţinuse „cu preţul unor mari pericole". Reportajul ^e.fpre muzeul particular thn Santana se lircheia cu remarca : „A fost pentru noi o adevărată desfătare să putem vizita muzeul şi admira rarisimele instrumente pe care proprietarul muzeului, cel mai original şi mai fecund dintre compozitorii contemporani, le îolose-şte, după cum se ştie, în creaţia sa". — Nlai este aeolo, zise Aurelian Zefiru, care mă urmărise, tra­ ducerea unui interviu. — Uibe ce e, zisei, m-am săturat de originalităţile „maestru­ lui"... — Citeşte numai interviul, insistă prietenul meu. E foarte scurt. E concludent pentru «istemul de Ujcru al lui Percival Dudelsacker. Am oftat demonstrativ şi am căutat filele cu traducerea inter­ viului apărut — după eum arăta menţiunea din susul paginii —

13

într-un număr cu dată destul de recentă al revistei Arpcgiu. Con­ vorbirea dintre Percival Dudelsacker şi redactorul revistei avea ca temă centrală ultima compoziţie a maestrului : Siinfonia a treizeci şi treia „Paralactica" : executată în primă audiţie cu cîtcîva zile înainte de aiiariţia interviului, siinloiiia ,,Pai nlaclica" se bucurase dc o primire foarte entuziastă din pârlea publicului puţin numeros, dar cu atît mai select şi mai rafinai, ear<" umpluse mica sală de concert din Santana. După CC dădea rîlesa lămuriri eu privire la caracterul „ultraabisalist" al noii compoziţii diidelsaelericwie, redactorul de la Arpegiu califica jirima audiţie drept ,,ua eveniment de seamă al vieţii muzicale, ea şi al vieţii mondene", apoi enumera numele celebre care au asistat la „eveniment" şi arăta iaplul că numeroşi adepţi ai abisalismului au venit cu avioane şi iahturi personale, străbătînd mii de kilometri, ca să ini-l scape ; după aceea, men­ ţiona în treacăt sumele exorbitante plătite de cîti^'a excentrici spre a-şi putea rezerva locuri în mica şi selecta saiă din Santana. — D e ce aţi intitulat ultima dv. simfonie „Paralaetiea" ? a fost prima întrebare pusă maestrului. — Fiindcă paralaxa este unghiul format în centrul unui astru de două linii care pornesc — una din centrul pămîntului, cealaltă din ochiul observatorului aflat la suprafaţa pămîntiihii. — Compoziţia nu are deci un caracter programatic, în genul simfoniei „Siderala" sau al poemelor simfonice „Moartea unui satir" şi „Autodafe" ? — Desigur că nu. Abisalismul a depăşit faza incipientă, artifi­ cial mărginită printr-un program. Simfonia „Paralactica" redă punctul de vedere al compozitorului, în speţă al meu, aflat mate­ rialmente la sui^rafaţa pămîpitului, dar a cărui creaţie cuprinde unghiul paralaetic' ai>stra,et, care nu poate fi perceput cu simţurile, fiind situat undeva în adîncul infinitului abisal. — Veţi continua să creaţi pe aceeaşi linie ? — Desigur. Abisalismul tinde spre abstractizarea totală, el nu jîoate evolua în cadrul unui program epic ; abisalismul absolut, total abstractizat, realizează visul de aur al artei : înlăturarea dimensiunilor. El este o formă superioară, teoretică şi abstractă, a reprezentărilor în artă, aşa cum matematica, de exemplu, este studiul teoretic abstract al proprietăţilor de mărime ale unor cor­ puri. Arta abisalistă recurge la simboluri, ca algebra, şi se dez­ voltă pe linii imaginare, ca geometria, ceea ce îi permite să iasă din universul nostru strîmt. Compoziţia la care lucrez actualmente, 14

poemul simfonic „Zigzag", va demonstra cu prisosinţă această ten­ dinţă impetuoasă a artei abisaliste. — In ce stadiu se află noua dv. compoziţie ? — Din punctul meu de vedere, ea este gata. După cum ştiţi, eu nu compun la pian sau la vreun alt instrument muzical clasic, ci la magnetofon. în compoziţiile mele utilizez diferite instru­ mente rare din colecţia mea, precum şi suprapuneri de sunete. La poemul simfonic „Zigzag" am folosit, între altele, o harpă eoliană, un instrument de suflat confecţionat de către ciobanii din munţii Pindului dintr-un corn de bou, şi înregistrarea magnetică a zgomotelor ce s-au auzit în timpul recentului cutremur de pămînt de origine vulcanică. — Pînă acum aţi folosit în compoziţiile dv. numai orchestra simfonică în compunerea ei clasică... — Şi poemul simfonic „Zigzag" va fi transcris ])e;ilrn orches­ tră obişnuită. La reşedinţa de pe domeniul meu din Santana între­ ţin o armată de specialişti care se ocupă cu aceasta. Eu le predau banda de magnetofon eu compoziţia mea, ingineri specialişti în acustică analizează fiecare sunet cu aparate de o construcţie adec­ vată, stabilesc cu precizie frecvenţa, intensitatea şi timbrul. Apoi este rîndul specialiştilor în orchestraţie care stabilesc cel mai apro­ piat instrument sau grup de instrumente, precum şi ce sunete trebuie suprapuse — cu sau fără respectarea legilor armoniei — , pentru a reda cît mai fidel înregistrarea. Intervine apoi al treilea grup de tehnicieni, care pregăteşte compoziţia pentru audiţie, dă unitate lucrării, organizează şi supraveghează transcrierea ei în note muzicale şi are grijă de tipărirea partiturilor pentru fiecare instrument. In sfîrşit, un al patrulea grup, din care fac parte diri­ jorul şi impresarul meu, se ocupă cu repetiţiile, amenajarea sălilor, încheierea contractelor cu organizatorii de concerte şi cu societă­ ţile de radio-televiziune şi discuri, publicitatea prin afişe, presă, radio-televiziune şi cinematograf, tipărirea programelor şi altele de felul acesta. I n cadrul interviului, domnul Percival Dudelsacker mai răs­ pundea la cîteva întrebări asemănătoare puse de redactorul revistei Arpegiu, după care conchidea : „Metodele mele au un dublu avantaj : în primul rînd, răpindu-mi grijile prozaice ale orchestraţiei, transcrierii notelor ş.a.m.d., îmi îngăduie să rămîn în sferele înalte ale creaţiei pure, rupte de banalitatea realului cotidian ; în al doilea rînd, ele păs­ trează neatinsă opera mea propriu-zisă, imprimată pe h^'^i d(î

magnetofon, lăsînd munca rutinieră a exprimării cu mijloace orchies- ! trale obişnuite pe seama unor specialişti oarecare. C e e a c e s e e x e ­ cută în sălile de concert şi la posturile de radio este numai un palid reflex al creaţiei mele ; adevăiata mea ojjeră se află pe ben­ zile de magnetofon originale create de mine, pentru reproducereîj, cărora mi s-au oferit sume de-a dreptul fabuloase. Am declinat orice ofertă în acest sens ; benzile originale vor rămîne în safeul blindat al casei mele de bani pînă dnpă moartea mea, ele consti­ tuind testamentul meu artistic". — Am terminat, îl anunţai pe Zefiru. — E i ? t făcu acesta, ce părere ai ? — Părerea mea nu e în măsură să te măgulească. Nu înţeleg cum un tînăr ca tine, care a dovedit nu numai o pregătire serioasă, dar şi mult gust în materie de muzică, îşi poate pierde vremea cu asemenea fleacuri. — Dar nu înţelegi, omule, că... Fără să vreau am ridicat tonul, întrerupîndu-l pe prietenul meu : — Nu vreau să înţeleg nimic. Nu vreau şi nu ix>t să înţeleg. Nici cînd m-ai pus să ascult „Siderala" şi mi-ai arătat că. mai ai cîteva imprimări cu aberaţiile domnului Dudelsacker, al acestui măscărici al muzicii şi maniac al publicităţii, nu te-am înţeles, dar pe urmă, cînd am văzut articolele tale, m-am lămmit. Docu­ mentarea este indispensabilă muzicologului. Dar acum ? C e motiv ai să-ţi pierzi timpul cu... M-am oprit, străfulgerat de o idee, şi uitîndu-mă pe sub sprîncene la el am întrebat rar şi liniştit: — Nu cumva te-au cucerit teoriile domnului Dudelsacker ? Poate că a început să-ţi placă muzica lui... Aurele dragă, nu cum\a ai devenit... abisalist ? Zefiru izbucni în ris. Rîse mult şi cu poftă. Nu era, în general, o fire expansivă, şi în toţi anii cei mulţi de cînd ne cunoaştem nu l-am văzut niciodată rîzînd atît de zgomotos şi cu atîta poftă. Mi-am dat astfel seama că pornisem pe un drum greşit. încer­ cai s-o repar : — Pe domnul Dudelsacl;er, zisei, îl înţeleg, el o face pentru bani ; abisalismul i-a adus un domeniu şi o vilă, un muzeu şi sala­ riaţi care muncesc pcntrtt el. D e fapt am înţeles ce este abisa­ lismul abia după ce am citit articx>lele tale. Mă bucur că nu ţi-ai schimbat părerea. Lasă-i pe alţii să fie abisalişti. Noi doi, bătrîne, rămînem la Beethoven al nostru.

m

După ce mai rîse puţin, Zefiru îşi şterse ochii cu batista şi mă bătu pe umăr : —• Fii Hniştit. Nu sînt adept al abisalismului şi nici n-am să devin vreodată. Cît despre domnul Percival Dudelsacker, a încetat să mă mai intereseze în calitatea mea de meloman, dar a început să mă intereseze în calitatea mea de inginer cibernetician. — T e referi la metoda de a compune la... magnetofon, la siste­ mele lui de analiză a sunetului şi la celelalte ? Omul acesta a făcut din muzică o simplă afacere. — Da, zise prietenul meu. La asta mă refer.

Cîteva zile mai tîrziu, era într-o vineri, Zefiru îmi telefona. — Dacă ai vreme, îmi spuse, vino după-niasă la mine. —• Era vorba, replicai, ca abia luni să facem audiţia noastră... — Ştiu, ştiu, mă întrerupse prietenul meu. Dar săptămîna asta putem face o excepţie. Am primit o scrisoare... o scrisoare foarte... hm !... interesantă. Ard de nerăbdare să ţi-o citesc. Zefiru era, în general, zgîrcit cu aprecierile pozitive. Dacă totuşi califica acea scrisoare drept foarte interesantă, apoi desigur că merita să-mi amîn treburile pe care le aveam în acea dupăamiază, ca să iau cunoştinţă de conţinutul ei. Prin urmare, la ora stabilită mă înfiinţai la prietenul meu. — Scrisoarea, îmi spuse ţinînd phcul între două degete şi agitîndu-1, a sosit pe adresa redacţiei. Domnul Percival Dudelsacker nu avea de undo cunoaşte adresa mea de-acasă. — Domnul Percival Dudelsacker... ? ! — Da, rîse Zefiru. Scrisoarea este de la domnul Percival Dudelsacker, care şi-a dat osteneala să-mi scrie personal. Apoi îşi puse ochelarii şi-mi citi scrisoarea, traducîndu-mi-o direct, treabă care pentru el nu prezenta nici o dificultate, deoa­ rece ştia bine englezeşte. Scrisoajea avea următorul conţinut : Stimate domnule Zefiru, Am citit cu un interes deosebit seria de articole consa­ crate muzicii occidentale contemporane, articole în care — după cum e şi firesc — creaţia mea se bucură de multă atenţie din partea dumitale. 17

Nu trehuie să te mire juptul că aceste articole au ajuns tmiă la mine : am doi secretari poligloţi j i un şef de presă cure primesc salariu ca sa citească zilnic cîteva sute de zkire şi reviste; de asemenea, in acest sens am contract cu două agenţii de publicitate şi o mare bibliotecă publică. Prin urmare, este destul ca inlr-o revistă din Caracas, Copetoun sau Vladivnstok — fie ea cît de neînsemnată — să apară numele Percival Dudelsacker, pentru ca întreg articolul să fie imediat tradus şi să fie depus pe nuisa mea de lucru Nici nu-ţi închipui, domnule Zefiru, vite prostii am prilejul să citesc în felul acesta. Un cronicar m-a supranu­ mit, de cwind, „vrăjitor al sunetelor", iar un profesor de estetică mă califică drept „geometru al sistemului nervos" şi scrie cu toată seriozitatea că arta mea se situează „din­ colo de perceptibiliiatea uinană. ini^r-,un univers cu cirici dimensiuni". Te scutesc de înş'irarea, penibilă din toate punctele de vedere, a teoriilor ce s-au clădit pe marginea creaţiei mele muzicale şi a calificatioelor nr cam aceasta le-a primii. Articolele dumitale, stimate domnule Zefiru, sînt con­ struite pornind de la cu tottil alte principii. Evident că nu pot fi de acord cu dumneata — e limpede că stntem pe poziţii diferilc, dar unele dintre consideraţiile pe care le faci sînt, trebuie s-o recunosc, conforme cu realitatea şi dovedesc temeinica dumitale pregătire în materie de muzică, precum şi faptul că nu te sfieşti să spui lucru­ rilor pe nume. Prin urmare, te stimez domnule, te stimez ca adversar şi de aceea îţi scriu rîndurile de faţă". Zefiru se opri şi tuşi de vreo două ori, uitîndu-se pe sub sprîncene la mine. Cum nu spusei nimic, prietenul meu mormăi : — N-aş putea spune că ţin în mod deosebit la stima domnului Dudelsacker... — Să trecem peste asta, zisei. Citeşle mai departe. Dar să ştii că-mi rezerv dreptul la comentarii. Prietenul meu păru că vrea să spună ceva, dar pe urmă se răzgîndi şi continuă lectura scri.sorii. ...Ai caracterizat creaţia mea ca fiind străbătută de mecanicism, de automatism, ceea ce îi răpeşte personali18

iatea, o face xă fie seacă, posacă, rece, inunumă. .\i dreptate, domnule Zefiru, ai perfectă dreptate. Dar n.-i n-a fost în intenţia mea să compun altfel de muzică, depildă, o muzică prin care să .străbată personalitatea mea . vremea muzicii pline de conţinut, a muzicii purtătoare de mesaj, care .să dea ceea co naivii numcsr- cmolif uriistică. a trecut. Muzica mea este inumană şi mu iiiinârrsc ci asta, este realizarea mea cea mai de seamă. Beetfioven îşi găsea inspiraţie în peisajul senin al pădu­ rilor, al parcurilor şi al cw/telelor gernuine de la începutul veacului trecut şi-şi executa compoziţiile în saloanoh solemne ale aristocraţiei vieneze, unde răsunaseră şi clave­ cinele lui Haydn şi Mozart. El şi-a dedicat compoziţiile oamenilor celebri ai vremii şi prietenei sale Therese von Brunsvik, aşa cum Berlioz — contemporan cu Victor Hugo, Dilăcrpix .yi avîntul romantismului — le dedica actriţei Harriet Srnitlison. Dar aceste vremuri ale liris­ mului discret şi ale patosului croico-romantii: au trecut. Noi trăim alte vremuri. Noi .scriem muzică hilr-uu !>ci.sai suprasaturat de zgomot, fum, zgură şi electriciliile j i intr-o zodie aşezată sub semnul fisiunii atomului de uraniu. De la început mi-am dat seama că nu mă poate insp;ra realitatea banală şi hîdă, ci numai valorile su]H'rioare şi imperceptibile ale inconştientului abisal. A.ya am reuşii y-'i sfărîm lacătele care zăvorau de veacuri creaţia muzicală, să fundamentez teoretic şi să creez practic un curent n(>u in arta muzicală : abisalismul... — Opreşte-te puţin, il rugai pc /efiru. Am ameţii. Nn jv)! .\ înghit toate astea a.şa, diutr-o dată. — F ă un efort, zîrnbi prietenul meu. Abia acum de\uie mai interesant. Şi citi mai departe : ...N-a fost uşor, domntile Zefiru. să (.'/isiwe mijloacele tehnice pentru a da formă principiilor abi.sali.sle. Teoretic mă delimitasem : creaţia muzicală trehuie .să depăşească in mod categoric orizontul omenesc real şi limitat, să răzbată dincolo de puterea de percepţie a simţurilor, acolo unde începe întunericul abisal infinit. Dar cum să realizez concret aceste principii teoretice ? 19

Creifiaica principală consta în aceea că muzica este prin însăşi natura ei cea rmii abstractă dintre arte. Un tablcm are două dimensiurn, iar pictorul, folosind perspec­ tiva, o sugerează pe a treia. Poţi privi -un tnhlou cinci minute, sau şase minute, sau zcoe ore, iar sculptura o poţi cfiiar pipăi. Dar muzica n-are dimensiwii, n-o poţi privi, n-o poţi pipăi. Ea are nwrmi durată, poate fi mimai auzită. Ea folose.ţte ca mijloace tehnice o in.pruire de sunete, di7itre care cele mm multe nu durează decît o fracţiune de .secundă. lată cum, din ocesi. punct de vedere, colegilor mei pictori le-a fost mult mai uşor. Unul dintre ei a pictat un tablou cu coada unui măgar muiată în vopseci; un altul pictează cu vîrful floretei in timpul unei partide de scrimă, pînza fiind reprezentată de scuttd de apărare al adversarului. Georges Matlii/ni piotează in timp ce se plimbă cu bicicleta, iar două din cde mai cdobre sculpturi ale lui Arman sînt construite una din aţtarate de ras elec­ trice sparte, cealaltă din piesele wtor c/fasuri deşteptă­ toare vechi. Prietenul vwu Salvador Dali a descoperit multe alte sisteme ingenioase — intre altele, se plasează la o (mumMă di.9tan.ţă de şevalet .p de aeolo stropeşte pinza ca tuburile de ulei colorai.. Dar eu, domnule Zefiru, ce puteam să fac P Abstractă prin însăşi natura ei, arta mea nu-mi îngăduia să compun nici cu coada unui măgar, nici cu floreta şi nici să arunc de la distanţă not-ele pe portativ. Trebuia să găsesc şi in arta mea, în muzică, mijloace moderne de creaţie, care s-o destiersonalizeze, să evite intervenţia directă, s-o scoată din banahd răsuflat, s-o treacă dincolo dxi iuferiDcitalea impusă de puterea de percepţie a simţurilor omene-şN. Anii îndelungaţi de înfrigurate căutări au fost pînă Ut urmă răsplătiţi: am găsit mijloucele tehnice adecvate şi ele s-au dovedit mai mult decît eficace, ele au rupt barierele orizonttdui strîmt al percepţiei umane, ridicînd creaţia mea in spaţiul nesftrştt şi ve-pric al sferelor abisale. Ele mi-au îngăduit să pot compune într-un singur an treisprezece lucrări de mure anvergură, simfonii şi poeme simfonice. Care sînt aceste mijloace, nu-ţi pol destăinui, domnule Zefiru, din motive lesne de înples. Dar va veni timpul

20

fi pentru aceasta ; yt attmci htmea întreagă tMt fi zguduită fi se va vorbi mai mult decit aricind de prea plecatul dumneavoastră servitor Vervivid Dudeisacker. Santana. 28 februarie a.c.

l^npă ce .sfrrşi de citit, prietenul inen împături scrisoarea şi o puse într-un dosar ce se aiia pe masa lui de lucru. — C>ed, zise, că putem închide Dosarul 15. — Dosarul D... ? 1 — Da, aşa l-am b o t e z a t : Dosarul D. Cu D de la Dudelsacker. In acest dosar se află toate materialele privitoare Ia cazul Dudel­ sacker, Mare parte dintre ele le cunoşti şi tu. — Dosarul D... cazul Dudelsacker... Vorb(«şti ca detectivii din anumite romane de calitate dubioasă. Prietenul meu zîmbi : — Mi-am cucerit dreptul de a vorbi ca detectivii, fiindcă de ia o vreme m-am îndeletnicit cu... cu asemenea treburi. Dar îmi faci o nedreptate aseinuindu-mă cu detectivii din „romane de o cali­ tate dubioasă". Fără fal.să modestie, m-aş asemui mai degrabă cu eroul unui clasic al genului... — Cu Sherlock Holmes 1... — Da, cu Sherlock Holmes. Fără să nul deplasez de la domi­ ciliu, a.şezat la biroul meu, am reuşit, întocmai ca eroul lui Conan Doyle, să fac o descoperire cît se poate de interesantă. Am avut c a elemente constitutive materia'le apărute în presă şi imprimări magnetice după compoziţiile „delicventului" care mi-au permis să analizez datele „cazului Dudelsacker" şi să ajung, prin deducţie, la o concluzie foar-te... adică am reuşit să descopăr că... în sfîrşit.vTcau să spun că am dezlegat „cazul Dudelsacker". L-;im privit foaite uimit şi cred că n-am făcut o mutră prea inteligentă. Dar prietenul meu nu-ini dădu explicaţiile pe care le aşteptam : — Deocamdată nu are nici un rost să-ţi spun. D e altfel posezi toate elementele „cazului", aşa că n-ai decît să faci şi tu pe Sherlock Hohnes... Timp de mai mult de tm am n-awi mai auait nimic despre Per­ cival Dudelsacker. O dată pe săptămîna îl vieitam, ca de obicei, pc Zefiru, ascuham Beetlroven fi Ceaikovsiii, Mozart şi Respighi.

u

Pentru noi, abisalismul încetase să mai existe, iar cînd pomeneam numele lui Dudelsacker, prietenul meu sciiimba vorba. Numai p singură dată m-a întrebat, aşa, din senin : — De ce crezi că domeniul creaţiei lui Percival Dudelsacker cuprinde numai simfonii şi poeme simfonice ? D e ce nu compune şi muzică de cameră sau o operă, sau măcar vreun lied ? Luat pe neaşteptate, n-am ştiut ce să răspund. Dar, după ce m-am gîndit puţin, am fost de părere că : — Lucrările simfonice complexe convin cel mai bine năstruş­ nicelor teorii ale domniei sale. Opera şi liedul dau întîietate vocii omeneşti, iar Dudelsacker se mîndreşte cu faptul că muzica sa este inumană. — Dar te-ai întrebat de ce socoteşte orchestra ca pe o piedică, de ce compune la... magnetofon ? — Teorii şi practici abisaliste... — Şi te-ai întrebat cum de a reuşit, într-un singur an, să compună treisprezece simfonii ? întreaga operă a lui Beethoven cuprinde numai nouă simfonii. Donmul Dudelsacker... Iritat de asemenea asociere l-am întrerupt : •— Te rog să nu pui alături cele două nume. Cred că Beetho­ ven şi Mozart se răsucesc în mormînt numai cînd aud de numele lui Percival Dudelsacker. Prietenul meu a dat din umeri şi a tăcut. Pe urmă a început să vorbească de altceva. în toamnă, Zefiru a plecat în India, unde s-a ocupat de mon­ tarea unei maşini electronice de calcul. A lijisit aproape cinci luni din ţară, vreme în care am dus dorul audiţiilor noastre muzicale. Cam cu o lună înainte de întoarcerea lui — era pe la începutul lui martie — am aflat din ziare că Percival Dudelsacker murise într-un accident de automobil. Informaţia din ziar, foarte scurtă, menţiona că accidentul se produsese în apropiere de Buenos Aires, localitate către care compozitorul se îndrepta iiontrn a asista la un concert din lucrările sale. în sfîrşit. într-o însorită zi de primăvară, am primit o telegramă de la Constanţa şj am plecat la gară să-1 aştept pe prietenul meu Aurelian Zefiru. Ne-am îmbrăţişat şi i-am urat bun venit. Era bronzat, bine dispus, mi-a făcut cîteva mici daruri — amintiri din India — şi după ce ne-am instalat în confortabilele fotolii din camera sa de lucru mi-a povestit o seamă de întîmplări interesante din timpul călătoriei. 22 — Ai auzit de accidentul lui Percival Dudelsacker ?

— Da, am citit în ziare. Tăcu o vreme, l'umînd gînditor, pe urmă .spuse .— In unele ţări a făcut mare vîlvă testtunentui său. Ziai • s-au ocupat pe larg de el. — Dacă ţin bine mmte, el însuşi declarase că testamentul H.,II artistic îl constituie benzile de magnetofon originale, pe care ş a imprimat singur compoziţiile. — Tocmai asta e ! Conform dorinţei defunctului, trei zile du!>i înhumare, imprimările respective au fost predate unei societ,;';! organizatoare de concerte, care le-a dat în primă audiţie în miei sală din Santana. Cînd s au auzit primele sunete, cei din sală au încremenit. Era o înlănţuire de scrîşnete, urlete, lătrături şi behăieîi, fluierături şi zdrăngănit de tinichele, de zgomote fără nici o lot;âtură între ele... — Cred şi eu 1 Harpă eoliană... cutremure... — Memorabilul concert a culminat cu lectura unui aşa-zis testament al lui Percival Dudelsacker, intitulat : „Scrisoare deschisă către ascultătorii mei". Cînd directorul sălii a rupt sigiliul plicului şi a dat citire scrisorii, în sală s-a făcut o linişte mormîntală. 13ar după ce a citit primele rînduri, au început huiduiehle. Cei din sală au început să arunce < ; i ee aveau la îndemînă, apoi au rupt scaunele şi tapiseria de pe pereţi, au spart candelabrele şi oglinzile. Pe organizatorii concertelor abisaliste a trebuit să-i scoată din clădire pe uşa din spate... —• Nu înţeleg... Ce cuprindea scrisoarea ? Cei din sală erau doar oliişnuiti cu .,capodoperele" abisaliste... — în aşa zisul său testament, răposatul Percival Dudelsacker declara, niei n)ai mult nici mai puţin, că în viaţa lui n-a compus vreo simfonie sau măcar vreun eînlec, că nici măcar nu ştia să scrie notele muzicale. Autorul compoziţiilor sale era de fap! u i automat, mai Iiine zis o maşină eleetronieă. pip

— Da, o maşină electronică în geniil celor de calcul. E a a fost apoi găsită şi cercetată în subsolul vilei din Santana. Avea apr iximativ zece mii de minuscule fragmente de benzi magnetice pe care erau imprimate tot atîtea sunete. — Prin urmare, „muzeul" cu instrumente rare şi dispărute, colecţia adunată cu triidă şi „mari pericole" din toate colţurile pămîntuluj... — Exact. Fiecare notă, fiecaie sunet al acelor instrumente, mai mult sau mai puţin ciudate, era imprimat. în afară de asta, erau Z3

fixate acolo cutrcniuiul clin Japonia, erupţia unor vwlfcani, un ciclon din Pacificul de sud, ziţoinotul mai multor cascade, cîteva sirene de fabrici şi transatlantice, fcinsarea unei rachete cosmice, lailetele unor vite înjunghiate la abator, zgomotele unor avioane cu reacţie Ş|i chiar explozia unei' bombe atomice... Mi-am apăsat mîmile pe tîmple şi făjă să vreau am. repetat ceea ce mai spusesem odată referitor la muzica lui Dudelsacker : •— Asta-i nebimie curată 1 — O fi, replică prompt Zefiru, dar neljunia asta i a adus lui Percival Duidelsackar o avere^ care se cifrează la mai raulte mjHoane de dolari. Cu trecerea timpului, el şi-a îmlnanătăţit treptat maşina, adăugîndu-i sunete noi, căpătînd rutină în mînuirea ei. Perfecţio­ narea maşinii poate fi lesne urmărită în evoluţia operei lui. Treptat, el găsea şi argumente „teoretice" pentru aşa-zisa orientare abisa­ listă ; snobilor şi amatorilor de original cu orice preţ le servea o pseudosavantă frazeologie despre „efulguraţia suljconştientului", cînd de fapt era vorba de o maşină electronică, despre „domeniul etern şi infinit al inconştientului abisal", cînd de fapt era vorba de domeniul eltectronicii, al ciberneticii, domeniu creat şi stăpînit de oameni. — Mă miră totuşi, făcui gînditor, că m i cunoştea noltelc- muzi­ cale. O calificare cît de cît... — Nu avea nevoie I Tu cunoşti no1el<' ? Nu. Nici eu. Totuşi, amîndoi avem o oarecare cultură muzicală. Fiecare dintre noi ar jjutea da interviiui ţi scrie articole în revistele Inspiraţia mn~icaiă sau Euterpe sau Arpegiu, fiecare dintre noi ar putea asista la prima audiţii. Dudelsacker îşi masca abil ignoranţa, el spunea ctt Iasă transcrierea notelor şi orchestraţia pe seama altora ca să poată rămîne „în sferele înalte ale creaţiei pure". Aceste „sfere înalte" erau de fapt în subsolul vilei sale, erau o maşină electronică. E a funcţiona simplu : Dudelsacker introducea în maşină un cartonaş sau o placă de plastic pe care se afla un desen ; maşiiia ,,citea" desenul, fiecărei fracţiuni de milimetiu eore.spuuzîndu-i, după locul pe care-I ocupa, un sunet de o ainimită -frecvenţă şî intensitate. Apoi, prin suprapunerea sunetelor după anumite reguli, maşina „sonoriza" desenul şi-T imprima pe o bandă de magnetofon. — Desenele acelea... probabil că nu este întîmplător faptul că Dudelsacker vorbea mereu de geometrie. Şi apoi, titlurile unora dintre compoziţiile sale : simfonia „Hyperbola", simfonia „Paralac­ tica", poemul simfonic „Zigzag"... 24 — Poate că exista o legătură. Sigur au putem şti, fiindcă nu S-au păstrat cartonaşele. Dar asta n-are nici o importanţă. D e altfel,

după prelucrarea intensă la ciu-e era supusă „compoziţia" de către specialiştii în acustică şi orchestraţie ai lui Dudelsacker, probabil că desenul iniţial nu mai era de recunoscut. Dovadă : benzile origi­ nale, pe care erau imprimate înşiruiri de zgomote ciudate şi neplă­ cute, dispuse numai după un anumit sens. O vreme tăcurăm amîndoi. I'rin ferestrele odăii de lucru, o dată eu mirosul de primăvară şi do liliac înflorit, pătrundeau ultimele raze ale soarelui ce apunea ; acoperişurile caselor se poleiseră cu aur, iar placa de cristal de pe biroul prietenului meu reflecta po perete o dungă de lumină în toate culorile curcubeului. Pe această placă de cristal am zărit un dosar în colţul căruia Zefiru scrisese litera D . în lipsa prietenului meu se adunase mult praf pe birou şi peste tot, aşa că, atunci cînd deschisei dosarul, de­ getele mele lăsară urme vizibile pe copertă. Prima foaie de hîrtie purta titlul : „Concluzii", după care se înşirau, numerotate, mai multe paiagrafe cu scrisul mărunt şi regulat al lui Zofiru. — Dosarul D I am strigat şi deodată am înţeles ce voise să spună prietenul meu cînd vorbise de elementele constitutive ale „cazului Dudelsacker" şi se asemuise cu binecunoscutul erou al lui Conan Doyle...

— Da, dosarul D , zîmbi /elini. IL mai mult de un an de cînd am închis dosarul reieiilor la „cazul Dudelsacker". Nu cunoşteam, evident, amănuntele, dar am ajuns eu concluziile mele foarte aproape de soluţie. — Totuşi... nu prea înţeleg... erai la mii de kilometri de vila din Santana... -— Distanţa nu constituie o piedică pentru undele herţiene şi nici pentru ziare; — Vrei să spui că, bazîndu-te niunai pe... — întocmai. Bazîndu-mă pe imprimările făcute după cîteva compoziţii de Dudelsacker şi pe unele materiale apăiute în presa occidentală, am ajuns la concluzia că autorul acestor compoziţii este un fel de robot muzical, o maşină electronică de compus. Prima bănuială, de altfel foarte vagă, am căpătat-o în după-amiaza cînd am ascultat împreună „Siderala". Am observat atunci că unele acorduri neobişnuite, pe care le-am întîlnit şi în simfoniile „Hiper­ estezica" şi „Monstruoasa" şi în poemul simfonic „Apologia lui Attila" se repetă, 25

— Observaţia nu e concludentă. P'enomenul acesta se observă şi la alţi compozitori şi nu numai în leit-motive. — Ai dreptate. Dar la alţi compozitori se suprapun acele sunete care, împreună, formează o armonie, posibilităţile fiind deci limi­ tate. La Percival DudeLsacker, acordurile sînt (urmate din sunete cu totul neobişnuite : nerespectînd IcRlle armoniei, el are posibili­ tăţi practic nelimitate şi totuşi aceleaşi acorduri revin. în afară de aceasta, m-a izbit modul mecanic de tratare u temelor muzicale. — îmi amintesc de articolele tale despre muzica abisalistă. Scrioi acolo, între altele, că muzica lui Dudelsacker este străbătută de mecanicism şi automatism, ceea ce o face să fie rece, inumană. — Cînd am scris acele articole, ideea nu se precizase încă bine, dar faptul că, în scrisoarea lui, Dudelsacker se agăţa tocmai de termenii „mecanicism" şi ,,automatism" a fost pentru mine semnifi­ cativ. Pe urmă, am început să înţeleg de ce socotea orchestra sim­ fonică, in formaţia ei clasică, o piedică, mai ales după ce am aflat că nu compunea la pian sau Ia vreun alt instrument obişnuit, cum au fSeut şi fac toţi compozitorii, ci „compunea" la magnetofon. Ascultindu-1 pe Zefiru, începeam să înţelc!» înlănţuirea logică a faptelor, raţionamentele care I-au dus „aproape dc soluţie", cum spunea cl cu destulă modestie. .''.emn îmi dau seama, zisei, de ce ai insistat atunci asupra faptului că Dudelsacker socoteşte orchestra ca o piedică. înţeleg acum şi de ce m-ai întrebat ce cred despre faptul că n-a compus vreo operă sau n m z i c ă d e cameră. — Pentru mine era limpede I Maşina lui electronică nu putea compune pentru vocea omenească, era adecvată numai orchestraţiilor complexe. Această idee s-a cristalizat şi mai pregnant cînd am aflat că Percival Dudelsacker a compus, într-un singur an, treispre­ zece simfonii şi poeme simfiinice. E adevărat că avea la dispoziţie un grup de tehnicieni care transcriau notele, aranjau, orchestrau, dădeau unitate şi continuitate lucrării, rotunjeau asperităţile şi cine ştie ce mai făceau, dar cu toate acestea rămînea un imens vo­ lum de muncă sau, mai bine zis, de inspiraţie. •— In.spiraţie... electronică. — In sfîrşit, am adăugat o importantă verigă Ia lanţul ce I-am format atunci cînd am aflat că Percival Dudelsacker refuză să vîndă benzile de magnetofon originale, deşi i se oferiseră sume pe care chiar cl le caracteriza drept „fabuloase" ; ba, mai mult, le ţinea sub cheie şi nu lăsa pe nimeni să le asculte, în afară, bine­ înţeles, de „specialiştii" săi. Incepînd din acea clipă mi-am dat 26

seama că, de fapt, „compozitorul" Percival Dudelsacker nu exista, că tot ce a creat el este opera nnui robot. La început am crezut că foloseşte o orgă electronică automată de un tip special, dar con.strucţia anarhică, maniera atonală, disonantă a frazei muzicale, precum şi descrierea „muzeului" de instrumente rare şi ciudate, a călătoriilor „maestrului" însoţit de magnetofon, m-au pus pe calea cea bună, sugerîndu-mi o maşină electronică bazată pe „memorie". După cum vezi, am fost foarte aproape de soluţie. Mai rămîne un punct nelămurit, zisei. Cum de ai găsit numai tu soluţia ? D e ce n-au găsii-o şi alţii, de pildă criticii muzicali ai revistelor care l-au elogiat pe Dudelsacker. Ei erau mai aproape de şi cunoşteau mai bine aşa-zisa lui creaţie. Şi adăugai cu amărăciune : — De ce n-am găsit-o şi eu Mi-ai dat doar toate datele ,,caului".. — De ce au tăcut criticii muzicah, admiratorii răposatului Per­ cival Dudelsacker, n-as putea să-ţi spun. Poate că n-au găsit .soluţia. Iar dacă vreunul a găsit-o, poate că a preferat să tacă. Prea se făcaise mult zgomot în jurul abisalismului, criticii se grăbiseră să-1 ridice în slăvi pe Dudelsacker, i s-au acordat premii şi distincţii, iar colaboratorii lui de la Santana, ,,specialiştii" cum îi numea el, erau legaţi economiceşte de el ; dacă vreunul dintre ei a descoperit escrocheria, a tăc'ut fiindcă aceasta era în interesul său. Cît despre tine. dragul meu... Zefiru făcu o pauză şi se uită pe sub sprîneene la mine. Am rezut că desluşesc un zîmbet în colţul gurii Im', un zîmbet pe care ram hotărît să-1 socotesc jignitor. Dar poate că mi s-a părut numai ; prietenul meu se grăbi să continue : — Cît despre tine, nu aveai cum să ajungi la concluziile la am ajuns eu. •— Ce vrei să spui cu asta ? Zefiru nu păiu să ia notă de tonul meu, din care răzbătea în nod vădit o notă de iritare, şi după ce-şi îngădui iar o pauză, care ni s-a părut mult prea mare, spuse încet : — Ai uitat, se vede, profesiunea mea. Sîntem amîndoi iubitori Je muzică, dar numai eu .sînt cibernetician... Avea dreptate prietenul meu, şi m-am grăbit să i-o spun. De emenea, a avut dreptate şi cîteva minute după aceea, cînd mi-a [lus : — Acum, cred că am vorbit destul de Percival Dudelsacker. fai să ştergem praful de pe magnetofon şi să ascultăm ceva. — Propun să începem cu Beethoven, spusei repede. — D e acord, zîmbi prietemd meu.

f> jo

MUZICALA

r u

'A AH

r<i p

\

ac

ORIZONTAL : 1) Vechi irisfrument muzical cu claviatură, stră­ moşul pianului — LocoUtate în Nigeria; 2) Oraş în S.U.A. — In­ strument de suflat de alamă ; 3) Aparat muzical care, acţionai cu o manivelă, execută mecanic melodiile imprimate Pe discuri — Lampă electrică ; 4) Vechi instrument muzical în formă de lăută, cu trei coarde, introdus in Europa de arabi — Material pentru fluiere cu un sunet cald, duios — Prepoziţie ; 5) Dinsul — papiote de fire de bumbac; 6) Nicolae Constantinescu — Publicoţie anuală, care conţine studii ştiinţifice sau artistice — Uliu ; 7) Comună in Olanda — Numele turcesc ol Smyrnei — Nota traducătorului; 8) Sunetul trompetei — Instrument muzical popular, specialitatea lui Fănică şi Damian Luca — Numele artistic al tragedienei franceze Bernhardt (1844—1923) ; 9) Superstiţie — Cutie mare de rezonanţă la unele piane; 10) Simbolul stronţiului — Piesa cilindrică, care pro­ duce sunete în unele instrumente muzicale — Personaj legendar, strămoşul edomiţilor ; 11) Aparate care înregistrează şi redau su­ netele de pe o bandă variabilă magnetizată, de pe o sîrmă de oţel sau de pe un film cu substanţă feromagnetică ; 12) Instrument muzical de alamă, care în orchestre are rolul de bas — Roman de Al. Vlahuţă. VERTICAL : 1) Instrumente muzicale de suflat, făcute din lemn, in formă de tub lărgit la un capăt — Simbolul molibdenului; 2) 2&

Instrumente muzicale în formă de arc, cu care poeţii ji rapsozii din antichitate îţi acompaniau recitările — Coală mare de hîrtie, partitură de mari proporţii (fig.); 3) Protozoare microscopice — Unităţi de lucru mecanic; 4) Bine dispusă — Nota scriitorului — La început I 5) Teodor Constantin — Insulă lîngu Noua Guinee — S c o p ; 6) Una dintre Cyclade — Mici instrumente de suflat; 7) Junona — înainte de amiază — Instrument muzical de suflat, cu ancie dublă ; 8) Nicolae Floresci — Pusă pe note — Florea Dumitrescu ; 9) Fluviu în Siberia — Instalaţie modernă, care a contri­ buit în mare măsură la popularizarea şi răsplndirea în masă a ma­ rilor creaţii mruzicale; 10) Mare compozitor, dirijor şi pianist a' poporului nostru, care a dus faima muzicii rommeşti pină în cele mai îndepărtate colţuri ale globului — Plantă tînără, ce urmează a fi strămutată in cîmp ; 11) Mic flaut cu registru acut, utilizat în I. Pătraşcu orchestre - Lac vulcanic lingă Tuşnad ; 12) Subsemnatul — Tifan ol muzicii clasice germane şi universale, ale cărui opere Sint tn ceo

j?«L.'P''.re.,î?»iîg„_»»«irjw^M^^ m ORCHESTRELE POPULARE fMonovcrb -.6 — 9)

c

c DEZLEGARfLE

ODINIOARĂ BUNICII NOŞTRI (Trivcrh: 6, 2, 9)

fT

1

II PROBLEMELOR

DIN NUMĂRUL 234 CONSTRUIM : Z) Bucurcţti — dv. ; 2) Oraşe — Tulcca ; 3) Tiniişo*»— V. D. ; 4) Oei — id — Buzău ; 5) Sanitari — i — r ; 6) Anina — Oneşti; 7) Nişă — Cie — ar ; 8) I — t — sar — c — ab ; 9) M — Săvincţti; W) Calaţi — iliac; 11) Arad — Atgeş — a ; 12) Se — U.C.K. — Oituz. IIIIVERB : CJa-d-este-cn-a-v-în-l = t^Iădeşlc cu avînl! CRIPTOGRAFIE: In-ce-pc-m-un-ca-după-p-lan-n == Incepo, piunca după plan. 291

UMOR Avionul e gata de plecare. Pasagerii urcă. Mecanicul controlează statea avionului ţi spune : — Rezervorul de benzină e perforat. Se amină plecarea avionului pentru o oră, ca să putem face reparaţia. — O oră ? exclamă îngrijorat un tînăr. La ora 13 trebuia să fiu Ia ofi{erul stării civile. înseamnă că voi ililirzia. — Nu cumva ai găurit dunineala rezervorul, linere ? Un cunoscut om dc ştiinţă, specialist în domeniul hidraulicii, a fost întrebai de un student : — Care este, după păicrca dv., cel mai puternic lip de forţă hidrau­ lică ? — Lacrimile femeii... Ari.stido Briand, al cărui gust pentru arhitectură se manifesta ntai mult înspre arhitectura clasică europeană decit înspre cea de peste ocean, vizită New Yorkul. Ajungînd pe terasa unui zgirie-nori, ghidul îi explică : — De pe această terasă se poate vedea pînă la o distan(ă de 100 do mile. Cele 50 de etaje sînt deservite de 82 de lifturi. întreaga construcţie e din beton şi oţel. Nici un incendiu n-o poate distruge. — Păcat ! spuse Briand. Sosind în America, actriţa Eleonora Duse a încheiat un contract cu un teatru din Chicago. Contractul prevedea, la cererea ci, să i se asigure în cabină o temperatura constantă dc 72" Fahrenheit. Spre a i se îndeplini dorin|a, i s-a montat in cabină un termometru fals, a cărui coloană de mercur era doar pictată, indicînd temperatura dorită. La plecare, Iiind întrebată dacă s-a simfit bine la Chicago, celebra actrifă a răspuns : — Ceea ce mi-a plăcut mai mult e faptul că aici la dv, fie că e ploaie sau ninsoaiTe, îngheţ sau furtună, termometrul arată tot 72° F. Şi ceea ce e comic, e că la New York mi s-a părut mult mai cald la accleaţi 72* ! 30

Cînd s-a stabilit în Africa Centrală, dr. Aibert Schweitzer a stîrnit «enzatie printre băştinaşii unui trib, plimbîndu-se pe bicicletă. Mulţi dintre tineri au învăţat în scurt timp să folosească bicicleta. Văzîndu-i, unul dintre bălrinii tribului, încă neîncrezător în tehnică, le spuse cu amărăciune : — Ce obiceiuri urîte învăţaţi voi de la albi! Ei sînt atît de leneşi, incit chiar şi atunci dnd aleargă vor să şadă... Scriitorul O. K. Chestcrton a fost întrebat de un amic : — Să presupunem că într-o călătorie pe mare naufragiezi ;i eşti obli­ gat să rămîi izolat pe o insulă nelocuită. Ce carte ai prefera lă ai cu Hne ? — Un manual de construcţii navale... Fizicianul german Helmholz fu prezentat marelui duce de Weima», un băbînel căruia mareşalul curţii îi şoptea de fiecare dată un cuvînt-simbol, pentru a-i indica ducelui ce are de vorbit cu persoanele prezentate. De astă dată, pentru a-I lămuri că e vorba de celebrul optician, îi aminti una dintre descoperirile acestuia : „Augenspiegel" (oglinda ochilor). Marele duce, care era şi cam fudul de ureche, îl întîmpină pe Helm­ holz : — Va să zică de-ăştia îmi eşti, domnule Euicnspiegel ?! Printre bîlbiielile celebre înscrise în istoria teatrului se numără şi aceea comisă cu prilejul debutului unui cunoscut actor al Comediei franceze. Trebuind să rostească replica : „nebunul e mort" — fiind vorlia de un biet bolnav de nervi ce se sinucisese —, actorul strigă cu dezutvoitnrâ : — Mortul e nebun 1

Din scrisorile ciiitovil or Dragă redacţie. Află că sînt nn pasionat cititor al Colecţiei. Această pasiune o am de cind a apărut numărul 200. Fiind unul dintre cititorii romanelor ştiinţifico-jantastice, am început să-mi procur şi fasciculele Colecţiei. Cu ajutorul prietenului meu Miclăuş Ilie, mi-am făcut rost de numerele mai vechi. Ca rezultat, după trei luni aveam 130 de broşuri din Colecţie. Am citit pe nerăsuflate toate fasciculele pe care le aveam. Dar citesc şi alte cărţi, cu subiecte istorice, geografice, aviatice, marinăreşti, cosmo­ nautice ctc. Cărţile şi fasciculele Colecţiei m-au ajtitat la iitvuţăiură : um absol­ vit clasa a IV-a cu premiul IU. Din matertile care ne sînt predate cel mai muU îmi plac : istoria, matematica, geografia şi limba engleză. Propun să publicaţi roiruine mai lungi. Un subiect neahordat de colecţie : agricultura subacvatică. BlTEA ION Timişoara A trecut im an de cind ţi-am scris pentru prima dată. In acest timp Colecţia s-a îmbogăţit cu noi şi valoroase lucrări. Mă bucură foarte mult faptul că numele autortdui basmelor prefe­ rate, VladimiT Colin, îl întîlneso şi pe coperta Colecţiei. Cind scriu aceste rînduri, mă aflu încă sub impresia neobişnuita pe care mi-a produs-o lectura lucrării „Broasca" de Vladimir Colin. Cri ce m-a impresionat a fost ideea tulburătoare a povestirii. Iubesc foarte mult literatura şi îmi place să visez. Ştiu că dife.Us condiţii de viaţă duc la apariţia unor fiinţe gînditoare, cu un fizic adap­ tat respectivelor condiţii. Totuşi, oridt de bogată îmi e fantezia, niciod ită nu m-am gîndit că at putea exista făpturi cu ciudattd aspect din „Broasca". Dar poate cea mai de seamă calitate a povestirii o găsim in felul artistic în care autorul înfăţişează ideea că, oricît s-ar deosebi fiinţele gînditoare din Cosmos, ele sînt minate de aqeeaşi dorinţă de a comunica şi de a se înfrăţi. DOINA BRÎNZEI elevă în clasa a VlII-a Cîmpulung-Moldovenesc Reg. Suceava Tiparul executat la Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii"

Abonali-vă la revisla .Şfiinlă şi tehnică" — publicaţie lunară edifată de C C . al U - T M . şi Consiliul pentru răspîndirea cu­ noştinţelor cultural-ştiintificeAbonamentele se primesc de către oficiile poştale, factorii po­ ştali şi difuzorii voluntari din în­ treprinderi şi instituţii pînă la data de 25 ale fiecărei luni, cu deservirea în luna următoare. Revista se găseşte de vînzare la toate chioşcurile pentru difu­ zarea presei şi debitele O.C.L.

•SEPTEMBRIE 1964 I 41007 I