Saptamana Medicala 317

Controlul tuberculozei în România

Consumul de tutun datează din era precolumbiană în faimoasele ”tobago” sau ”pipe ale păcii” și este adus în Europa de către Cristophor Columb în timpul expedițiilor sale în America. A fost inițial folosit de către privilegiați ca plantă ornamentală sau pentru tratamentul migrenelor precum Caterina de Medici, dar diseminarea sa la nivel mondial începe odată cu apariția țigărilor (în Sevilia) și preluarea lor de către soldații britanici în timpul Razboiului din Crimea. Pentru că erau rulate manual, țigările erau scumpe, dar după inventarea primei mașini de rulare automată în 1880, acestea au devenit accesibile și astfel se dezvoltă exponențial industria tutunului și apare pandemia tabagică. Astfel, consumul de tutun este cea mai larg răspandită cauză prevenibilă de moarte prematură, cu peste 8 milioane de decese annual, cu costuri pentru economia mondială de peste 1.4 trilioane de dolari. Viața unui fumător este mai scurtă, 50% dintre aceștia pierd în medie de 20 de ani de viață sănătoasă secundar unei afecțiuni pulmonare. Există două tipuri de măsuri ce pot fi aplicate:

- populaționale (guvernamentale, cuprinse în Convenția pentru controlul tutunului). Datorită măsurilor de control a tutunului, consecința este reducerea fumatului în rândul persoanelor peste 15 ani.

- individuale (susținerea sevrajului nicotinic). Ultimele măsuri privesc abordarea fumătorului din perspectiva dependenței nicotinice acceptând următoarele premize:

• Fumatul reprezintă o condiţie medicală, și nu un obicei, viciu, plăcere, stil de viaţă, etc.

• Fumatul este o boală, o dependență de nicotină, ce este un drog și care trebuie tratată ca atare.

• Asistenţa medicală (evaluare a dependenţei de nicotină și tratament adecvat).

Medicului îi revine astfel un rol esențial în renunțarea la fumat și reducerea pandemiei tabagice, deoarece un pacient se întâlnește cu medicul în diverse etape ale vieții sale și continuitatea intervenției este foarte importantă. Coordonator

Șef Lucrări Dr. Ioana Munteanu, Institutul de Pneumoftiziologie ”Marius Nasta ” București

Dr. Aurora Bulbuc, medic primar

Editor: Fin Watch

Calea Rahovei, nr. 266-268, Sector 5, Bucureşti,* Electromagnetica Business Park,

redactie@finwatch.ro

Controlul tuberculozei în România

Tuberculoza (TB) rămâne o problemă majoră de sănătate publică la nivel mondial, cu impact semnificativ în România. Deși s-au înregistrat progrese în reducerea incidenței, România continuă să aibă cea mai mare rată de TB din Uniunea Europeană, cu o incidență de 48 de cazuri la 100.000 de locuitori în 2023. Această situație reflectă lipsuri persistente în diagnosticare, tratament și prevenție, amplificate de factori socio-economici și de infrastructura medicală.

Asist. Univ. Dr. Adriana Socaci

Medic primar pneumolog, Doctor în medicină, Cadru didactic asociat, Președinte Secțiunea Tuberculoză a Societății Române de Pneumologie, Coordonator tehnic județean PNPSCT Timiș

Conform declarațiilor Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), în 2023, aproximativ 10,8

milioane de persoane au dezvoltat TB, înregistrându-se o ușoară creștere față de anii anteriori. În Regiunea Europeană a OMS, incidența TB a crescut cu 0,2% între 2022 și 2023, inversând tendința descendentă observată anterior. În Uniunea Europeană și Spațiul Economic European (UE/SEE), România a raportat

7.979 de cazuri în 2021, reprezentând 23,8% din totalul cazurilor din regiune, cu o rată de notificare de 41,6 la 100.000 de locuitori, de cinci ori mai mare decât media UE/SEE.

Situația specifică

a României în Europa

România se confruntă cu una dintre cele mai ridicate incidențe ale tuberculozei din Uniunea Europeană. Conform datelor publicate de OMS, în anul 2023, România a înregistrat o rată de incidență de aproximativ 48 de cazuri la 100.000 de locuitori, mult peste media europeană (8.6 cazuri la 100.000 de locuitori. De asemenea, România este responsabilă pentru aproape un sfert din cazurile de TB raportate anual în Uniunea Europeană, în ciuda reducerii progresive a numărului de cazuri din ultimele decenii.

În anul 2023, România a înregistrat 9.143 de cazuri noi și recidive de tuberculoză, dintre care 429 au fost la copii, ceea ce reprezintă o rată de incidență de 48 de cazuri la 100.000 de locuitori. Aceasta marchează al treilea an consecutiv de creștere a numărului de cazuri, comparativ cu 8.824 de cazuri în 2022 și 7.618 în 2021 (după o scădere artificială în perioada pandemiei Covid-19).

România se confruntă cu o povară semnificativă de TB multidrog-rezistentă ((MDR-TB). În 2021, din cele 758 de cazuri de TB rezistentă la medicamente

raportate în UE/SEE, 264 au fost din România. De asemenea, România a raportat 24 din cele 115 cazuri de MDR-TB în regiune. Tratamentul pentru MDR-TB este complex și are o rată de succes scăzută; în 2023, rata de succes a tratamentului pentru MDRTB în regiunea europeană a fost de doar 59,7%.

De-a lungul ultimelor două decenii, România a înregistrat un trend descendent al incidenței tuberculozei, ca urmare a implementării mai multor programe naționale de control, în parteneriat cu OMS și Fondul Global. În anul 2002, incidența era de aproximativ 142 de cazuri/100.000 locuitori, iar până în 2022, acest indicator s-a redus la 48 de cazuri (reducere cu peste 60%.

Cauze și Factori

Determinanți ai Persistenței Tuberculozei în România

Tuberculoza nu este doar o boală infecțioasă, ci și una socială. Persistența TB în România este rezultatul unui cumul de factori:

• Factori sociali și economici: sărăcia și excluziunea socială sunt factori-cheie; persoanele fără adăpost, comunitățile de romi și populațiile instituționalizate au o incidență semnificativ mai mare a TB; supraaglomerarea locuințelor și condițiile de trai precare favorizează transmiterea bolii, în special în zonele urbane marginalizate; migrația contribuie la întreruperea tratamentului, lipsa accesului la servicii medicale și dificultăți de supraveghere[3].

• Probleme în sistemul de să-

nătate: subfinanțarea programelor de control TB a afectat capacitatea de diagnosticare timpurie, monitorizare și tratament complet; număr insuficient de pneumologi și personal specializat, în special în zonele rurale; capacitate redusă de laborator și infrastructură diagnostică limitată la anumite regiuni.

• Stigmatizare și lipsa de educație: tuberculoza este asociată frecvent cu stigmat social, ceea ce determină mulți pacienți să evite testarea sau tratamentul; lipsa educației sanitare duce la întârzierea prezentării la medic și creșterea riscului de transmitere comunitară.

România se confruntă cu o serie de obstacole în controlul eficient al tuberculozei:

• Diagnostic tardiv și subraportare: în ciuda introducerii tehnologiilor rapide și sigure de testare, multe cazuri sunt diagnosticate târziu, când boala este deja avansată; subraportarea cazurilor, în special în mediul rural și în rândul populațiilor vulnerabile, afectează estimările reale ale incidenței.

• Abandonul tratamentului: regimul terapeutic lung (6–24 luni, în funcție de forma TB) și efectele adverse duc la abandonul tratamentului, favorizând rezistența la medicamente; programele de tratament direct observat (DOT) nu sunt aplicate uniform la nivel național.

• Lipsa continuității în finanțare: Programul Național de

Prevenire și Control al Tuberculozei (PNPSCT) depinde parțial de finanțări externe, ceea ce face sustenabilitatea incertă; trecerea de la sprijinul Global Fund/alte fonduri externe la finanțare exclusivă din bugetul de stat a generat perioade de instabilitate.

• Managementul TB multidrog-rezistente (MDR-TB): costurile tratamentului pentru MDR-TB sunt ridicate, iar tratamentele sunt greu accesibile în multe județe; lipsa aderenței și durata tratamentului (peste 18 luni) scad considerabil rata de succes.

Pentru a reduce povara tuberculozei, România trebuie să adopte o abordare integrată, multisectorială; cele mai importante direcții sunt:

Intervenții medicale:

• Extinderea testării rapide în toate județele.

• Consolidarea rețelei de laboratoare TB pentru diagnostic bacteriologic și teste de sensibilitate la medicamente.

• Îmbunătățirea tratamentului DOT: introducerea tratamentului observat electronic (eDOT) în mediile izolate sau urbane.

Reformarea sistemului de sănătate publică:

• Integrarea serviciilor TB în medicina de familie pentru o mai bună depistare precoce.

• Crearea unui registru electronic național TB interoperabil cu dosarul medical electronic.

• Reorganizarea rețelei de dispensare TB, în special în zonele cu deficit de personal.

Țigara electronică

și implicațiile cardiovasculare

Țigara electronică este subiectul la modă al acestor ani. Este un boom în vânzări, adolescentul cu țigara electronică în mână, se constituie într-o nouă poziționare a unei tinere generații în peisajul social actual, unde industria tutunului se regrupează în activitățile de promovare iar lumea medicală este scindată.

Societății Române de Pneumologie

Se încearcă o integrare a acestei țigări electronice între instrumentele de sevraj oferite unui fumător de țigări convenționa-

le cu o susținere a unui concept de „harm reduction” la care din păcate au aderat doctori de diferite specialități. Poate tocmai de aceea plecând de la punctul de vedere comun emis de Societatea Română de Pneumologie și Societatea Română de Cardiologie, merită să aruncăm o privire asupra efectelor comune cardiopulmonare ale

țigării electronice care în nici un caz nu intră în sfera beneficiilor.

Să analizăm compușii țigării electronice

Astfel, o primă evaluare ar trebui făcută legat de: propilen glicol, glicerină vegetală, nicotină, arome și stabilizatori/ umectanți precum triacetina.

Nicotina afectează angiogeneza, aritmogeneza, celulele endoteliale, hemodinamica, rezistența la insulină și lipidele, crește tensiunea arterială, ritmul cardiac, influențând contractilitatea și travaliul miocardului. Nicotina determină constricție coronariană, reduce rezerva de flux sanguin coronarian și induce constricția vaselor sanguine din piele. Aceste constatări indică un risc potențial de anevrism al aortei abdominale ca urmare a consumului cronic de nicotină. Unele studii au sugerat că nicotina ar putea promova remodelarea țesuturilor și fibroza, deoarece expunerea la nicotină poate deteriora celulele endoteliale și endoteliul în general.

Lichidele aromate pentru țigări electronice și aromele individuale crează percepția și senzația de siguranță în utilizarea lor dar de fapt induc toxicitate și/sau exercită efecte biologice. Cu cât un lichid pentru țigări electronice conține mai multe arome, cu atât este mai probabil ca acesta să fie citotoxic; s-a demonstrat că, concentrațiile de aldehidă de vanilină și scorțișoară din lichidele pentru țigări electronice au fost corelate semnificativ cu toxicitatea. Impactul negativ al compușilor aromatizanți din țigările electronice duce la o creștere a atractivității acestor produse, în special pentru tineri. Acestea influențează modelele de utilizare și topografia fumatului dar, concomitent, chiar dacă este mai bine studiat impactul pe aparatul respirator, aduce modificări ale semnali-

zării celulare și toxicitate celulară crescută, cu clare implicații și consecințe la nivel de aparat cardiovascular.

Produsele de descompunere termică induc alte probleme. Toate lichidele pentru țigări electronice sunt încălzite și aerosolizate înainte de inhalare într-un mod dependent de dispozitiv. Acest lucru le poate supune unor reacții chimice care permit formarea de noi compuși, inclusiv specii reactive de oxigen (ROS). De exemplu, radicalul hidroxil (OH) a fost produs din propilen glicol/glicerină vegetală la setări de putere mai mari. Compușii carbonilici (exemplu - acetaldehidă, formaldehidă și acroleină) s-au format în aerosolii de lichid pentru țigări electronice ca urmare a deshidratării și oxidării.

Atât produsele din tutun convențional, cât și țigările electronice eliberează oxidanți, metale toxice și carbonili cu potențial toxic, asociați cu boli cardiovasculare. Sunt în derulare studii pentru a evidenția efectele acute, cât și pe termen lung ale țigărilor electronice asupra inimii și vaselor de sânge ale adulților și copiilor sănătoși, precum și a celor cu factori de risc pentru boli cardiovasculare sau cu boli cardiovascu-

lare deja diagnosticate, pentru a determina siguranța comparativă a țigărilor electronice, în raport cu țigările combustibile.

Un alt efect este cel asupra trombocitelor. Expuneriea la extractele de aerosoli pentru țigări electronice sugerează un mecanism care ar duce la infarct miocardic și accident vascular.

Îigările electronice au efecte acute asupra ritmului cardiac, atât cu, cât și fără nicotină.

Efectele țigărilor electronice asupra hemodinamicii sunt variabile și ar putea depinde parțial de cantitatea de nicotină administrată. Important este că acest lucru ar putea contribui la o creștere a hipertrofiei ventriculare stângi, remodelare a ventriculului stâng și tulburări de ritm.

Referitor la mușchiul cardiac, s-a dovedit că extractele de țigări electronice erau citotoxice pentru mioblastele cardiace și că toxicitatea are legătură cu prezența diferitelor arome.

Până prin 2021, se recomanda prudență în prezentarea nocivității utilizării țigărilor electronice, până nu se deslușeau clar principalele efecte ale acesteia.

În acest moment dovezile efectelor cardiopulmonare pe loturi umane mari se acumulează de la o zi la alta și demonstrează că, între obiectivele industriei tutunului și cerințele protecției unei populații expuse la noile oferte ale acesteia, sunt diferențe importante dacă încercăm să judecăm obiectiv consecințele asupra sănătății consumatorului.

Cum te poate ajuta chirurgia

refractivă să scapi de ochelari

și lentile de contact

Pentru foarte mulți oameni, ochelarii sau lentilele de contact nu mai sunt doar un ajutor pentru vedere, ci o obișnuință. Unii pacienți poartă ochelari de când se știu, alți pacienți i-au primit „în dar” mai târziu, odată cu anii. Sunt utili, necesari și, de cele mai multe ori, indispensabili. Și totuși, aproape fiecare pacient îmi spune, la un moment dat, același lucru: „Mi-ar plăcea să văd bine

fără ei.”

Dr. Andrei Filip, Medic primar specialist oftalmolog, Doctor în Științe Medicale, FEBO, FWCRS, Clinica de oftalmologie Ama Optimex www.amaoptimex.ro www.scapadeochelari.ro www.cataracta.ro

Dorința aceasta apare în situații foarte concrete: la sport, la volan, în activități solicitante sau pur și simplu dimineața, când ai vrea să vezi clar din prima clipă, fără să cauți ochelarii pe noptieră. Chirurgia refractivă a apărut tocmai ca un răspuns medical la această nevoie, fiind astăzi o opțiune pentru corectarea anumitor defecte de vedere, atunci când este indicată corect și realizată în condiții de siguranță. În rândurile de mai jos, vreau să explic ce este chirurgia refractivă, cui i se adresează, ce presupune evaluarea preoperatorie și care sunt limitele reale ale acestor proceduri, astfel încât fiecare pacient să poată lua o decizie informată și asumată.

Ce este chirurgia refractivă?

Chirurgia refractivă cuprinde un set de proceduri oftalmologice care urmăresc corectarea dioptriilor prin remodelarea corneei sau prin alte metode chirurgicale, cu scopul de a îmbunătăți vederea fără ochelari sau lentile de contact. Vorbim despre intervenții medicale bine studiate, realizate după protocoale clare și în urma unor investigații amănunțite, nu despre soluții universale sau promisiuni nerealiste.

Defectele de vedere, numite medical vicii de refracție, care pot fi luate în considerare pentru corecție chirurgicală sunt miopia, hipermetropia, astigmatismul și prezbiopia.

Cui i se adresează chirurgia refractivă?

Eligibilitatea pentru chirurgia refractivă se stabilește întotdeauna individual. Nu există două evaluări identice,

pentru că nu există doi ochi identici. Ținem cont de vârstă, de tipul dioptriilor, de grosimea și forma corneei, de starea generală a ochilor și de eventualele afecțiuni asociate.

În practică, discutăm despre chirurgie refractivă la pacienți cu dioptrii stabile, care nu prezintă boli oculare active și care înțeleg corect ce poate și ce nu poate oferi o intervenție chirurgicală. La fel de important este stilul de viață: cât de mult solicită vederea, ce activitate profesională are pacientul și ce așteptări are, în mod realist, de la rezultatul intervenției. Toate aceste detalii contează și sunt discutate deschis.

Principalele tehnici utilizate în chirurgia refractivă

Chirurgia refractivă nu înseamnă o singură procedură „standard”. Există mai multe tehnici, fiecare cu indicații precise. Procedurile cu laser, precum SMILE, FemtoLASIK,

LASIK, PRESBYOND, PRK sau LASEK, presupun remodelarea corneei pentru corectarea dioptriilor. Diferențele dintre ele țin de modul în care este abordată corneea și de particularitățile anatomice ale fiecărui ochi. Aceste tehnici pot corecta miopia, hipermetropia, astigmatismul și prezbiopia.

SMILE este considerată o tehnică blândă pentru ochi, cu o recuperare rapidă în majoritatea situațiilor, motiv pentru care este frecvent luată în calcul atunci când condițiile o permit. Alegerea ei nu este însă automată, ci rezultatul unei evaluări atente.

Pentru pacienții care se confruntă cu prezbiopia (dificultatea de a vedea clar la aproape care apare odată cu înaintarea în vârstă) există soluții dedicate, precum PRESBYOND. Această tehnică folosește laserul pentru a crea un echilibru funcțional între vederea la distanță și cea de aproape, adaptat fiecărui pacient. În acest caz, discuția despre stilul de viață și nevoile zilnice este esențială.

Există și situații în care corecția cu laser nu este indicată. În aceste cazuri, se pot lua în considerare alternative precum implantarea de lentile intraoculare (ICL), procedură care presupune introducerea unei lentile suplimentare în interiorul ochiului, păstrând cristalinul natural. Această opțiune este discutată mai ales la pacienți cu dioptrii mari sau cu anumite particularități corneene. De asemenea, în unele cazuri, mai ales la pacienți aflați la vârsta prezbiopiei sau

atunci când cristalinul prezintă modificări, se poate indica schimbarea cristalinului natural cu unul artificial, procedură cunoscută sub denumirea de PRELEX (Presbyopia Lens Exchange) și RLE (Refractive Lens Exchange).

Indiferent de tehnică, alegerea se face întotdeauna individual, pe baza investigațiilor preoperatorii și a recomandării medicale personalizate. Nu există o soluție care să se potrivească tuturor.

Rolul evaluării preoperatorii

În cadrul evaluării preoperatorii realizăm investigații detaliate care ne ajută să stabilim dacă intervenția este sigură și potrivită pentru pacient. Analizăm structura corneei, calitatea filmului lacrimal, dimensiunea pupilei și alte elemente care pot influența rezultatul postoperator.

Pe baza acestor date, medicul oftalmolog poate recomanda o anumită tehnică sau, în unele situații, poate spune că soluția chirurgicală nu este indicată. Le explic adesea pacienților că și acesta este un răspuns corect din punct de vedere medical, pentru că scopul nu este intervenția în sine, ci păstrarea unei vederi sănătoase pe termen lung.

Ce presupune intervenția propriu-zisă Procedurile de chirurgie refractivă sunt intervenții minim invazive, de scurtă durată, realizate în majoritatea cazurilor fără durere, cu anestezie locală sub formă de picături. Pacientul este conștient pe tot parcur-

sul intervenției, iar confortul este, de regulă, ridicat, în funcție de fiecare pacient. Tehnica utilizată este aleasă în funcție de particularitățile fiecărui caz. Chiar dacă intervenția în sine este rapidă, actul medical nu se încheie în sala de operație. Monitorizarea postoperatorie și respectarea indicațiilor medicale sunt esențiale pentru o evoluție corectă.

Recuperarea

și adaptarea vederii

Recuperarea după chirurgia refractivă diferă de la un pacient la altul și de la o tehnică la alta. Unii pacienți observă o îmbunătățire a vederii într-un timp relativ scurt, alții au nevoie de mai mult timp pentru adaptare. În această perioadă pot apărea senzații tranzitorii, precum uscăciunea oculară sau mici fluctuații ale clarității vizuale, aspecte despre care discutăm încă dinaintea intervenției. Consultațiile de control ne permit să urmărim evoluția și să ajustăm tratamentul postoperator atunci când este necesar. Comunicarea deschisă dintre medic și pacient rămâne esențială.

Chirurgia refractivă este astăzi o opțiune medicală pentru corectarea anumitor defecte de vedere, atunci când este indicată corect și realizată în condiții de siguranță. Informația corectă, evaluarea riguroasă și așteptările realiste sunt baza unei decizii responsabile. Fiecare pacient este diferit, iar soluția potrivită se stabilește individual, cu un obiectiv comun: menținerea unei vederi funcționale și sănătoase pe termen lung.

Psoriazisul – o provocare dermatologică majoră

Tratamentul psoriazisului este personalizat și adaptat în funcție de forma clinică, severitatea bolii și particularitățile fiecărui pacient. În formele ușoare până la moderate, prima linie terapeutică este reprezentată de tratamentele topice. Acestea includ dermocorticoizi cu potențe variate, recunoscuți pentru acțiunea lor antiinflamatoare, imunosupresoare și vasoconstrictoare. Se folosesc frecvent emolienți și creme hidratante pentru a susține refacerea barierei cutanate, precum și agenți keratolitici, care ajută la reducerea scuamelor. Eficiența terapeutică poate fi sporită prin formule combinate, cum ar fi cea între betametazonă și acid salicilic.

Pentru formele extinse sau refractare la tratamentele topice, o opțiune eficientă este fototerapia, care reduce inflamația și încetinește proliferarea celulelor pielii.

În cazurile moderate până la severe sau în prezența unor comorbidități sistemice, se utilizează terapii sistemice convenționale, care necesită monitorizare regulată din cauza riscului de efecte secundare.

Un progres major în tratamentul psoriazisului este reprezentat de terapiile biologice, indicate în special pentru formele moderate până la severe. Acestea sunt molecule care acționează țintit asupra proceselor inflamatorii. Acest arsenal este completat de terapiile biosimilare, care sunt versiuni aproape identice ale biologicelor originale, oferind aceleași beneficii terapeutice la un cost mai redus, precum și de moleculele mici, administrate oral,

opțiuni terapeutice sistemice cu administrare orală, adecvate în special pacienților care necesită alternative la tratamentele injectabile. Este dovedit că inițierea timpurie a terapiilor biologice poate îmbunătăți considerabil prognosticul pe termen lung, contribuind la controlul mai eficient al bolii și la atenuarea impactului comorbidităților asociate, cum ar fi afectarea articulară, bolile cardiovasculare sau tulburările psihice.

Aceste opțiuni terapeutice sunt disponibile și în România, fiind decontate prin CNAS, conform unui protocol național riguros ce include criterii clare de eligibilitate, evaluări periodice și monitorizarea continuă a eficienței tratamentului.

Viitorul tratamentului psoriazisului se conturează într-o direcție clară spre personalizare și precizie terapeutică, prin utilizarea biomarkerilor și a tehnologiilor de analiză multiomică pentru a adapta tratamentele la profilul individual al pacientului. Se investighează terapii care să țină cont de manifestările clinice și fenotipice specifice

ale bolii, cu scopul de a identifica pacienții „super-responderi” – cei care pot beneficia de doze mai mici și regimuri terapeutice mai rare, dar eficace.

În zona tratamentelor topice, cercetările avansează spre vehicule inovatoare de administrare, cum ar fi nanoparticulele, microacele (microneedles), nanofibrele și hidrogelurile, care permit o eliberare controlată și o penetrare cutanată mai eficientă a substanțelor active. Aceste soluții pot crește aderența pacienților și eficiența tratamentului local.

O direcție promițătoare este și dezvoltarea de biomarkeri predictivi, care să permită nu doar diagnosticarea timpurie, ci și anticiparea răspunsului terapeutic și alegerea strategiei terapeutice optime pentru fiecare pacient. Integrarea tehnologiilor multiomice – incluzând date genomice, epigenomice, transcriptomice, proteomice, metabolomice și microbiomice – va permite o înțelegere mai profundă a mecanismelor moleculare implicate în psoriazis și va sprijini dezvoltarea de strategii terapeutice personalizate, cu potențial de a modifica cursul bolii.

Acidul boric, un domn cu joben

În tratamentul infecțiilor localizate la nivelul tegumentelor și mucoaselor accesibile pot fi utilizate atât antibiotice cât și antiseptice. Antibioticele au mecanism de acțiune foarte specific asupra microbilor dar pot dezvolta rezistență microbiană, pe când antisepticele acționează nespecific dar nu dezvoltă rezistență microbiană. Unul din cele mai vechi antiseptice este acidul boric, introdus în terapie în 1875 și care este de interes și astăzi, mai ales în tratamentul vaginitelor bacteriene, al vulvo-vaginitelor micotice sau al infecțiilor auriculare. Este util în special în tratamentul infecțiilor cu microbi polirezistenți, al infecțiilor trenante, la persoane imunodeprimate. Inclusiv în ultimul deceniu au fost publicate articole științifice care arată că acidul boric rămâne un medicament.

După ce Louis

Pasteur a demonstrat că infecțiile sunt produse de microbi (nu de miasme, substanțe chimice prezente în aer), a devenit foarte clar că cea mai sigură modalitate de tratament al bolilor infectioase este distrugerea microbului cauzator al bolii infecțioase respective.

Un pas important a fost definirea în 1905 a termenului de terapie antibacteriană, aceea care trebuia să găsească microbul din corp și numai pe el să îl omoare.

În 1928 Alexander Fleming descoperă penicilina, iar în 1935 apar sulfamidele. Începea era antibioterapiei inclusiv prin descoperirea streptomicinei.

Antibioticele au revoluționat terapia bolilor infecțioase, deoarece, având toxicitate selectivă față de microbi, pot

fi utilizate în tratamentul infecțiilor sistemice la om și alte animale.

Această toxicitate selectivă a antibioticelor, prin care ele acționează asupra unor structuri specifice prezente la nivelul microbilor, omorându-i (efect bactericid) sau împiedicându-i să se multiplice (efect bacteriostatic), există numai la nivelul microbilor. acțiune.

Aceste două aspecte sunt extraordinar de favorabile dar generează și două consecințe destul de nefavorabile.

În primul rând, antibioticele acționează numai asupra anumitor microbi, cei care posedă structurile de care antibioticele respective se pot fixa. Nu există și nu va exista niciodată un antibiotic care să acțiuneze pe toți microbii. În al doilea rând, prin utilizare îndelungată și eventual excesivă sau chiar abuzivă, microbii pot suferi, în timp, modificări genetice care să îi facă rezistenți la antibiotice (rezistență dobândită). Spre exemplu, stafilococul auriu era extraordinar de sensibil la penicilina, dar astăzi este rezistent la acest medicament în peste 90% din cazuri.

Antibioticele trebuie deosebite de alte substanțe antimicrobiene, numite antiseptice și dezinfectante. Spre deosebire de antibiotice, antisepticele și dezinfectantele nu au selectivitate de acțiune. Ele distrug tot ce întâlnesc în cale. Ele sunt utilizate pentru distrugerea microbilor de pe suprafețe vii (spre exemplu spălarea plăgilor infectate, spălarea mâinilor chirurgului etc.), situație în care se numesc antiseptice, sau de pe suprafețe fără viață (instrumentarul chirurgical, pereții sălilor de operație etc.), situație în care se numesc dezinfectante. Antisepticele deci sunt utile în tratamentul unor infecții situate la nivelul tegumentelor sau la nivelul unor mucoase accesibile prin aplicații locale.

Antisepticele acționează asupra foarte multor specii microbiene, foarte adesea asupra tuturor microbilor. Nu se vorbește în literatură de antiseptice cu spectru îngust de activitate

antimicrobiană, așa cum se vorbește de antibiotice cu spectru îngust de activitate antimicrobiană. Pe de altă parte, microbii nu dezvoltă rezistență dobândită la antiseptice. Un antiseptic care a fost eficace în distrugerea microbilor acum 100 de ani este și astăzi la fel de activ.

Unul din antisepticele foarte vechi și încă utilizat este, fără discuție, acidul boric. Acidul bioric a fost utilizat pentru prima dată în 1875 și este utilizat și azi. Se știe că acidul boric are efect bacteriostatic sau bactericid prin alterarea unor proteine membranare. Alterarea acestor proteine membranare crește permeabilitatea membranelor celulelor respective, favorizând pătrunderea altor substanțe antibacteriene în interiorul celulelor microbiene.

În ultima perioadă se insistă pe rolul acidului boric în inhibarea formării de biofilme microbiene. Microbii organizați în biofilme sunt de aproximativ 1 000 de ori mai rezistenți la substanțe antimicrobiene decât microbii care nu sunt astfel organizați. Aceste biofilme sunt considerate foarte importante în special în vaginitele bacteriene și candidozele vulvovaginale.

Spectrul de activitate antimicrobiană al acidului boric este probabil larg, cuprinzând atât bacterii cât și fungi.

În afară de utilizarea intravaginală, acidul boric este de asemenea utilizat prin administrare intraauriculară, inclusiv în otitele supurative.

În infecțiile cu microbi rezistenți la antibiotice, în infecții cu microbi polirezistenți sau

în infecțiile persistente, acidul boric este considerat o soluție viabilă.

Nu în ultimul rând, merită subliniat faptul că acidul boric nu dezvoltă rezistență dobândită. Utilizarea acidului boric topic (în aplicații locale) prezervă eficacitatea antibioticelor în tratamentul unor infecții sistemice care ar putea fi grave.

Reacții adverse ale acidului boric în administrare locală sunt considerate ușoare. Au fost descrise roșeață locală, senzație de arsură și, eventual, hipersecreție locală.

Faptul că inclusiv în 2020 a fost publicat un articol științific despre acidul boric arată clar că acest antiseptic este încă de actualitate. Faptul că în ultimul deceniu au fost publicate despre acidul boric articole precum ”Eficacitatea acidului boric ca tratament în otita medie supurativă cronică„sau ”Acidul boric intravaginal: este o opțiune alternativă pentru tratamentul vaginitei cu trichiomonas” sau ”Acidul boric în tratamentul candidozelor vulvo-vaginale recurente: dovezi clinice”arată în mod clar că acest antibacterian care și-a început cariera în 1875 stârnește în continuare interesul.

Acidul boric este, într-adevăr, un domn cu joben care stârnește încă interesul.

Receptura Un gest de responsabilitate

Într-o lume în care medicina pare tot mai standardizată, există încă un concept uman, unde tratamentul nu este standard, ci este creat pentru un singur om. Acolo unde fiecare gram sau milligram contează și fiecare alegere poate schimba o viață, inovația nu înseamnă neapărat

tehnologii reci, ci responsabilitate, experiență și o grijă autentică pentru pacientul din față.

Viziunea medicinei personalizate: responsabilitatea farmacistului față de viață

Din acest spațiu al medicinei personalizate s-a născut viziunea farmacistului Cosmina Bengescu, fondatorul Crisia Farm, o viziune construită pe convingerea că prepararea magistrală este o necesitate vitală. Pentru farmacist, laboratorul de receptură este locul unde fiecare rețetă prescrisă devine un act de responsabilitate față de viața unui om.

Farmaciile cu receptură – sprijin esențial pentru pacienții vulnerabili

Farmaciile cu receptură reprezintă o componentă critică a medicinei moderne, iar realitatea este că zeci de mii

de pacienți vulnerabili depind anual de preparate magistrale: copii cu afecțiuni cardiace care au nevoie de doze adaptate cu precizie milimetrică, pacienți cu boli rare, pentru care unele tratamentele industriale nu sunt adecvate, pacienți oncologici, vârstnici cu disfagie sau persoane alergice pentru care anumiți excipienți pot deveni periculoși.

Preparatele

magistrale: între tradiție farmaceutică și inovație modernă

În domenii precum pediatria, cardiologia și alergologia sunt situații unde preparatele magistrale nu sunt opționale, ci obligatorii pentru supraviețuire. Iar inovația, așa cum este

înțeleasă la Crisia Farm, nu reprezintă abandonarea tradiției, ci mai degrabă îmbinarea ei cu tehnologii moderne, cu rigurozitate, control și o adaptare continuă la nevoile reale ale pacienților.

Pacienții cronici

și impactul crizei de medicamente

Pacienții cronici sunt printre cei mai afectați de lipsa medicamentelor esențiale. Ei depind de medicația zilnică pentru a-și controla bolile și pentru a preveni complicații severe. Întârzierile sau lipsa unor medicamente din farmacii pot duce la agravarea stării de sănătate, ceea ce generează o presiune suplimentară asupra sistemului de sănătate. Farmaciile cu receptură oferă însă o alternativă viabilă, punând la dispoziție soluții magistrale sau preparate personalizate care pot înlocui temporar anumite medicamente indisponibile. Totuși, acest proces implică timp și resurse, iar pacienții cronici se confruntă adesea cu stresul cauzat de nesiguranța obținerii tratamentelor la timp.

Educația

și colaborarea – cheia gestionării lipsei de medicamente

În fața crizei de medicamente, educația și comunicarea eficientă între toate părțile implicate devin cruciale. Pacienții trebuie să fie informați corect cu privire la posibilitățile de substituire a medicamentelor lipsă, la alter-

nativele existente sau la soluțiile temporare oferite de farmaciile cu receptură. De asemenea, este necesară o colaborare constantă între medici și farmaciști pentru a identifica rapid soluții sigure și eficiente.

În spatele fiecărei rețete: dedicarea echipei farmaceutice

În spatele fiecărui medicament preparat cu grijă se află o echipă dedicată, un farmacist care înțelege mai presus de orice că sănătatea și viața unui om depind de acel gest.

Receptura reprezintă și un serviciu strategic de sănătate

publică. În contexte de criză precum pandemii, calamități naturale, conflicte sau închiderea granițelor accesul la medicamente industriale poate deveni limitat sau imposibil. Laboratorul farmaceutic rămâne însă un punct de stabilitate, capabil să ofere soluții rapide, locale și sigure pentru pacienți.

A proteja și a susține prepararea magistrală înseamnă a proteja o profesie și un principiu: acela că fiecare pacient contează. Iar prin munca și viziunea farmacistului Cosmina Bengescu, Crisia Farm rămâne un exemplu viu de inovație construită cu grijă, etică și respect pentru viață.

Obezitatea pediatrică pentru

viitorii tineri sportivi

România are prognozată una din cele mai mari rate de creștere a obezității pediatrice din Europa, 5,6% pe an pentru deceniul următor (creșterea anuală prognozată la adulți este de 2,1%).

În aceste condiții, nu este de mirare că profesiile medicale care relaționează cu copii (medici de familie, pediatri, medici de medicină sportivă), dar și personalul din învățământ sau din mediul sportiv au observat o schimbare abruptă în profilul fizic dar și socio-comportamental al generației tinere din țara noastră.

Relatările personalului de la grădinițe sau școli, antre-

norilor sau chiar ale unor părinți, menționează faptul că mulți dintre copii trebuie învățați în prima copilărie ”să alerge sau să cadă”, pentru că noul stil de viață caracteristic ultimelor decade nu le-a permis să facă aceste achiziții motorii tipice pentru orice copil normal.

Ghidul de activitate fizică al SUA susține că:

• Între 3 și 5 ani se recomandă activități fizice cât mai variate cu o medie de 3 ore pe zi, incluzând aici efortul ușor, moderat și intens,

• Între 6 și 17 ani este încuraja-

tă activitatea fizică moderată sau intensă pentru o durată de măcar 60 de minute pe zi.

Copiii mai mari de 6 ani trebuie să

participe la trei tipuri de activitate fizică:

1. Aerobă – majoritatea celor 60 de minute zilnice trebuie să fie alocate efortului aerob moderat sau intens (minim 3 zile pe săptămână efort intens),

2. Activitate de tonifiere musculară – cel puțin 3 zile pe săptămână,

3. Activitate de susținere a sistemului osteo-articular – cel puțin 3 zile pe săptămână.

Comisia Europeană sprijină o rețea pentru

Activitățile Fizice → activitatea fizică este plăcută și benefică atunci când:

- se desfășoară zilnic, - durează minim 60 de minute/zi, - este diversă și distractivă,

- are intensitate moderată,

- se desfășoară acasă, la școală, în timpul liber, în vacanță,

- se efectuează cu familia, colegi, prieteni sau individual,

- se desfășoară în sală sau în aer liber, se desfășoară sub formă de joc, joc sportiv, diverse sporturi,

- devine un obicei pentru toată viața.

Organizației Mondiale a Sănătății susține că încă din prima copilărie ar trebui să asigurăm copiilor măcar 180 de minute de activitate fizică pe zi.

Studiile populaționale

recente arată că în 84% dintre cazuri aceste obiective nu sunt atinse (în 33 de țări). Acest lucru se traduce prin faptul că, în majoritatea cazurilor, copiii noștri pleacă la drum cu un handicap pe care va fi foarte greu să-l mai recupereze la vârsta adultă.

Deși majoritatea factorilor obezogeni sunt evidenți, e foarte dificil de stabilit care este ponderea fiecăruia în modificarea abruptă a profilului copiilor noștri. Este evident că modificările comportamentale au un rol ma-

jor în prevalența crescută a acestei patologii a copilului. Unul din factorii de care trebuie să ținem cont în evaluare este și comportamentul parental. În ultimele decade, părinții și familia nu mai petrec atât de mult timp cu copiii și încearcă să compenseze această lipsă cu oferirea de recompense financiare, culinare sau prin acces la diverse tipuri de ”ecrane”, ceea ce agravează problema socio-comportamentală a copilului. Practic, asigurarea unui mediu de viață sănătos este crucială pentru copil de la vârsta de sugar până la adolescență.

Situația din românia

La noi în țară, obezitatea infantilă este o problemă foarte serioasă. Din ce în ce mai mulți copii se confruntă cu kilograme în plus, fiind expuși sedentarismului și multiplilor stimuli ce țin de mediu: comportamentul în familie, școli, tabere, influența TV, a rețelelor sociale și a magazinelor, anturaj, etc. Toate acestea reprezintă așa-zisul mediu obezogen, care împreună cu factorul genetic construiește un comportament de automatism alimentar. S-a constatat că acest tipar de copii cu obezitate reacționează foarte bine la mișcare, mai ales la mișcarea practicată în grupuri (cluburi sportive), în cadru organizat, care combate eficient mâncatul emoțional, complexele copilului și problemele de relaționare, le întărește voința, autocontrolul, îi învață să-și controleze stresul și suferința. Din păcate, majoritatea tinerilor renunță la sport înaintea vârstei de 15 ani.

În ceea ce înseamnă sportul de performanță, trebuie să nu uităm că obiectivele trebuie să fie ale copilului și nu ale adultului. În caz contrar, se poate ajunge la extremă, forțând unii copii să se încadreze în biotipul constituțional al unui sport. Astfel, pot apărea dezechilibre hormonale, modificări musculo-scheletale, urmate la vârsta adultă de infertilitate și obezitate, odată cu decondiționarea de efort.

Ca medic de Medicină Sportivă, am observat tendința în creștere de a face mișcare în cadru organizat. Familiile cu copii încearcă să îi aducă la anumite sporturi, din dorința de a le scădea greutatea corporală și privind aceasta ca pe o oportunitate de a-i stimula să interacționeze cu alți copii, îndepărtându-i de ecrane. Acest aspect proiectează o umbră asupra talentului sportiv ca motivație de a intra în selecția primară în sport și asupra dorinței de a atinge un anumit nivel de performanță sportivă. În activitatea practică medico-sportivă ne confruntăm cu diverse aspecte la selecția primară și secundară în sport, din ce în ce mai mulți copii prezentând indice de masă corporală mare și compoziție corporală necorespunzătoare. De asemenea, mulți copii sunt puși în imposibilitatea efectuării testelor de efort, sau efectuarea lor se face cu mare greutate.

Aceste teste de efort (ex. testul Ruffier) au fost alocate cu mulți ani în urmă copilului sănătos și azi ne confruntam tot mai frecvent la interpretare cu calificativul ”nesatisfăcător”.

Obezitatea și bolile asociate (3)

Obezitatea este astăzi recunoscută ca o boală cronică multifactorială, cu impact major asupra sănătății publice la nivel global. Cu o prevalență alarmantă și peste un miliard de persoane afectate, aceasta se asociază cu numeroase complicații severe, de la hipertensiune arterială și ficat gras, până la cancer și tulburări metabolice complexe. Evaluarea precoce și corectă a persoanelor cu exces ponderal este esențială pentru depistarea timpurie a comorbidităților și prevenirea evoluției acestora. Intervențiile asupra stilului de viață, alături de terapii moderne, pot reduce semnificativ riscurile și pot îmbunătăți prognosticul, subliniind necesitatea unor strategii eficiente de prevenție și management al obezității.

Obezitatea este recunoscută în prezent ca o boală cronică multifactorială, ce afectează o mare parte a populației globului. OMS estimează o prevalență de 39-49% a obezității sau supraponderii. În 2024 peste un miliard de oameni din lume trăiesc cu obezitate, aproape 880 de milioane de adulți

și 159 de milioane de copii și adolescenți. Complexitatea acestei afectări metabolice, atrage dupa sine o patologie complexă, de la boli cardiovasculare, până la diverse forme de cancer, sau chiar tulburări neurologice. De aceea evaluarea persoanelor cu probleme de greutate este absolut necesară, aducând date importante privind afecțiunile asociate, de

cele mai multe ori diagnosticate tarziu.

Obezitatea

și hipertensiunea

Majoritatea pacienților cu obezitate au HTA, obezitatea fiind un factor de risc independent pentru hipertensiune.

Mecanismele care leagă cele două patologii sunt complexe și produc rezistență la insulină și modificări structurale și funcționale renale.

Se produce compresiunea mecanică a rinichiului, determinată de acumularea intraabdominală a țesutul adipos, scade fluxul sanghin la nivelul tubilor renali.

Obezitatea

și ficatul gras

Acumularea de țesut adipos la nivel hepatic apare frecvent la persoanele cu obezitate, reprezentând un mecanism adaptativ inițial, dar patologic ulterior, de stocare a excesului lipidic. Odata cu creșterea prevalenței obezității, a crescut în parelel și numărul persoanelor cu afectare hepatică, estimându-se în acest moment că aproximativ 30% din populație prezintă un grad de steatoză hepatică. Este posibil ca aceste date să fie subestimate, având în vedere că nu se face screening pentru bolile asociate obezității în general. Evoluția de la steatoza simplă către steatohepatită și ciroză se produce relativ repede, daca nu se iau măsuri legate de stilul de viață și eventual farmacoterapie. Ris-

cul de carcinom hepatocelular este crescut, de aceea monitorizarea persoanelor cu obezitate și încărcare grasă hepatică este recomandată. Multiple mecanisme patogenice actionează sinergic, determinând afectarea hepatică în obezitate.

Insulinorezistența și dislipidemia în obezitate

Insulinorezistența și dislipidemia, ca verigi patologice conectate obezității, au un rol determinant în acumularea de țesut adipos în diverse organe, dar în special la nivel hepatic.

O primă evaluare prin teste de laborator poate arăta o creștere a raportului AST/ALT, hipoalbuminemie, precum și disglicemie. Pentru stadializare sunt necesare investigații complementare, care să arate gradul de fibroză deasemenea, o serie de investigații imagistice care sa confirme diagnosticul. Standardul de aur este reprezentat de puncția-biopsie, ce aduce informații prețioase, ajută la stabilirea conduitei terapeutice și la evaluarea prognosticului.

Scăderea în greutate amelioreaza considerabil steatoza hepatica. Este nevoie de o scadere de cel putin 10% pentru îmbunatățirea statusului

metabolic. O scădere de 15% poate determina reversibilitatea acestui fenomen. De aceea, medicația folosită în diabetul de tip 2 cu beneficii pe greutate induce remisia steatozei și chiar regresia fibrozei.

Obezitatea și cancerul

Persoanele cu obezitate au risc de a dezvolta 13 tipuri de cancer. Cele mai frecvente sunt cancerele digestive, pe primul loc fiind adenocarcinomul, urmat de cancerul esofagian, dar și alte forme de cancer, precum cel de sân.

Factori alimentari

și de stil de viață implicați în

carcinogeneză

Au roluri importante alimentația hipercalorică și calitatea hranei. În general, stilul de viață este important pentru menținerea greutății, determinante fiind balanța energetică și efortul fizic. Excesul caloric crește riscul de proliferare celulară și de progresie tumorală. Consumul de alcool, excesul de alimente procesate, consumul excesiv de carne și scăzut de legume și fructe, se corelează cu riscul de cancer. Intervenția pe stilul de viață este esențială în prevenție, urmărind atât scăderea în greutate cât și minimalizarea riscului de cancer.

Hiperinsulinismul și

proliferarea celulară

În obezitate, creșterea eliberării de insulină de la nivel pancreatic, ca urmare a scăde-

rii sensibilității la insulină, va duce la un hiperinsulinism ce favorizează proliferarea celulară. Se cunosc efectele anabolice și antiapoptoice ale insulinei, dar efectele mitogenice (de proliferare celulară) se manifestă numai la concentrații suprafiziologice ale insulinei. În condițiile unei secreții crescute de insulină, aceasta se poate lega de receptorul responsabil de proliferarea celulară.

Pe de alta parte, obezitatea se caracterizează printr-un status proinflamator cronic, ce duce la eliberarea de cytokine, care ar putea fi initiatorul procesului carcinogenetic.

Prevenția cancerului prin controlul greutății

Controlul greutății prin implementarea unui stil de viață sănătos este un mijloc eficient pentru prevenirea unor forme de cancer. Consumul crescut de legume și fructe proaspete, renunțarea la alcool, fumat, fast-food, efortul fizic regulat, sunt mijloace necostisitoare și cu beneficii importante asupra stării de sănătate a populației. Implementarea acestor măsuri necesită programe de sănătate eficiente pentru controlul greutății corporale, care trebuie să se adreseze în mod special tine-

rilor, avand în vedere creșterea prevalenței obezității în rândul copiilor și adolescenților.

Stabilirea unor obiective legate de controlul obezității și riscului de complicații este necesar pentru starea de sănătate a unei populații.

Este esențial ca diferitele comorbidități asociate cu obezitatea să fie identificate la timp, pentru a adopta un plan de management eficient. Implementarea ghidurilor în practica curentă este necesară, iar diseminarea informațiilor poate crește rata de succes în controlul greutății și scaderea complicațiilor.