Inbataiapeniteirevana

În bătaia peniţei Revistă de cultură, literatură şi artă, Anul I, Nr. 2, (februarie - martie - aprilie / 2016)

În bătaia peniţei (Online) = ISSN 2501-1529 ISSN-L 2501-1529

Gânduri despre apariţiei Revistei ,,În bătaia peniţei” (adunate de pe pagina de face-book a revistei) Iniţiativa apariţiei Revistei ,,În bătaia peniţei” aduce multe laude celor care au pus prima piatră de temelie - ideea îndrăzneaţă. Colaboratorii şi cititorii vor fi cei care prin cuvântul lor vor desăvârşi acest frumos vis de a avea în Banat, în România, încă o frumoasă revistă bănăţeană. Melania Rusu CARAGIOIU, România, Canada La mulţi ani, revistei noastre şi cititorilor! Banatul, Timişoara, acest capăt de ţară are o bogată istorie, cultură şi activitate şi va prezenta multe materiale inedite. Melania Rusu CARAGIOIU, România, Canada Salutară iniţiativă care sperăm că va lumina spiritual cerul Caransebeşului! Mult succes şi multe ediţii bogate şi elevate! Excelsior! Raul CONSTANTINESCU - Arad Felicitări şi viaţă lungă revistei În bătaia peniţei ! Stefan Stefan JURCA Baia Mare Felicitări pentru noua revistă culturală online! Să ajungeţi la numărul 100! Vă urez materiale cât mai bune şi cât mai mulţi colaboratori de peste tot din lumea aceasta unde bate o inimă de român! Doamne, ajută, să fie într-un ceas bun! Voichiţa VEREŞ Cluj Napoca Felicitări! Un conţinut foarte bun!...Succes! Valentin BUSUIOC, Bucureşti Felicitări! Mulţumesc pentru răspuns găzduire! Câţi mai multi cititori. Succes! Maria IEVA Timişoara Felicitări! Este realizată foarte bine. Succes ! Andruşa VATUIU Orşova Felicitari 1, abia aştept s-o devorez! Alexa Gavril BÂLE

Redacţia În bătaia peniţei Revistă de cultură, literatură şi artă, Fondată la Caransebeş, de Ana-Cristina POPESCU, Adrian POPESCU, Ion TURNEA şi Simona Petronela MÎŢU, în ianuarie 2016, -apare trimestrialRedacţia: Redactor-şef: Ana-Cristina POPESCU Redactor-şef adjunct : Ion TURNEA

Membrii în colectivul redacţional Tinere condeie: Valentina CRAMER, Timeea MIHUŢ, Dariana DUNĂRINŢU, Briana Maria LIDA.

Tehnoredactare: Ana-Cristina POPESCU Responsabilitatea privind conţinutul materialelor publicate în revista „În bătaia peniţei“ aparţine strict autorului care semnează textul. Materialele se pot trimite la adresele:

Secretar de redacţie: Simona Petronela MÎŢU Redactor artistic: Adrian POPESCU Redactori: Petru ANDRAŞ, Valentin BUSUIOC, Alexa Gavril BÂLE, Melania Rusu CARAGIOIU, Antuza Valentina DÂRLEA, Romulus FRÎNCU, Ana GHIAUR, Maria IEVA, IoanaGerlinde LUNGU GRASZL, Lucia Elena POPA, Gabriela Dagmar PREDA, Manuela DĂNESCU PROCOIAN, Andruşa R. VĂTUIU. Redactori asociaţi: Adrian CRÂNGANU, Romeo Ioan ROŞIIANU, Mariana STRUNGĂ, Simon TODORESCU

inbataiapenitei@yahoo.ro Elzumina@yahoo.com Adresa redacţiei: str. 1 Decembrie, bl. 4, sc. A, ap. 18, loc. Caransebeş, cod. 325400, jud. Caraş Severin, România. Tel. 0766293724, 0736942924 www.inbataiapenitei.elzumina.ro http://blogul.elzumina.ro/ www.elzumina.ro Nr. 3 al revistei „În bătaia peniţei“ o să apară în luna iulie.

Sumar

În bătaia peniţei

Evenimente: Adrian CRÂNGANU - pag. 4, 6 Poezie: Giorgiana CIOBĂNICĂ - pag. 6 Robert ROVILĂ - pag. 6 Giulia SIMESCU - pag. 6 Timeea MIHUŢ - pag. 7 Dariana DUNĂRINŢU - pag. 7 Melania RUSU-CARAGIOIU - pag. 8 Proză: Gabriela Dagmar PREDA - pag. 9-10 Teatru: Cristi GIAMBAŞU - pag. 11 - 24 Gânduri: Simion TEODORESCU - pag 25 Adrian POPESCU - pag. 25 Eseu: Cosmina ŢEROVAN - pag. 26 Briana LIDA - pag. 26 Valentina CRAMER - pag. 27, 28 Literatura S.F: Matei DONEA - pag. 29, 30. Publicistică: Ion TURNEA - pag. 31. Ioana-Gerlinde LUNGU GRASZL Interviu: Ion TURNEA- pag. 32, 33, 34 Tradiţii: Pr. Romulus FRÎNCU- pag. 35 Monografie: Pr. Romulus FRÎNCU- pag. 36 - 40 Ion TURNEA- pag. 41 - 43 Istorie: Valentin SANDU - pag. 44 Religie: Ion TURNEA - pag. 45 ŞCOALA DE ARTE OŢELU ROŞU Critică literară: Lucia Elena POPA - Ana CAIA - pag. 46, 47 Cezarina ADAMESCU - Maria IEVA - pag. 47 - 50 Apariţii editoriale: Ana-Cristina POPESCU, În colvie - pag. 51 - 54 Ana-Cristina POPESCU şi Simona Petronela MÎŢU, Mozaic - pag. 51 Didactica: Simona Petronela MÎŢU - pag. 55-58.

În bătaia peniţei

Evenimente Adrian CRÂNGANU

Caransebeşul i-a luat Reşiţei titlul de „Oraşul cu poeţi”. Pentru o zi... Aula „1 Decembrie 1918” a Primăriei Caransebeş s-a dovedit neîncăpătoare sâmbătă, 20 februarie, când, sub genericul „Poezia vie”, iubitorii de cultură au fost răsfăţaţi cu un adevărat regal artistic organizat de Primăria municipiului, Casa de Cultură „George Suru” şi Asociaţia Culturală „Direcţia 9” din Bucureşti. La manifestare au luat parte membrii cenaclurilor „Virgil Birou” din Anina, „Sorin Titel” din Caransebeş, „Anotimpuri” din Lugoj, „Semenicul” din Reşiţa şi „Direcţia 9” din Capitală, alături de primarul Marcel Vela, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Caraş-Severin, Ilie Iova, şi de city-managerul Nicolae Borcean, în sală luând loc zeci de iubitori de poezie, scriitori, cadre didactice şi reprezentanţi ai administraţiei locale. Invitat de onoare la această sărbătoare a poeziei a fost Cornel Ungureanu, preşedintele Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, care s-a născut la Zăgujeni şi a învăţat, în tinereţe, la Liceul „Traian Doda”. „Ceea ce se întâmplă azi, aici, este un eveniment aparte, un eveniment care, sculptat în timp, va rămâne în memoria noastră, a tuturor, ca o zi specială. Vă doresc să vă hrăniţi, azi, sufletul şi spiritul, şi să fie această zi un început de tradiţie, astfel încât, periodic, înainte de intrarea în Postul Mare, să ne întâlnim şi să marcăm şi evenimente care sunt într-adevăr speciale”, a spus primarul Marcel Vela, după care i-a înmânat profesoarei Eleonora Bunea Diploma de „Cetăţean de Onoare al municipiului Caransebeş”. Cornel Ungureanu a vorbit despre scriitorii pe care i-a dat, de-al lungul timpului, oraşul de pe malurile Timişului şi Sebeşului, amintindu-l pe Horia Pătraşcu, cel care a scris cea mai frumoasă nuvelă a literaturii române, a cărei acţiune se desfăşoară la Caransebeş, istorisind o întâmplare din anii 1961-1962, pe când era operator la Casa de Cultură, după această nuvelă făcându-se celebrul film „Reconstituirea”. „Există un şir întreg de autori de care ne-am despărţit. Petru Vintilă a scris cărţi frumoase despre Caransebeş, dar probabil că cel mai mare dintre prozatorii pe care i-a cuprins Banatul, Sorin Titel, trebuie şi el aşezat în viitorul Muzeu al literaturii caransebeşene, care va lua naştere curând. Tot aici l-aş aminti şi pe George Suru, care a plecat primul dintre noi...”, a spus Cornel Ungureanu. Prezentarea cenaclurilor participante la acest festival de poezie a început cu gruparea „Virgil Birou”, de la Anina, făcută de Mihai Chiper. A citit din creaţia proprie poetul Ion Răşinaru, membru al cenaclului înfiinţat în anul 1958. Constantin Brătescu a deschis „evoluţia” Cenaclului „Sorin Titel” din Caransebeş, cunoscutul istoric citind câteva poeme din creaţia proprie, după care Iosif Caraiman şi-a lansat volumul de versuri „Ultima gară”. Primul care a vorbit despre carte a fost Cornel Ungureanu, care a spus că Iosif Caraiman scrie o poezie testamentară. Ilie Chelaru, scriitor şi redactor-şef al revistei „Orient latin” şi directorul Editurii „Eubeea” din Timişoara, a afirmat despre volumul lui Iosif Caraiman, căruia i-a şi editat câteva cărţi, că este rezultatul noii încercări din viaţa sa. „Iosif Caraiman este un poet nefericit, un poet al nefericirilor. Viaţa şi scrisul lui sunt dramatice. Rar l-am văzut zâmbind, rar l-am văzut zâmbind în scris. El, pe undeva, este o oglindă a noastră. Ca poet, zic eu că pentru literatura banatică Iosif Caraiman este un clasic în viaţă. Cunoscându-l de atâta timp, citindu-i poezia, ştiindu-i biografia, aş încheia spunând că «Je suis Iosif Caraiman»”, a adăugat Ilie Chelaru. Consătean cu Iosif Caraiman, primarul Marcel Vela a vorbit şi el despre poetul care s-a născut şi a trăit o vreme în comuna Armeniş. „Eu am auzit de Iosif Caraiman de când eram copil. În 1953, când existau partizani în Munţii Banatului, se povestea foarte mult de Caraiman. De-a lungul anilor, n-am avut ocazia să mă întâlnesc cu Iosif Caraiman. În primul meu mandat de primar, la muzeu s-a lansat o carte şi el a recitat o poezie. După eveniment am vorbit cu el şi am aflat că de când a plecat din Feneş la Timişoara a trecut prin tot felul de experienţe şi încercări, fiindcă, cel puţin până în 1989, a purtat asupra lui această cruce pe care a trebuit s-o ducă de a fi fiul celui care a condus lupta de rezistenţă din Munţii Banatului. Fiind dator faţă de

4

În bătaia peniţei

Evenimente

Ion Caraiman, faţă de bunica mea şi faţă de Banatul de Munte, şi aflând că e şomer, i-am propus să vină la Caransebeş, la Casa de Cultură, şi să înfiinţeze un cenaclu literar în care să înveţe copiii de aici frumosul şi literatura, să-i aducă aproape de pană, de literă. A venit împreună cu soţia. L-am rugat să meargă şi să vorbească cu cei care au luptat alături de tatăl său, să consemneze, să rămână într-o carte ceea ce s-a întâmplat acolo. Împreună cu Ion Gheorgheosu a întreprins o cercetare şi a fost coautor la volumul «Nu tulburaţi liniştea codrilor mei», o lucrare extraordinară. Ca să înţelegeţi prin ce au trecut oamenii în acea perioadă, aici, în Banatul de Munte, am să vă povestesc cum a ajuns să vorbească cu Vela Nistor, zis Palcu, de 84 de ani, din Armeniş, despre evenimentele acelea. Bătrânul Palcu, după ce a discutat cu Iosif Caraiman ştiu asta de la familie , a fost atât de fericit că a vorbit cu băiatul lui Ion Caraiman, încât i-a spus soţiei sale «de-acum pot să mor». Dimineaţa l-au găsit mort... Iosif Caraiman nu este doar un poet. Iosif Caraiman este istorie”, a spus, vizibil emoţionat, Marcel Vela. „Această «Ultimă gară» este, de fapt, ultima iubire a lui Iosif Caraiman. El aşa crede, că e ultima lui iubire, şi a pus-o pe seama gării, fiindcă doar acolo se întâmplă despărţirile, acolo sunt batistele albe, udate şi stoarse de lacrimi într-o gară... Acolo se fac despărţirile mai uşor, fiindcă unul pleacă”, a spus Ioan Cojocariu, directorul Casei de Cultură „George Suru”. Tot din partea cenaclului caransebeşean a recitat o poezie din creaţia proprie elevul Dan Cardaş, care, apoi, a interpretat câteva piese folk împreună cu colega sa Ioana Vasilică, ambii făcând parte dintr-un cerc de teatru care activerază în municipiu. Ioan Oprişor, cel care conduce destinele Cenaclului „Anotimpuri” din Lugoj, şi-a prezentat ultima carte, „Fereastra care nu mă ştie”, după care Mircea Anghel, Ioan Panait, Gheorghe Oniga, Adriana Weimer şi Remus Valeriu Giorgioni, membri ai grupării literare, au recitat din creaţiile proprii, iar Vasile Gondoci a încheiat partea care le-a revenit „vecinilor” din Timiş cu un miniconcert de muzică folk. Conducătorul Cenaclului „Semenicul” din Reşiţa, scriitorul, ziaristul, criticul şi editorul Gheorghe Jurma, a făcut o prezentare succintă a grupării pe care o conduce de mai bine de trei decenii, insistând asupra faptului că, în ultimul timp, sintagma „Cetatea de foc”, atribuită multă vreme municipiului de pe Bârzava, a fost înlocuită cu o alta, care câştigă tot mai mult teren „Oraşul cu poeţi”. Reşiţenii au venit cu cea mai numeroasă delegaţie, citind din propriile poeme Iacob Roman, Costel Stancu, Ion Moşteoru şi Costel Simedrea. Nicolae Sârbu, şi el reşiţean, şi-a lansat volumul „O căsnicie infernală”, despre care Gheorghe Jurma a spus că este o carte mai neobişnuită, având în vedere că în cadrul manifestării au fost prezentate volume de poezie, lucrarea lui Nicolae Sârbu fiind una de interviuri. Ultimul dintre cenaclurile prezente sâmbătă la Caransebeş, „Direcţia 9” din Bucureşti, a lansat cinci cărţi: „Târziu, dar neînserat” de Marius Dumitrescu, „Profetul popular” de Adrian Suciu, „Nimeni, nimic, niciodată” autor Ciprian Chirvasiu, „Ciocolată cu lămâie” de Valeriu D.G. Barbu, şi „Infrarouge” de George G. Asztalos. Manifestarea s-a încheiat cu recitalul folkistului Raul Cârstea. De la Primăria municipiului, participanţii s-au deplasat apoi la Casa de Cultură „George Suru”, unde, în Sala de cenaclu, a avut loc o prezentare de reviste literare, urmată de o dezbatere având ca subiect presa literară.

5

În bătaia peniţei

Poezie Giorgiana CIOBĂNICĂ Primăvara trece, Lumina Învierii rămâne cu noi Timplul a trecut ca secundele vieţii, Ador să deschid fereastra şi să simt aerul dimineţii, Să văd ghivecele pline de flori colorate, Dar primăvara pleacă şi lasă locul verii, Cu toţii o să ducem dorul primăverii, Soarele-şi reflectă lumina-n geamul meu, Frumuseţea naturii mă face să zâmbesc mereu, Paştele, primăvara eternităţii sigiliu şi-a pus, Peste flori, în sufletul oamenilor, pace a adus, Primăvara trece, Lumina Învierii rămâne mereu cu noi, E-atâta linişte-n văzduh, pe ape, în zăvoi. Giorgiana CIOBĂNICĂ

În cer şi pe pământ pacea s-a aşternut. Candelele ard, razele strălucesc, Creştinii serbează, florile-nfloresc, Hristos a-nviat, pomii-au înmugurit, Omul e fericit, natura a-ntinerit. Richard Robert ROVILĂ Salcia Salcia îşi întinde ramurile spre pământ, Mângâie cu ele natura adormită De iarna care numai ce a plecat grăbită Să lase loc luminii şi sorelului arzând. Cândva din salcia deasă a împletit cunună, Măicuţa ca s-o ducă la Golgota la cruce, De-atunci îi plânge chinul ce-abia îl poate duce, O salcie ce razele speranţei an de an adună.

A înviat Hristos, al lumii Mântuitor Giulia Maria SIMESCU Astăzi soarele a zâmbit mai cald ca altă dată, O explicaţie căutând a păşit în grădina înrourată, Din stradă am auzit salutul creştinesc Hristos a înviat şi osanale ce Paştele vestesc. Am înţeles atunci de ce-i soarele mai arzător, A înviat Hristos, al lumii Mântuitor.

Totul e o sărbătoare Paştele azi a sosit, Oamenii ouă roşii au vopsit; Copiii iepuraşul aşteaptă Să le aducă ciocolată.

Richard Robert ROVILĂ Paştele e o zi sfântă Când toţi oamenii cântă, Cântă şi apa-n izvoare Şi pământu-i plin de floare.

Prin ochii luminii Soarele din nori a ieşit, Iar natura la viaţă s-a trezit; Domnul Iisus a înviat, Lumea-ntreagă a luminat.

Peste tot e-acum verdeaţă, Totul s-a trezit la viaţă Şi creştinul s-a luminat Prin Hristos ce-a înviat.

Ieri o rază de soare am zărit, Astăzi ghiocelul a răsărit, Iarba iarăşi a-ncolţit, Natura din nou a înverzit.

Totul e o sărbătoare, Pământul e plin de soare, Pe altare lumânările ard Oamenii mici şi oamenii mari au înviat.

Lumina a atins orice verdeaţă, A trezit totul la viaţă, Afară e cald, e lumină, În sufletul omului e pace deplină.

Giulia Maria SIMESCU Iepuraşul

Clopotele bat Învierea, Primăvara eternă a adus mângâierea; Omul şi natura au renăscut,

6

An de an vine drăgălaşul, La copii acasă, Vine iepuraşul.

În bătaia peniţei

Poezie Când iarba încolţeşte, Paştele vesteşte, Iepraşul soseşte.

Au pornit pe potecele Să culeagă floricele, Dăruindu-le cu drag Mamei ce-i aşteaptă-n prag.

De copiii-au fost cuminţi, Au ascultat de părinţi, Iepuraşul le-aduce arginţi.

Şi prin glasul de copil Totul pare-a fi abil, Spicul grâului se face, Pâinea-ncepe a se coace.

Timeea MIHUŢ

Dariana DUNĂRINŢU

MUZICA

Primăvara copilăriei

Muzica-i ocean adânc, În care m-aş scufunda mereu ... Aş lăsa mii de valuri să poarte Prin note, sufletul meu! Muzica-i cheie bătrână Ce deschide secrete mari, Şi de Soare şi de Lună, Prin cântece de lăutari.

Iată câmpul a-nverzit, Primăvara a sosit, Prin câmpii şi pe răzoare Totul este plin de floare. Anotimpul cu verdeaţă Ne redă totul la viaţă, Ciripit de păsărele Se aud prin rămurele.

Timeea MIHUŢ LUMINA MEA

Gâzele, insectele, S-au gătit, cochetele, Dau din aripioare, Zburând din floare-n floare.

Azi eşti întuneric Pasărea sumbră, zboară spre cer! Printre miile de lacrimi ce îneacă Lumina mea, ziua de ieri.

Spre amurg, în asfinţit, Totul pare liniştit, Doar natura-i încântată De tot ce-i înconjurată.

Lacrimi care cad, ca ploaia ... Şi udă amintirea ce-a rămas, Amintirea ce-mi urlă-n gânduri, Minut cu minut, ceas cu ceas ...

Din cuptor miros de pâine, A venit până la mine, Pâine şi miros de floare, Copilul să crească mare.

Şi ard în flăcări mii de gânduri, Nevinovate, mici placeri, Ce-mi şuieră prin cap că tu ... Lumina mea ...ziua de ieri! Dariana DUNĂRINŢU Glas de copil Peste dealuri şi câmpii Se-aud glasuri de copii, Care iar zburdă voios Şi se distrează frumos.

7

În bătaia peniţei

Poezie

Melania Rusu CARGIOIU

Şi-am fi scăpat de ele doar cu-atât! O baie bună ... şi cu blana udă; Vedeţi la-nvăţătură cum se-asudă? Pe astăzi lecţia s-a terminat! La revedere! Mor, mor ... am plecat.

LECŢIA I A ALBINE FURIOASE - Uitaţi aici! Am prins patru albine Să învăţaţi cu ele-a rosti bine Sunetul " z ", iar dacă vă înţeapă, Pentru reumatism e bun, oleacă! - Vai, n-am mai auzit pisici muşcate! Noi nu mâncăm nici miere, nici bucate Ce au fost îndulcite, sau sărate. Am prefera pastramă de morun, Sau şialt peşte, dar să fie bun... - Destul! Aici sunteţi acum la şcoală Şi să vorbiţi numai cu socoteală, Nu tot ce-n minte poate să vă treacă! Ia, treci la tablă şi răspunde, dacă Ai învăţat pe „z“ de la albine! S-aud! Nu „SSS...“. Ce te stropşeşti la mine? Rău! Foarte rău! Spui „SSS“ doar când te cerţi Cu câinele, dar eşti dispus să-l ierţi, Şi nu-l ataci cu ghiara peste bot. Atunci faci „SSS !!!“ pe nas, şi asta-i tot! Zi după mine: „ZZZ ...“ , ei vezi că poţi? Hai, amândoi, cu mine, cântăm toţi: „ZZZZZZZZZZZZZZZZZ .........“ - Au, vai, vine invazia de albine! Au, uite roiul cel mai mare vine! Să ştiţi c-am fost cam prea gălăgioşi! Repede, hai, la apă! Ce fricoşi!!! V-am spus că nu-i uşor să înveţi carte! Vedeţi de ce urgie am eu parte? Când vă învăţ după exemplul viu, Să ziceţi „Z“ şi alte câte ştiu? Of, au trecut! S-au depărtat spre deal! Norocul nostru, ce de-aci din mal Puteam sări în apă pân-la gât

LECŢIA A VI A

8

MATEMATICĂ A doua zi Moş Martin cel gurmand, Învăluit în calm de elefant Îi aştepta în prag, sperând că iar Mai fac o lecţie la zmeurar. Pisoii arătau destul de trist, Voiau să treacă pe la un dentist Să le repare dinţii strepeziţi Şi la O.R.L.-ist ... Mirosu, ştiţi! Li s-a stricat de-atâtea fructe moi, (să îi compătimim) ... bieţii pisoi! ... - Atuncea, facem lecţia de scris, Dar în pădure nu prea e permis ... Voi scrijeliţi cu ghearele pe trunchi, Am să vă-nvăţ ce este un triunghi ... - Acesta cred că-i pomul căutat, Are şi scorburi, doar v-am explicat; Uitaţi, aceasta e o linie dreaptă, Linia luminii linie-nţeleaptă, Acestea trei sunt linii paralele; Mor, mi-au intrat trei aşchii mari în piele! Şi-atâtea paralele-a tot croit, 25 Până şi-n scorbură s-a auzit. - Mor, mor, ce bâzâie? Sau mă înşel? Şi până-a mormăit, viespii pe el! Pe bot, pe ochi şi în urechi înţeapă! - Miau, Moş Martine, fugi degrabă-n apă! Pisoii s-au făcut de frică mici, Şi s-au ascuns sub tufa de aglici.

În bătaia peniţei

Proză Gabriela Dagmar PREDA CONFID Fragment Oglinzile ne reflectă pe noi ca oameni. Când ne privim în oglindă, ne vedem pe noi. Când plângem, oglinda plânge odată cu noi, când râdem, râde cu noi. Cu toate că ne este alături oricând avem nevoie de ea, ne arată şi faptul că îmbătrânim. Pare un obiect fragil. Dar dacă o loveşti, te vei răni. De fapt te loveşti pe tine însuţi, pentru că îţi loveşti propria reflexie. Ceea ce este mai dureros de atât este că odată spartă, nu o vei putea repara. Tot ce poţi să faci, este să cumperi alta. Poate să fie la fel ca cea spartă înainte de a o lovi, sau poate fi altfel. Dar ca orice altă oglindă, continuă să ne reflecte pe noi. De obicei, fiecare om are o oglindă în casă. Dar, Maya nu. Ea s-a născut într-un sat mic, dar cu oameni prietenoşi. A avut o copilărie fericită alături de familia ei. Părinţii ei au fost mereu iubitori. Au avut grijă de ea şi au iubit-o enorm. Au ambiţionat-o să se ţină de învăţătură şi să îşi facă o carieră frumoasă. Maya avea un obicei, din a studia oamenii şi de a analiza tot ce era în jurul ei. De când era mică era mai mereu tăcută, făcându-i pe oameni să creadă că nu e bună de nimic. Tot timpul fusese calmă şi ascultătoare. Chiar şi când a învăţat să vorbească, vorbea mai puţin decât ceilalţi copii. Şi totuşi, tot timpul a analizat oamenii şi mereu a ştiut ce să facă în orice situaţie. Cu toate acestea avea memorie bună, lucru care a ajutat-o să înveţe repede. În clasă, mereu era acolo, ascultându-i pe ceilalţi. Dar deşi ştia multe lucruri despre oameni, nu le-a spus nimănui. Mama ei i-a dăruit un câine când ea avea cinci ani. A învăţat-o cum să aibă grijă de el. Cu timpul Maya a ajuns să fie mereu cu acel câine pe care l-a numit Confid. Câinele era băiat. Ea îi spunea totul câinelui şi, deşi el nu vorbea, ea ştia că Confid înţelegea totul. Se juca cu el şi erau tot timpul împreună. În fiecare zi, ea învăţa şi citea mult pentru a se pregăti pentru carieră. În liceu nu îşi făcuse prieteni, decât cunoştinţe. Pe Confid îl considera singurul prieten de care avea nevoie. Şi a rămas cu acelaşi obicei de a analiza tot ce este în jurul ei. A decis că nu are nevoie de prieteni. Văzând că în jurul ei oamenii sunt răi de multe ori, a decis să se ferească. Nu a vrut să fie rănită de băieţi, deci s-a ferit tot timpul de relaţii. Nu a vrut să îi fie înşelată încrederea de nimeni aşa că s-a rezumat la a avea doar cunoştinţe. Pe lângă asta mulţi oameni i s-au confesat şi de aceea a aflat multe lucruri rele care i se puteau întâmpla şi ei. Într-un cuvânt, îi era frică… frică de societate. Tot timpul a purtat un scut de protecţie. Când era jignită, râdea, pentru a nu arăta că acea jignire o lovise. De multe ori oamenii râdeau de ea pentru simplul fapt că părea singuratică. „Aşa fac unii oameni. Râd de alţii găsind motive

9

neinteresante şi neimportante ...” şi-a spus ea. A auzit şi lucruri rele şi lucruri bune. Ştia că nu e frumos să asculte, dar pur şi simplu oamenii nu o observau, încât să îţi dea seama că ea era în jur. Întro zi, când se plimba cu Confid, a văzut un cuplu pe o bancă. Îşi spuneau cuvinte frumoase de dragoste. Ea se îmbujora şi el o ţinea în braţe drăgăstos. După două săptămâni acelaşi cuplu stătea pe aceeaşi bancă. Dar nu mai erau îmbrăţişaţi, ci la o distanţă unul de altul. Nu se mai priveau în ochi şi nu îşi mai zâmbeau drăgăstos. Maya a trecut mai departe, iar după câţiva metri a auzit pe cineva alergând înspre ea. S-a întors şi fata aceea a trecut repede pe lângă ea cu ochii plini de lacrimi. Băiatul a rămas pe bancă, trist. Confid a vrut să meargă în acea direcţie aşa că Maya s-a luat după el. Când a trecut prin dreptul acelui băiat, a văzut că începuse să plângă. În aceeaşi zi a văzut şi un cuplu de bătrânei care mergeau pe alee ţinându-se de mână. Maya se întrebă „Oare voi ajunge şi eu la bătrâneţe o bătrânică într-un parc care se ţine de mână cu bătrânelul ei?”, dar răspunsul nu veni. În altă zi, a văzut că unii oamenii se purtau frumos cu alţii când comunicau, iar după ce plecau se strâmbau de ciudă şi şopteau „Prostule!”. Uneori, când se întâlnea cu nişte fete care o cunoşteau, ele o opreau şi îl mângâiau pe Confid. Confid era un câine lup care o proteja pe Maya de orice pericol. În timp ce îl mângâiau, o altă fată a apărut. Celelalte fete s-au purtat frumos cu nou sosita. Au întrebat-o: - Ce mai face prietenul tău? - Se poartă aşa frumos cu mine! După ce fata a plecat, celelalte au început să o bârfească. Probabil şi pe ea o bârfeau, dar Maya nu le considera prietene pentru a-i păsa. Când ajungea acasă, Maya începea să îşi facă temele după care citea o carte. În timpul liber se juca cu Confid, iar uneori îi spunea ce are pe suflet, comenta ce a mai văzut şi îşi spunea părerea despre oameni. La finalul discuţiei, îi mulţumea lui Dumnezeu că i l-a dăruit pe Confid. Cu el a trecut prin multe. El i-a sărit în ajutor

În bătaia peniţei

Proză

atunci când ea avea nevoie de el. De exemplu, când erau pe o stradă mai liniştită nişte hoţi au sărit să o jefuiască, dar Confid i-a sărit în ajutor şi i-a muşcat, iar ca urmare hoţii au fugit nereuşind să ia nimic de la ea. Altădată, chiar ea i-a sărit în ajutor lui Confid când se luase la bătaie cu un alt câine mai mare ca el simţind pericolul. Ea a luat cel mai apropiat băţ şi l-a lovit pe câinele care îi atacase, dar acesta sărise să o muşte şi chiar a muşcat-o, dar ea l-a lovit cu băţul cum a putut şi acesta a lăsat-o şi a fugit. Timpul a trecut, iar ziua când ea avea să împlinească optsprezece ani a sosit. Ea s-a trezit în acea dimineaţă fericită, dar când s-a uitat la Confid care dormea în pătuţul lui a simţit că ceva e în neregulă. S-a dus la el şi l-a mângâiat. Îmbătrânise, pe când ea se făcuse din ce în ce mai frumoasă. Ea înflorise, iar el se ofilea. Când el s-a trezit, ea a simţit dorinţa de a îl lua în braţe. În acea zi el făcea treisprezece ani. În acea zi el a fost tot timpul cu ea, chiar şi lui i-a dat o bucată de tort. În acea zi au venit la ea doar neamuri dar ea a fost fericită că prietenul ei cel mai bun a fost alături de ea când a împlinit frumoasa vârstă a maturităţii. Toată ziua Confid a stat cuminte şi o privea cum zâmbea. Dar ziua aceea avea să fie una pe care o să o ţină minte toata viaţa ei. Confid a plecat în camera ei şi s-a pus în patul lui. Maya s-a întors şi ea şi l-a găsit fără suflare. Murise liniştit, dar ea a îngheţat când a văzut că nu mai respira. A rămas în şoc şi a simţit cum lacrimile încep să-i cadă. L-a luat în braţe şi a simţit că o parte din ea se duce încet. El o asculta şi nu o critica. De atunci Maya a încetat să se mai privească în oglindă. Încrederea pe care o avusese în ea însăşi pierise şi ea. În acea zi s-a dus la oglinda din camera ei şi s-a uitat în ea. În ea se privea în fiecare dimineaţă şi de câteva ori pe zi. În fiecare zi zâmbise în faţa oglinzii şi fata din oglindă zâmbea şi ea. S-a gândit la Confid şi ochii ei s-au umplut de lacrimi. Zâmbetul ei dispăruse. - Unde e acea fată veselă? auzi din oglindă. Reflexia ei vorbise. Ea a împietrit dar fata din oglindă vorbea: - Nu mai zâmbeşti, ca de obicei. Şi a râs. - Taci! a spus Maya tremurând. - Crezi că dacă plângi îl vei readuce la viaţă? Greşeşti! Uită-te la tine! Atunci, imaginea s-a schimbat. ... Plângea. O durea sufletul şi se vedea urâtă. Nu se considerase mereu frumoasă dar mereu fusese fericită, căci Confid era mereu lângă ea. Se întrebase uneori ce ar face ea dacă cel mai bun prieten al ei ar muri şi răspunsul era mereu crunt şi de aceea mereu înlătura gândul. Confid fusese cel în care avusese ea încredere deplină. I-a spus lucruri pe care nici măcar mamei nu i le spunea. Atunci a strâns pumnul şi a dat în oglindă spărgând-o în bucăţi. Bucăţile de oglindă parcă au căzut cu încetinitorul. În fiecare bucată s-a văzut pe ea. Auzind zgomotul mama ei a intrat în cameră. - Ce ai făcut? a întrebat ea. Maya a tăcut uitându-se fix la locul unde fusese oglinda în care se privise toată viaţa ei până atunci. Nu mai plângea, dar inima ei parcă ar fi fost sfărâmată în mii de bucăţi. Murise singurul ei prieten adevărat. Mereu se ferise de suferinţă, dar şi-a dat seama că reuşise să treacă prin viaţă, până atunci, fericită doar, pentru că existase Confid. Simţind că înnebuneşte ea a ieşit din cameră, lăsând-o pe mama ei confuză. A mers la cea mai apropiată oglindă şi s-a uitat în ea. L-a văzut pe Confid în spatele reflexiei ei. S-a uitat în spate şi el nu era acolo. - De ce m-ai părăsit? a spus ea. Mama ei a venit lângă ea şi a spus: - O să fie bine. Acum este acolo sus şi te păzeşte, aşa cum o făcea când era în viaţă. - De ce ai plecat, Confid? a spus Maya încet închizând ochii, iar lacrimile au început din nou să îi cadă. Mama ei ar fi vrut să o consoleze, i-a mai spus cuvinte de consolare, dar tot ce simţea Maya era tristeţe şi în acelaşi timp se ura pe sine pentru că nu îl dusese la control pentru a verifica dacă este sănătos. Era vinovată de moartea lui Confid. Mama ei a plecat să îi aducă şerveţele, iar Maya a dat cu pumnul şi în acea oglindă. A alergat la fiecare oglindă din casă şi le-a spart pe toate. Când a spart şi ultima oglindă, a căzut în genunchi şi şia pus mâinile pe faţă. Şi-a văzut în reflexia uneia din bucăţi faţa. Era plină de sânge. S-a uitat la mâinile ei şi erau pline de tăieturi. Nici nu simţise durerea fizică fiind dominată de tristeţe. Mama ei a venit la ea şi a rămas şocată când a văzut toate oglinzile sparte. Maya se oprise demult din plâns. Mama ei i-a curăţat rănile fără să o întrebe nimic şi fără să o certe. A ajutat-o pe Maya să se ducă în pat. Când a ajuns în camera ei bucăţile de oglindă dispăruseră, la fel şi Confid. - Unde e? - L-am dus în grădină. - Vreau să îl îngrop eu. Mama ei a protestat dar până la urmă a lăsat-o. Ea l-a îngropat pe Confid cum se cuvine şi a stat acolo până a adormit. Dimineaţă s-a trezit în patul ei cu zgarda lui Confid în mână.

10

În bătaia peniţei

Teatru Cristi GIAMBAŞU I. Luca Caragiale Personajele: I. Luca Caragiale: dramaturgul Ion Luca Caragiale Lucky: Luca Ion Caragiale, unul din fiii lui Caragiale Alexandru Ioan Cuza Tanarul I. L. Caragiale: 16 20 si ceva de ani Un functionar Soldatul Ecaterina Caragiale: mama lui I. L. Caragiale Iorgu Caragiale: unchiul lui I. L. Caragiale Mihail Pascaly Mihai Eminescu Directorul de redactie Fréderic Damé Ion Slavici Ipingescu: actor in rolul lui Ipingescu Jupan Dumitrache: actor in rolul lui jupan Dumitrache Maria Constantinescu: iubita lui Caragiale Mateiu Caragiale: fiul lui I. L. Caragiale Micul Mateiu Caragiale Didina: actrita in rolul unui personaj dintr-o piesa de Caragiale D. D. Racovitza-Sphynx: intrusul kabalist Pampon: un actor in rolul lui Pampon Crăcănel: un actor in rolul unui personaj dintr-o piesa de Caragiale Miţa: o actrita in rolul Mitei Vasile Alecsandri V. A. Urechia C. I. Stancescu B. P. Hasdeu C. Cantacuzino Gr. Ventura Titu Maiorescu Preotul Alexandrina Burelly: sotia lui I. L. Caragiale Micul Mateiu Caragiale Alexandru Macedonski Barbu Stefanescu Delavrancea Domnul Goe Mam'mare Mamiţa Tanti Miţa Muşteriul Ghiţă Niţă Amicul Cucoana Bubico Conducatorul/controlorul Mitică

Emil Gârleanu Al. Vlahuţă ACTUL I Scena 1 I. LUCA CARAGIALE: Lucky! (striga din pat) Lucky! Vino aici, Lucky! (striga tot mai tare) LUCKY: Da. Am venit. Esti bine, tati? I. LUCA CARAGIALE: Mor… LUCKY: Nu spune asa ceva! (speriat) I. LUCA CARAGIALE: Mor de… LUCKY: De…?! I. LUCA CARAGIALE: Mor de… dorul tau. LUCKY: Iar m-ai pacalit. (se ridica de pe scaun) Plec la… I. LUCA CARAGIALE: Nu pleca! Vreau sa vorbim. LUCKY: Despre ce sa mai vorbim? I. LUCA CARAGIALE: Nu ti-am povestit niciodata istoria vietii mele. LUCKY: Intamplarile prin care ai trecut mi le-ai redat. I. LUCA CARAGIALE: Lasa firmiturile! Sa-ti dezvalui intreaga paine. (se uita cu ochii sticlosi spre public) Scena 2 In scena de fata se afla un copil (I. L. Caragiale cand era mic) intr-o clasa, unde sunt banci si o catedra. Se aude doar vocea lui I. Luca Caragiale pe fundal. Restul personajelor situate in banci sunt jucarii din plus. I. LUCA CARAGIALE: Aparitia domnitorului Alexandru Ioan Cuza m-a inspirat. (intrand Cuza in uniforma la catedra) Eram prea mic pentru un eveniment atat de mare, prea copil ca sa cred ca-i doar o simpla coincidenta. Era un mesaj de sus, undeva mai sus de nationalitate, patriotism si credinta. Am simtit cum imi vorbeste din priviri. In Cuza am zarit dreptatea. In Cuza am zarit adevarul. In Cuza am zarit justitia. In ochii lui Cuza am zarit o tara cu principii, cu valori, cu frumusete. Am avut ferma convingere ca traiesc intr-o tara ideala, Tara Romaneasca. Domnitorul aduna jucariile din banca, pe toate. Caragiale se uita uluit spre el, dar Cuza este atent doar

11

Teatru

În bătaia peniţei

la jucariile din plus. Cand termina de strans tot pleaca. Micul Caragiale scoate o carte din banca. I. LUCA CARAGIALE: De atunci am vrut sa ma formez in scoala vietii. Devenisem autodidact. Scena 3 Tanarul I. L. Caragiale la tribuna in rol de supleant. Vocea batranului I. L. Caragiale se aude in continuare pe fundal. I. LUCA CARAGIALE: La varsata de 16 ani am vrut sa ma fac judecator. Dar un an mai tarziu am urmat Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti. Pentru prima oara in viata mea cand ii zic cuiva acest lucru esti tu: Am vrut sa ajung actor (lasa tanarul “ciocanul” de judecator si isi pune o masca zambitoare alba). Scena 4 Tanarul Caragiale la varsta de 18 ani intr-un birou plin de carti scriind sau, mai bine zis, copiind. Un FUNCTIONAR: Poftim, Ionute, si copiaza-le. TANARUL CARAGIALE: Ce mai sunt si astea? UN FUNCTIONAR: Aaa, da! Uitasem ca nu ai decat gimnaziul, deci nu stii sa citesti (deschide una din cele doua carti). Fi… ul… padu… chiu… paduchirii. TANARUL CARAGIALE: Padurii. Fiul padurii. (ea cealalta carte, se uita spre ea) Moartea haiducului Tunsu. Sunt doua romane leftere scrise de N. D. Popescu. UN FUNCTIONAR: Vorbea plagiatorul pe post de critic literar. TANARUL CARAGIALE: Misele, nu accept sa ma subestimezi! UN FUNCTIONAR: Daca vrei mai mult de la viata, sa te imbanitesti, atunci cumparati doua loturi, caci maine e extragerea. TANARUL CARAGIALE: Ce naiv poti fii sa crezi in loterie. Norocul ti-l faci tu, nu doua hartii. UN FUNCTIONAR: De unde stii dumneata norocul meu? (scoate din jacheta doua loturi si le ridica) Am castigat! (iese din cadru fericit, apoi se intoarce) Sunt zvonuri, dar sa nu te cumva prinda gura pe dinainte sa parlésti altora!, ca va fi o miscare revolutionara peste doua luni. Sunt date strict secrete, adica din partea inaltei sotietati. Iese demn pe usa, dar nu inainte de a se impiedica de o jucarie, cazand jos. Tanarul Caragiale ia un caiet si noteaza cu glas. TANARUL CARAGIALE: In secolul nostru s-a nascut si s-a sfarsit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric constiincios sa-l piarza din vedere. Voi sa vorbesc despre Republica de la Ploiesti, un stat care, desi a durat numai vreo cinsprezece ore, a marcat desigur o pagina celebra in istoria contemporana. Nascuta din, prin si pentru popor, pe la doua ceasuri in dimineata zilei de 8 august 1870, tanara republica a fost sugrumata in aceeasi zi pe la ceasurile patru dupa-amiazi. Scena 5 In aceeasi camera tanarul Caragiale imbracat intr-un costum de lupta. Deodata intra un luptator adevarat si il confunda cu un subcomisar. TANARUL CARAGIALE: Pe loc repaus… Stop!... Cum te numesti, bravule? SOLDATUL: Domnu' Iancu Guţă. TANARUL CARAGIALE: Companie… drepti! Soldatul raspunde la comanda. TANARUL CARAGIALE: Nene Guţă, ce se mai aude cu decoratia mea? SOLDATUL: Care decoratie? (se uita nedumerit) TANARUL CARAGIALE: Aia… nu tii minte?... o rubla si jumatate… SOLDATUL: Dracu sa stie ce facura aia de la comenduire (pretinde ca stie), ca le-am trimis de atunci listele… e un balamuc cu predarea armelor! Caci s-a furara sumedenie… TANARUL CARAGIALE: Curata sumedenie! SOLDATUL: Mai aveti ceva sa-mi comandati, coane? TANARUL CARAGIALE: Nu… Nu uiti de ce-am vorbit. Trebuie sa avem dezlegarea istoriei cat mai degraba… ai putintica rabdare. Se aseaza pe scaun in timp ce-i povesteste Caragiale.

12

În bătaia peniţei

Teatru

SOLDATUL: Aide! Am priceput… TANARUL CARAGIALE: Si inca ceva. SOLDATUL: Ascult. TANARUL CARAGIALE: Tine minte de la mine! SOLDATUL: Tin mintea… TANARUL CARAGIALE: Scopul scuza mijloacele! (cu degetul ridicat in sus) SOLDATUL: Curat scop. Flacaul ii ia sapca militara si ii da una peste cap. TANARUL CARAGIALE: Nu ma imita, Branzovenescule! SOLDATUL: Am inteles! Sa traiti! TANARUL CARAGIALE: Acum du-te pe front. SOLDATUL: Am inteles! Sa traiti! (in timp ce pleaca isi zice spre public) Ista o fi sergentul? Sau poate locotenentu'? Poate-i generalul in persoana? Poate… (a iesit din scena) Actualul Caragiale se apropie de birou, scoate o sticla de vin, toarna in pahar. TANARUL CARAGIALE: Honeste vivre! (o da pe gat) Sa bei cinstit! Intra o doamna imbracata a gaspodina. Caragiale sta cu spatele la dumneaei fara sa stie ca-i mama lui. MAMA LUI CARAGIALE: Domnule subcomisar! TANARUL CARAGIALE: Da, doamna! (aceasi pozitie) MAMA LUI CARAGIALE: Sunt doamna Ecaterina Caragiale. Am venit pentru… TANARUL CARAGIALE: (scapa paharul) Mama (spune incet). MAMA LUI CARAGIALE: Nu pentru mama mea am venit, ci pentru un membru al trupei, Iorgu Caragiale. TANARUL CARAGIALE: Unchiul… MAMA LUI CARAGIALE: Da. Il stiti? TANARUL CARAGIALE: Aham… MAMA LUI CARAGIALE: Aveti o voce familiara… (I.L. Caragiale isi acopera fata) In fine… (zice dupa ce incearca sa se uite la fata lui)… Stiu cine sunteti! TANARUL CARAGIALE:…. (speriat) MAMA LUI CARAGIALE: Un erou (se linisteste Ion Luca). Iar eroii n-au fata, ci suflet. (se intoarce cu spatele la el, iar pozitia e inversata si de Ion Luca Caragiale). Atat de tanar si subcomisar… TANARUL CARAGIALE: Dar… MAMA LUI CARAGIALE: Darul cel mai frumos este vitejia. Va jertfiti pentru popor. TANARUL CARAGIALE: Popor… Musai. Mama lui Caragiale sare in bratele “subcomisarului” cu tot corpul. MAMA LUI CARAGIALE: Ia-ma de sotie! TANARUL CARAGIALE: Nu, mami! (si o scapa jos) MAMA LUI CARAGIALE: Ioane! (se ridica brusc) Sunt unul intr-o parte a biroului, celalalt intr-alta. MAMA LUI CARAGIALE: Lasa ca te prind eu! (fuge in jurul biroului dupa el) Ai zis ca esti copist. TANARUL CARAGIALE: Da, sunt…. MAMA LUI CARAGIALE: Se vede, golane! Te-ai inrolat in miscarea revolutionara a lui Alexandru Candiano-Popescu? (se creaza un cerc vicios in jurul biroului, unul dupa altul) TANARUL CARAGIALE: Nu! Sunt in continuare copist. MAMA LUI CARAGIALE: Atunci de ce esti imbracat subcomisarului? TANARUL CARAGIALE: In joaca. MAMA LUI CARAGIALE: (se urca pe birou si-l prinde pe tanar) Deci joaca iti trebuia tie…! (il trage de urechi) Plastografule! (ii da cu maciuca peste fund) Hot de meserie! (se aud rasete inregistrate) Iar voi de ce radeti? (spre public) Mai rade unul si va fi in locul lui. Ati inteles? Ies din scena. ACTUL II Scena 1 I. LUCA CARAGIALE: Lucky! (zice cu glas obisnuit) Luki! (striga) Lucky!! (striga tare) LUCKY: (se trezeste din somn, cazand de pe scaun) Ce? Ce? Ce? I. LUCA CARAGIALE: Dormeai?

13

În bătaia peniţei

Teatru

LUCKY: Nu! Ascult. Aud. Sunt atent. I. LUCA CARAGIALE: Ceea ce-ti povestesc vei auzi doar odata in viata descrise de mine. LUCKY: Da, tati! I LUCA CARAGIALE: Da, tati! Da, tati! Mai bine ai fii ochi si urechi, fiindca ceea ce urmeaza este alta factura. Scena 2 Sunt la o inmormantare: scena este decoarata cu o placa funerara , un buchet de flori pentru morti, iar invitatii sunt I. L. Caragiale, Ecaterina Caragiale, Iorgu Caragiale (unchiul) si alti cativa oameni posomorati. ECATERINA CARAGIALE: (plange) Este prea mult! Oricine, dar nu el! (plange in bratele lui Iorgu). IORGU CARAGIALE: Fie ca lumina ce s-a stins acum sa dea nastere unei straluciri…. Se opreste atmosfera. Incremenesc toate personajele cu exceptia lui Ion Luca Caragiale. Se uita inspre public. I. LUCA CARAGIALE: In viata unui om, primul deces este temelia memorabila. Se spune ca un om moare doar o singur data, insa pentru fiecare deces din familia mea am murit in mine. Din fericire, dorinta de a ramane nemuritor a crescut de atunci culminand dorinta ascunsa a verbului a vrea. Daca ar fi stiut altii, as fi fost condamnat la solitudine. Nu plecati de pe scaun, graind in gand o nepasare timida! Aici se infiripa geneza unei maturitati. Ia buchetul de flori si il arunca pozitionat cu spatele la public, asemenei unei mirese. I. LUCA CARAGIALE: (spre persoana din public care a prins buchetul) Tu urmezi…. (isi scoate aceeasi masca alba zambitoare si rade dincolo de ea). Scena 3 Intra insotit de cineva intr-un birou elegant. MIHAIL PASCALY: Luca…. (este intrerupt) I. LUCA CARAGIALE: Zi-mi Ion sau I. L. C. sau Car. Numai Luca nu. MIHAIL PASCALY: Inteleg. Acesta va fi de acuma inainte noul tau birou. Eminovici l-a ocupat acum doi ani. Sa nu uiti! I. LUCA CARAGIALE: ”Ca tu sa uiti mereu, as tot ramane,/ Uitand de am alt adapost pe lume….” MIHAIL PASCALY: Adica? I. LUCA CARAGIALE: ”De-as fi canarul!” MIHAIL PASCALY: (se aseaza ingandurat pe scaun) Offf, Car! Nu stii cum sa pui problema. Daca iti recomand serviciul, nu inseamna ca te las asa pana la adanci batraneti. Un copist, ca si-un sufleur, are o sarcina mareata. Nu-i o pastrama trufanda. I. LUCA CARAGIALE: E o pastrama trufanda. MIHAIL PASCALY: Ar trebui sa pui altfel problema “De ce sa nu vreau?”, deci… pastreaza-l bine! Scena 4 La birou, scriind singur, gaseste apoi o carte de poezii de Mihai Eminescu. I. LUCA CARAGIALE: Mihai Eminescu… Eminovici… Eminescu…. In spatele lui vine Mihai Eminescu soptindu-i in ureche. MIHAI EMINESCU: (Caragiale nu-l vede, dar il aude) Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă, Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.

14

În bătaia peniţei

Teatru S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece; Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece; Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri; Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ, Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine, Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi. ............................................................... Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează, Ce tablourile minte, ce simţirea simulează, Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari. O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună; Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună, Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar. ............................................................... Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.(...) I. LUCA CARAGIALE: (inchide cartea, Eminescu pleaca din spate in public) “Versuri” de I. L. … I. L. C. …nu! nu! … Palicar…. mai simplu, Car. Scena 5 Un director de redactie tranteste usa si vine in graba catre I. L. Caragiale. In mana tine o revista a Vremii. DIRECTORUL DE REDACTIE: Ce-i asta I.L.? I. LUCA CARAGIALE: O revista. Directorul de redactie: Nu face pe prostul! Ce-ai facut aici? I. LUCA CARAGIALE: Am scris. DIRECTORUL DE REDACTIE: Ce-ai scris putea sa te coste atat pe tine, cat si pe mine. Defaimezi onoarea redactiei. I. LUCA CARAGIALE: Adevarul (arata spre cotul lui) doare. DIRECTORUL DE REDACTIE: Cand vei invata sa fi un cetatean ideal? I. LUCA CARAGIALE: Adica imi explicati cum sa pup in fund puterea? DIRECTORUL DE REDACTIE: Esti concediat! (tipa) I. LUCA CARAGIALE: (scoate o manusa din plus infatisand un personaj) Cetatene, Ion Luca Caragiale, iti dai demisia din functia de redactor? (inspre Caragiale) Da. (ii raspunde rapid dramaturgul) Te declar liberal profesionist. DIRECTORUL DE REDACTIE: (il corecteaza) LIBER PROFESIONIST. I. LUCA CARAGIALE: Nu zici ca vrei sa te abonezi? (grai manusa). DIRECTORUL DE REDACTIE: Ce abonament, monser? Afara! Iese. Se intoarce. I. LUCA CARAGIALE: In viata mea n-am sa pup fundul unei persoane! Ca sa nu iau herpes. Rasete inregistrate. Scena 6 Impreuna cu Fréderic Damé fata in fata la birou. FRéDERIC DAMé: Am o idee mai buna.

15

În bătaia peniţei

Teatru

I. LUCA CARAGIALE: Sa mai editam vesti despre Lascar Catargiu? FRéDERIC DAMé: Editie speciala: caderea Plevnei. I. LUCA CARAGIALE: Sensational! Caderea Plevnei? FRéDERIC DAMé: Iti vine sa crezi ce urmari va avea? I. LUCA CARAGIALE: Chiar de vor inchide publicatia, nu ma las. Imi gasesc in alta parte. Scena 7 Se vede scris Timpul. In scena sunt Mihai Eminescu, Ion Slavici si I. Luca Caragiale discutand. MIHAI EMINESCU: Ion Slavici, Ion Luca Caragiale. Ion Luca Caragiale, Ion Slavici. (se saluta cei doi, dand mana unul altuia) I. LUCA CARAGIALE: Stie careva cum se simte Ion cand face cunostinta cu Ion? MIHAI EMINESCU: Cum? I. LUCA CARAGIALE: Ion pozitiv. Rad toti in hohote. ION SLAVICI: Am citit despre un personaj in Calendarul Claponului…. I. LUCA CARAGIALE: Jupan Dumitrache. ION SLAVICI: Placuta anecdota. MIHAI EMINESCU: Maestrul Caragiale este si poet.(recomandandul-l pe I. L.) ION SLAVICI: Da? MIHAI EMINESCU: A publicat in Revista contimporana si-n Ghimpele. ION SLAVICI: Dupa chip as putea paria ca scrieti fabule. I. LUCA CARAGIALE: „Sarla si ciobanii” in Ghimpele. MIHAI EMINESCU: Domnul Caragiale este un geniul al literaturii romanesti. ION SLAVICI: Ne-am adunat cei 3 mari clasici? MIHAI EMINESCU: Cei 4 mari clasici. Pe Ion Creanga il veti cunoaste maine. Scena 8 Doi actori in rolurile lui Ipingescu si jupan Dumitrache. Caragiale si Slavici vor aparea mai tarziu. IPINGESCU: Vai de mine! Jupan Dumitrache, adica gandesti ca am vrut pentru ca sa iti fac un atac? Imi pare rau! JUPAN DUMITRACHE: Nu, nene Nae; dar vreau sa zic adica, ca nevasta mea nu-i d-alea cum zisesi, si iaca, dupa mine de ce s-a luat? IPINGESCU: S-a luat bagabontii si dupa dumneata? JUPAN DUMITRACHE: S-a luat si se ia… IPINGESCU: Si cum esti dumneata!... JUPAN DUMITRACHE: Eu am ambit , domnule, cand e vorba la o adica de onoarea mea de familist…. IPINGESCU: Rezon! JUPAN DUMITRACHE: Apoi sa stiu de bine ca intru in cremenal! Sa mai vaz eu numai ca se tine bagabontul dupa mine, si lasa-l… IPINGESCU: Care bagabont? JUPAN DUMITRACHE: Ei! iaca…. un bagabont! De unde-l il cunosc eu? IPINGESCU: Apoi, daca nu-l cunosti, de unde stii ca-i bagabont? I. LUCA CARAGIALE: (cu un microfon de tip protest) STOP! STOP! STOP! (inchide microfonul) Nu zici “bagabont” pur si simplu, ci “bagaboooont”. La fel si cu „bagadontul”, sa se auda L-ul. (se uita prin foi, la scenariu) Iara aici... (arata in hartii) „gandesti ca am vrut pentru ca sa-ti fac un atac?” sa se auda intrebarea. ION SLAVICI: Domnule Caragiale, e inadmisibil un astfel de limbaj! I. LUCA CARAGIALE: Ai dreptate... (scoate un stilou si scrie) In loc de „apoi, daca nu-l cunosti, de

16

În bătaia peniţei

Teatru

unde stii ca-i bagabont?” (Slavici da din cap afirmativ) tai si ramane... „apoi, de unde stii ca-i un bagabont?”. ION SLAVICI: Eminovici spune doar prostii! Arta triviala! (pleaca) I.LUCA CARAGIALE: (cu microfonul de tip protest) Pauza de masa! EI (actorii): Dar am avut acum un sfert de ora... I.LUCA CARAGIALE: (tot cu microfonul) Pauza de masa bis! Paraseste Slavici scena. Caragiale este in celalalt colt al scenei. Lasat singur, este intuneric, insa lumina in jurul lui. I.LUCA CARAGIALE: (abatut in genunchi) La insistentele lui Slavici, Ion Ghica a modificat scena finala din O noapte furtunoasa. Stie careva cum se numesc doi Ioni tradatori?... Ioni negativi. Doi ani mai tarziu am parasit Timpul. Fréderic Damé il ia de un brat, Mihai Eminescu de celalalt, si-l scot din scena. Coltul de lumina este pustiu. ACTUL III Scena 1 LUCKY: Ce meserii au urmat? I.LUCA CARAGIALE: Inspector-achizitor la societatea de asigurare „Dacia - Romania”, ministru al instructiei publice, un timp revizor scolar al judetelor Neamtu si Suceava, redactor la ziaru' Doljul, dar nu in ultimul rand functionar la Regie. LUCKY: Unde ai cunoscut-o pe Maria? I.LUCA CARAGIALE: Constantinescu. Mama lui Mateiu. Scena 2 In sufragerie se afla I. L. Caragiale cu Maria. Caragiale isi tine copilul in brate. I. LUCA CARAGIALE: Mateiu, fiule, te iubesc! (se uita la el) MARIA CONSTANTINESCU: Am vorbit cu parintii mei si se intreaba cand vom face nunta? I.LUCA CARAGIALE: Maine il legitimam la starea civila. MARIA CONSTANTINESCU: Si nunta? I.LUCA CARAGIALE: Maria, draga mea, te iubesc, dar nu vreau sa ne casatorim. MARIA CONSTANTINESCU: Cum asa?! Facem copil necasatoriti? Ce va zice lumea? Daca ma iubesti, ma iei de nevasta! (sparge ceva) I.LUCA CARAGIALE: Te iubesc, dar nu cred ca-i cea mai buna idee sa ne casatorim asa... MARIA CONSTANTINESCU: Asa cum? I.LUCA CARAGIALE: Asa fortat. Iara certurile din familie le simte Mateiu. MARIA CONSTANTINESCU: Nu stie nici sa vorbeasca, nici macar sa zica A! Copilul plange. I.LUCA CARAGIALE: Vezi! Zice A. (zambind) MARIA CONSTANTINESCU: Pleaca din casa mea! Pleaca cu tot cu fi'tu! Ma crezi o femeie cu moravuri usoare?! (arunca in el, dar nu-l ocheste) I.LUCA CARAGIALE: Dulcineea, orhideea mea! (striga vesel) MARIA CONSTANTINESCU: Va urasc! Si pe tine, si pe fiul tau, si va urasc! I.LUCA CARAGIALE: Ai mare atentie cum vorbesti cu el! Mateiu va ajunge un cineva, un mare scriitor, un diplomat. MARIA CONSTANTINESCU: Un diplotonomac! (plange singura intr-un colt) I.LUCA CARAGIALE: (cu fiul in alt colt) Pana la 4 ani am locuit impreuna am iubit-o nelegitim, insa viata m-a facut sa aleg intre ea si el, intre trecut si viitor. Am avut cel mai frumos si inteligent baiat dupa pamant.

17

În bătaia peniţei

Teatru

Scena 3 In camera Ion Luca Caragiale scrie. Bate cineva la usa... Mateiu. I.LUCA CARAGIALE: Intra! MATEIU CARAGIALE: Buna…. tata! (accentuand ultimul cuvant) I.LUCA CARAGIALE: Lasa bagajele jos si vino. Mateiu vine incet inspre I. Luca. I.LUCA CARAGIALE: Cum a fost la Facultatea de Drept din Berlin? MATEIU CARAGIALE: N-am fost niciodata. I.LUCA CARAGIALE: De ce? (raspicat) Platesc o multime de bani sa nu inveti? MATEIU CARAGIALE: Viata umana nu-i doar materiala, ci si ideala. Idealismul meu cultural este de a cunoaste infinitul. I.LUCA CARAGIALE: Inseamna ca ai infinite motive sa imi zici de ce nu mergi la Drept? MATEIU CARAGIALE: Din acelasi motiv pentru care n-am fost nici in Bucuresti. Nu-mi place. I.LUCA CARAGIALE: Din facultatea asta ies oameni de valaoare…. Mateiu Caragiale: Oameni care judeca pe altii, neintelegandu-le filozofia inconstientului. I.LUCA CARAGIALE: Mateiu, Mateiu, Mateiu…. MATEIU CARAGIALE: Nu incepe din nou! I.LUCA CARAGIALE: Te iubesc, fiule! MATEIU CARAGIALE: Asa cum il iubesti pe Luca Ion (Lucky), Ion Luca? Fuge tropaind. I. LUCA CARAGIALE: Nu pleca! (se ridica din fotoliu) Mateiu (spre public) si-a pierdut ceva. Nestiind ce anume, ma aplec (ia niste foi scrise de jos). Remember… Remember sa mai treci la facultate (ironic). In spatele lui Caragiale este fiul sau. Caragiale se uita, citind in gand, Mateiu ii sopteste in urechi fara sa-l vada. MATEIU CARAGIALE: Sunt vise ce parcă le-am trăit cîndva şi undeva, precum sunt lucruri vieţuite despre cari ne întrebăm dacă nau fost vis. La asta mă gîndeam deunăzi seara cînd răvăşind printre hîrtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars - hîrtiile încurcă - am dat peste o scrisoare care mi-a deşteptat amintirea unei întîmplări ciudate, aşa de ciudată, că, de n-ar fi decît şapte ani de cînd s-a petrecut, m-aş simţi cuprins de îndoială, aş crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult. Eram în 1907. Fusesem greu bolnav în Bucureşti şi mă întorsesem la Berlin acasă. Însănătoşirea mea se făcea cu anevoinţă, cerînd îngrijiri mari. La plecare (I.L. Caragiale scapa hartiile, punandu-si mainile la urechi)... La plecare, (continua Mateiu cu o voce tot mai sus) doctorul m-a sfătuit să mă feresc pînă şi de cele mai uşoare zguduiri sufleteşti. I.LUCA CARAGIALE: (in genunchi cu mainile la urechi; tipa) Nuuu!!! MATEIU CARAGIALE: Bietul doctor! Ion Luca Caragiale plange in genunchi. Scena 4 La o inmormantare: scena este decorate cu 3 placi funerare (pe una scrie „Ecaterina, matusa” , pe alta scrie „Mihai Eminescu” si pe cea din dreapta „Ecaterina, mama”, iar la ceremonie sunt Ion Luca Caragiale si Mateiu Caragiale, la varsta de 8 ani. Se aude melodia Lacrimosa de W.A. Mozart. Tatal si fiul se tin de mana. I.L. Caragiale se intoarce spre public singur si vorbeste spectatorilor. I. LUCA CARAGIALE: Istoria se repeta. Iata ma`s din nou in fata voastra. V-a fost dor de mine? Se spune ca un om moare doar o singura data, insa pentru fiecare deces din familia mea am murit in mine. (se indreapta inspre morminte) Veniti sa faceti cunostinta cu cei 3 candidati din scaunul cel de moarte. (le face cu mana sa vina). Prima ghinionista (se sprijina pe placa, avand privirea catre public) poarta numele de Ecaterina, vaduva lui Girolamo Momolo Cardini. Nu va spune nimic? Este verisoara mamei mele. A lasat 4 milioane avere urmatorilor 6 succesori. Banii n-au salvat-o din inec. Al doilea ghinionist (se sprijina pe placa din mijloc)

18

În bătaia peniţei

Teatru

poarta numele de Mihai Eminescu. Cred ca-i de prisos sa va povestesc cine e. Ceea ce nu stiti este ca la moartea lui am publicat in Constitutionalul un articol intitulat In Nirvana. (se indreapta inspre ultima placa) Dar nu in ultimul rand…. Ecaterina Caragiale, mama. Un moment! (fuge cat mai aproape de primul rand din public) Sa facem cunostinta si cu mezinele inmormantarii ... (se intoarce cu doua placute funerare in maini) Iarna trecuta au decedat doua fetite, fiicele mele. Nu plangeti! La scurt timp dupa aceea s-a nascut fiul meu norocos, Lucky, pe numele sau real de Luca. Cand s-a nascut in privirea-i sclipitoare am zarit imaginea tatalui meu Luca, dar si a mea. Prin urmare l-am botezat Luca…. ACTUL IV Scena 1 LUCKY: Nu ma simt prea bine… Mi-am amintit ca am uitat … (se ridica sa plece) Trebuie sa ma intalnesc cu cineva…. (ingrijorat) cu … I.LUCA CARAGIALE: (il ia de mana) Ramai s-asculti pana la sfarsit. LUCKY: (asezandu-se pe scaun ) Dar de ce nu mi-ai marturisit pana acuma nimic? (inlacrimat) Cine era bunicul? I. LUCA CARAGIALE: Cine era stie doar dansul. Ce era? A fost secretarul manastirii Margineni. LUCKY: Ce-ai sa-mi mai povestesti? Scena 2 Opt scaune in spate pozitionate in asa fel incat cei aflati pe ele sa vada spectacolul: V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, T. Maiorescu, V. A. Urechia, C. I. Stancescu, C. Cantacuzino, Gr. Ventura, iar intre ei I. L. Caragiale. In fata lor un spectacol teatral. DIDINA: Cine-i asta? D. D. RACAVITZA- SPHYNX: Eu sunt Racovitza ( cu miscari magice) Sphynx. PAMPON: Lasa ca-ti spui eu…. D. D. RACOVITZA- SPHYNX: Cabala nu se spune, se practica! CRACANEL (Mitii): Acestuia i-a dat o nebuna la bal cu sticluta cu doftori in ochi! D. D. RACOVITZA- SPHYNX: Vechiul Testament este doftorina mea! Caiti-va ezoteric! MITA (repede): Si nu l-a ars? (Racovitza toarna din sticluta…. pe un foc). Toate personajele lui Caragiale fug din peisaj. Se aude pe fundal melodia „Arde” de Parazitii. Toti: Arde! Foc! Ajutor! Dupa ce au plecat toti , mai putin cei aflati pe scaun. V. ALECSANDRI: Si ziceti ca piesa poarta numele de D-ale Carnavalului? I.LUCA CARAGIALE: Dati-mi voie sa va explic…. VASILE ALECSANDRI: Eu i-as da numele D-ale Cabalei. (razand) V. A. URECHIA: Domnule Caragiale, scoateti personajul Racovitza-Sphynx din scenariu si spectacolul va functiona. I.LUCA CARAGIALE: Nu exista in scenariu acest om! Este un intrus! C. I. STANCESCU: Din punctul meu de vedere, nu doar personajele au un handicap, ci si actiunea. I.LUCA CARAGIALE: A fost un act de euforie din partea unui nebun! Intelegeti-ma, va rog! B. P. HASDEU: Stimate maestre, aici nu-i vorba de scena magica de cabala…. C. CANTACUZINO: Are dreptate maestrul Hasdeu. Mai aveti de lucrat la personaje. B. P. HASDEU: Imi pare rau, neica, noi nu… C. CANTACUZINO: Ei! Se-ntelege…. GR. VENTURA: Pot concluziona ca Racovitza- Sphynx este totusi mai reusit decat Rica Venturiano. Este un progres. I.LUCA CARAGIALE: Domnule Alecsandri! (pleaca) Domnule Hasdeu! (pleaca) Domnule Cantacuzino! (pleaca) Domnule Urechia! (pleaca) Domnule Stancescu! (pleaca) Domnule Ventura! (pleaca) Nu plecati!

19

În bătaia peniţei

Teatru

TITU MAIORESCU: (ii pune mana pe umar) Capul sus, Caragiale! Senzatia a fost jos palaria. I. LUCA CARAGIALE: Ma ironizati? TITU MAIORESCU: Va incurajez. Va stiu operele…. doar le-ati citit la Junimea . I. LUCA CARAGIALE: Eu nu sunt personajele. Eu sunt personalitatea. TITU MAIORESCU: Eu nu sunt judecator. Eu sunt critic literar. I. LUCA CARAGIALE: … TITU MAIORESCU: In istoria literaturii romane va exista doar un I. L. Caragiale. Bucura-te de ocazie! Parasesc scena umar la umar. Scena 3 La nunta sunt mirele si miresa, respectiv I. L. Caragiale si Alexandrina Burelly, insotiti de un copil, fiul lui Caragiale, in fata preotului. PREOTUL: Domnule Ion Luca Caragiale o iei pe doamna Alexandrina Burelly sa-ti fie sotie? LUCA CARAGIALE: Da! PREOTUL: Doamna Alexandrina Burelly il iei pe domnul Ion Luca Caragiale sa-ti fie sot? ALEXANDRINA BURELLY: Da! Caragiale scoate inelul din buzunar, il pune in inelar. PREOTUL: Va declar sot si sotie. I.LUCA CARAGIALE: Te iubesc, Alexa! MICUL MATEIU CARAGIALE: Asa i-ai spus si mamei. I.LUCA CARAGIALE: Du-te si te joaca, Mateiu … MICUL MATEIU CARAGIALE: Tati! Ai uitat de mami? De Maria? Ce parere va avea cand va auzi ca te-ai casatorit cu o alta femeie? I.LUCA CARAGIALE: (spre Alexandrina) Copiii din zilele noastre sunt atat de imaginativi!... ALEXANDRINA BURELLY: Ma iubesti DOAR pe mine? I.LUCA CARAGIALE: Te iubesc DOAR pe tine, Alexexandrina Caragiale. Se saruta pasional. Intra in scena Maria Constantinescu, avand un buchet de flori in mana drepata. Il loveste pe Caragiale cu buchetul, il mai loveste si a doua oara, a treia oara, … si la a patra oara pleaca, aruncand cu florile in jos. Iese din scena. I.LUCA CARAGIALE: (dupa sarut se apleaca si ridica florile) Sunt pentru tine, iubita mea sotie. ALEXANDRINA BURELLY: Luca, dar de ce arata asa buchetul nuntii? I.LUCA CARAGIALE: Probabil Mateiu a folosit florile pe post de socrcova. MICUL MATEIU CARAGIALE: Nu-i adevarat… (ii acopera gura ca sa taca). Alexandrina arunca buchetul cu spatele catre public. I.LUCA CARAGIALE: Tu urmezi… (isi scoate aceeasi masca alba zambitoare si rade dincolo de ea). Scena 4 La cenaclul Junimea se creaza doua tabere: I. Luca Caragiale singur versus toti cei prezenti, adica Delavrancea, Maiorescu si Macedonski. TITU MAIORESCU: (tinut de ceilalti doi) Dati-mi drumul! Lasati-ma sa-l...! ALEXANDRU MACEDONSKI: (il intrerupe) N-are rost. Iti pierzi timpul. Uite ce-ai facut de data asta, Caragiale! I.LUCA CARAGIALE: De parca n-ar fi adevarat monser?! BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA: In '88 Maiorescu te-a numit director general al teatrelor. Ai fost numit public ministru al instructiei si acesta-i semnul de recunostinta? I.LUCA CARAGIALE: Ca mai apoi sa ma ataci la Democratia prin Viator-ul. ALEXANDRU MACEDONSKI: Ne-ai numit gaşte şi gâşte literare.

20

În bătaia peniţei

Teatru

I.LUCA CARAGIALE: Plus cele Doua note. TITU MAIORESCU: (in continuare tinut de Macedonski si Delavrancea) M-ai facut hot! I.LUCA CARAGIALE: Falsificator de texte eminesciene. TITU MAIORESCU: Este inadmisibil! I.LUCA CARAGIALE: Vreti sa stiti ce-i inadmisibil? Utilizarea textelor eminesciene in scopul unor profituri personale in urma editarii. TITU MAIORESCU: Numai ai ce cauta in Junimea! I.LUCA CARAGIALE: Oricum aveam de gand sa plec. (si iese) BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA: Te asteptam afara… (iesind alaturi de Al. Macedonski) Trece postasul cu bicicleta, inmanandu-i ziarul lui Caragiale. Maiorescu citeste. TITU MAIORESCU: (cu glas tare) Un an mai tarziu, pe 8 mai 1893, I. L. Caragiale a sustinut la Clubul muncitorilor o conferinta Despre prostie si inteligenta, unde s-a adresat contra mea. Pleca si el dezamagit. Scena 5 Caragiale se afla pe peronul garii, asteptand sa vina in statie trenul. Pana la sosirea trenului isi ia notite. I.LUCA CARAGIALE: (in timp ce scrie) Trenul de placere pleaca din Gara de Nord sambata dupa-amiazi, la orele trei fara cinci. Sambata, asadar , de la amiazi, amandoua aceste doamne incep sa se pregateasca de plecare. Madam… DOMNUL GOE: Mam' mare ! (tipa de-l intrerupe din scris) De ce nu mai vine?... Eu vreau sa vie! MAM' MARE: Vine, vine acuma, puisorul mamii! (se apleaca, il pupa, iar dupa ce ii potriveste palaria, ii aranjeaza costumul) Vezi ce bine-i sade lui cu costumul de marinel? DOMNUL GOE: Nu ti-am spus ca nu se zice marinel? MAM 'MARE: Da cum? DOMNUL GOE: Marinal… MAMITICA: Pe vremea mea, cand a iesit intai moda asta la copii, se zicea marinel. DOMNUL GOE: (le intrerupe odata) Vezi, ca sunteti proaste amandoua? Nu se zice nici marinal, nici marinel. TANTI MITA: Da cum, procopsitule? (zambind) DOMNUL GOE: Mariner… (se indreapta inspre Caragiale, lasandu-le pe cucoane singure la discutii) Ce faci? (il trage de manca) I.LUCA CARAGIALE: Scriu. (isi vede de scris) DOMNUL GOE: (dupa cateva secunde il trage din nou de manceca) De ce scri? I.LUCA CARAGIALE: Cum adica de ce scriu? DOMNUL GOE: Adica de ce ce scri? I.LUCA CARAGIALE: Vrei sa spui ce scriu? DOMNUL GOE: Vezi ca esti prost si nu intelegi! Am vrut sa zic cum scri? I.LUCA CARAGIALE: Cum scriu…? Scriu cu mana. Dupa o tacere de alte cateva secunde. DOMNUL GOE: (il trage de mana) Esti chior de te apleci? Caragiale se infurie si se ridica. I.LUCA CARAGIALE: Cum indraznesti sa ma insulti, copile?! TANTI MITA: Neica, te iei de copilul nostru? (il intreaba tipand) MAM' MARE, MAMITA si TANTI MITA:(protestand in felul lor, ca gainile) Cot cot cotcodac ! Cotcodac! Cot cot cotdac! Vine trenul. Intra in el. Se aseaza intr-un compartiment. MUSTERIUL: Frate… o fi tarziu? … ca pe-al meu l-am dat sa-l dreaga …. NITA: Unu fara un sfert. I.LUCA CARAGIALE: Bun' ziua!

21

În bătaia peniţei

Teatru

GHITA: Cine e amicul? Il cunosti? NITA: Nu. GHITA: E cam trecut… NITA: E cam! E bine de tot… I.LUCA CARAGIALE: Ion Luca Caragiale. (vrand sa se prezinte) GHITA: Cine, nene? I.LUCA CARAGIALE: Ion… (il ignora colegii de compartiment) NITA: Mita, nu ti-am spus, baiete? Frate, nu stii cine e Mita asta? MUSTERIUL: Fa-ma sa inteleg? Cum? Nu stii? Intra un amic. AMICUL: Pardon… un moment. GHITA: Nu. AMICUL: Vorbiti de nevasta-mea? GHITA: Bine, nene, nu ti-e frica s-o lasi singura pe drum noaptea. AMICUL: Pai ti-am spus ca nu e singura ….e cu seful… Caragiale incearca sa citeasca, dar fara succes. GHITA: Bine, intelegem noi, dar… parca … de-o femeie singura... AMICUL: N-ai grije! Cupeu separat…. Intri, inchizi lumina, tragi perdelutele… NITA: (il trezeste pe M.) Cat i ceasul? MUSTERIUL: Unul si jumatate trecute. (se culca la loc) GHITA: A plecat din Titu….? NITA: A trecut si de Matasaru. Caragiale iese cu bagaje cu tot catre alt compartiment. GHITA: Voinic barbat. AMICUL: (aplecat in directia, pe care a luat-o Caragiale, cu privirea spre Ion Luca) As! Sa il vezi in natura. I.Luca Caragiale intr-alt compartiment. CUCOANA: Bubico! Sezi mumos, mama! BUBICO: Ham! Ham! (latra inspre el) Cucoana il mangaie si se cuminteste. Intra conductorul. CONDUCTORUL: Biletele la control! (cucoana ii intinde doua bilete) Pentru voi 2? (Caragiale isi cauta in buzunar) CUCOANA: Da. Eu si Bubico al meu. CONDUCTORUL: Domnul Bubico. (se uita la Ion Luca Caragiale) BUBICO: Ham! CONDUCTORUL: (dupa ce le taxeaza) Poftiti. (iese) Cainele incepe sa latre la Caragiale iar. I.LUCA CARAGIALE: Frumusel catel aveti, da rau! CUCOANA: Nu e rau. Pana se-nvata cu omul. Dar nu stiti ce cuminte si fidel este, si destept! Ei bine! Ca un om, frate! Doar ca nu vorbeste… (scoate din posta ceva) Sa-i dea mama baietelului zaharel?.... Bubico! Bubi! Se uita la I.L Caragiale si maraie. I. LUCA CARAGIALE: Madam, pentru Dumnezeu, tine-ti-l sa nu se dea la mine! CUCOANA: (in timp ce latra javra) Vai de mine! Cum crezi dumneata?... Noi suntem baieti cuminti si bine crescuti … Cui i place zaharelul? I.LUCA CARAGIALE: Doamna, rau faceti ca-l tineti asa de aproape pe Bubico si acoperit asa in caldura, poate sa turbeze…. Chiar asa, aici e prea cald. Deschide fereastra vagonului. I.LUCA CARAGIALE: Sa-ti dau o gura de aer, baietelului? (il ia in brate) CUCOANA: Bine faci! Sa nu-l scapi pe fereastra.

22

În bătaia peniţei

Teatru

Se aude un suier, apoi semnalul de alarma,trei fluiere scurte si trenul se opreste pe loc, producand o zguduitura de il scapa pe Bubico peste fereastra. Se aud tipete. I. LUCA CARAGIALE: Repede doamna, semnalul de alarma! (se aude si de aici alarma) Dupa ce trage semnalul lesina. CONTROLORUL: Cine a dat alarma? I.LUCA CARAGIALE: Dumneaei… (aratand catre cucoana lesinata) Apoi iese din compartiment impreuna cu personalul. In spatele lor se aud doua alarme zgomotoase. Scena 6 In beraria Gambrinus, Caragiale este barmanul, ce isi serveste clientii. I.LUCA CARAGIALE: Cine-i ala? (intreaba zambind curios) ALCEU URECHIA: Mitica. (isi bea din berea halbei) I.LUCA CARAGIALE: Mitica... si mai cum? ALCEU URECHIA: E destul atata: Mitica - de vreme si dumneata il cunosti asa de bine ca si mine. Fireste ca trebuie sa-l cunoastem: ne intalnim atat de des… in fine, pretutindeni. I.LUCA CARAGIALE: O halba de bere pentru domn' Mitica. (ii toarna Ion Luca si o indreapta pana la el). Mitica isi bea halba . MITICA: Inca una si ma duc. Caragiale ii toarna bere. A. URECHIA: Mitica, faci cinste? MITICA: Nu pot, monser, ca ma strange un ciorap. La fiecare dintre replice lui se aud rasete intregistrate. I.LUCA CARAGIALE: Unde pleci Mitica? MITICA: La vanatoare de lei. I.LUCA CARAGIALE: Deci n-ai parale? MITICA: Nu umblu cu metal; imi este frica de traznet. I.LUCA CARAGIALE: (rade) Hahaha! Ha! Ha! MITICA: Bea-ti berea, ca se raceste. I.LUCA CARAGIALE si ALCEU URECHIA: Adio! MITICA: Sa-mi scri! Scena 7 I.Luca Caragiale intins pe un fotoliu cu ziarul in maini, citind cu pipa in gura. I.LUCA CARAGIALE: (se uita in sala) Mai sunteti? N-ati plecat? Inseamna ca va place viata mea. Prin urmare, trebuie sa-mi cunoasteti activitatea de peste hotare. Napasta s-a jucat in toamna lui 1901 in Budapesta la Teatrul National, iar actrita Iaszai a declarat ca va fi unul dintre cele mai frumoase roluri ale ei. Pe 18 decembrie, acelasi an, Ionescu - Caion m-a acuzat de plagiat dupa un autor maghiar inexistent, iar Macendoski il sustine. Un an mai tarziu Ranetti concluzioneaza ca autorul maghiar „este un copil facut de Macedonski cu Caion”. Insa Caion sfarseste cu trei luni inchisoare plus amenzi. In Paris si-n Rusia piesa Napasta se bucura de o critica favorabila. Dramaturgul francez Andre de Lorde creaza o adaptare proprie dupa ea cu titlul „L`Idiot”. In 1904 calatoresc cu famiilia in Italia, Germania si Franta. Berlinul devine in scurt timp a doua mea casa. In 1907, inspirat din stirile rascoalelor taranesti, public in ziarul vienez Die Zeit o scrisoare politica despre „un patriot roman”. 1910 spre 1911 apare revista literara Momente libere la Budapesta. Va place? Se sting luminile. Se aprind iar. I. LUCA CARAGIALE: Bunul meu amic, George Cosbuc, este premiat de catre Academia Romana cu premiul „Nasturel - Herascu”. 5 ani mai tarziu din considerente politice si subiective, Academia refuza sa-mi inmaneze acest premiu pentru culegerea de povestiri si nuvele, Momente. Stinge lumina.

23

În bătaia peniţei

Teatru

Scena 8 Scena se imparte in doua: Caragiale si prietenii lui. EMIL GARLEANU: Intrati va rog frumos. (in timp ce intra si il saluta) ALEXANDRU VLAHUTA: Buna sa va fie inima si dumitale. BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA: Buna ziua, domne! EMIL GARLEANU: Buna ziua! I. C. BACALBASA: N-o mai buna sa fie. EMIL GARLEANU: Intrati! Acum va sosi si domnul Caragiale (primeste o telegrama). EMIL GARLEANU si I. LUCA CARAGIALE: (citesc din spectre diferite, Caragiale din pat, Garleanu spre cei prezenti) Stimate scumpi domni, regret cu nemarginire absenta mea la sarbatoarea celor saizeci de ani de viata, insa sunt profund atacat de o criza acuta de sciatica. Distractie placuta! Scena 9 I. L. Caragiale singur in pat. I. LUCA CARAGIALE: (scriind) ...si asfel dedic aceasta fabula lui Vlahuta… Dar sa nu uit! (scoate din sertarul de langa pat) Poeziile lui Mateiu Caragiale (se uita la ele cu mandrie) sa le trimit la redactie. ACTUL V LUCKY: Luna trecuta le-ai trimis poeziile Vietii Romanesti. Inteleg ca aici se termina povestea…. Tata, am totusi o intrebare.. Tata…… Tata! (zguduie tipand) Tata, trezeste-te! Stiu ca-i o gluma …. Daca te prefaci, ma supar rau acum…. ( ingrijorat) Tata, trezeste-te!!! (tipa si mai tare) Nu!!! (plangand) Se aude Lacrimosa de W. Amadeus Mozart. Mateiu Caragiale si Luca Ion (Lucky) Caragiale il scot din pat, intinzandu-l in cosciug. In genunchi il plang. Cortinele cad SFARSIT

24

În bătaia peniţei

Gânduri

Simion TODORESCU Străfulgerări de gând 1. Deşi omul ne e singur în spaţiul absolut, este absolut sigur că cel mai mult ţine la individualitatea sa. 2. Absolutul şi infinitul sunt splendide invenţii filosofice ce neliniştesc străfundurile gândirii umane. 3. Toate fiinţele şi lucrurile de pe acest pământ, mai mult, chiar şi închipuirile omului, încap într-o filosofie. 4. Sistemele filosifice sunt relative şi vulnerabile; sunt închideri ce nu se deschid. 5. Şi punctul de sprijin ar trebui să se sprijine pe ceva.

Adrian POPESCU TEXTE ASCUNSE SUB OBROC - FRAGMENT -Unde este calendarul...? întrebă ucenicul. - Cel vechi sau pe cel nou îl voieşti, spuse domol duhovnicul. - Vroiam să văd ce zile vin şi ce trebuie să pregătesc din cărţile de slujbă. - Doreşti greşit! a spus apăsat duhovnicul. - Cum, dorinţa de a te pregăti este greşita? a întrebat perplex ucenicul. - Dorinţa e bună, chiar binecuvântată. Totuşi felul cum vrei tu s-o aplici este abrupt. Această aplicaţie te poate duce spre pierzanie. Hai, lasă capul în pământ şi mergi de du o vadră de apa la vite de la fântâna cu roată. Meditează la ce faci. După doua ore ucenicul se întoarce ud la picioare. Duhovnicul zâmbeşte ... - Vorbeşte! - Am dat la vaci o vadră de apă şi tot mă gândeam ce este greşit ... - Aşa, şi ... - Am mai dat una ... Încă una şi apoi am adăpat toate animalele din toată ograda. - Ai procedat bine şi ai muncit bine. Chiar dacă te-ai udat este bine ... Ai dat ascultare şi ai fost cu râvnă, totuşi ce te-a împins să mai scoţi câte o vadră din fântână ... ? - Mi s-a părut bine să hrănesc toate făpturile ... - Şi aşa ai făcut miracolul. Aşa trebuie să facem în fiecare ceas, să hranim sufletul, să adăpostim mintea, să tacem cu cuvântul şi să luminăm în jur cu faptele noastre. Din pricină că ai dat ascultare, ai scos apă din fântână secată de doi ani şi ţi s-a părut mai cumsecade să hrăneşti toate vieţuitoarele, din cuminţenia minţii tale, iară din rugaciunea neîncetată ce ai facut-o ai luminat toată valea doar ca să întelegi cum e sa fii slujitor precum Fiul lui Dumnezeu, fără greşeală ...

25

În bătaia peniţei

Eseu Cosmina Maria ŢEROVAN

Printre litere şi dragostea maternă Pentru mine scrisul înseamnă cerul pe care-l respir. Nu oricine poate scrie sau compune ceva. Pentru a scrie nu este nevoie doar de o foaie şi un pix şi câteva cuvinte împrăştiate, este nevoie de mult mai mult, este nevoie de imaginaţie, de suflet, pentru că a scrie înseamnă să aranjezi gândurile din capul tău. Aranjând gândurile din capul tău sufletul începe să cânte, să cânte despre tot ce ai mai drag, despre primăvară, despre mamă, despre fluturi şi gâze, despre firele de iarbă şi dealurile împădurite, despre oceanele lumii şi stelele văzduhului. Când cineva compune îşi deschide sufletul. Cel care nu a reuşit să facă acest lucru nu şi-a cunoscut niciodată sufletul. Atunci când îţi cunoşti sufletul îl laşi să se bucure de propriu-i cântec. Atunci stiloul din mâna ta începe să danseze şi să zugrăvească pe foaie litere, cuvinte, idei. Cărţile citite până atunci îţi zâmbesc şi te lasă să-ţi modelezi propria carte. De data acesta o să scriu despre mamă. Până acum doar am citit despre dragostea maternă. Nu pot să uit trăirile din momentul în care am citit „Căprioara“ a scriitorului Emil Gârleanu. Câtă dragoste, dăruire şi sacrificiu al mamei pentru puiul ei! Noi, copiii, suntem asemenea puiului de căprioară toată viaţa, fie că avem câţiva anişori, fie că ne-am maturizat, iar mama este gata să-şi dăruiască şi ultima fărâmă de energie pentru puii ei. Mama este asemenea primăverii, a ghioceilor ce îţi zâmbesc a viaţă, a verdelui ce-ţi descreţeşte fruntea. De ce este o veşnică primăvară? Pentru că ea înfloreşte de câte ori ai nevoie de mângâierea şi ajutorul ei, înfloreşte pentru a te ajuta să treci fiecare obstacol al vieţii. Literele curg astăzi doar pentru ea, pentru cea care mă veghează chiar şi atunci când nu este cu mine, pentru draga mea mamă, fără de care nu aş mai înţelege rostul razelor de soare sau glasul ploii. Dacă scrisul e pentru mine cerul pe care-l respir, iar cartea apa din care bea sufletul, mama este primăvara vieţii, acea scânteie a eternităţii, dragostea ce nu moare niciodată. Briana Maria LIDA Primăvara, Prinţesa Verde A sosit Prinţesa Verde, primăvara! Iarna cea grea, acea regină a florilor de gheaţă, a fost biruită într-un târziu de primul zâmbet a verdelui veşnic ce a venit odată cu ghiocelul. Ghiocelul şi-a înălţat timid trupul plin de seva vieţii salutând cu diademai albă natura secătuită de truda gerului. L-a observat soarele şi a trimis razele să-l mângâie. În timp ce mângâiau ghiocelul, razele au atins crengile arborilor şi aceştia au început să simtă că pe sub coaja groasă curge verdeaţa mugurilor ce aşteaptă să explodeze. Copacii au prins un dor de verdeaţă, de muguri şi de flori şi au început să zâmbească soarelui ridicânduşi braţele lemnoase în văzduh să adune căldura. În câteva zile mugurii au îmbrăcat copacii în speranţă. Sărbătoarea unui nou început a binecuvântat copacii cu rod. Lemnul aspru şi morocănos şi-a deschis solzii şi eternitatea a început să picure prin fiecare dinte ce împungea ramul verdele mult visat. Firele de iarbă au fost şi ele cuprinse de un dor de viaţă şi au început să-şi lustruiască chipul cu acea culoare a paradisului. Soarele îşi revărsa ploaia de foc peste chipul lor fraged, iar ele se încărcau cu energie înălţându-se. Nici micile vietăţi nu au rămas indiferente în faţa verdeţii. Gâzele şi fluturii au organizat un bal închinat verdeţii. Fluturii dansau pe fire fragede de plante, iar gâzele acompaniau dansul prietenilor multicolori cu zumzetul lor. Păsările au revenit în natura care este mai parfumată cu fiecare clipă, cu fiecare fir de verdeaţă şi au

26

În bătaia peniţei

Eseu

început concertul mult aşteptat de tot ce freamătă, salutând în acest fel primăvara cu nişte triluri de erudite soprane. Parcă şi iarba a început să se înalţe mai voiniceşte de când păsările şi-au început concertul. Pesemne că muzica atinge inima a tot ceea ce este viu în aşa fel încât să-şi deschidă aripile şi să zboare, să zboare spre înălţimi, iarba ascuţindu-şi vârful spre a împunge mai zdravăn văzduhul. Treptat verdele atinge sufletul fiecărui colţ din natură, fiecărei vietăţi. Florile îşi deschid ochii, iarba îşi piaptănă părul mătăsos, arborii îşi etalează podoabele florale, păsările cântă, gâzele se joacă, mieii zburdă, fluturii dansează şi omul zâmbeşte fericit. Omul! Da, omul, zâmbeşte fericit a primăvară. Nu doar copacul, iarba, floarea, gâzele, privighetoarea au înmugurit, ci şi omul. De atâta primăvară omul a început să facă şi el muguri, să zâmbească soarelui şi să aştepte să înflorească, să crească şi să aducă rod. Oamenii şi copacii şi-au început concursul în timp ce păsările fac urcuşul mai armonios, iar firele de iarbă îi mângâie cu puful covorului abia ţesut. Primăvara este floare, primăvara este iarbă, primăvara este mugur rătăcit pe creangă şi cântec de pasăre măiastră, primăvara este joc de fluturi şi zumzet de albine, primăvara e omul însănătoşit după atâta iarnă după atâtea neputinţe. Astfel arată primăvara, o prinţesă bună şi cu ochi verzi, o prinţesă ce a alungat cenuşiul de ieri izvorând fire de fericire. Doar ea, prinţesa verde, aduce atâtea zâmbete şi flori. Valentina CRAMER D-ALE LUI CARAGIALE ÎN ZILELE NOASTRE - Bogdaaaan, Bogdan mamă, vino repede că trebuie să mergem la şcoală, întârziem. - În zece minute sunt gata, nu mă mai bate la cap, nebuno! - O.K. drăguţul de el, spuse imediat după aceasta doamna din faţa mea atât de slabă şi mică, încât uneori, în locurile mai umbroase, aveam impresia că pot vedea prin ea, asta dacă eliminam stratul gros de machiaj şi hainele de culori ţipătoare asemeni unei păpuşi barbie trecută de prima „tinereţe“ ce mă făceau să-mi uit definitiv teoria. Faţa mea schiţă un mic zâmbet. „O.K.“, pentru ce? Imediat după aceasta, doamna îşi scoase din poşetă un telefon la care era atât de concentrată, încât nici nu observă intrarea, la fel de nepăsătoare, a urmaşului. Era un băiat înalt şi rotofei care, spre surpinderea mea o făcea pe mama lui să pară şi mai mică decât era. Avea o intrare oarecum ciudată, cu nasul înfipt în telefonul prea mic pentru mâna lui. A răsturnat în trecere vaza de flori şi câteva dintre hainele agăţate din cuier. Femeia îl luă şi începuse să îl aranjeze. - Stai mom, vreau să înţelegi ceva ever: nu vreau să mai vi cu mine la the school, pentru că mă faci de râs în faţa la toţi bff! Nici măcar Andrei, care e un înapoiat nu mai vine cu mom lui la the school. OMG! sunt clasa a II-a, vreau şi eu puţină libertate. Ce o să zică iubita mea? Mama, deloc surpinsă îi zise că îi respectă decizia şi chiar nu are nicio problemă. Pe mine mă prezentase ca fiind noua lui „prietenă de gaming“ că deh! era prea „mare“ pentru o bonă. - Şi mom, vezi că vreau Iphone 6 plus, ăsta al meu e old deja, nimeni nu mai vrea un aşa old. - Dar ... îl trase în camera de alături şi nu dura mai mult de două minute până micuţul „romglez” trântise uşa într-o semicriză de plâns şi fugii spre taxiul ce-l aştepta în faţa porţii. - Ai sorry dragă. Dar nu mai putem să te angajăm, nuu, nu e că trebuie să îi cumpăr iphone 6 plus, e doar pentru că ... ăăă.. Nu te mai vreau, înţelege! Am început să râd, nu mă puteam abţine ... - Thank you very much, dear, I understand all. - Ce mă? Vorbeşti în limbile astea cu cine vrei, nu cu mine.

27

În bătaia peniţei

Eseu

Am plecat înainte să mai spună ceva, fiind prea amuzată de ce perle ar mai putea spune. În încercarea de a fi la fel, oamenii eşuează. Un lucru nu trebuie făcut pentru că „aşa e la modă“ sau pentru că „aşa face lumea“, „râde lumea“, ci pentru a fi în primul rând stăpân pe sine, să fii sigur de ideile, lucrurile ce vrei să le pui în aplicare. Uite, Caragiale este prezent şi în viaţa noastră. În viaţa de zi cu zi, istoria se repetă de parcă s-ar reîncarna în fiecare secol. Valentina CRAMER SUFLETUL, CETATE A TRUPULUI „Azi voi răscoli prin fiecare sertar al inimii mele, azi am de gând să sortez lucrurile folositoare, care necesită păstrate, şi voi arunca într-un final lucrurile care sunt de aruncat, oricât de mult ar fi însemnat vreodată. Sunt prea multe lucruri grele şi încep să doară.“ îşi spuse ea imediat după ce deschise ochii. Şi aşa facuse. Şi-a intrat în suflet şi a început să caute. Primele lucruri găsite au fost frânturi de amintiri. A luat o cutie şi a început a separa amintrile plăcute, care spre surprinderea ei erau extrem de uşoare, de cele neplăcute, care erau mult mai grele şi abia le putea ridica. Acestea din urmă cereau a fi păstrate, iar oricât de mult îţi doreai acest lucru ştiau că îi vor face rău, se vor îngreuna rău şi vor declanşa o luptă dureroasă înăuntrul ei, aşa că era cât se poate de hotărâtă să le îndepărteze. A descoperit mai apoi bucăţi de suflet sparte, care erau pe cât de mici, pe-atât de grele. Era dificil să le înlăture aşa că a încercat să le lipească, însă de fiecare dată când reuşea să lipească una, cădea cealaltă şi încercând încontinuu a realizat că este în zadar. Le-a luat şi le-a oferit cadou „locuitorilor”, cei care îi păstra în suflet. Şi ce s-a întâmplat? Au început să se joace, au călcat acele bucăţi în picioare, ezitând să le vadă frumosul, sclipirea. Fiecare lovitură îi făcea rău, dureri nebune îţi, îi, apăsau toate corzile iubirii asistând la distrugerea sa chiar de către persoanele la care ţinea. Slăbită de puteri, încercând să dea afară persoanele care i-au făcut rău, acestea au reacţionat nepăsătoare şi au plecat de bunăvoie, probabil doar aşteptau o uşă deschisă care ea se încăpăţâna, până acum, să o deschidă ca să plece. Ce trist că era orbită de dragoste şi nu şi-a dat seama că acesta e singurul motiv al greutăţilor ei! Nu atunci, dar mai târziu şi-a dat seama că nu are rost să obligi persoanele să rămână lângă tine, deoarece îţi vor face atât de mult rău în încercarea de „a evada“. Deschide larg uşa sufletului tău, lasă-i să zboare asemenea unor porumbei. „Cei care te iubesc revin?“ Greşit! Cei care te iubesc cu adevărat nu pleacă, rămân acolo reparând ce alţii au stricat, ajutându-te şi mulţumindu-se doar cu dragostea oferită de tine. Cei care nu te iubesc, dar care te încăpăţânezi să-i ţi acolo nu vor face decât să-ţi murdărească sufletul, să devasteze zidurile acestei cetăţi, asemeni unor inamici cruzi din vechile timpuri. Alege ce e spre binele tău şi lasă-i pe alţii să decidă spre binele lor.

28

În bătaia peniţei

Literatură S.F. © - Matei DONEA 1994

Strip Tease - Poveste pentru Tunde. Ce ochi portocalii are !… Răsărita parca de nicăieri pe monitoare, pădurea tenebroasa mă dezorientează total câteva secunde. „Cine dracu' n-are ce face la ora asta?” Îmi şoptesc cu o oarecare ilaritate in putinele fire de barba ce le mai am. După ce mă gândesc cu timiditate, as putea spune : Chiar cu groaza, la satanicele regulamente ale jocului îmi materializez brusc o arma in braţe. „Duca-se-pe-pustii, toţi si mai ales toate”, mai raţionez eu după ce aţintesc in lungul drumeagului asfaltat preistorica masinarie „de lupta”. Undeva, cineva deschide cu scandal un televizor cu lămpi sovietice iar un altul porneşte decis un camion „Ford” dinaintea primului război mondial, îmi dau seama după miros. După o grămada si jumătate de timp apare si limuzina neagra ce-si sclipea-n soare capacele roţilor nichelate aşezate pe mai toate laturile. Ridic plictisit piedica armei si triumfător apare primul eşec, fitilul archebuzei arde prea-ncet si astfel privesc senin cum maşina funebra, de ultima generaţie, are timp sa sendepărteze, îndreptându-se spre cotitura autostrăzii. Mai sabotez o data regulamentul si imediat strâng in mâini micuţul dezintegrator laser. Soarele arde ciudat de fierbinte iar stepa uscata in care mă aflu tinde, tot mai mult si mai decis, sa devină un luminos si binecuvântat desert. „Ce sâni frumoşi are prin buzunare, păcat doar ca sunt albaştri si lipsiţi de orice consistenta politica (ideologica) iar eu ce xenofob am devenit”, mai zic sărutându-i vesel pe toate pârtile. De la vecin se aude, la „teleu”, cum se scandează cu insufletire si patos revoluţionar : „J O S G U V E R N U L' si in nota contemporana „Pe foc, bre, cu tot neamu' lor, ce mama dracului” !!! Nici nu apuc bine sa o vad si rapida aerodina dispare in spatele munţilor colturosi. Drăcuind solid din toţi porii mă gândesc ca ar fi trebuit, bineinteles, ca acum sa fi avut la dispoziţie o întreaga baterie de rachete antiaeriene ghidate prin radar si nu doar prăpăditul asta de laseras ce mă priveşte ranchiunos de pe otelul strălucitor al autostrăzi. „Divide et impera”. Degetele tastează harnice pe claviatura alb-negru a computerului biologic iar pe ecranele panoramice, navele spaţiale ce transportau combustibilul inamicului, explodează intr-o serie de artificii pe care eu unul nu le-am mai văzut nici in filme. Americanii, intr-un entuziasm de masa, încep sa-si paraşuteze anapoda producţia industriala a ultimelor lor secole iar eu, normal nu ?, mă si gândesc sa-mi fac rost de ceva provizii pentru transportorul nuclear ce mă asteapta pe orbita. Cineva zicea, iar eu ii dau dreptate, ca un lucru prost început se termina, musai, cu o catastrofa aproape planetara. Citat dintr-un manual nepublicat al prostiilor monumentale. Undeva, un avion pântecos ce transporta refugiaţii cine ştie cărui război local se pulverizează la sugestia dezinteresata a unei rachete antiaeriene. Moment in care eu intru triumfător, la bordul ultimului model de Boeing, pe poarta monumentalei mele resedinte create din munca cinstita a milioane de fraieri. Bineinteles aceste regretabile erori produc suspendarea, de factto, a unor negocieri multipartite si are ca principal efect apariţia in cutiile poştale ale familiilor îndurerate a unor elegante plicuri cu antete oficiale ce transmit regretele guvernului si ale forurilor internaţionale. Anul 242398579104… balamuc curat, frate. De parca acum ar fi mai bine. Se zice, de unele agenţii de presa, c-au aterizat pacatosii aia de extraterestri pe care-i asteptam din anii …50. - Aiurea, zbiară unul mai „pilit” intr-un microfon. Io cred ca ai oficiali ascund de noi niscai date ce-ar trebui sa le dibuim. Nimic nu se pierde, totul, dar totul se transforma. - Da de unde, zise altu', tranziţia eterna spre o civilizaţie extragalactica este de vina si mai vechile…

29

În bătaia peniţei

Literatură S.F.

- J O S !!! Striga excitata mulţimea de la „teleu'”. - Cine o fi adus patul asta aici ? - Gustoase spaghete mai face si Fabio asta de la o vreme încoace. De unde o fi invatat ? Păcat, doar, ca totul costa atât de mult, oricum trebuie sa invat si eu, mâine iau salariul. Pe incandescenta scena, rockerii se zbenguie sălbatic, insa totul pute al dracului de urat, aici este ceva putred ! OSPICIUL este pentru toţi… Garda militară prezintă onorul iar o ploaie vesela din flori de plastic importate inunda aleile si piaţa alunizând sub picioarele lor… U R A A A !!! Undeva un megafon imens urla stereo „la pamant”. Toata lumea, sistemul solar liber si galaxia întreaga, după ultimele informaţii, plutesc uşor, ireal de frumos. Parca ar fi un balet straniu, „Lacul lebedelor tiganesti”. Din nou garda saluta solemn. Langa un stâlp de lemn un om, cândva foarte iubit, zace întins pe jos. E mort de tot. Chiar daca cineva din sala nu mai aude scrisul filmului o strâng in braţe pe Xenxia, simţind in acelaşi timp cum si ea încearcă sa-mi rupă câteva oase din preţioasa-mi panoplie. Cred totuşi ca pentru a nu mai fi pe cale de dispariţie, cinematografele, ar avea nevoie si de câteva paturi libere, nu numai de instalaţiile de stins incendii. Ca o revelaţie astrala a dragostei observ pe monitoare cum din benele pline de umori si gunoaie se scurge vesel, pe solul udat de ploaia acida, un lichid colorat pestilenţial, sau cam aşa ceva. Un aprig general vorbeşte mulţimii pestriţe de la inaltimea magnifica a unei tribune antigravitationale, un teribil si reuşit produs al clasei muncitoare. - „Toate, toate, ham, toate trupele noastre de pe Venus sunt, sunt in, sunt in bazele lor fortificate iar, iar pe luna bombardamentele atomice dintre facţiunile armate au încetat cu totul de câteva minute bune. Cetateni, CE-TA-TENI, trăiască si-nflorească „Marea Revoluţie a Planetelor” si noii, noii noştri zori de aur…” ! Aşadar : Sa-i ia dracu' pe toţi cu mass-media lor cu tot…

30

În bătaia peniţei

Publicistică Ion TURNEA

Scriitori caransebeşeni la Timişoara Sâmbătă, 06.02.2016, la Timişoara a avut loc Întâlnirea literară a membrilor Ligii Scriitorilor Timişora Banat. Moderatorul întâlnirii a fost preşedintele LSFTB, prof. Doina Drăgan, iar punctul central al acesteia a fost lansarea publicaţiei Anuarul Asociaţiei „Liga Scriitorilor“ Filiala Timişoara Banat. Prof. Doina Drăgan a făcut pentru început o scurtă incursiune amintind de apariţia anuarelor din 2010, 2011, 2012, 2013, 2014 după care a menţionat numele coordonatorilor anuarului din 2015 prof. Doina Drăgan, ing. Florin-Gheorghe Brie-Bonchiş, prep. univ. Andreia-Elena Lampinean-Ancuţa şi prof. Ana-Cristina Popescu şi a prezentat capitolele acestuia. Prefaţa anuarului a fost semnată ca de fiecare dată de Al. Florin Ţene, preşedintele naţional al Ligii Scriitorilor Români şi membru corespondent al Academiei Americană Română de Știinţă şi Artă, iar argumentul volumului de prof. Doina Drăgan preşedinte LSFTB. În capitolul I, capitol destinat conicilor literare, se regăsesc, în ordinea publicării cronicilor, scriitorii Al. Florin Ţene, Mariana Strungă, Ana-Cristina Popescu, Doina Drăgan, Adrian Crânganu, Constantin Strungă, Andruşa R. Vătuiu, Iosif Kovacs, Daniel Luca, Antuza-Valentina Dârlea, Teodora Stanciu, Lucia Elena Popa, Ana Caia, Ion Turnea, Mariana Strungă, Ludmila Grama, Urfet Șachir, Mihai Leonte, Gabriela Dagmar Preda, Maria Ieva, unii în postura de critic literar, alţii cu bucuria unei cărţi prezentate. Capitolul al II lea menţionează prezenţa unor membrii ai LSFTB la simpozioane, comunicări, întâlniri ale altor asociaţii şi concursuri. Andruşa Ion Vătuiu-Roauă a luat cuvântul prezentând pe scurt activitatea sa literară pe parcursul a douăzeci şi cinci de ani. Capitolul a III-lea a fost dedicat Zilei Limbii Române. Scriitorii Ana Ghiaur, Ana-Cristina Popescu, Mariana Strungă, au recitat poezii dedicate limbii române ce se regăsesc şi în anuar. Călătorile de documentare şi pelerinajele au fost relatate în capitolul al IV-lea. A luat cuvântul Andruşa R. Vătuiu şi a prezentat volumul Am ajuns în rai. În capitolul V au fost publicate poezii ale membrilor filialei traduse în limbi de circulaţie internaţională. Au recitat poezii publicate în acest capitol Mariana Strungă, Ana Caia, Ioan Corneliu Iovuţa. Capitolul al VI-lea cuprinde noii membrii ai filialei, Maria Ieva, care a şi luat cuvântul. În capitolul VII se regăsesc poeziile şi eseurile despre Dunăre prezentate în luna octombrie 2015 la Întâlnirea Literară a Filialei. Compozitoarea şi scriitoarea Florica Bruţiu Baciu a interpretat Rapsodie Dunăreană. Ultimul capitol, capitolul VIII, a fost dedicat Proiectului European „Gusturile Dunării pâine, vin şi plante“. A luat cuvântul Ana-Cristina Popescu prezentând volumul „Gustul pâinii“, autor Ana-Cristina Popescu. Tot Ana-Cristina Popescu în cadrul întâlnirii a prezentat şi antologia Gabrielei Dagmar Preda „Lumea mea“ , dar şi revista de cultură, literatură şi artă „În bătaia peniţei“ fondată la Cransebeş de către AnaCristina Popescu, Adrian Popescu, Ion Turnea şi Simona Petronela Mîţu. La finalul Întâlnirii Literare s-a făcut un scurt bilanţ al realizărilor din 2015 şi o fotografie de grup.

31

În bătaia peniţei

Interviu Ion TURNEA

INTERVIU CU SCRIITORUL PETRU ANDRAŞ Localitatea Peştere aparţine teritorial de comuna Constantin Daicoviciu. Această zonă atât de mirifică şi-a adunat toate sevele şi a plămădit vlăstari vrednici. Unul din aceşti vlăstari vrednici de neamul său, de glia străbună este şi scriitorul în grai, Petru Andraş. „Petru Andraş s-a născut în localitatea Căvăran (denumirea nouă: Constantin Daicoviciu), jud. CaraşSeverin, în 9 septembrie 1948. A învăţat la şcoala din comuna natală, la liceul „Traian Doda” din Caransebeş şi la Facultatea de Fizică a Universităţii din Timişoara. S-a impus în învăţământul cărăşan, ca profesor şi director la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş. Alături de Dorina Şovre şi Constantin Şovre s-a implicat în întemeierea şi finaţarea Cenaclului roadiofonic La Poşmândre din Caransebeş. S-a remarcat ca fiind unul din cei mai activi colaboratori ai emisiunilor cenaclurilor radiofonice Gura satului de la Radio Timişoara, La Poşmândre de la Radio 11 Plus Caransebeş şi La givan de la Radio Tv Europa Nova din Lugoj. A colaborat la publicaţiile „Redeşteptarea” - Lugoj, „Vrerea” Timişoara. A debutat editorial cu volumul Nu treşi drumul fiecum, Editura Ionescu, Caransebeş, 1998. Împreună cu Ion Ghera şi Ştefan Pătruţ a publicat volumul Săraşi bogaţ, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1999. A fost inclus în volumele colective: La poşmândre, vol. I, Editura Ionescu, Caransebeş 1998, vol. VI, Editura Tibiscus din Uzdin (Serbia), 2003, Antologia poeziei în grai bănăţean de Ştefan Pătruţ, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1999, Bădia Mihuţa şi urmaşii lui, Editura M i r t o n T i m i ş o a r a , v o l . I 2 0 0 1 , v o l . I I 2002.“(http://brancusi.org.ro/files/2009/10/Poezie%20in%20grai%20banatean%20vol.%201.pdf) - Aş dori să vă mulţumesc în primul rând că îmi acordaţi acest interviu pentru a fi publicat în Monografia localităţii Peştere. Pentru început ne puteţi spune câteva cuvinte despre dumneavoastră? - M-am născut în comuna Căvăran, actualmente Constantin Daicoviciu, nr. 41 A în seara zilei de 8 septembrie 1948 (de Sântămăria Mică) pe la ceasurile opt seara, odată cu sosirea primilor „goşci“ la rugă, din părinţi ţărani, Nicolae şi Maria, amândoi cu studii gimnaziale. Îţi dai seama, ce bucurie şi bună dispoziţie a fost, dacă în acte, data de naştere este 09.09.1948. Am urmat clasele primare în comuna natală, după care ca elev intern, clasele gimnaziale V-VII la Şcoala generală Sacu. Am absolvit în 1966 Şcoala Medie Nr. 2 Caransebeş după care am urmat Facultatea de fizică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. După lucrarea de licenţă, în 1971, am funcţionat ca profesor de fizică la Şcoala Generală din Forotic, Zorlenţu Mare şi Armeniş până în 1976, iar din 01.09. 1976 şi până în prezent sunt profesor de fizică titular în urma câştigării concursului din 1976, la Liceul Teoretic „Traian Doda“ din municipiul Caransebeş. Ca scriitor am debutat în volumul colectiv „Primul lup de mare“, 1996, imprimerie Mirton, Timişoara, cu ocazia Centenarului Victor Vlad Delamariana, cu poeziile „În sara dă Anu Nou“, „Puşcoacea“ şi „Piţărăii“. Colaborez cu diferite ziare şi reviste literare: „Redeşteptarea“, Lugoj; „Vrerea“, Timişoara; „Jurnal“, Caransebeş; „Scărpinatu“, Uzdin (Serbia şi Munte negru); Asociaţia literar-artistică „Sorin Titel“, Timişoara; „Tot Bănatu-i fruncea“, Făget; „Banatul istoric în proză, versuri şi imagini“, Reşiţa. Totodată mai colaborez cu posturile RTV şi de radio, ocazional şi cu TV „Banat“ Reşiţa dar şi cu TV „Europa Nova“ Lugoj. Începând cu 2005 colaborez permanent cu emisiunea „Gura satului“ din Timilşoara şi cu postul regional de radio din Reşiţa, la emisiunile: „Poezie în grai bănăţean“ şi „Bănăţenii în satul lor“. Prezenţă în culegeri şi dicţionare: ● „Dicţionarul scriitorilor din Caraş Severin“ de V. Bitte. T. Chiş, N. Sârbu, 1988, Editura Timpul, Reşiţa. ● „Antologia poeziei în grai bănăţean“, Ştefan Pătruţ, 1999, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj. ● „Dicţionar regional de cuvinte în grai“, Ştefan Pătruţ, Editura Dacia Europa Nova, 2002, Lugoj. ● „Poezie în grai bănăţean“ Asociaţia culturală Constantin Brâncuşi, Editura Orizonturi Universitare, 2009, Timişoara. ● „Antologia literaturii dialectale bănăţene Gura satului la Radio Timişoara, 20 de ani - Contemporanii“ I. V. Boldureanu, Simion Dănilă, Cornel Ungureanu, Editura Marineasa, 2010, Timişoara.

32

În bătaia peniţei

Interviu

● „Antologia literaturii dialectale bănăţene (poezie, proză, teatru) 1891-2011“, I.V.Boldureanu, Simion Dănilă, Cornel Ungureanu, 2011, Editura Universităţii de Vest, Timişoara. ● „Cărăşenii de neuitat“, Petru Ciurea, Constantin Falcă, Editura Europa stampa, 2012, Timişoara. Volume publicate: ● „Nu treşi drumu fiecum“, 1998, Editura Ionescu, Caransebeş. ● „Săraşi bogaţ“, 1999, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, în colaborare cu Ştefan Pătruţ şi Ioan Ghera. ● „Nu treşi drumu fiecum“, ediţia a II-a, puricată şi năgită, Editura Europa Nova, 2002, Lugoj. Volume colective: Am colaborat cu cenaclul radiofonic în grai bănăţean „La poşmândre“, înfiinţat împreună cu soţii Costel şi Dorina Şovre, la Radio Analog, Caransebeş. ● „La poşmândre“ volumele I-III, în perioada 1988-2000, Editura Ionescu, Caransebeş. După desfinţarea postului de radio, am colaborat cu acelaşi cenaclu aparţinând Casei Municipale de Cultură „George Suru“, Caransebeş. ● „La Poşmândre“, pozie în grai bănăţean, editura Dacia Europa Nova, 2000, Lugoj. ● „Bădia Mihuţa şi urmaşii săi“ poezie în grai bănăţean, volumul I, Editura Dacia Europa Nova, 2001, Lugoj. ● „Bădia Mihuţa şi urmaşii săi“ poezie în grai bănăţean, volumul II, Editura Mirton, 2002, Timişoara. ● „La Poşmândre“, pozie în grai bănăţean, 2003, Editura Tibiscum, Uzdin (Serbia). Premii obţinute: ● Premiul II la prima ediţie a Festivalului la prima ediţie a Festivalului „Victor Vlad Delamarina“, Lugoj, 1995. ● Premiul I „George Gârda“ la Festivalul „Victor Vlad Delamarina“, organizat de Societatea Literară „Sorin Titel“, 1996, Timişoara. ● Premiul III la Concursul de poezie în grai bănăţean „Nichifor Mihuţa“, ediţia a IV-a, 1997, Caransebeş. Din anul 1998, după ce mi-a apărut primul volum, nu am mai participat la concursuri şi festivaluri. ● „Diplomă de excelenţă“, 2005, Biblioteca şi Primăria Municipiului Caransebeş. - Cum se împacă profesia dumneavoastră, ştiinţele exacte, cu poezia în grai bănăţean? V-a ajutat gândirea logică să daţi frâu liber imaginaţiei? - De fapt, dacă Cel de Sus te-a înzestrat cu un har, cu un talent într-un domeniu, formarea profesională are şi ea o pondere, depinde de la caz la caz. Mie, de exemplu, mi-a plăcut mult limba română, istoria şi să citesc. Mai târziu gândirea logică, pozitivă, m-a ajutat, uneori destul de mult, mai ales în cazul imnaginii unor scene de viaţă fictive, dar a căror înlănţuire logică să dea o anumită veridicitate temei şi faptelor analizate; una este să faci cititorul să creadă despre un lucru că este puţin exagerat, chiar dacă este la graniţa SF şi alta să fie convins că unele fapte nu se pot întâmpla, fiind ireale. - Ce rol a avut frumuseţea satului bănăţean obiceiurile şi tradiţiile populare în devenirea dumneavoastră ca scriitor în grai? - Au contribuit la formarea mea ca poet în grai bănăţean în afară înzestrării native următoarele elemente: ● Bunicul din partea mamei, moş Păpuc, cum i se spunea în sat, era mare potcaş şi tot timpul pus pe „şodzănii“. În primul rând prin tranzmiterea unor gene, iar în al doilea rând prin povestirile cu sau fără tâlc despre anumite întâmplări din sat spuse când „smicuram“ la cucucruz în serile lungi de iarnă lângă războiul din cuină sau în nopţile de vară când mă lua să păzim caii la păscut. ● Bunicul din partea tatălui, moş Blegu, tatăl fiind peşterean, dar la Peştere mergeam mai rar, în vacanţe mai ales şi-a pus şi el amprenta în devenirea mea. Când mergeam „multe zile“ nu făceam purici, deoarece, bunica mea, baba Susana, femeie bisericoasă, era severă. Câteodată să o necăjească, moşu Blegu mă învăţa o grămadă de lucruri (printre care cum să prind „bribeţi“ cu „şiuvaniu“ etc. sau o mierlă din scorbură de cireş când mă lua să-l ajut la cules de cireşe). Bunica se supăra aşa că niciodată n-am stat cât era planificat. ● Obiceiurile şi tradiţiile satului bănăţean începând cu tăiatul cânipii şi inului, muiatul, meliţatul, năvăgitul, ţesutul pânzei; varietatea broderiilor şi cusăturilor pe hainele de sărbătoare, sărbătorile de iarnă, ruga, botezul, nunta au contribuit în mare parte la formarea mea ca scriitor.

33

În bătaia peniţei

Interviu

● Strigarea darurilor la nunţi de către un „duo“ consacrat care începea cu chemarea: Hai la moară, hai la moară, lansată de unul dintre protagonişti, urmată de răspunsul celui de al doilea: Dracu să ce-omoară sau Haida la gugulufe, cu replica Buba să le umfle mi-a fost sursă de inspiraţie în poeziile mele. În acest ritual local se făceau cunoscute întregii nunţi şi nu numai, toate abaterile de la morală şi comportament ale nuntaşilor când se anunţa public darul pentru miri. (X cinsteşte tinerii cu 100000 de galbeni ăştia sunt bani furaţi de la ... -; obţinuţi pe răchie şi brânză furată de la ..., bijuterii, haine, cadouri primite de X de la drăguţul Y etc.) ● Totuşi rolul hotărâtor l-a avut regretatul profesor Nichifor Mihuţa care mi-a întreţinut dragostea pentru graiul bănăţean, datini, folclor în clasele V-VII la Şcoala generală Sacu unde mi-a fost profesr de limba română (1959-1966). După 14 ani l-am reîntâlnit la Liceul Teoretic Traian Doda din Caransebeş, dar de această dată fiind colegi. Faptul că m-a convins să particip la Festivalul de poezie în grai bănăţean „Tata Oancea“ de la Bocşa, nu a făcut altceva, decât să pună „paie“ pe foc şi să am mai mare încredre în puterile şi talentul meu. - Ce aţi simţit în momentul în care a văzut lumina tiparului primul dumneavoastră volum de poezie în grai, Nu treşi drumul fiecum? - Când mi-a apărut primul volum, am simţit o imensă bucurie şi o mare uşurare sufletească, abia acum cosiderându-mă un om împlinit, realizat, din toate punctele de vedere, familial, băiatul însurat la casa lui, profesional, spiritual. - Care este mesajul poeziilor dumneavoastră scrise în grai sau care este gândul din umbra versurilor? - Majoritatea poeziilor mele au la bază un sâmbure de adevăr mai mic sau mai mare, imaginaţia umplând golurile rămase. Totuşi în finalul oricărei poezii se poate trage o concluzie privind eliminarea abaterilor de la normele moralităţii, perpetuarea binelui, eliminarea răului, evitarea de situaţii sau acţiuni negândite care pot duce la lucruri neplăcute. De asemenea folosirea frecventă, uneori poate chiar excesivă în poezii, a proverbelor şi zicalelor care şiau păstrat actualitatea până în zilele noastre este mesajul multor poezii. Gândul din umbra versurilor este respectul faţă de înţelepciunea poporului român şi propăşirea în continuare a acestuia. - În prezent lucraţi la un nou volum de poezie în grai? Ne împărtăşiţi şi nouă câteva gânduri legate de noul volum? - În prezent am nepublicate cam 30 de creaţii noi. Deocamdată nu lucrez la un volum nou. Sincer, mă bate gândul să adun toate poeziile din volumele publicate, volumele colective, ziare şi reviste într-un singur volum. Până nu voi găsi unul sau mai mulţi sponsori serioşi, pentru că singur nu am posibilităţile financiare necesare, acest lucru va rămâne un vis, utopic ce-i drept, dar frumos. - Ce mesaj transmiteţi iubitorilor de lectură şi artă? - Iubitorilor de lectură şi artă le transmit toată dragostea mea, odată cu cele mai sincere urări de bine, iar voi bănăţenii să păstraţi cu sfinţenie dulceaţa graiului locurilor unde v-aţi născut, tradiţiile şi obiceiurile moştenite într-o lume în care din cauza contractului scurt cu societatea uneori nu vedem ce trebuie, iar mai târziu când am vrea să vedem ceva anume, să nu avem ce vedea. Mulţumesc încă o dată pentru amabilitatea şi răbdarea acordării acestui interviu pentru Monografia localităţii Peştere.

34

În bătaia peniţei

Tradiţii Pr. Romulus FRÎNCU

,,Joii Mari” sau ,,Strigarea peste sat” „Joii Mari” este un obicei care se mai practică în satele de pe Valea Bistrei, îndeosebi în Bucova şi Băuţar. Gura satului se manifestă cel mai evident în Joia Mare. Era însă şi uşor mai indulgentă, îndulcind critica prin umorul inclus în strigăturile şi afirmaţiile făcute la adresa celor vizaţi, cel mai adesea flăcăi şi fete aflate la vremea măritişului. În seara din Joia Mare a Săptămânii Mari, dinainte de Paşte, două cete de flăcăi urcă pe două dealuri apropiate şi dau semnalul începerii „spectacolului” rostogolind din vârful dealurilor câte o roată de căruţă, învelită în paie şi aprinsă. Mai nou, roata de căruţă a fost înlocuită cu un cauciuc vechi de maşină, stropit cu benzină şi aprins. Mai întâi erau trecute în revistă ,,cuplurile” gata de căsătorie. Se făcea astfel un fel de agendă a nunţilor anunţate pentru vara ce se apropia. Apoi erau luate în ,,colimator” fetele care întârziau în a-şi alege un soţ şi să se mărite. De „Joii Mari”, se spuneau, în gura mare, toate bârfele amoroase şi se făceau portretele satirice ale fetelor mari sau mai puţin ,,mari”. Nu scăpau însă nici feciorii care erau de însurat. Strigările se făceau în grup, între cele două cete, care strigau din înălţime şi din întuneric, stabilindu-se astfel un dialog viu şi satiric, având ca subiect întâmplări din sat cu personaje, femei şi bărbaţi, care, în ultimul an, s-au abătut de la comportamentul etico-moral al satului. Erau batjocorite lenea, beţia, prostia, avariţia, înfumurarea, luxul, dar şi relaţiile imorale. Judecata din Joia Mare era, totuşi, una condescendentă, nefiind făcută cu ură şi pasiune, reprezentând o ,,judecată” a colectivităţii, a tot ceea ce se întâmplă negativ în sat şi care este supus criticii sau chiar batjocurii celor două grupuri de flăcăi. Nu ştim cât de drepte sau nedrepte sunt aceste „judecăţi”, dar ele constituie un moment de maximă distracţie, pentru unii, şi de adâncă disperare, pentru alţii, mai ales pentru fetele „încondeiate”. Iată un exemplu de dialog, purtat peste sat, de către flăcăii aflaţi în vârfurile a două dealuri, în seara de Joii Mari: „ Aure, maure, mă!/ Aure, maure, ce ţî ţie, mă?/ Ce ţî ţie, nu mi mie, mă!/ Ai aflat că fata lu'…/ Umblă pân' sat,/ Cu păru buclat,/ Cu cămeşa parfumată,/ Cu gura rujată!/ Numa' acasă/ Îi tare leneoasă!/ Dân' zori până-n sărat/ Şage toată zâua-n pat/ Numa sara să scoală/ Şî fuge la a lu'… în poală!/…”. Mai trebuie precizat că la „judecata” de „Joii Mari” asista aproape toată comunitatea, femeile, copiii, bărbaţii satului venind tiptil, pe întuneric, la poalele dealurilor, pentru a asculta dezvăluirile făcute de cetele de flăcăi.

35

În bătaia peniţei

Monografie Pr. Romulus FRÎNCU

SCURT ISTORIC AL ŞCOLILOR CONFESIONALE DIN COMUNA BĂUŢAR ANII 1795-1948 Şcoala şi Biserica au jucat un rol de prim rang în mişcarea de emancipare naţională şi în trezirea conştiinţei naţionale la românii din Transilvania. Învăţământul din Transilvania la sfârşitul secolului al XVIIIlea şi începutul sec. al XIXlea a cunoscut o dezvoltare favorizată în special de lupta naţiunii române pentru afirmare şi de împrejurarea că reformismul iosefin sprijinea răspândirea ştiinţei de carte 1, creându-se acum o bază legislativă care urmărea să primească aplicabilitate în raport cu realităţile istorice şi constituţionale ale fiecărei provincii. În acest climat se va publica la Viena în anul 1777 Ratio Educationis, legislaţie şcolară bazată pe rolul important pe care îl vor avea inspectoratele şcolare, dar care s-a aplicat concret la români doar în Banat. Varianta transilvăneană va fi Norma Regia, apărută în anul 1781, care comparativ cu Ratio Educationis avea un nivel calitativ mai scăzut, cu orientare spre învăţământul confesional, tendinţă vizibilă de altfel şi în ediţia din anul 1820 2. Prin Edictul de Toleranţă apărut tot în anul 1781 se dădea drept oricărei comunităţi naţionale cu peste 100 de membri să-şi ridice biserică şi şcoală 3. Biserica, prin preoţii săi, a contribuit la păstrarea credinţei şi a tradiţiei, contribuind la păstrarea identităţii naţionale şi spirituale a românilor din Transilvania, provincie din care au făcut parte Bucova, Băuţarul Superior şi Băuţarul Inferior, până în anul 1950. În cele ce urmează voi prezenta un scurt istoric al Şcolilor confesionale care au funcţionat pe lângă parohiile comunei Băuţar, pe baza datelor pe care le deţin până în prezent. Şcoala confesională din Bucova

4

Prima menţiune a şcolii din satul Bucova datează din anul 1795, când frecventau cursurile şcolii trei băieţi şi zece fete, limba de predare fiind limba română. Numele primului învăţător care s-a păstrat este al preotului Ion Albulescu, care a predat între anii 1850 1855. I-a urmat, între anii 1855 şi 1913, învăţătorii: Rusalin Albulescu, Ioan Pantea, Ioan Bernat, preot Iustin Ţarină, Ioan Itul, Dumitru Recean, Remus Aglicer, Augustin Pop Bociat, Valeriu Rusu şi George Bota. Şcoala din satul Bucova a fost şcoală confesională unită, activitatea acesteia desfăşurându-se sub conducerea preoţilor din localitate. Din anul 1878 cursurile şcolii s-au desfăşurat într-un edificiu de piatră ridicat pe spesele comunităţii bisericeşti, concomitent sporind şi numărul elevilor care frecventau cursurile scolii la 139 elevi. În anul 1911 s-a deschis o a doua şcoală pentru romi unde frecventau cursurile un număr de 53 elevi din 191 copii de vârstă şcolară. În perioada interbelică a continuat să se acorde o atenţie deosebită învăţământului de la sat. În anul 1924 frecventau cursurile şcolii primare din satul Bucova un număr de 93 de elevi repartizaţi în patru clase sub conducerea directorului şcolii , Ion Groj. Numărul copiilor care frecventau cursurile şcolii va creşte simţitor ajungând la 210 elevi în anul 1932. Şcoala confesională din Băuţarul Superior Şcoala confesională din localitate şi-a deschis porţile în anul 1856, dată până la care elevii frecventau şcoala din Băuţarul Inferior. Primii învăţători au fost: Nicolae Albulescu (1856-1857), Rusalin Albulescu (18571858) şi Gheorghe Bugariu (1862-1872).5 6 Şcoala comunală din 1864 a devenit confesională în 1865 , iar în anul 1872 a fost desfiinţată. Între anii 1876 şi 1890 a existat o singură instituţie de învăţământ pentru satele Băuţarul Inferior şi Băuţarul

36

În bătaia peniţei

Monografie

Superior, titulari fiind dascălii din primul sat. În şcoala nouă, dată în folosinţă în anul 1890, au predat, potrivit „Şematismelor” Episcopiei Lugojului: Alexandru Hossu (1890-1892), Corneliu Iubaş (1892-1893), Beniamin Densuşianu (1893-1894), Dumitru Mănuţiu (1894-1902), Simeon Idvorean (1902-1904), Silviu Barbescu (1904-1905), Florian Gliga (19057 1907), Nicolae Suciu (1907-1910), Alexandru Peştean (1910-1911) şi Ana Lupan (1911-1913). ,,În 1913 s-a pus fundamentul şi s-a ridicat pereţii şi acoperişul şcolii măreţe ce împodobeşte comuna Bouţarul Superior. Mari au fost eforturile întregului popor dar cu ajutorul lor s-a obţinut materialul de lemn, piatră, var, nisip, cărămidă şi umplutură. Ioan Prekop din Caransebeş a dat 10700 cor[oane] în trei rate. 8 Edificiul şcolar s-a terminat în anul 1914”. Şcoala confesională din Băuţarul Inferior Începuturile şcolii confesionale din localitate se pot stabili în preajma anului 1830. Închisă între anii 1872 şi 1876, la redeschidere a preluat şi învăţăceii din Băuţarul Superior.9 Pentru măiestria cu care locuitorii celor două comune au reuşit să rezolve problema şcolară, dăm câteva rânduri din Cronica parohială: „De prin 1872, ambele sate (Băuţarul Inferior şi Băuţarul Superior) au închis şcoala din lipsă de învăţători, până în 1876, când a preluat-o învăţătorul teolog în Băuţarul Inferior şi pruncii din Băuţarul Superior alergau acolo la acesta, fiind aplicaţi la acea şcoală de protopopul fostului învăţător George Bugariu, nefiind edificiu şcolar în Băuţarul Superior au stat până în 1882 când cu ocaziunea vizitei comisiei episcopiei Ilustru Dr. V. Mihaly a dispus, ca de aici încolo să fie aplicat învăţătorul pentru ambele sate până când se va edifica propria şcoală. În anul 1877 în urma dispoziţiunilor mai înalte ne-am ridicat şcoală proprie în Băuţarul Inferior, susţinând noi şcoala şi ne-am strâns suma de 200 fl[orini], până în anul 1895 când s-a plătit salariul annual de 300 fl[orini], până în anul 1898. În anul 1894 s-a îngrădit intravilanul şcolii. Prin anul 1898 s-au făcut bănci şi o tablă neagră; rechizite şcolare şi în fiecare an s-au preocupat material pentru copii tot din banii şcolii. În 20 octombrie [1894], în urma Ordinului sub nr. 1418 a.c., mult onoratul domn Nicolae Muntean administrator protopopesc vine la faţa 10 locului pentru calandarea întregului edificiu şcolar nou, conf[orm] Protocolului”. Până în anul 1913, când s-a finalizat completa monografie ecleziastică a Vicariatului Greco-Catolic al Haţegului, îndrumătorii sutelor de elevi care i-au trecut pragul au fost dascălii: Ianeş Olar, Dimitrie Albulescu, Nicolae Albulescu, Sebastian Raca, David Aglicer, Dimitrie Măniuţ, Ioan Itul, Nicolae Savici, Nicolae Câmpean, Ioan Pop Reteganul, Alexandru Cozmuţa, Simion Câmpeanu, Nicolae Mateica, Gavriil Paşca, Ioan Zepa şi Elena Oltean. 11 În anul 1919, Şcoala din Băuţarul Inferior a fost integrată în sistemul învăţământului de stat. Şcoala şi Biserica din Băuţarul Inferior Şcoala şi Biserica din Băuţarul Inferior merg mână în mână, învăţătorii şi preoţii îndrumând şi menţinând vie credinţa şi tradiţia elevilor şi credincioşilor din această comunitate. Astfel, între anii 1900-1903 i-a fiinţă Corul de copii al Bisericii din Băuţarul Inferior, sub îndrumarea învăţătorului Simion Câmpeanu.12 Apoi, prin purtarea de grijă a preotului-paroh Romul Raca, colaborator 13 apropiat al cunoscutului folclorist ardelean Ioan Pop Reteganul , se înfiinţează în anul 1908, sub îndrumarea învăţătorul Ioan Zepa, Corul mixt compus din adulţi (femei şi bărbaţi), pe trei voci, cu partituri de Ioan Vidu, condus apoi de învăţătorul Enache Gheorghe Camber.14 Prea cucernicului părinte i-au urmat, la pupitru, dirijori pe învăţătorii Septimiu Câmpianu şi Ioan Diaconescu.15 Între anii 19371940 învăţătorul Ioan Diaconescu întăreşte corul mixt, adăugând şi alte partituri noi din cântările Sfintei Liturghii.16

37

În bătaia peniţei

Monografie Note:

1. Nicolae Cordoş, „Un plan de şcoală românească din anul 1828”, în Acta MN, VI, 1969, p. 585; 2. Ion Mârza, ,,Şcoală şi naţiune. Şcolile din Blaj în epoca renaşterii naţionale”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 37; 3. Ibidem, Nicolae Cordoş, „Un plan de şcoală, p 585; 4. Scoala Gimnaziala Bucova Prezentare: http://scoli.didactic.ro/scoala-cu-clasele-iviii-bucova. 5. Florin Dobrei, ,,Aspecte din trecutul bisericesc a două sate ,,hunedorene” din Banatul montan: Băuţar şi Bucova (jud. Caraş-Severin)”, în volumul ,, Vocaţie şi misiune în Biserica lui Hristos”-volum omagial închinat Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma, Editura Diecezană Caransebeş, 2009, p. 152 6. Arhiva Parohiei Ortodoxe a Băuţarului Superior, „Cartea de auru a parohiei” (1885-1911), f. 5-6. 7. Ibidem, Florin Dobrei, ,,Aspecte din trecutul bisericesc…”, p. 152 8. Ibidem, Arhiva Parohiei Ortodoxe a Băuţarului Superior, f. 1 9. Ibidem, Florin Dobrei, ,,Aspecte din trecutul bisericesc…”, p. 149 10. Ibidem, Arhiva Parohiei Ortodoxe a Băuţarului Superior, f. 1 11. Ibidem, Florin Dobrei, ,,Aspecte din trecutul bisericesc…”, p. 149 12. Dănuţ Dudaş, ,,Minunăţiile Văii Bistrei”, Editura Marineasa, Timişoara, 2006, p. 31 13. Dumitru Jompan, „Despre mişcarea corală din Valea Bistrei”, în Revista „TIBISCVM” a Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă, CARANSEBEŞ, Nr.1/2011, p. 333 14. Ibidem, Dănuţ Dudaş, ,,Minunăţiile Văii Bistrei”, p. 31 15. Ibidem, Dumitru Jompan, „Despre mişcarea corală…”, p. 133 16. Ibidem, Dănuţ Dudaş, ,,Minunăţiile Văii Bistrei”, p. 31 BIBLIOGRAFIE: 1. Cordoş, Nicolae, „Un plan de şcoală românească din anul 1828”, în Acta MN, VI, 1969; 2. Mârza, Ion, ,,Şcoală şi naţiune. Şcolile din Blaj în epoca renaşterii naţionale”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987; 3. Şcoala Gimnazială Bucova Prezentare: http://scoli.didactic.ro/scoala-cu-clasele-iviii-bucova; 4. Dobrei, Florin, ,,Aspecte din trecutul bisericesc a două sate ,,hunedorene” din Banatul montan: Băuţar şi Bucova (jud. Caraş-Severin), în volumul ,, Vocaţie şi misiune în Biserica lui Hristos”-volum omagial închinat Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma, Editura Diecezană Caransebeş, 2009; 5. Arhiva Parohiei Ortodoxe a Băuţarului Superior, „Cartea de auru a parohiei” (1885-1911); 6. Dudaş, Dănuţ, ,,Minunăţiile Văii Bistrei”, Editura Marineasa, Timişoara, 2006; 7. Jompan, Dumitru, „Despre mişcarea corală din Valea Bistrei”, în Revista „TIBISCVM” a Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă, CARANSEBEŞ, Nr.1/2011.

38

În bătaia peniţei

Monografie Pr. Romulus FRÎNCU

VECHILE BISERICI DIN BĂUŢAR BISERICA DIN BĂUŢARUL INFERIOR Ca locaş de închinăciune, care a deservit, până în 1811, şi obştea unită a Băuţarului Superior, s-a folosit o bisericuţă de lemn, înălţată în 1788. Aceasta era succesoarea altei ctitorii din bârne, de la începutul secolului al XVIII-lea, menţionată doar în tabelele comisiei de conscriere Buccow din anii 1761-1762. În 1839 s-a iniţiat construcţia unui edificiu mai trainic, din piatră; locaşul, situat în mijlocul cimitirului, a fost finalizat abia în 1847. În urma vizitei canonice din 19 decembrie 1852, vicarul unit Ştefan Moldovan al Haţegului (18521857) nota: „La începutul secolului al 17-lea, satul nu au fost aici, ci în alt loc, de cătră sud, tot în acest hotar, lângă apa Marga, însă de acolo pe rând s-au mutat aici, ca într-un loc mai larg şi mai desfătat, şi şi-au clădit, cu începutul secolului al 18-lea, una bisericuţă de lemn, carea de injuriile timpului slăbindu-se, tocmai sub rezbelul turcic de sub Iosif II-lea, au trebuit să lase negata biserica care atunci o clădeau de lemn, însă această putere neţinând mult, după retragerea turcilor, tot întru acel an, 1788, au finit biserica şi de atunci până acum, înmulţindu-se poporul foarte, la anul 1847, au zidit cu fundament tare biserica de acum de zid, cu păreţi înalţi, cu fereşti mari, cu turn înalt că, în frumuseţea structurii acoperişului, este unul din cele de frunte a ţării. Are această biserică în lungime 8°, în lăţime 3 ½° şi e pusă pe una ridicătură de pământ. Cum păşeşti pe uşa din coastă în biserică, deodată se arată că ai intrat într-un locaş domnesc vrednic de al său nume. Sus, biserica e boltită în semicerc cu bârne chingi, aşa încât un capăt al lor razimă pe zid de cătră turn şi celelalt pe fruntariul altarului şi apoi, cu structura blănită, precât nu se cunoaşte ca şi cum ar fi de zid. Aşa e măiestrită şi la altar, jos pavimentul de piatră .... În turn e până acum numai 1 clopot de 25 #, cu înscrisul 1811, şi 1 toacă de fier turnat. Hramul bisericii e «Profetul Ilie». Cintirimul are în jur 78°.” Referitor la acelaşi locaş de închinăciune, episcopul unit al Lugojului, Victor Mihaly (1875-1894), completa, la 14/26 iulie 1882, următoarele: „Cercetându-se biserica, s-a aflat că aceea este construită pe fondul intravilan, care are estensiunea de 849°; se află înconjurat cu gard slab, deci se dispune a se îngrădi cu zid de piatră.” Ctitoria este „din material solid, edificată la anul 1837, acoperită cu praştilă şi conservată cu spesele comunei bisericeşti; în stare bună, se dispune văruirea pe din lontru şi din afară. Campane sunt două, una cumpăneşte 75 kilograme, alta de 35 kilograme”, ambele „cu inscripţiunea: «Haţeg 1868». Casa parohială este edificată la anul 1828, din material de lemn, cu 2 încăperi de locuit, culină, cămară, acoperită cu praştilă. Preotul şade în casa parohială şi ţine cancelaria în chilia laterală, unde se află arhivul şi protocoalele matriculare, aşezate în un stelagiu, sub încuietoare.” De asemenea, la 3/15 martie 1885, Avel Pop Bociat (1885-1901), protopopul Ulpiei Traiane, aprecia că „biserica se află în stare bună şi frumos decorată. Pe monumentul constator din lespezi late, dar necioplite, ar fi a se înlocui cu poditură de scânduri.” Potrivit vicarului unit Iacob Radu (1902-1912), biserica „din Bonţarul de Jos, prea mică pentru numărul locuitorilor, are un turn frumos şi e aşezată pe un loc ridicat, de se vede de departe.” Locaşul de cult actual, cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie”, a fost construit, din piatră şi cărămidă, în anii 1927-1928, după planurile arhitectului Constantin T. Purcariu din Lugoj, de către „antreprenorii” Enrich Finz şi Iosif Ternovici. BISERICA DIN BĂUŢARUL SUPERIOR Până la mijlocul secolului al XIX-lea, obştea fusese deservită de locaşul de cult din Băuţarul Inferior; apoi, de un edificiu de zid de plan dreptunghiular, renovat în anii 1866-1867, când i-a fost înlocuită clopotniţa iniţială din lemn cu alta mai trainică, din cărămidă. Vicarul Ştefan Moldovan, la 19 decembrie 1852, preciza următoarele: „S-au cercetat statul bisericei de aici şi s-a aflat cum că această parohie cu începutul secolului acestuia al 19-lea numai s-au întemeiat, deosebi cu parohul de faţă George Bugariu, carele la anul 1807 au primit preoţia, însă, şi după aceasta, până la anul 1840, au slujit cu parohul Bouţarului de Jos împreună, tot la una biserică, ce se află de lemn în Bouţarul de Jos. Iar la anul 1840 au întemeiat biserica de faţă în Bouţarul de Sus. Aceasta este clădită de zid tare şi

39

În bătaia peniţei

Monografie

acoperită bine. Numai cu turnul i s-au făcut o greşală, că de la acoperiş în sus l-au clădit de scânduri şi acestea le-au înfăşurat cu cercuri şi le-au muruit cu var, cu carele apoi, în curgerea ploilor au lucrat, de cătră vest una parte de muruire s-au risipit jos şi aşa strică frumuseţea şi slăbeşte tăria bisericei. Pentru care cauză s-au făcut coînţelegere cu poporul ca, în primăvara viitoare [1853 n.n.], să se zidească, din fundament, turn tare în fruntea bisericei, legat cu aceea, carele să aibă duraţiune egală cu dânsa. Are acum această biserică în lungime 8°, în lăţime 4° şi e aşezată pe loc şes, lângă drumul ţării, de cătră nord, şi, cum intri într-însa pe uşa din coastă, vezi că partea muierilor e podită oblu, a bărbaţilor şi altarul e cu cer semicerc de scânduri. Cerul în altar, aşa depins, l-au dobândit de la vecina parohie Marga. Iar pe jos e fără paviment. Hramul bisericei e «Sfântul Profet Ilie». Cintirimul are 400°.” La 14/26 iulie 1882, episcopul unit al Lugojului, Victor Mihaly, adăuga: „Cercetându-se biserica, s-a aflat că aceea este construită pe fondul intravilan, care are estensiunea de 698° şi se află înconjurat cu gard de nuiele, acoperit cu paie. Este din material de piatră, cu boltitură de scândură, edificată la anul 1840, restaurată la anul 1866, acoperită cu praştilă şi conservată cu spesele comunei bisericeşti, în stare bună. Campane sunt una; cumpăneşte 110 kilograme şi este prevăzută cu inscripţiunea: «Gosich Jakab Junsbauer in Temesvar 1810», cu imaginea Sfântului Nicolae. Casa parohială este edificată la anul 1876, din material de lemn, cu 2 încăperi de locuit, culină, cămară, acoperită cu praştilă; graj pentru trei vite, o cocină şi palanc de scânduri. Preotul şade în casa parohială şi ţine cancelaria în chilia cea mai mare, unde se află arhivul şi protocoalele matriculare, aşezate în teacă propria a preotului, sub încuietoare.” La 15 martie 1885, protopopul Avel Pop Bociat constata că „biserica este spaţioasă şi prea frumos ornată, altarul în curăţenie şi ordinea cea mai recomendaveră.” Biserica actuală, cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie”, a fost ridicată, din piatră şi cărămidă, în anul 1939. SURSA: Florin Dobrei, ,,Aspecte din trecutul bisericesc a două sate „hunedorene” din Banatul montan: Băuţar şi Bucova (jud. Caraş-Severin)” , în volumul ,,Vocaţie şi misiune în Biserica lui Hristos”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2009, p. 145-146; 149-150; Ion TURNEA BISERICA, CULTURĂ ŞI SPIRITUALITATE Orice aşezare omenească se ridică prin munca oamenilor şi prin instituţiile sale. Ele au rol cultural, spiritual, social, coservator prin păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor moştenite de la înaintaşi. Sufletul oricărei comunităţi este biserica. Ea este legătura materialului cu sacrul. Niciun început nu îşi găseşte finaliatea încununat de mulţumirea reuşitei dacă nu îşi primeşte binecuvântarea sub ploaia razelor divine. Astfel la locul cel mai de cinste, în centrul comunităţii, pe locul cel mai înalt se poate zări biserica. Biserica din localitatea Peştere priveghează întregul sat, blândă şi smerită. Ea este asemenea reginei dintr-un stup. După cum albinele lucrătoare fac ghemul în timpul iernii având în centrul lui regina, după cum regina este punctul central, elementul de viaţă fără de care stupul moare, tot astfel şi biserica localităţii Peştere este sufletul fără de care întreg satul se adânceşte în bezna rece a morţii spirituale. În anul 1892 s-a sfinţit piatra de temelie a bisericii. De la binecuvântarea locului până la finalitatea casei sfinte anul 1894 nu a fost decât un pas. De atunci, din anul 1894 biserica a devenit instituţia prin care locuitorii satului bănăţean, Peştere au dat mâna cu înţelepciunea, îmbrăcându-şi sufletele în spiritual. Prima şcoală a luat fiinţă în sânul bisericii. Oricine dorea să-şi transforme viaţa în lumina pururea veşnică era primit cu bucurie în biserică. Biserica a fost, este şi va fi mereu ochiul care deschide sufletele oamenilor spre adevărata înţelepciune. Cuvintele indiferent cât de bine sunt înşiruite îşi pierd strălucirea în faţa cuvintelor vieţii pe care Bunul Dumnezeu ni le dezvăluie prin învăţăturile bisericii. „Acum dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea dar cea mai mare dintre ele este dragostea.“ (Corinteni 13, 13)

40

În bătaia peniţei

Monografie

Omul în inocenţa fiinţei lui caută calea care să-i fericească paşii pe drumurile grele ale vieţii. De câte ori se împiedică de o pietricică se necăjeşte şi are nevoie de un sprijin. Astfel el îşi îndreaptă privirea şi îşi înalţă sufletul cu credinţă şi nădejde spre biserică, iar aceasta prin slujitorii ei lăsaţi de Bunul Dumnezeu pe pământ ca să fie ajutor celor ce sunt în nevoi, oilor Casei Domnului le oferă sprijinul, ajutorul cu toată dragostea. Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este virtutea care a pătruns fiinţa slujitorilor bisericii. Datorită acestui foc veşnic, dragostea, ei pot călăuzi pe cei în nevoi. Şi fiecare are nevoile lui. Unii doresc o povaţă aflându-se într-o încercare a vieţii sau într-o dilemă. Alţii sunt bolnavi trupeşte şi caută ajutor de la adevăratul Doctor. Alţii sunt bolnavi sufleteşte şi caută cu nădejde şi credinţă mângâiere precum a îndrăznit a căuta Maria Magdalena şi a aflat. Exemplele pot să fie nenumărate. Biserica este cea care are răspunsul la toate întrebările, are rezolvare la toate nevoile, are atâta suflet pentru a înveşmânta cu dragoste pe toţi binecuvântaţii Tatălui ceresc. E foarte greu să fii vrednic întru totul în faţa Bunului Dumnezeu. Să luăm de exemplu participarea activă la Sfintele Slujbe. Fiecare cuvânt, ectenie, icos... are profunzimea lui, te întăreşte spiritual, te pătrunde în fiinţă prin cuvintele ce le-a cules din Sfânta Scriptură, din psalmi, proverbe ... dar firea păcătoasă te depărtează adesea de adevărul şi puterea rugăciunii. Cu toate acestea vrednicia, frumuseţea sufletului se oglineşte şi în faptele fiecăruia. Astfel auzim adesea pe slujitorii altarului rostind cu smerenie „o să te, (vă) pomenesc în nevrednicile mele rugăciuni“. Pe fiecare om de rând însă „nevrednicile mele rugăciuni“ îl ajută foarte mult. Biserica prin slujitorii ei este prin urmare legătura cu Absolutul, depăşirea lucrurilor supuse deşertăciunii şi primele lecţii de zbor spre desăvârşire. Fără ea totul s-ar stinge asemenea frunzei ruginii bătute de vânt, asemenea fulgului de zăpadă risipit în văzduh, asemenea gândurilor pierdute în oceanul sufletesc. Biserica prin slujitorii ei este alături de fiecare om în toate momentele vieţii sale. Cele trei praguri ale vieţii omeneşti, botezul, nunta şi moartea sunt trecute de către toţi prin binecuvântarea bisericii. La naştere omul este dus în biserică şi se înveşmânteză în lumina lui Hristos. „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat“ i se cântă noului creştin. Botezul, taina naşterii din nou, lepădarea de toate legăturile păcatului strămoşesc, de tot ceea ce este rău, întinat şi unirea cu Hristos prin haina luminoasă a creştinismului, cu Mânuitorul nostru ce a sfărmat puterea morţii este prima cale spre desăvârşire a fiecărui suflet. Când creştinul devine major îşi ia aleasa de mână şi merge la biserică unde i se cântă în cadrul Tainei Cununiei „Isaia dănţuieşte ...“ Nunta, taina unirii a două suflete prin binecuvântarea lui Dumnezeu vine să împlinească porunca din cartea Facerii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi ... “ (Facere 1, 28) Omul nu este o fiinţă solitară, el fiind creeat din iubire de către Sfânta Treime „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră.“ (Facere 1, 26) nu poate să vieţuiască, să se fericească în singurătate şi în absenţa iubirii. Datorită acestui lucru Dumnezeu a creeat femeia. Bărbatul şi femeia prin taina cununiei devin un tot. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. “ (Facere 2, 24) Sfânta Treime deşi întreită în persoană are aceeaşi fiinţă. Dumnezeu este iubire, iar în iubire nu există altceva decât bine. Omul prin însăşi faptul că este creeat din iubire nu poate exista în absenţa acesteia iar datorită acestei cauze unii din Sfinţii Părinţi văd iadul ca pe absenţa iubirii divine. Atunci când pleacă pe ultimul drum al vieţii sale petrecute pe acest pământ, creştinului i se cântă Slujba Prohodului în cadrul căruia se poate asculta cântecul „Plâng şi mă tânguiesc ... “ ce vizează în mod direct sufletul acestuia. Moartea constă în despărţirea sufletului de trup şi primul pas spre viaţa veşnică, căci al doilea pas şi cel definitiv omul îl va face la judecată când trupul se va ridica din ţărână şi va deveni din nou sălaş sufletului. Moartea trupului este plata păcatului. Cel mai mult trebuie să ne temem de moartea sufletului. Moartea sufletului se datorează absenţei iubirii, căci din lipsa iubirii binele dispare şi se naşte păcatul: egoismul, ura, mânia, invidia etc. Iubirea este cea care trece cu vederea toate şi dăruieşte. Canonul cel Mare a Sfântului Andrei Criteanul ne povăţuieşte să ne lepădăm de păcatul ce duce trupul spre moarte şi hrană viermilor şi să

41

În bătaia peniţei

Monografie

ne salvăm sufletul. Acest lucru se face prin iubire. Absenţa iubirii este prezentată de Andrei Critenul prin persoana lui Cain care din invidie şi-a ucis propriul frate. „Covârşind eu de bunăvoie uciderea lui Cain, m-am făcut cu ştiinţă ucigaş sufletuluzi, umplându-mi trupul de viermi, şi războindu-mă împotriva lui, cu faptele mele cele rele.“ ( Canonul cel Mare a Sfântului Andrei Criteanul, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria 2002, pag. 13.) Prin Sfintele Slujbe omul se află în permanenţă comuniune cu Dumnezeu. Sfânta Liturghie este slujba prin care cerul şi pământul aduc slavă lui Dumnezeu. În cadrul Sfintei Liturghi se săvârşeşte Taina Euharistiei, unirea cu Mântuitorul Iisus Hristos prin jertfa nesângeroasă prezentată în chipul vinului şi a pâinii, taină instituită de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de taină. Taina Mărturisirii ajută omul să îşi elibereze sufletul de toate greutăţile ce apasă asupra lui. Duhovnicul, slujitorul lui Dumnezeu şi al aproapelui este cel care asemenea unui medic ajută pe fiecare să se ridice şi să se înalţe spiritual. Un om întărit spiritual poate să facă multe atât în viaţa aceasta cât şi să-şi zidească palat în viaţa cea veşnică. De aceea biserica are un rol foarte important în viaţa omului. Este punctul de echilibru fără de care nimic nu ar avea finalitate. Nu degeaba biserica închipuie corabia lui Noe. Corabia lui Noe a salvat de mânia potopului săvârşit de ape oameni şi alte vieţuitoare. Biserica este corabia mântuirii sufletelor noastre. Fiecare om prin biserică găseşte calea spre desăvârşire. Cel care crede că va găsi echilibrul sufletesc în viaţa aceasta dar mai ales în cea viitoare fără biserică se înşeală. El este asemenea soţiei lui Lot care deşi a fost salvată de mânia lui Dumnezeu ce a distrus Sodoma şi Gomora aşa cum el a fost îmbrăcat în haina cea de lumină prin Taina Sfântului Botez şia întors privirea spre păcat. „Să nu te faci stâlp de sare, suflete, întorcându-te înapoi; să te înfricoşezi de pilda Sodomei; sus în Sigor mântuieşte-te!“ Mereu porumbeii adunaţi în podul bisericii localităţii Peştere amineşte fiecăruia atât de porumbelul ce a adus lui Noe o ramură verde de măslin vestind că apele s-au retras şi omul poate începe pe pământ o nouă viaţă departe de tot ceea ce este rău, cât şi de simbolul Duhului Sfânt ce s-a coborât peste Mântuitorul Iisus Hristos când s-a botezat în apa Iordanului. Porumbelul este simbolul păcii pentru toţi oamenii din lume, iar în biserică el închipuieşte a treia persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt. Soţia mea este de loc din Peştere. Eu, în tinereţe, am slujit ca preot paroh în localitatea învecinată, Ciuta. Satul Maciova făcea legătura între Ciuta şi Peştere. Maciova din punct de vedre religios până în anul 1989 a fost filie bisericii din localitatea Peştere. De două locuri se leagă omul în viaţa lui, de locul natal, cel de unde îşi trage rădăcinile şi îşi adapă seva şi locul de care se leagă sufleteşte prin căsătorie şi profesie. Acest loc de care m-am legat sufleteşte prin căsătorie şi profesie şi care mi-e atât de drag este Peştere, un sătuc frumos, un sătuc aşezat într-o zonă muntoasă, mirifică. Am avut bucuria să păstoresc sufletele oamenilor din această zonă ca duhovnic, ca preot slujitor. Nimeni pe acest pământ nu cunoaşte mai bine sufletul satului şi a fiinţei umane ca slujitorii bisericii. Ei sunt cei care înţeleg toate tainele fiinţei umane indiferent de mediul său de viaţă. Astfel biserica este miezul oricărui început şi oricărui sfârşit. Fără ea orice aşezare omenească îşi pierde strălucirea. Orice aşezare omenească este fără biserică asemenea unui licurici ce uită să mai lumineze în noapte şi se rătăceşte astfel din drumul său. Biserica din localitatea Peştere, Protopopiatul Caransebeş, Arhiepiscopia Caransebeşului, Mitropolia Banatului a fost întotdeauna instituţia care a răspuns neîntârziat tuturor nevoilor oamenilor. Deşi tradiţia spune că în sat a mai existat încă o biserică ortodoxă ce a fost demolată în 1892, biserica ce guvernează localitatea în prezent îşi are incipitul în anul în care a fost demolată vechea biserică spre a fi înlocuită cu o construcţie solidă, zidită din piatră şi cărămidă în stil baroc-vienez. Dacă pereţii bisericii au fost construiţi din piatră şi cărămidă, nici turnul acesteia nu a fost lăsat mai prejos şi a fost ridicat din cărămidă arsă şi acoperit cu tablă. Pictura murală în frescă a bisericii a fost executată în anul 1929 de către Gheorghe Baba şi Corneliu Baba din Caransebeş. Costul picturii s-a ridicat în acea vreme la suma de 68.000 lei. Iconostasul bisericii a fost construit din zid iar pictura de pe el a fost realizată pe pânză aplicată pe zid. Pardoseala bisericii a fost făcută din mozaic simplu. Instituţia din localitatea Peştere ce călăuzeşte fiecare om pe drumul sacralităţii a fost antesfinţită în 1929, odată cu finisarea picturii exterioare şi interioare, de către preotul Filip Pop. În anul 1950, în urma unor

42

În bătaia peniţei

Monografie

restaurări interioare şi exterioare a bisericii, realizate prin jertfa credincioşilor, a fost sfinţită de către Î.P.S. Dr. Vasile Lăzărescu. Antimisul bisericii Peştere, element central fără de care nu se poate oficia Sfânta Liturghie, datează din 16 iunie 1902, de la Epicopul Nicolae Popeea. Sfânta Liturgie este slujba în cadrul căreia se oficiază jertfa euharistică. Antimisul este o pânză ce prezintă punerea în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos ce s-a jertfit pentru ca fiecare să ne învrednicim a gusta viaţa veşnică pierdută prin păcatul neascultării. În cele patru colţuri antimisul înfăţişează pe cei patru evanghelişti care au vestit Cuvânul lui Dumnezeu, martorii morţii şi învierii Mântuitorului Iisus Hristos iar în interior sunt ţesute moaşte de sfinţi. Moaştele sfinţilor sunt ţesute în antimis în amintirea martirilor ce şi-a jertfit viaţa pentru Hristos. Creştinii ce se ascundeau în catacombe săvâşeau jertfa euharistică instituită de Mântuitorul Iisus Hristos la cina cea de taină pe trupurile neînsufleţite ale martirilor, iubitorilor de Dumnezeu. Biserica deţine obiecte de artă precum icoane, arhitectura mobilierului, candelabru, tetrapod. Icoanele nu sunt doar obiecte de artă ci şi obiecte de cult alături de cădelniţă, prapuri ( steaguri ), candele, chivot, epitaf, cruci. Pe una din crucile aflate în incinta bisericii se află inscripţionat numele baronului Radici. Obiectele de cult sunt reprezentate şi de vasele sfinţite: două potire, două discuri, copie, linguriţă. Clopotele vechi ale bisericii ce au fost rechiziţionate în timpul primului război mondial au fost înlocuite cu altele noi. Veşmintele liturgice sunt specifice atât ritualurilor de trecere precum moartea sau sărbătorilor împărăteşti precum Învierea Domnului, cât şi pentru duminicile de peste an sau sărbătorile Sfinţilor. Curtea bisericii este împrejmuită cu gard viu. Gardul viu are rolul de a arăta că între energia naturii şi cea spirituală există o strânsă legătură, după cum şi omul este alcătuit atât din trup, trup modelat de Dumnezeu din lut cât şi din suflet. Arhiva bisericii Peştere datează din 1850 iar matricolele botezaţilor, cununaţilor şi celor ce au decedat se păstrează din anul 1918. Dat fiind faptul că arhiva bisericii datează din 1850, cu siguranţă a existat în sat o biserică după cum spune tradiţia şi înainte de 1892 anul începerii construcţiei bisericii actuale, biserică ce poartă hramul Cuvioasei Paraschiva. În fiecare toamnă, pe data de 14 octombrie, localnicii serbează hramul bisericii şi se roagă Cuvioasei Paraschiva ca să mijlocească înaintea Bunului Dumnezeu pentru ei în aşa fel, încât să fie ocrotiţi şi călăuziţi în viaţă spre lumină. Conform matricolelor şi tradiţiei, preoţii ce s-au învrednicit a sluji în Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva, localitatea Peştere, au fost: Pr. N. Maniu 1859 - 1900, Pr. Ioan Biboria 1901 - 1902, Pr. Romolus Jurchescu 1902 - 1928, Pr. Bujor Borlovan 1928 - 1968, Pr. Ioan Nimu 1969 - 1979, Pr. Belu Valeriu, 1979 1995, Pr. Viorel Sorinel Alexe din 1995 până în prezent. Cântăreţii bisericeşti ce au adus laudă, mulţumire şi rugăciune lui Dumnezeu în cadrul Sfintelor Slujbe au fost Jucu Rusalin până în 1965, Balint Petru 1965 - 1983, Barbu Petru junior 1983 - 2001, Belu Traian 2001 până în prezent. Alături de ei au mai slujit la strană Jurma Gheorghe, Stan Negoiţă şi Gheorghe Fraităru de la Maciova, localitate vecină satului Peştere. În biblioteca bisericii Peştere se află alături de Sfânta Scriptură, Filocalii, Vieţile Sfinţilor, Pateric, Antologhion, Catavasier, Octoih, Triod, Molitfelnic, Acatistier, Ceaslov, cărţi ce conţin învăţături moralreligioase şi cărţi vechi de ritual precum Evanghelia Snagov 1660, Pendicostar Argeş 1768, Minee Sibiu 1835, Liturghier Sibiu 1835. Alături de biserică se află casa parohială zidită din aceleaşi materiale folosite la construirea bisericii, cărămidă arsă şi piatră. Această lucrare s-a săvârşit în anul 1935 prin contribuţia credincioşilor. Faţada casei parohiale este zugrăvită în roşu. Biserica a fost şi va rămâne mereu un instrument viu de cultură şi spiritualitate, inima satului. Ea este cea care lumineaza viaţa fiecărui om şi îl călăuzeşte în toate. Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din localitatea Peştere, Protopopiatul Caransebeş, Arhiepiscopia Caransebeşului, Mitropolia Banatului a fost mereu acel instrument viu care şi-a făcut datoria de a lumina viaţa fiecărui om spre cultură şi spiritualitate.

43

În bătaia peniţei

Istorie Valentin SANDU

POETUL EROU CONSTANTIN STOIKA, UN DESTIN PENTRU REALIZAREA ROMÂNIEI MARI Poetul-erou Constantin Stoika face parte dintre personalităţile poporului nostru, dedicate studiului, literaturii şi mai ales patriotismului. El s-a născut în 1891 la Lipova, judeţul Arad (atunci, comitatul Arad), în ţinutul Crişanei aflat sub stăpânirea Austro-Ungariei. Din adolescenţă, Constantin Stoika a înţeles că guvernanţii maghiari urmăreau deznaţionalizarea românilor din Transilvania şi „părţile ungureşti“. De aceea în 1903, Constantin Stoika a participat la Braşov la manifestaţia tinerilor români studioşi din acest centru al mişcării naţional-culturale româneşti. El a semnat un memoriu de protest faţă intenţiile Budapestei de a introduce limba maghiară obligatorie în şcolile statului. Cu acest prilej, tânărul elev Constantin Stoika a fost arestat şi în scurt timp a fost eliberat. În 1909 Constantin Stoika se afla în România, la Bucureşti, participând la editarea revistei „Poezia“, în 1912. Împreună cu Tristan Tzara a susţinut cu poezii revista avangardistă „Simbolul“, coordonată de Ovid Densuşianu. În 1916, Constantin Stoika a participat alături de alţi ostaşi români la scurta campanie pentru eliberarea unor localităţi din Transilvania. În caietele memorii rămase de la el, menţionează că a ajuns cu acest prilej până la 500 m de intrarea în Sibiu. A urmat contraofensiva austro-ungară şi germană şi retragerea în apărarea trecătorilor Carpaţilor, septembrie octombrie 1916. La 23 octombrie 1916, un obuz inamic i-a retezat picioarele, aproape de Turnu Roşu, pe Valea Oltului. În scurt timp tânărul ostaş poet a murit. Majoritatea scrierilor sale, poezii şi memorii, au fost predate de fratele său, Titus S. Stoika, lui Ovid Densuşianu şi au apărut în volum în diferite reviste interbelice. Post-mortem, statul român l-a decorat pe Constantin Stoika cu ordinul Coroana României cu grad de Cavaler şi Crucea comemorativă cu barele Ardeal-Carpaţi. BIBLIOGRAFIE: 1. Arhivele Muzeului Militar Central, Bucureşti, Fond Primul Razboi Mondial, 1916. 2. Constantin T. Stoika, Însemnări, (Manuscris), filele 145-146. 3. Constantin Paltonea „Constantin T. Stoika, Însemnări din zilele de luptă ... în „Mercure de France“, 26 iulie 1922, p. 5-06.

44

În bătaia peniţei

Religie Ion TURNEA

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.“ (I Corinteni, 6, 12) CUMPĂTAREA, ÎNCEPUTUL ÎNŢELEPCIUNII Omul a primit de la Bunul Dumnezeu libertatea de a se bucura de toate lucrurile ce sunt sub soare, însă nu toate lucrurile de sub soare sunt benefice sufletului şi trupului omenesc. Din această cauză omul trebuie să chibzuiască la toate cu înţelepciune şi să fie cumpătat în tot ceea ce face. Virtutea cumpătării e cea care îl ajută să se depărteze de toate lucrurile rele în favoarea celor bune, spre sănătatea trubului şi mântuirea sufletului. Nimic nu aparţine omului, nici măcar propria lui viaţă. Cine spune că a pierdut averi sau alte lucruri pământeşti nu ştie ce spune, fiindcă el nu a avut nimic, toate i s-au dat prin îngăduinţa Lui Dumnezeu şi averi şi familie, şi copii, şi un loc de muncă important: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!“ (Iov 1, 21) Cumpătarea aş putea-o numi chiar începutul înţelepciunii. Cei care înţeleg că în toată libertatea ce le este îngăduită de Bunul Dumnezeu trebuie să fie cu pricepere, cu măsură, încep a deosebi binele de rău, încep a înţelege că Bunul Dumnezeu a pus cumpănă în toate şi vântului, şi apelor şi se vor învrednici de mântuirea sufletului: „Adâncul şi moartea au zis: Noi am auzit vorbindu-se de ea. Dumnezeu îi cunoaşte drumul şi numai El este Cel ce ştie locuinţa ei. Când El privea până la marginile pământului şi îmbrăţişa cu ochii tot ce se află sub ceruri, Ca să dea vântului cumpănă şi să chibzuiască legea apelor, Când El statornicea ploilor un făgaş şi o cale bubuitului de tunetului, Atunci el a văzut înţelepciunea şi a cântărit-o, atunci a pus-o în lumină şi i-a măsurat adâncimea. După aceea Dumnezeu a zis omului: Iată frica de Dumnezeu, aceasta este înţelepciunea, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea.“ (Iov 28, 22-28) Cel necumpătat va atrage după sine mulţime de vicii şi va pierde împărăţia Lui Dumnezeu, pentru că „Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici răpitorii nu vor moşteni împărătia lui Dumnezeu.“ (I Corinteni 6, 12), de aceea în tot ceea ce faci trebuie cumpătare. Când virtutea cumpătării este absentă din viaţa omului apar dezechilibre energetice ce îi afectează trupul, mintea şi mai pe urmă sufletul. Omul ce nu pune cumpănă mâncării şi băuturii îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul său, iar necumpătarea la mâncare şi băutură atrage după sine multe vicii, viciul lăcomiei pântecelui, al poftelor trupeşti, al grăirii în deşert, al lenevirii. Nici din punct de vedre medical nu este recomandat ca omul să mănânce şi să bea fără socotinţă, căci mâncarea fără saţ face trupul rotund slăbindu-i mădularele, inima pompează mai greu sângele, creierul se oxigenează mai puţin, ficatul se măreşte, iar toate acestea atrag după sine lenevirea sufletească. În timp ce trupul este hrănit mai mult decât are nevoie, sufletul este lăsat să flămânzească şi să înseteze după rugăciune şi fapte bune. Cei ce se îngrijesc prea mult de trup, uită adesea de suflet. Toată grija lor e pentru nevoia trupească, mâncare, băutură, haine în pas cu moda. De multe ori unii îşi cumpără haine fără să fie nevoie a le cumpăra, le cumpără doar de dragul de a se îmbrăca zilnic cu ceva nou sau de dragul de a se plimba prin magazine. Toate aceste preocupări lumeşti depărtează sufletul de adevărata înţelepciune, îl face să îşi irosească fiecare clipă în deşertăciune. La fel de nefolositor trupului şi sufletului este şi somnul fără măsură. Somnul este şi el o urmare a necumpătării şi a roadelor ei lăcomia pântecelui, lenevirea. Atunci când nu există cumpătare în ceea ce priveşte somnul, sufletul devine asemenea unui mugur ce aşteaptă energia solară pentru a înflori şi a rodi. Cum energia, hrana spirituală, întârzie să apară prin lenevire, somnolenţă, sufletul îşi închide ochii, rămâne în întuneric, iar pe chipul lui începe să prindă contur floarea vicilor. Întregul univers dacă nu se ghidează după principiul cumpătării s-ar frânge în haos. Bunul Dumnezeu a avut însă de grijă să pună la toate cumpănă, şi vântului, şi apelor. Dacă vara soarele încălzeşte prea mult, pământul suferă şi nu îşi mai dă rodul său, dacă ploaia cade fără încetare din ochii norilor încărcaţi de lacrimi, plantelor li se slăbesc rădăcinile, dacă vântul suflă prea puternic distruge vegetaţia, ridică valurile mărilor şi oceanelor provocând stricăciuni, dărâmă clădiri, dacă omul nu este cumpătat în toate slăbeşte rădăcinile sufletului său şi îşi omoară treptat trupul. Experienţele făcute de oamenii însetaţi de cunoaştere au avut adesea rolul de a distruge frumuseţea pământului şi sănătatea. Descoperirea energiei atomice a fost nefastă pentru multe locuri de pe pământ, folosirea unor elemente chimice în alimenaţie duce treptat la îmbolnăvirea trupului, multe experimente medicale au fost nereuşite şi exemplele ar putea să continuie. Nimeni nu condamnă ştiinţa. E bine să cunoşti, însă noi suntem înconjuraţi de energie. Trăim pe o planetă vie. Putem să ne încărcăm trupul energetic doar petrecând o oră în mijlocul naturii, lângă nişte copaci, pe câmp, în preajma unei ape. Atunci de ce trebuie să distrugem darul ce ni l-a făcut Bunul Dumnezeu, viaţa din tot ceea ce ne înconjoară de dragul unor descoperiri ştiinţifice. Totul trebuie făcut cu multă cumpătare. Eşti înţelept şi poţi aduce un folos omenirii cu roadele priceperii tale, atunci foloseştete de acest lucru fără să distrugi viaţa, distrugând viaţa înseamnă că lupţi împotriva binelui. Cumpătarea trebuie să existe în toate. Atunci când această virtute există omul trăieşte în binecuvântare şi fericire: „ Fericită eşti tu, ţară, care ai rege un fecior de neam mare şi căpetenile tale mănâncă la vreme, ca toţi oamenii şi nu se dau la băutură.“ (Ecclesiastul 10, 17).

45

În bătaia peniţei

Critică literară Lucia Elena POPA Liga Scriitorilor Români Filiala Timişoara Banat

CEALALTĂ PATRIE A COCORILOR autor Ana Caia După publicarea a patru volume de versuri foarte apreciate, prin volumul Cealaltă patrie a cocorilor, scriitoarea Ana Caia îşi dezvăluie o altă faţetă a talentului: aceea de prozatoare, dovedind că e stăpână şi pe această modalitate de abordare literară a realităţii. Apărută la editura timişoreană Printpress în 2015, Cealaltă patrie a cocorilor cuprinde note de călătorie şi se constituie din descrierea detaliată a locurilor din Țara Sfântă, a ambianţei şi a specificului acestora. Ilustraţii color subintitulate sugestiv redau imaginea celor mai vestite locuri vizitate şi adaugă un plus de valoare cărţii. Foarte bine informată şi avidă de cunoaştere, înzestrată cu o generoasă capacitate de a recepta ceea ce o întâmpină în acele locuri, autoarea are ochi deschis şi înţelegere pentru toate lucrurile întâlnite, dar vede şi gândeşte şi dincolo de ele. Prin faţa ochilor cititorului defilează captivant nenumărate locuri purtătoare de fapte omeneşti, memorabile civilizaţii succesive, vizibile chiar şi în structura rocilor din anumite locuri. Ca într-o carte document, relatarea pendulează fermecător între trecut şi prezent, un trecut, „atemporal”, adică eternizat. Uneori, doar „sunetul estompat al paşilor pe pietre” la părăsirea locurilor cu rezonanţă istorico-religioasă îl trezeşte la realitate pe vizitator. Niciun domeniu de manifestare a vieţii nu-i este străin prozatoarei. Împărtăşeşte cititorului aspecte de viaţă economică, agricolă, comercială, culturală, (muzică, pictură), tradiţii gastronomice evreieşti, curiozităţi cum sunt manuscrisele de la Marea Moartă, diferite obiceiuri ale locurilor etc. Consider că meritul de bază al cărţii constă în arta descrierii prin care este surprins pitorescul, farmecul şi unicitatea peisajelor şi a locurilor. Aici se manifestă în largul ei sensibila poetă Ana Caia. Se pare că însuşi peisajul este marcat de vibraţia trăirii întru frumos şi întru credinţă: „arbori împovăraţi de flori”, „ mişcătoare nuanţe de roşu, roz, mov” (culorile stâncilor de la Marea Roşie), „câte un pom stă cu crengile aplecate a rugă” etc. Cuvintele dobândesc semnificaţii simbolice cu funcţii mobilizatoare în receptarea emoţională a mesajului transmis. Detaliile percepute atent dau la iveală spectaculosul locurilor. Exotismul vegetaţiei şi proporţiile fructelor te copleşesc. Ochiul avizat sesizează ce e reprezentativ şi de efect în peisaj (de exemplu, imaginea cămilelor cu puii pe platoul de deasupra Ierusalimului ). Uneori descrierea se îmbină cu evocarea. Impresionantă rămâne descrierea portului Eilat de la Marea Roşie, („punte între lumi şi hotare”) cu frumuseţile sale rar întâlnite. Locurile par vii, gata să se manifeste într-un „duel imaginar” între un trecut măreţ (cu artefactele vestite) şi un prezent pe măsură, în final prezentul, cu bogăţia elementelor şi cu liniile sale de modernitate şi civilitate ieşind învingător. Aici totul e frapant. Pentru edificare, selectez câteva secvenţe descriptive: „Stâncile roşcate se reflectă fantomatic în apele mării…”, „Hotelurile cochete, cu mici grădini suspendate, te duc cu gândul la grădinile anticei Semiramide”, „…marea, cu diferite nuanţe de smarald lichid”, „…o barcă cu fundul transparent…dansul de curcubeu al peştilor” (pag.64-66). Scriitoarea se lasă pătrunsă de emoţie în preajma vestigiilor creştinismului, (Biserica Ioan Hozevitul, Biserica Sfântului Mormânt, mirificul Bethleem etc.). Trăirile răzbat şi din descrieri: „…o frumuseţe ce te înfioară prin austeritate”, „o feerie nepământeană, imprimând o irizaţie de albastru celest întregii atmosfere de pace şi linişte sufletească”, „…lecţie de smerenie şi meditaţie pioasă” etc. ). Momentele acestea de reculegere pioasă (şi nu numai) sunt şi ocazii de a se gândi la ai săi, de a evoca întâmplări despre familie şi despre ţara natală păstrată mereu în minte cu dragoste. Rememorează întâmplări, vorbeşte despre oamenii din Israel, face aprecieri, comparaţii uneori dezavantajoase pentru noi, românii, nu fără regret. Informează despre legăturile dintre comunităţile de români de acolo. Cealaltă patrie a cocorilor este şi o carte de reflecţii personale şi de învăţăminte despre greutăţile şi mercantilismul vieţii, despre puterea de a le învinge pe acestea (a se vedea suferinţele prin care trec românii veniţi la muncă în Israel). Unele comentarii se combină reuşit cu reflecţii livreşti despre trecutul şi viitorul

46

În bătaia peniţei

Critică literară

oamenilor şi al locurilor. Ideea trecerii timpului străbate paginile cărţii şi prinde pe firul ei evenimente şi oameni, autoarea acceptând că suntem „doar piese pe tabla de şah a existenţei” (pag. 43). Efectul acţiunii timpului asupra omului este uneori surprins nostalgic în imagini artistice notabile, ca de exemplu: „timpul se scurge printre degete, prin clepsidra caldă a palmelor” (p. 42 ). Nu lipsesc, desigur, informaţiile şi aprecierile despre specificul vieţii şi al tradiţiilor evreilor, concepţiile lor despre familie. Autoarea le admiră principiile de viaţă, etica şi modul în care valorifică potenţialul ţării lor. Demnă de reţinut şi bine realizată este asocierea dintre migraţia berzelor, migraţia unor popoare şi migraţia poporului evreu: „Singurul popor, răspândit aproape peste tot pe mapamond, a fost poporul evreu, dar şi singurul care s-a reîntors la obârşii, la rădăcinile, nu numai culturale, religioase, ci şi geografice. Loialitatea, fidelitatea, devotamentul şi statornicia lor, în tot ce-i caracterizează te duce cu gândul la o paralelă între ei şi aceste păsări graţioase” (p. 55 ). Suntem îndreptăţiţi să credem că la aceste asocieri face trimitere şi titlul inspirat al cărţii (Cealaltă patrie a cocorilor). Se poate spune că în paginile cărţii de călătorie prezentate se conturează o elocventă imagine a Israelului din perspectiva unui pelerin deosebit de informat şi tot atât de bun observator. Acestor calităţi li se adaugă talentul scriitorului care mânuieşte cuvântul dându-i valenţe expresive captivante menite să reveleze o ţară ca un spectacol grandios. E portretul ţării pe care atâţia oameni doresc s-o viziteze. Pentru ei, ca şi pentru noi toţi, toponime ca Iordan, Cana Galileii, Ghenizaret, Nazareth, Marea Tiberiadei, Samaria, Ghetsimani etc. au o rezonanţă miraculoasă, reprezintă o lume aşteptată şi visată, pe care autoarea ne-o oferă atât de generos, aureolată de culorile ei de glorie creştină şi civilizaţie contemporană. 19 august 2015 Cezarina ADAMESCU Maria IEVA, Poeme cu îngeri, Editura Absolut, Bucureşti, 2013 CANDORI DE-O CLIPĂ ŞI DE TOTDEAUNA

Cine nu a vibrat măcar o dată la tresăritul secundei? Din dor de lumină, Maria Ieva a plămădit cuvântul, i-a dat înţeles, haină albă, aripi de heruvim şi l-a trimis în lume, „Ca un rubin peste-o ruină / Şi o tăcere între patimi” (Ultimul asfinţit). O poezie îmbcărcată de tăceri murmurânde, la capătul căreia, omul stă drept, cu sufletul alb, faţă în faţă cu Universul. Cuvântul lui, „simbol al eternităţii” (Hieroglifa iubirii). Între primul şi ultimul dor e cale de-o poezie continuă. Porţile sunt ridicate pentru a fi cercetate. Astfel sunt: poarta cerului, poarta vieţii, poarta de la capătul drumului: „drumul prăfuit de ani” (Primul dor), poarta cerului, cea care cheamă. Alteori, pragul porţii e „trecătoarea vieţii şi a morţii” (Povestea cuvântului), când noaptea devine fără timp. Poemele Mariei Ieva, păstrând rigorile poeziei clasice sunt doldora de muguri de lumină, cuvântul e ciuruit de dor, visul e năvalnic, drumul e prăfuit de ani, casa cu miros de tei, luminile dansează în prag de seară iar Dumnezeu este „calea noastră spre iubire” (Învaţă-mă). Ele sunt eufonice în cel mai înaltgrad, au un ritm interior susţinut de rima îmbrăţişată. O poezie în care iubirea universală triumfă şi cântă de răsună şi pământul şi cerul: „Nu-mi amintesc de cerul sau pământul / Au lăcrimat în clipa de-nceput, / Când Dumnezeu a scrijelit cuvântul / Pe umbra chipului cioplit în lut. // Nu-mi amintesc nici prima sărutare, / Nici moartea prinsă între două vieţi / Şi nici mireasma florii de cicoare / Ce zămisleşte lacrimi de poeţi...// Nu-mi amintesc de ce-au plecat cocorii, / De ce se-aştern tăcerile în noi; / Dar te-am chemat cum noaptea cheamă zorii / Şi-am aşteptat să te întorci, apoi.” (Fără să ştiu). Cele mai multe poeme sunt elegiace purtând în ele germenii unei nostalgii funciare: „Nu căuta la

47

În bătaia peniţei

Critică literară

capătul tăcerii, / Eu am rămas pierdută lângă drum / Şi cântă-n mine glasul înserării / Pe frunza toamnei prefăcută-n scrum. // (...) Nu căuta spre mine,-s rană veche; / De voi pleca, mă voi întoarce iar / Să ard în zorii fără de pereche / Şi să mă sting la umbra ta în dar.” (Nu căuta). Ce-i mai rămâne de făcut omului atunci când îi este greu, decât să-şi lase „iubirea într-un vers?” (Îţi aminteşti?) Toate elementele elegiei concură pentru a alcătui un peisaj autumnal: lespezi de timp; pământul trist şi sterp; timpul mut, întoarcerea în netimp; valuri de ceaţă; freamătul umbrei; ecoul iubirii care devine „un ultim popas” ş.a. La acestea se adaugă şi visele care plutesc în derivă, valurile de spume vor să le înece; noaptea e pustie; poeta simte că o doare „a lumii durere”; colţul de iarbă „îmi plânge sub pleoape”; dar mai mult decât atât se naşte înstrăinarea de sine: „o altă clepsidră se cerne în mine”. O oarecare oboseală se insinuează în simţire, aşteptarea e grea, „peniţa mi-a-ngheţat în călimară / Şi streşinile parcă-mi curg în piept/ când toporaşii gânguresc afară.” (Sâmbure de primăvară). În această ipostază, chiar şi „Edenu-i doar o mică amăgire” (Sâmbure de primăvară). Iubirea nu e întotdeauna senină. Adeseori „lacrimile strânse-n pumnul stâng, / Bătătoresc cărarea spre lumină” (Să nu mă cerţi!) La Maria Ieva până şi umbra suspină: „În clipa în care doar umbra suspină, / Strivită sub urma tăcerilor reci / Şi moartea împarte un dor de lumină, / Mă-ntorc lângă tine, mi-e teamă că pleci.// Mi-e teamă de hăul ce creşte în mine / Şi-mi sprijin credinţa pe-un cer răstignit; / Desculţă prin psalmi, te-ntreb: oare cine, / Mai poate s-aline copilul cernit? // Culori fără forme şi gânduri pribege, / Un murmur de cântec, un vis nevisat / Aşteaptă-n tăcere ca cerul să lege, / Pe crucea iubirii, eternul păcat” (Suspinul umbrei). Şi tot în poezia ei, brânduşele poartă durerea primăverii, chiparoşii plâng, ochii au „lacrima florilor albe de măr”; iar toamna: „Pe scorburi de prun, sub ochiuri de clei, / Tresar primăveri stropite cu sânge” (Colindul tăcerii). O muzicalitate difuză, discretă, plină de tandreţe, se revarsă în auz: „Sub candela stinsă rup pâinea în patru, / Amestec pământul cu apă şi mir, / Din spuza iubirii se cerne albastru / Şi ochiul priveşte mirat spre nadir.// Pe scorburi de prun, sub ochiuri de clei, / Tresar primăveri stropite cu sânge, / Dar toamna se plimbă visând pe alei / Şi strigătul meu în mine se frânge.” (Colindul tăcerii). S-ar părea că poeta versifică foarte uşor, dar tocmai în această simplitate a rostirii constă valoarea şi frumuseţea poemelor: din elemente ştiute ea ştie să alcătuiască imagini inedite. Poemele sunt rotunde, cu versuri care se repetă-n ecou, ca-n sonete şi rondeluri, în special în ultimele versuri. De asemenea, limbajul e adecvat elegiilor şi romanţelor de altădată: rozele triste, salcâmi scuturaţi, lacrimi celeste, un ecou al morţii, mesteceni plânşi, veşminte ude de lacrimi, amurgiri de vise, durerea mută, fantasme pierdute în lumi ancestrale, orologii, un ultim suspin şi mult mister. La Maria Ieva „Cuvântul iubirii” este „cu lacrimă scris” (Cuvântul iubirii). Poate că poemul cel mai elegiac este „Şoapta vântului” care începe în stil clasic cu strunele viorii: „Pe strunele viorii am aşezat cuvântul / Şi în durerea mută arcuş am împletit, / A lăcrimat tăcerea şi a vibrat pământul / Ca un ecou al morţii ce-adoarme liniştit. // Sub pagini de tăcere am aşternut iubirea, / Îmi pâlpâia secunda în umbra nopţii reciu; / Tu răsfoiai cuvântul ce îmi trăda simţirea / Atâtor vise albe ce mă chemau spre veci. // Nu m-am certat cu moartea şi dragă-mi este viaţa, / Am sărutat pământul, m-am sprijinit de cer; / Primind atâta zbucium se-ntinde încă aţa, / Dar va veni şi ziua când pace am să cer. // A lăcrimat iubirea şi a vibrat cuvântul / Ca un ecou al morţii ce-adoarme liniştit; / Pe strunele viorii, azi, murmură doar vântul, / Iar din durerea mută arcuş am împletit.” Şi Topârceanu şi Minulescu şi Bacovia şi Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel îşi dau mâna în elegiile autumnale scrise de mai tânăra Maria Ieva. Dar sunt şi ecouri din Macedonski şi elemente din Eminescu: „Între mesteceni plânşi, cu frunza rară, / În umbra chipului cioplit în lut, / Am rătăcit pentru ultima oară, / În labirintul visului pierdut.” (Labirintul visului). Dar şi: „Mai umple-mi o dată carafa cu vin / Când îngerii ascultă tăcerea divină; / Prepară-mi licoare din flori de pelin, / Dar lasă-mi iubirea ca hrană la cină. // Învaţă-mi durerea să doarmă la sân, / Când orbul priveşte sfios spre lumină, / Să-mi spui că și sfântul se naşte păgân / Şi firul de iarbă cuprins e de

48

În bătaia peniţei

Critică literară

vină. // Mai umple-mi o dată carafa cu vin / Şi pune-mi pe masă o coajă de pâine, / Cristale din lacrimi şi-o floare de crin / Dar lasă copilul să vină la tine.” (Cristale din lacrimi). Ecoul din singurătăţi, lespezi de tăcere, al lunii giuvaer, (ecouri din Eminescu), furtuni de dor, amăgiri cereşti, miresme de uitare, lacrima înmiresmată, „verde crud născut în vii”, luminile eterne, completează tabloul romanţelor Mariei Ieva, într-un buchet macedonskian: „Şi a dormit pe veci iubirea / În flori de leandru şi de tei, / Iar razeleau purtat durerea / Poemelor din ochii ei.” (Alt început). Parfum eminescian are şi poezia „Flori de tei”: „În boarea vântului tăcut, / Se pierd petalele din flori, / Spre locu-n care am cerut, / Iubirea de atâtea ori...// În pieptul meu se nasc şi mor / Înmuguriri din flori de tei / Şi cresc petale care dor, / Pe ochii mei, pe ochii mei. // Mă înfioară glasul serii / Şi floarea albă de măslin / Şi ochii plâng de dorul verii / Când vântul iar adie lin. // În adăpost din flori de tei / Îţi las, iubite, sărutarea, / Acolo unde ochii mei / Mai cată-n zare alinarea!” Dar atunci când „Au înflorit salcâmii” se simte în aer: „O boare cu miros de Dmnezeu / Şi-o lacrimă din pântecul zăpezii” (O lacrimă din pântecul zăpezii). În vâltoarea clipelor tinereţii, poeta nu poate să nu exclame: „Cât de frumoasă eşti, iubire / Şi zborul tău e nesfârşit, / Pe drumul către nemurire / Eşti visul ce s-a împlinit!” (Cât de frumoasă eşti, iubire!) Dar nu numai suspine şi lacrimi întâlnim în poemele Mariei Ieva, ci şi bujori care zâmbesc „Arşi de ploaie”; valuri de lumină, nori ce zâmbesc prin picuri, un greier care cântă pe firul crud al ierbii, florile nalbe zâmbesc visului de mâine şi iată, zâmbetul visului se arată însorit „peste păduri, peste coline”. Mai mult, poeta îşi îndeamnă inima să zâmbească, să vibreze, să cânte şi să iubească: „Zâmbeşte, inimă, zâmbeşte!” Alternanţa eu-tu care se împlineşte în noi este, de asemenea, cunoscută ca şi complementaritate în binomul femeie-bărbat: „Eu sunt floarea tu salcâmul, / Eu sunt clipa tu destinul, / Eu sunt lacrima tu gândul, / Eu sunt slova tu cuvântul! // Tu eşti viaţa eu sunt visul, / Tu eşti marea eu sunt digul, / Tu eşti steaua eu pământul, / Tu eşti zarea, eu veşmântul! // Noi, nisip viaţa-i clepsidră, / Noi, pământ viaţa ne strigă, / Noi, lumini viaţa-i oglindă, / Noi, iubire viaţa-i surdă!” (Eu şi tu). Nu o dată, poeta spune: „Cuvântu-mi este alinare” (La ceas târziu). Ba mai mult „Răsare-n inimă o floare / Şi un cuvânt ce nu îl ştiu” (La ceas târziu). În unele catrene Maria Ieva reuşeşte să alcătuiască o sinteză, o tuşă, o expresie, o sugestie, o undă de mister în spiritul haiku-urilor nipone, deşi nu respectă structura tradiţională a acestor micropoeme cu formă fixă şi foloseşte metafora în mod frecvent: „Mă-ntorc şi rămân un fir de nisip, / Cuvintele-mi dorm în scoica tăcerii, / Oglinda se sparge şi eu, fără chip, / Aştept între clipe ecou-nvierii.” (Între clipe). Tăcerea este personificată în chip şi fel, dar „Geamătul tăcerii” este foarte expresiv: „A fulgerat lumina pe turla mânăstirii / Şi candela cu mir despică bezna-n patru, / Scripturi cu pagini roase deschid drumul iubirii, / Şi tremură cuvântul sub străluciri de astru. // Miros de mere coapte aduce briza mării, / Speranţe năruite încet le strâng la piept, / Căci în grădina vieţii sub cântecul iertării, / M-ai sărutat pe frunte spunându-mi să aştept. // Ţi-am aşteptat chemarea pe trepte de lumină, / Mi-ai mângâiat obrajii cu umbra crucii reci; / Mi-a alinat durerea şi-am fost cuprins de vină / Când geamătul tăcerii spunea că va să pleci. // Ascult cum sună toaca, când clopotele bat, / Sortit sunt la pierire, sortit sunt să mă nasc, / Iar de mă-ntorc femeie şi tu rămâi bărbat, / Ne vom găsi, străine, când visele renasc.” Pastelul este reprezentat în mai multe rânduri, dar „Iarna” este un pastel foarte reuşit: „Sub talpă scârţâie zăpada, / Văzduhul s-a-nnegrit de ciori / Şi corbii cândă serenada / Tăcerilor ce-mi dau fiori. // Îşi pleacă fruntea chiparosul / Sub dăngănit de clopot mut; / Şi bradul şi-a pierdut mirosul / Luând veşmânt de împrumut. // S-au strâns sub streşini două vrăbii / Şi porumbeii stau tăcuţi, / Doar cerbii cată firul ierbii / Şi plâng copiii nenăscuţi.” Un experiment interesant face poeta în poemul „Însomnia cuvintelor”: „Am încercat să-mi adorm cuvintele, / Le-am ascuns sub cămaşa de in, / În leagănul din coajă de tei, / Acoilo unde numai îngerii / Puteau înţelege tăcerea. / Dezbrăcate de toate durerile, / S-au hrănit la sânul mamei / Cu lacrima florilor de păpădie, / Cu zâmbetul stins al seminţelor de mac / Până când foşnetul viselor le-a îmbrăcat / În mireasma sufletului tău. / Abia atunci am învăţat să iubesc / Însomnia cuvintelor.”

49

Se pare că acest soi de experimente nu-i sunt străine Mariei Ieva: „În fiecare om te-am căutat / Până când lacrimile mele / Au început să facă umbră pământului; / Atunci am lăsat vântul / Să-mi smulgă din rădăcină teii uscaţi, / Să-mi scurme sub piele / Pământul reavăn de primîăvară / Şi ochii inimii / Au găsit izvorul tămăduirii” (Izvorul tămăduirii). Încununarea acestui interesant buchet de parfumuri lirice este o scurtă proză, „Pelerin fără destinaţie” un fel de prozo-poem în care poeta afirmă: „Pendulez între realitate şi irealitate, între logic şi ilogic. Nu locuiesc pe piscurile însorite şi nici în adâncuri, nu locuiesc nicăieri, sunt un pelerin fără destinaţie.” Belşug de metafore, personificări, epitete, sintagme inedite, o gamă întreagă de mijloace de expresie folosite cu măiestrie, fac din cartea „Poeme cu îngeri” o treaptă spre edificarea personală şi pentru bucuria spirituală a celui care răgeşte răgazul de a o citi cu răbdare, înţelegere şi bunăvoinţă.

50

ﾃ始 bﾄフaia peniﾅ｣ei

Apariﾅ｣ii editoriale

51

În bătaia peniţei

Apariţii editoriale Ana-Cristina POPESCU

DIN VOLUMUL ÎN COLIVIE De vânzare Piesă într-un act Personajele: Vânzătorul, Fluieraş, Mica, Somna, Lud, câţiva figuranţi. Decorul: O piaţă. La intrarea în piaţă, un vânzător avea pe masă instrumente muzicale. Oamenii se plimbau prin piaţă de la o masă la alta. Vânzătorul: Fluiere de vânzare! Fluiere de vânzare! (Fluieraş şi Mica se apropie de vânzătorul de fluiere.) Fluieraş: Cred că am găsit ce căutăm, Mica! Mica: Să vorbim cu vânzătorul, Fluieraş! Vânzătorul: Fluiere de vânzare! Fluiere de vânzare! Fluieraş (lângă masa vânzătorului) Arătaţi-mi un fluier! Vânzătorul: Ce fel de fluier doriţi? Fluieraş: Un fluier ce cântă armonios. E un cadou pentru fiul meu, Lud. Lud e pasionat de muzică. Vânzătorul: Toate fluierele cântă armonios. Fluieraş: Ce fel de fluiere aveţi? Vânzătorul: Fluiere de lemn, de os şi de metal. Fluieraş: Ce îmi recomandaţi? Vânzătorul: Fluierul de lemn e tradiţional românesc. Mica: Ca în balada Mioriţa „Fluieraş de fag, / Mult zice cu drag; / Fluieraş de os, / Mult zice duios; / Fluieraş de soc, / Mult zice cu foc!“ Vânzătorul: Fluierul din lemn a fost confecţionat iniţial de ciobani. Am fluiere din lemn de soc, fag, cireş, prun şi cais. Fluieraş: Care e mai armonios? Mica: Eu spun că fluierul din lemn de fag e mai armonios. El e fluierul ce vorbeşte de tot ce ai mai drag, de tot ceea ce-i mai frumos. Fluierul de soc e cel care cântă duios şi aminteşte de greutăţiile acestei vieţi. Fluieraş: Ce ştii tu? (către vânzător) Dar fluierul din lemn de cireş, prun şi cais? Mica: Cireşul e simbolul primăverii, al începutului, caisul e fratele aurul solar, prunul e imaginea apei, a văzduhului. Fluieraş: Din nou tu. Mica: Apa, văzduhul, viaţa. Vânzătorul: Lemnul. Fluieraş: Lemnul? Fluieraş: Ce e cu lemnul? Vânzătorul: Din pământ şi apă ia fiinţă elementul vegetal, lemnul. Mica: Apa cea vie. Pământul cel bun. Vânzătorul: pământul bogat în minerale şi apa vie. Mica: Energie. Vânzătorul: Viaţă. Fluieraş: E prea complicat, prea multe specii de arbori. Mica: Să-l alegem pe cel de os! Fluieraş: O, nu-mi place, e prea multă trudă şi chin. Câte nu a răbdat osul! Vânzătorul: Am un fluier sculptat în os de vultur. Fluieraş: Vulturul este simbolul fiinţelor puternice. Mica: A fiinţelor cu privire ageră! Privirea lor pătrunde până în cel mai profund colţ pentru a pune stăpânire pe tot ceea ce mişcă. Fluieraş: Despre fluierul din metal ce poţi să ne spui? Vânzătorul: Pământul şi focul ... Mica (întrerupându-l): Masă minerală, magmă şi lavă. Fluieraş: Ce legătură au toate aceste elemente cu muzica?

52

În bătaia peniţei

Apariţii editoriale

Vânzătorul: Fiecare element are propria lui muzică. Metalul vorbeşte despre foc şi pământ, lemnul fredonează imnul apei şi al pământului, aerul cântă oda văzduhului, balada vântului. Somna (ajunsă lângă masa vânzătorului de fluiere): Taci! Vânzătorul: Ai venit să-mi sperii clienţii? Somna: Marea putere a focului nu trebuie invocată. Vânzătorul: O cunosc din copilărie. Se teme de foc şi de vânt ... Somna (întrerupându-l): Taci! Tu cu instrumentele tale muzicale aduci prăpădul. Vânzătorul: În copilărie se ascundea după dulap, sub pat, în toate colţurile când văzduhul tuna şi fulgera, iar vântul părea să rupă totul în cale. Somna: O să-l provoci. Îl simt. Aerul se deplasează pe orizontală. Presiunea atmosferică e în schimbare. O să înceapă vântul cel rău. Trebuie să ajung acasă ca vântul până nu e prea târziu. Vânzătorul: E pierdută. V-aţi hotărât? Somna: Nu aruncaţi banii în vânt! Vânzătorul: Eu zic să mergi spre casă până nu începe vântul să-ţi bată prin buzunare. Numai ce ai luat pensia ieri şi de dimineaţă te-ai şi plâns vecinei că ţi s-au dus aproape toţi banii. Somna: Văzduhul e din ce în ce mai cenuşiu. O să fie prăpăd! Apa o să devină solidă şi o să zdrobească totul în jur. Mica: Nu cred că o să cadă grindina. Cel mult o să bată vântul puternic. Simt şi eu acest lucru. Mă doare osul de la mâna stângă de câte ori vântul îşi scrie melodia. Fluieraş: Femeile! (Vântul începe să bată cu putere. Somna se agaţă de masa vânzătorului de fluiere cu disperare.) Vânzătorul: Îmi trânteşti marfa! (O depărtează de masa lui.) Somna: Vântul! (Porneşte spre casă. Se agaţă în piaţă de masa altor vânzători, pe urmă de un copac. Merge speriată. E asemenea unui om turmentat. La un moment dat pare să se împiedice în vântul ce-i tăia calea şi cade.) Mica: Mă duc să o ajut. Fluieraş: Condu-o până acasă! (Mica se apropie de Somna, o ridică de jos şi porneşte spre casa femeii. Somna mergea ţinându-se de braţul lui Mica cu disperare.) Somna: Când am fost copil, preotul din sat a fost ridicat de vânt în faţa mea şi purtat câţiva metri. (Femeile părăsesc piaţa.) Vânzătorul: V-aţi hotărât? Fluieraş: Arată-mi un alt instrument de suflat! Vânzătorul: Naiul. (Îi întinde un nai.) Fluieraş: Câte tuburi! Câte fluiere! Vânzătorul: Acest nai e special. Are multă ceară de albine în tuburi. Fluieraş: Ce legătură are ceara de albine cu naiul? Vânzătorul: Ajută la înălţimea sunetului. Fluieraş: Interesant. Vânzătorul: Albinele sunt insectele cele mai bine organizate. Înţelepciune, artă şi muncă găseşti în familia lor. Naiul e instrumentul ce a adunat cele mai pure elemente: foc, pământ, lemn, aer. Sunetul lui este divin. (Fluieraş studiază atent naiul primit.) În mitologie naiul era numit syrinx şi a fost creeta de zeul Pan, protectorul turmelor şi al păstorilor dintr-o trestie. Fluieraş: Și ciobanii de astăzi cântă frumos din fluier. Pan şi l-a făcut dintr-o trestie, ciobanii din lemn. Vânzătorul: Trestia din care Pan a inventat naiul a fost ninfa pe care o îndrăgea. Nimfa a fugit de el, fiindcă era hidos. Fluieraş: Și-a cântat dragostea pierdută. Nu mai doresc naiul. Vânzătorul: Mai sunt şi alte instrumente ce cântă dragostea pierdută, ca de exemplu lira lui Orfeu. Fluieraş: Lira e pentru psalmi. Eu vreau un cântec vesel şi prefer un instrument de suflat. Lira are coarde. Vânzătorul: Poate Lud preferă înţelepciunea. Fluieraş: Ce instrument e acesta? Vânzătorul: E un flaut. Fluieraş: Pot să-l încerc? Vânzătorul: Desigur. Flautul e un instrument muzical de suflat foarte vechi. Fluieraş (Duce flautul la gură. O frunză veştedă cade pe instrumentul muzical.): Nu-l mai vreau. L-a atins un element secat de orice urmă de energie. E un semn rău. Mie îmi place primăvara, îmi place viaţă. Aştept ca

53

În bătaia peniţei

Apariţii editoriale

iarna să îngroape tot ceea ce a omorât toamna ca să nu mai văd chipul neputinţei, să simt zbuciumul goliciunii, muzica sfârşitului, bocetul organelor vegetative rămase fără pic de sevă. Vânzătorul: Nu ai înţeles nimic. Eu iubesc toamna. E atât de vie şi colorată. Fluieraş: E culoarea focului ce arde orice urmă de verdeaţă. Uite! (Ia frunza căzută pe flaut şi o striveşte între degete.) Frumuseţea auriferă a fost o Fata Morgana. Energia a părăsit elementul vegetal. Vânzătorul: Toamna cu mozaicul ei de frunze e o splendoare. Fluieraş: Ce splendoare să existe în elementele acestea secate de orice urmă a apei? Vânzătorul: Ţi-am spus că nu ai înţeles. Copacii îşi scutură pletele, îşi regenerează tot ceea ce e vechi. Frunzele sunt asemenea celulelor bătrâne care mor încununate de stelele ce le-a îmbodobit cândva fruntea spre a lăsa locul celor mai tinere ca viaţa să îşi urmeze cursul eternităţii. Fiecare frunză îşi are povestea ei. Fiecare loc gol lăsat în urmă o să fie acoperit în primăvară de un mugur. Și omul va apune cândva asemenea unei frunze şi va lăsa în locul lui mugurilor. Fluieraş: Nu-mi plac frunzele! Vânzătorul: Le ador! Lud (S-a apropiat de masa lor.) Ce treabă aveţi cu frunzele? Fluieraş: Lud? Lud: Da, tată! Fluieraş: Ce-i cu tine aici? Lud: Nu te bucuri că mă vezi? Fluieraş: Mă bucur, dar doream să-ţi fac o surpriză. Lud: Ce surpriză? Fluieraş: Doream să-ţi cumpăr un instrument muzical de suflat. Lud: O să mi-l aleg eu. Fluieraş: Poate e mai bine aşa. Tu ştii ce doreşti. Lud (Studiază instrumentele muzicale şi observă o cutie plină cu frunze.) Ce-s cu frunzele acestea? Vânzătorul: Le-am adunat în timp ce veneam la piaţă. Lud: Sunt de vânzare? Vânzătorul: Da. Fluieraş: Cum să fie frunzele de vânzare? Vânzătorul: Totul e de vânzare. Lud: Chiar şi viaţa omului. Vânzătorul: Chiar şi viaţa omului. Lud: Cum aşa? Vânzătorul: Oamenii îşi vând viaţa vicilor, devin robul celor mai odioase patimi. Unii sunt orbiţi de arginţi şi uită să mai trăiască. Se înlănţuiesc în deşertăciunea unor elemente trecătoare. Alţii ... (Este întrerupt.) Fluieraş: Tu eşti de vânzare? Vânzătorul: Eu sunt comerciant. Totul e de vânzare. Eu sunt prins în acest labirint. Dacă aş spune că nu sunt de vânzare, aş minţi. Am adunat atâtea frunze să-mi confecţionez propriul nai şi acum le vând. Lud: M-am hotărât. O să cumpăr o frunză. Vreau o frunză! Fluieraş: Ce să faci cu o frunză? Lud: Să cânt la frunză. Fluieraş: Eu nu cumpăr frunze. Vânzătorul (către Lud) Poţi să alegi ce frunză îţi doreşti. Aceea o să fie frunza ta. Poţi cânta la frunză tot ce-ţi doreşte sufletul. Ţi-o ofer cadou. Lud (Alege o frunză.) Ea e frunza mea. (Începe să cânte la frunză.) (Lud se depărtează de masa vânzătorului.) Vânzătorul: A ales. Fluieraş: Nu ştie ce vrea. Vânzătorul: N-ai înţeles. (Fluieraş se depărtează de masa vânzătorului.) Vânzătorul: Frunze de vânzare! Frunze de vânzare!

54

În bătaia peniţei

Didactica Simona Petronela MÎŢU

RECEPTAREA DIDACTICĂ A SCRIITORULUI IOAN SLAVICI, ÎN MANUALELE ŞCOLARE În acestă lucrare o să abordez două nuvele reprezentative pentru opera scriitorului Ioan Slavici, dar şi pentru literatura română, Popa Tanda ce se studiază în gimnaziu şi Moara cu noroc ce este studiată în liceu de către elevi. Voi începe cu nuvela Popa Tanda, aşa cum poate să fie ea receptată de către elevii de gimnaziu. După lecturarea atentă a nuvelei urmată de lectura aprofundată a textului voi prezenta elevilor o planşă, abordând metoda ciorchinelui, pe care am conceput-o cu scopul de a înţelege rolul personajului principal, părintele Trandafir, în viaţa satului. Părintele Trandafir, poreclit Popa Tanda este un prototip spirital al satelor înapoiate, care, prin puternica sa personalitate, reuşeşte să le ridice în rândul colectivităţilor înfloritoare.

Element central de cultură şi spiritaualitate la sat este preotul şi din această cauză, pe planşă apare ca punct principal. Pe planşă părintele Trandafir apare ca element central, ca punct principal. Biserica şi satul sunt pe aceeaşi mediană cu el. În partea stângă avem imaginea satului Sărăceni şi încercările părintelui de a-i schimba pe oameni prin predici, sfaturi, ocări, batjocură, iar în partea dreaptă satul Sărăceni transformat în urma exemplului personal. A doua nuvelă asupra căreia mă voi opri în acestă lucrare este Moara cu noroc. Această nuvelă se studiază în liceu şi porneşte de la ideea că omul trebuie să se mulţumească cu lucrurile simple ale vieţii pentru a putea fi fericiţi. Tot ceea ce depăşeşte aceste limite prin căi necinstite atrage după sine suferinţă şi plata păcatului: „Bătrâna şedea cu copiii pe o piatră de lângă cele cinci cruci şi plângea cu lacrimi alinătoare. Se vede c-au lăsat ferestrile deschise! zice ea într-un târziu. Sâmţeam eu că nu are să iasă bine: dacă aşa le-a fost data!... Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe.“1 Pornind de la acest citat ce va fi scris pe tablă voi explica elevilor o planşă, abordând metoda ciorchinelui, concepută de mine şi datorită căreia elevii vor fi dornici să lectureze conţinutul nuvelei. În centrul planşei se află personajul ce reprezintă vocea destinului, adică bătrâna, simbolul înţelepciunii. Tot pe centru se află şi personajul feminin Ana, o victimă a destinului. Ana este o fiinţă gingaşă, sensibilă, ce îşi iubeşte soţul şi la rândul ei este iubită de acesta, însă greşeşte în momentul în care soţul ei, Ghiţă, atras de dorinţa de a se îmbogăţi devine rece cu ea, fapt ce determnă personajul feminin să creadă că nu mai prezintă niciun interes pentru soţul ei şi se lasă cucerită de Lică Sămădăul. Această greşeală o va costa viaţa. În stânga, pe planşă, se află, Ghiţă, personaj principal al nuvelei, de meserie cizmar, dar se ocupă şi de administrarea hanului Moara cu noroc. Interesantă este evoluţia acestui personaj în nuvelă, deoarece el trece de la starea de om harnic, cinstit, familist, la dezumanizare datorită dorinţei de a se îmbogăţii. În dreapta am poziţionat personajul negativ al nuvelei, de meserie porcar, malefic prin toate acţiuniile lui, Lică Sămădăul.

55

În bătaia peniţei

Didactica

În urma lecturii nuvelei Moara cu noroc elevii vor înţelege că: Tema nuvelei e reprezentată de consecinţele morale şi existenţiale ale patimii banului. În opera literară Moara cu noroc conflictul psihologic se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiţă se va implica în afacerile necinstite ale lui Lică. Speriat de atitudinea lui Lică, Ghiţă îşi cumpără două pistoale, îşi ia încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad“2 şi doi căţei, pe care îi puse în lanţ ca să se înrăiască. Ana vede că bărbatul ei este îngândurat, se înstrăinează de ea şi de copii, se făcuse „mai de tot ursuz“3, se enerva din nimic, „nu mai zâmbea ca mai inainte“4, iar ea se temea să-1 întrebe ce are, deoarece el se mânia cu uşurinţă. Ghiţă îşi dă seama că la Moara cu noroc „nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică“5 iar el îşi dorea să stea aici numai „Trei ani, numai trei ani să pot sta aici îşi zicea el - şi mă pun în picioare“6şi, pentru prima oară, el se gândeşte că ar fi fost bine „să n-aibă nevastă şi copii“7 şi să poată spune „Prea puţin îmi pasă!“8. Lacom de bani, Ghiţă era gata „să-şi pună pe un an, doi, capul în primejdie“9, enervându-se că se simte legat pe de o parte de familie, pe de alta de Sămădăul. Venit la han, Lică a mângâiat câinii, spre disperarea lui Ghiţă, care-şi dă seama că este total lipsit de apărare. Lică îi dă cârciumarului semnele turmelor lui şi-i porunceşte lui Ghiţă să-i spună ce turme treceau pe acolo, cum arăta porcarul, că de nu „îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc“10. Anei îi părea „om rău şi primejdios“11, mai ales că îl vedea plătind mai mult decât consuma. Pe la han se abăteau din ce în ce mai des şi jandarmii de la Ineu, printre care şi „Pintea căprarul“12. Aproape de Sfântul Dumitru, Lică soseşte la han împreună cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Răuţ, stă de vorbă cu oamenii în cârciumă şi-1 întreabă pe Ghiţă dacă ştie când vine arendaşul evreu după chirie, apoi vrea să joace cu Ana, iar Ghiţă o îndeamnă: „Joacă, muiere; parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe“13, însă când îşi vede nevasta îmbujorată de plăcerea jocului iar pe Lică strângând-o în braţe şi sărutând-o, „ferbea în el“14 ros de gelozie şi rănit în orgoliul de soţ. Sămădăul rămăsese să înnopteze la Moara cu noroc pentru că avea o vorbă cu arendaşul, dar noaptea, trezită de lătrăturile câinilor, Ana îl vede venind la han „despre Fundureni.“15 A doua zi, Pintea le povesteşte că noaptea trecută arendaşul fusese prădat, bătut încât abia se mai finea pe picioare şi că acestuia i se păruse că, deşi avuseseră feţele acoperite, unul din cei doi tâlhari ar fi fost Lică. Ghiţă îi spune lui Pintea că Lică dormise la han şi că nu plecase nicăieri, ci abia în dimineaţa aceea părăsise hanul în drum spre Ineu. Pintea îi destăinuie că fusese tovarăş cu Lică, furaseră nişte cai şi fuseseră închişi împreună, apoi se certaseră atât de rău, încât el îl urăşte de moarte şi jură că se va spânzura dacă împlineşte patruzeci de ani şi nu o să-l dovedească pe Lică. La han soseşte o doamnă îmbrăcată în doliu cu un copil, într-o trăsură boierească trasă de trei cai şi cu un fecior pe capră, lângă vizitiu. Achitând consumaţia, femeia îi dă Anei o bancnotă ruptă la un colţ şi, la rugămintea hangiţei de a-i da alta, tânăra „scoase zâmbind o pungă mare şi plină de hârtii noi nouţe, luă una dintre ele şi i-o dete, apoi se găti de plecare“16.

56

În bătaia peniţei

Didactica

La Ineu, Ghiţă depune mărturie mincinoasă, el jură „pe pâne şi pe sare“17 că nu ştia de ce Sămădăul îl căuta pe arendaş şi declară că „Lică a stat toată noaptea la cârciumă“18. Întorcându-se cu Pintea la han, găsesc pe drum trăsura boierească fără cai, pe iarbă văd un copil mort, iar spre miezul nopţii jandarmii găsesc cadavrul „unei femei tinere, îmbrăcate în negru“19 şi un bici, cu care îi fuseseră legate mâinile. Biciul era al Iui Lică, Pintea îl cunoştea bine, iar acasă la Buză-Ruptă este găsită o parte din argintăria furată de la arendaş. Procesul are loc la Oradea-Mare şi mărturiile tuturor conduc spre sacrificarea lui Buză-Ruptă şi Săilă Boaru care au şi fost condamnaţi pe viaţă. După proces, Ghiţă se simte foarte vinovat, pentru că jurase strâmb şi spune cu lacrimi în ochi: „Iartă-mă, Ano! [...] Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului“20 Măcinat de remuşcări, Ghiţă îşi compătimeşte copiii: „Sărmanilor mei copii, [...] voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit. [...] Tatăl vostru e un ticălos“21. Slavici realizează o analiză psihologică profundă a lui Ghiţă, frământările interioare, zbuciumul şi setea pentru bani devin din ce în ce mai chinuitoare. Prima întâlnire a lui Ghiţă cu Lică după proces este înfricoşătoare pentru cârciumar. Sămădăul îi vorbeşte despre cât de dulce poate să fie păcatul şi-i relatează cum a înfăptuit primul omor din cauză că nu avea bani să cumpere nişte porci care-i fuseseră furaţi, cum a doua oară a ucis pentru ca să se mângâie de mustrările pentru cel omor, iar acum simte o adevărată plăcere. Îi destăinuie lui Ghiţă că un om poate fi stăpânit dacă-i descoperi punctul slab, iar cel mai periculos defect este slăbiciunea pentru o singură femeie. Aluzia lui Lică era clară, sugerând că slăbiciunea cea mai mare a lui Ghiţă era iubirea pentru Ana şi, simţindu-se umilit în orgoliul lui de bărbat, cârciumarul se gândeşte din nou să-l ducă pe Sămădău la spânzurătoare. Lică îi dăduse hangiului banii însemnaţi, ca acesta să-i schimbe prin negustorie şi să li se piardă urma. Ghiţă se hotărăşte brusc să-l demaşte, ia toate bacnotele însemnate şi se duce cu ele la Pintea, care plănuieşte să-l prindă pe Lică în flagrant. Pintea îi dă înapoi bani buni, dar cârciumarul nu-i spune că jumătate din bani sunt ai lui, recuperându-şi astfel întreaga sumă. Ghiţă îşi găseşte scuze pentru lăcomia care-1 stăpâneşte: „Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea!? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat, că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să n-o aibă“22. In săptămâna Paştelui, bătrâna pleacă împreună cu copiii să petreacă sărbătorile la nişte rude din Ineu, iar Ana insistă să rămână cu bărbatul ei acasă, stricând astfel planurile soţului. Lică se enervează că nu-1 găseşte singur pe Ghiţă şi izbucneşte: „Să te ferească Dumnezeu de oamenii care au slăbiciune de vreo muiere“23. De aceea, Lică îl sfătuieşte pe Ghiţă să plece undeva şi să-l lase singur cu nevasta lui, ca să se vindece de slăbiciunea pe care o avea pentru o femeie: „- Are să-ţi vie greu acu odată, [...] de aici înainte eşti lecuit pe vecie. Tu vezi că ea mi se dă de bună voie: aşa sunt muierile“24. Consolându-se ca un laş, „aşa mi-a fost rânduit“25, Ghiţă acceptă să plece şi se gândeşte că se va întoarce pe înserat cu Pintea şi-1 vor prinde pe Sămădău cu banii însemnaţi asupra lui, reuşind astfel să-l ducă la spânzurătoare. Ana, dezamăgită de comportarea soţului ei şi crezând că n-o mai iubeşte se aruncă în braţele lui Lică, după care îl roagă s-o ia cu el, întrucât îi era ruşine să mai dea ochii cu soţul ei. Sămădăul o respinge cu indiferenţă şi-o sfătuieşte să se împace cu Ghiţă. Pintea este puternic impresionat de faptul că Ghiţă îşi sacrificase nevasta pentru a-l prinde pe Lică: „Tare om eşti tu Ghiţă [...]. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-1 prind“26. Ajunşi în apropierea satului, Pintea, împreună cu Marţi şi cu încă doi jandarmi, îl văd pe Lică plecând în goana calului de la han şi pornesc în urmărirea lui. Ghiţă se îndreaptă spre Moara cu noroc cu gândul să-şi încheie socotelile cu nevastă-sa. Când în han au năvălit Lică şi Răuţ, „Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul mai adânc spre inima ei“27. Răuţ îşi descarcă pistolul în ceafa lui Ghiţă, care „căzu fără să mai poată afla cine 1-a împuşcat“28. Sămădăul dă ordine tovarăşilor săi să găsească banii cârciumarului, apoi să dea foc hanului. Lică încearcă să fugă, dar calul era obosit de atâta alergătură şi atunci se hotărăşte să treacă râul înot, dar acesta se umflase de la ploaie. Simţindu-se sleit de puteri, Lică ar vrea să se târască până la Moara cu noroc, unde ar fi trebuit să se afle calul lui Ghiţă, să-1 ia şi să-şi piardă urma. Pintea îl zăreşte însă la lumina focului pus la han şi strigă atât de tare „încât răsună toată valea“29. Auzindu-i glasul, Lică „îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce stetea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încorda toate puterile şi se repezi înainte“30. Pintea îl găsi „cu capul sfărâmat la tulpina stejarului“31 şi, ca să nu afle nimeni că-i scăpase din nou, de data aceasta definitiv, îi împinse trupul în valurile râului. Finalul este reprezentat, ca şi incipitul, de cuvintele bătrânei, care se întorsese şi stătea cu copiii pe o piatră, plângând cu lacrimi amare soarta nemiloasă: „- Se vede c-au lăsat ferestrele deschise […] Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-afost dat“32. „Ioan Slavici, prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi mărturiseşte, ca adept înflăcărat a luzi Confucius, aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de acesta: sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea, cinstea, iubirea de adevăr, chibzuinţa, afirmând că filozoful chinez este cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au dat altora sfaturi (Educaţia morală).“33 Scriitorul Ioan Slavici îşi pedepseşte personajele care nu se călăuzesc după principii morale. „Caracterul moralizator al scrisului lui Slavici se exprimă între altele, prin tendinţa permanentă a scriitorului de a formula judecăţi asupra oamenilor şi faptelor.“34 „Dar, atunci, cine a fost Slavici şi ce reprezintă el, din perspectiva propriei structuri de adâncime, inclusiv din punerea în relaţie a acesteia cu substraturile psihice ale transilvanilor şi ale românimii îndeobşte?“35 „Mijloacele lui Slavici sunt făcute din evocarea prin oralitatea personajelor, trecute în naraţiunea povestitorului, care scrie cu expresiile oamenilor lui. Iată o pagină de la începutul povestirii Popa Tanda: Pe părintele Trandafir să-l ţină Dumnezeu! Este om bun; a învăţat multă carte şi cântă chiar mai frumos decât chiar răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte […] Există în nuvelele lui Slavici zeci de trăsături de aceeaşi calitate, juste şi sobre, subliniate de lirismul sau umorul lui.“36 În urma studierii operei lui Slavici pornind de la principalul material didactic, manualul, elevii de gimnaziu, cât şi cei de liceu vor înţelege că: „Întrega creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericirea prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de autor.“37 Note: 1 Ioan Slavici, Nuvele, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, pag. 254. Idem, Ibidem, pag. 311.

2

57

În bătaia peniţei

Didactica 3

Ioan Slavici, Opere, I Nuvele, Editura Academia Română, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001, pag. 311. Idem, Ibidem, pag. 311. Idem, Ibidem, pag. 313. 6 Idem, Ibidem, pag. 313. 7 Idem, Ibidem, pag. 314. 8 Idem, Ibidem, pag. 314. 9 Idem, Ibidem, pag. 314. 10 Idem, Ibidem, pag. 320. 11 Idem, Ibidem, pag. 325. 12 Idem, Ibidem, pag. 330. 13 Idem, Ibidem, pag. 328. 14 Idem, Ibidem, pag. 329. 15 Idem, Ibidem, pag. 335. 16 Idem, Ibidem, pag. 344. 17 Idem, Ibidem, pag. 354. 18 Idem, Ibidem, pag. 354. 19 Idem, Ibidem, pag. 365. 20 Idem, Ibidem, pag. 380. 21 Idem, Ibidem, pag. 381. 22 Idem, Ibidem, pag. 394. 23 Idem, Ibidem, pag. 401. 24 Idem, Ibidem, pag. 404. 25 Idem, Ibidem, pag. 404. 26 Idem, Ibidem, pag. 413. 27 Idem, Ibidem, pag. 415. 28 Idem, Ibidem, pag. 415. 29 Idem, Ibidem, pag. 418. 30 Idem, Ibidem, pag. 418. 31 Idem, Ibidem, pag. 418. 32 Idem, Ibidem, pag. 418. 33 Mariana Badea, Literatura, proza, poezia, dramaturgia, română pentru elevii de liceu, Editura Badea & Profesional consulting, Bucureşti, 2003, pag. 81. 34 Pompiliu Marcea, Slavici, Editura Facla, Bucureşti, 1978, pag. 348. 35 George Munteanu, Istoria literaturii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, pag. 599 36 Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturi române moderne, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, pag. 258, 259 37 Mariana Badea, op. cit., pag. 81 4

5

Bibliografie: 1. Badea, Mariana, Literatura, proza, poezia, dramaturgia, română pentru elevii de liceu, Editura Badea & Profesional consulting, Bucureşti, 2003. 2. Marcea, Pompiliu, Slavici, Editura Facla, Bucureşti, 1978. 3. Munteanu, George, Istoria literaturii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980. 4. Slavici, Ioan, Nuvele, Editura Minerva, Bucureşti, 1982. 5. Slavici, Ioan, Opere, I Nuvele, Editura Academia Română, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001. 6. Vianu, Tudor, Istoria literaturi române moderne, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985.

58