Issuu

În bătaia peniţei Revistă de cultură, literatură şi artă, Anul I, Nr. 3/ 2016 (MAI-IUNIE-IULIE )

În bătaia peniţei (Online) = ISSN 2501-1529 ISSN-L 2501-1529

,,Înţelepciunea

nici nu se împrumută, nici nu se cumpără; şi dacă ar fi de vânzare, n-ar găsi cumpărători. Nebunia, în schimb, se cumpără zilnic'’ (Seneca filozof roman)

Cuvintele sunt acele lumini de gând ce îţi amestecă fiinţa întrun joc al eternităţii. (Ion Turnea)

Redacţia În bătaia peniţei Revistă de cultură, literatură şi artă, Fondată la Caransebeş, de Ana-Cristina POPESCU, Adrian POPESCU, Ion TURNEA şi Simona Petronela MÎŢU, în ianuarie 2016, -apare trimestrialRedacţia: Redactor-şef: Ana-Cristina POPESCU Redactor-şef adjunct : Ion TURNEA Secretar de redacţie: Simona Petronela MÎŢU Redactor artistic: Adrian POPESCU Redactori: Petru ANDRAŞ, Valentin BUSUIOC, Alexa Gavril BÂLE, Melania Rusu CARAGIOIU, Antuza Valentina DÂRLEA, Romulus FRÎNCU, Ana GHIAUR, Maria IEVA, Ioana-Gerlinde LUNGU GRASZL, Lucia Elena POPA, Gabriela Dagmar PREDA, Manuela DĂNESCU PROCOIAN, Simona Gabriela ŢÎRU, Andruşa R. VĂTUIU.

Membrii în colectivul redacţional Tinere condeie: Valentina CRAMER, Dariana DUNĂRINŢU, Briana Maria LIDA, Timeea MIHUŢ. Tehnoredactare: Ana-Cristina POPESCU Responsabilitatea privind conţinutul materialelor publicate în revista „În bătaia peniţei“ aparţine strict autorului care semnează textul. Materialele se pot trimite la adresele: inbataiapenitei@yahoo.ro Elzumina@yahoo.com Adresa redacţiei: str. 1 Decembrie, bl. 4, sc. A, ap. 18, loc. Caransebeş, cod. 325400, jud. Caraş Severin, România. Tel. 0766293724, 0736942924 www.inbataiapenitei.elzumina.ro http://blogul.elzumina.ro/ www.elzumina.ro Nr. 4 al revistei „În bătaia peniţei“ o să apară în luna octombrie 2016

Redactori asociaţi: Adrian CRÂNGANU, Romeo Ioan ROŞIIANU, Mariana STRUNGĂ, Simion TODORESCU

Sumar Evenimente, pag. 3 Poezie, pag. 4 Carmena Baitan Poezie, pag. 4 6 Lucia Elena Popa Istorie / Monografie / Folclor: Romulus Frîncu, pag. 7 -9 Mircea Botiş şi Radu Botiş, pag. 10-12 Lucia Elena Popa, pag. 13-16 Proză: Şt. Doru Dăncuş, pag. 17-18

Religie: Ion Turnea, pag. 19-20 Epistolă: Dorina Magarind, pag. 21 Interviu: Melania Rusu Caragioiu, pag. 22 27 Eseu: Andruşa R. Vătuiu, pag. 28 N. Georgescu, pag. 29 31 Carmen Baitan, pag. 31 Apariţii editoriale / Recenzii: Adamescu Cezarina, pag. 32-41 Simion Todorescu, pag. 41 Ion Turnea despre P. Andraş, pag. 42 Teatru, A. C. Popescu, pag. 43-48 Artă şi pasiune, Gelu Ciobanu, pag. 49

În bătaia peniţei

Evenimente

Lansare de carte - Asociaţia Culturală „Constantin Brâncuşi“ Timişoara - mai 2016

Simpozioane şi concursuri

În bătaia peniţei

Poezie

După ce trece să-mi spui poveşti necerute. Dacă nu erai nu ştiam ce-i iubirea, Nici nopţile cum cântă cu luna în plete, Tu mai iubit numai prin versuri şoptite, Şi prin aer s-a pornit o cărare subţire. Când iubirea cea dulce se transformă în ură, Şi şarpele din inimă a muşcat cu venin, Pieptul meu şi al tău nestatornic se frânge, Iubirea secată de-acum nici nu mai plânge. Dar nu avem dreptate să ne temem vreodată, De aceste vremuri ce se sfarmă albite în doi Nu-i om ce să se ascundă de marea iubire, Şi nici de timpurile ce se zbat trecute prin noi.

Carmena BAITAN Exilat în mine Voi clipe minunate mi-aţi mai rămas în lume, Şi nu voi să vă tulbur, să mă urmaţi mereu, Pe ape înspumate ori prin înalte turnuri, Eu nu cunosc năpasta ci doar pe Dumnezeu. Voi nu v-asemănaţi cu nimeni, niciodată, Cumplitele talazuri din suflet le păziţi, Furtuni îngrozitoare îndepărtaţi de mine, Când îmi e scurtă vorba, voi ştiţi s-o preţuiţi. De crivăţul în suflet mi se aşterne rece, Pe fruntea mea aduceţi puţină alinare, Şi n-aş putea vreodată să mă despart de voi, Precum nici marea nu se poate îndepărta de sare. Şi de sufletul meu în trup e exilat, Tot nu ajunge mâncare să-i oferi, Dar clipa minunată, ca auru-i mai scumpă, Şi orice vorbă blândă mă urcă pân la cer. Iar voi de mă iubiţi şi-aduceţi alinarea, Mai scurtă-i suferinţa când se împarte-n doi, Cu ajutorul vostru eu pot seca şi marea, Luaţi-mi doar osânda şi-o aruncaţi în gol. Mai tare ca şi fapta, e gândul deseori, Mai rece ca şi iarna e crivăţul iubirii, Că se aşterne-n suflet şi bântuie mereu, Şi pentru toate astea de vină sunt doar eu.

Lucia Elena POPA În lacrimadragostei tale Plutesc mereu în derivă pe traseul lăuntric dintre minte şi inimă! Îmi ştiu bine locul, îl port în mine, nu-i o părere, i-am văzut de-atâtea ori pământul în vis ! E un loc neînvins, ce stă să se deschidă sub coroana cerului, îl simt înfiorată, dar nu-l pot atinge, doar mi se promite de sub geana împlinirii…

Iubite Iubite tu auzi cum se-adună, Cocorii în noaptea fără lună, Strigătul lor ne fulgeră în ureche, Fiecare căutându-şi o nouă pereche. Pe şesuri pustii răsare acum luna, Şi peste viaţa întregului sat, Cu strigătul iubirii ne cheamă. Eu n-aud nimic. S-a înnoptat.

Pune, Doamne, mâna pe ochii mei lăuntrici, unge-i cu ţărână şi spune-mi să mă spăl în lacrima dragostei Tale, răscumpără-mi rătăcirea cu iubirea Ta, învederează-mi traseul în orizontul de dor al pământului făgăduit !

Vremuri albite în doi Dacă am rămas pradă unui vis, Precum Oenone unui soţ schimbător, Şi lâna de aur de-ai vrea să-mi aduci, Tot nu acoperă anii de dor. Dacă prin gând îţi va trece vreodată, Amintirea plăcerilor noastre trecute, Sufletul să înveţe a citi serenada,

Biserica albă Clopote bat, risipesc tânguiri, dulce şi nalt se lovesc în halouri,

În bătaia peniţei

Poezie

te contemplă-n extaz…

valuri de gânduri mă cheamă-napoi, ani de demult retrăiesc în ecouri.

Doamne,izvorul adevărului, îmi vindeci rana dorului de Tine !

Albă, nimbată-n argint şi în har, îngeri purtând pe cupolă-n fior, mândra biserică vine din timp, satul natal legănându-l în dor.

Atlet al luminii Moto ,,Măcar că omul nostru cel din afară se prăpădeşte,omul nostru cel dinăuntru se înnoieşte zi de zi” (Corinteni,4)”

Unde în pâine şi vin se preface trupul şi sângele sfânt de Iisus, eu pătrundeam cu credinţă adâncă, suflet deschis spre lumina de sus.

Mereu în competiţie, deşi ziua este la asfinţit, continui să alergi printre copacii care încep să te considere de-al lor privindu-te prin ochii frunzelor tăinuitoare, apoi se aşază umbrele, dar tu ,atlet al luminii, alergi prin întuneric, îi spargi carapacea ca să găseşti lumina, care ţi-e destinată prin jertfă de sus.

Totul acolo aproape mi-era, sfinţii pictaţi mi-ofereau ocrotire, glasu-n emoţie caldă-mi vibra, pagini de-apostol citeam cu simţire. Preotul-tată în rugi se-nălţa blând şi cucernic, înalt crezământ, gândul la el mă-ntăreşte şi-acum, ochii mi-i ţine deschişi spre Cel Sfânt. Crinii credinţei aici mi-au crescut albi, cununaţi într-un nimb, apa sfinţită din plin i-a udat, rod aşezând peste timp.

Suflete,atlet călit, marcat de Duh, în goana ta binecuvântată ţi-ai învins toţi adversarii, ai depăşit însăşi moartea.

Candela de ţărână Pe axa pământului lumânarea vieţii îşi scurge ceara în ritm de rugăciune: pic,pic,pic… se umple candela de ţărână.

Ce-ai cu mine,Doamne? -Rană la inimă, rană lângă inimă, rană dincolo de inimă, rană la ochi, rană lângă ochi, rană dincolo de ochi ! Ce-ai cu mine,Doamne, de mă acoperi de răni ?

Psalm Am nevoie,Doamne, să mă leg cu tine la rană, am nevoie de tămâie ca să-mi înconjur viaţa cu miros de rai ! Am nevoie să-ti aduc prinosul pentru taina zămislirilor ce fulgeră neîncetat universul !

-Fără rană,inima ta n-ar răsădi milă, clopotul său n-ar bate prelung, să se-audă-n cer, fără rană ,ochiul tău nu m-ar vedea pe Mine, n-ar avea destule lacrimi să-l spele de frumuseţi pieritoare.

Pământul se preface-ntr-un glob de aur sub mâna ta… ochii lăuntrici ai firii

În bătaia peniţei

Poezie Rănile te vindecă de tine, ca să fii veşnic prin Mine.

căci numai Tu poţi fi atât de mare încât să ne recreezi pe toţi din picătura Ta de har milostiv.

Dincolo de răni cresc florile din care-ţi voi găti cununa „în ziua aceea''.

Chemare divină Freamăt Sub aripa rugăciunii, simt, Doamne, căldura iubirii Tale străbătând vălul tainei. Flămând de Tine, sufletul meu îţi aude bătaia la uşă, chipul Tău sculptat in cuantele cerului de la răsăritul lumii îşi lasă umbrele peste faţa mea de pribeagă, mâna Ta coboară blând, a binecuvântare,asupra mea. Simt că mă vrei, că mă ierţi, îmi dai apă vie să-mi spăl orbirea, mă chemi să iau masa cu Tine, chiar dacă nu sunt vrednică, mă salvezi din moarte aprinzând făclia mea…

De vânt se-nfioară în tremur crengile plopului meu. Neliniştită, tresar de parcă adierea-mi desface ghemul destinului. Mă dărui vântului, clepsidra lui să-mi cearnă fire de viaţă, să mă bată, să mă răzbată, să mă poarte prin lume pe mine,fărâmă ruptă din holograma universului, poem vesel şi trist, frământând seva bucuriei de a fi în dans de ape ritmate în valuri.

Ce naltă-i lumina, Doamne !

Printre frunzele plopului fremătător, în mângâieri vălurate, în fiecare zi vântul deschide o poartă eterică de unde,Creatorul îmi face cu mâna mie,o mică scânteie a universului.

Icoană În prim-plan rugul înalt al lumânării aprinse sub care se coc fructele iubirii; în nimbul flăcării, urcând pe vertical în plutire harică zările dinaintea zborului; pe fundal tronuri împărăteşti brodate cu albastru sacru de cer răsturnat.

Picăturade har Mâna Ta regeneratoare asupra mea revărsând pe fiinţa-mi căzută o picătură de har prin care mă fac palat de dar cu mii de curteni împărţind între ei picătura care nu se mai termină: cu cât iau mai mulţi din ea, cu atât sporeşte ! Tu ai făcut,Doamne, minunea asta,

Vreau să iau icoana, dar mâinile mi se ard la flacăra lumânării.

În bătaia peniţei

Istorie/Monografie/Folclor Romulus FRÎNCU

Valea Bistrei în Evul Mediu Când vorbim de istoria Banatului, nu putem să nu amintim de Valea Bistrei, care împreună cu Valea Timişului şi cu cea a Cernei au constituit încă din epoca romană, şi chiar şi înaintea acesteia, calea (poate chiar principală) de legătură cu ţinuturile sud-dunărene. În mod cert în vremurile romanilor Valea Bistrei beneficia de un drum construit aşa cum numai acest popor ştia îşi construiască drumuri şi poduri, dar şi de castre, puncte de schimbare a cailor sau de alte astfel de elemente. După plecarea romanilor (271-275 d. Hr.), aceiaşi vale a Bistrei a devenit albie prin care s-au revărsat în fosta Dacie Romană, feluritele popoare migratoare, unele mai aprige şi mai distrugătoare decât altele. Dintre acestea toate, pare-se că slavii ne-au influenţat cel mai mult, de la ei poporul nostru moştenind nenumărate denumiri de sate, râuri, munţi ori simple locuri, dar şi circa o treime din cuvintele ce le folosim zilnic, iar dintre acestea mai cu seamă multe dintre cele bisericeşti. După ce năvălirile popoarelor migratoare s-au domolit, iar românii au început să fie cunoscuţi sub această denumire sau sub altele asemănătoare, satele Văii Bistrei încep încet-încet să fie amintite alături de cele ale Văii Cernei şi a Văii Timişului şi prin documentele şi actele vremii. Istoricii maghiari care s-au aplecat asupra documentelor medievale şi aici îl amintim pe Pesty Frigyes au scotocit arhivele din Budapesta sau de prin alte părţi ale Ungariei, inclusiv din Ardeal, dându-ne ştire în iscusit fel despre vechimea locurilor în care trăim... Şi dacă o luăm pe vale în jos, deşi Bucova, Băuţariul de Sus şi cel de Jos adesea nici nu au fost măcar socotite la Banat, totuşi găsim povestiri şi din trecutul lor: Bucova: se spune în Schematismul istoric al Diecezei greco-catolice Lugojului din anul 1903 că pe locul acestui sat ar fi existat în trecut un altul cu numele de Remete sau Remetea, ceea ce în ungureşte înseamnă mănăstire mică, locuită de unul sau mai mulţi pustnici. Locuitorii ei vechi ar fi fugit de frica turcilor tocmai în apropierea Timişoarei, unde ar fi întemeiat Remetea Mare. În urma lor au lăsat un paznic, adică un gornic, de unde se trăgea familia Gorniceni, existentă la 1903 în Bucova. Cu timpul s-au aşezat lângă Gorniceni şi alte familii, dintre care cinci au sosit aici din Bulgaria (Ioneşti, Vasiloni, Mihailoni, Bugari şi Giorgieni). Noua comună s-a numit apoi Bucova, de la o vale din hotarul satului. Pare-se că a avut parohie unită deja la 1700, deşi în acte nu e amintită decât mai târziu. A avut biserică de lemn până la 1855. Băuţariul de Sus (Superior): nu pare a-şi dezvălui prea uşor trecutul. De altfel, se presupune că este mai nou ca vârstă decât Băuţariul de Jos, cu care forma până la 1811 o singură parohie unită. Vechea ei biserică, din piatră, data de la 1840, fiind închinată Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul. Băuţariul de Jos (Inferior): pare a fi avut parohie unită deja la anul 1700, amintită însă sporadic în acte, mai ales la începutul veacului al XIX-lea, când se separă de ea Băuţariul de Sus. Din 1830 primeşte şi şcoală proprie. La 1893 avea biserică de piatră, închinată Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul. Se pare însă că înaintea acesteia existase cel puţin o biserică mai veche, atestată şi în 1811. Vama Marga: a fost mereu o localitate de graniţă dintre Banat şi Ardeal, dintre administraţia austriacă a Banatului şi Principatul Transilvaniei. S-a constituit abia pe la 1785, deşi la 1757 exista deja la Marga un oficiu grăniceresc. Marga: comunitate veche, pe râul Bistra, din care sunt amintiţi deja înaintea lui 1470 mai mulţi oficiali regali „de Marga”, în serviciul regilor maghiari. La 1503 Capitlul Catedral de Alba Iulia îl instalează pe George de Marga în mai multe posesiuni ale sale din comitatul Hunedoarei (Hunyad), făcându-se cu această ocazie acte în acest sens. Satul a existat şi pe la 1603, iar când a picat sub stăpânirea turcească, a devenit proprietatea unuia pe nume Beg. Aşezarea e pomenită în acte prin anii 1690-1700, fiind incorporată Graniţei Militare Austriece la 1769. La revoluţia de la 1848-1849, adică în 1849, o parte din casele localnicilor au ars. Rusca Montană şi Ruschiţa nu apar deloc în hărţile austriece de la 1767-1772, ele fiind întemeiate abia pe la 1803 atât de români, cât şi de germani. Unele surse vorbesc însă de o (foarte probabilă) activitate industrială la Rusca şi Ruschiţa deja după 1787. Voislova: în 1397 actele amintesc pe un anume fiu al lui Petru, zis „Olah de Wazylowa”, adică al valahului

În bătaia peniţei

Istorie/Monografie/Folclor

din Voislova. Se pare că numele satului s-ar putea trage de la numele de botez Vasile. În anul 1430 Capitlul Catedral din Cenad face instalarea unui nou proprietar în Voislova, prin mandat de indroducţiune. Satul exista în mod cert la 1603, 1690-1700, fiind incorporat regimentului grăniceresc şi teritoriului graniţei abia la 1783. În hărţile ridicării topografice austriece (iosefine), de la 1767-1772, Voislova apare încă cu vechea vatră a satului, fiind însă însemnată şi înscrisă clar şi noua vatră, cea din ziua de azi. Valea Mare (azi Valea Bistrei): localitatea a fost amintită documentar pentru prima dată la 1501, fiind pomenită mai târziu în acte pe la 1578, 1579 şi 1590 sub numele de Nagypatak, Valemare, Walemara, Vale Mare şi Vallyemare. Aşezarea e pomenită în acte prin anii 1690-1700, fiind încorporată Graniţei Militare Austriece la 1769. Zăvoi: în 1430 Capitlul Catedral de Cenad a făcut şi aici instalarea unui proprietar. În anul 1444 satul pare să fi fost posesiune a voievozilor valahi, iar în 1579, 1585 şi 1586 se vorbeşte în documente de două Zăvoaie: de sus şi de jos. În 1699 „Zavuj” este amintit ca posesiune a regilor Ungariei, pe atunci deja unii şi aceiaşi cu împăraţii de la Viena. Aşezarea e pomenită în acte prin anii 1690-1700, locuitorii ei fiind pare-se pentru scurtă vreme uniţi cu Roma, iar ulterior din nou ortodocşi. Poiana Mărului: nu este localitate veche. Abia pe la 1889 Johann Biebel aşază aici germani, români şi maghiari care să exploateze pădurile. Nu a avut biserică în trecut, doar câteva case. Cimitirul datează tot de pe la 1890. Măru: sat situat pe valea Bistrei Mărului. Denumirea maghiară, „Almafa”, se traduce prin măr, adică pomul fructifer omonim, denumire în conformitate şi cu legenda mărului binefăcător din vatra localităţii. Satul a fost pomenit în acte deja la 1387, pentru ca la 1394 Capitlul Catedral de Alba Iulia să instaleze aici un nou proprietar. În 1406 pare-se că posesiunea Măru beneficia de anumite privilegii. La 1549 acelaşi capitlu din Alba Iulia instalează un nou proprietar în urma unei donaţii. La 1687, când se pare că şi partea muntoasă de Banat cuprinsă între Lugoj şi Caransebeş cade în stăpânirea păgânilor turci, satul ajunge proprietate a unuia pe nume Beg. Deja la 1694 însă, aşezarea devine proprietate chezaro-crăiască (austriacă, imperială şi regală). Numele de „Merul” este pomenit pentru prima dată la 1699, până atunci figurând forma ungurească amintită mai sus. La 1717 este pomenit în conscripţia Banatului Timişan cu un frumos număr de 52 de case. Sa incorporat Confiniului Militar la 1769. Vechea biserică, închinată Sf. Duh şi ridicată la 1792, s-a refăcut în 1934. Are într-însa o veche icoană a Maicii Domnului, despre care se spune că a săvârşit minuni. Crâjma (azi Măgura): este pomenită pentru prima dată în documente în anul 1430, atunci când Capitlul Catedral de Cenad a pus şi aici un nou stăpân în posesie. O nouă atestare se face în anul 1492, act în care se menţionează statutul aşezării, iar o a treia menţionare este făcută în 1499, când se face o reaşezare la Glimboca. Acum satul Crâjma este pomenit ca „Korchomafalva”. În mod repetat este amintit în anii: 1503, 1585, 1603 şi 1699. Existenţa îi este dovedită clar şi în perioada anilor 1690-1700. A fost incorporat Confiniului Militar la 1769. Vechea biserică ortodoxă, închinată sf. Apostoli Petru şi Pavel s-a ridicat la 1823. Cireşa: cu vechea ei vatră în satul bătrân, se pare că a fost amintită în documente la 21 decembrie 1580, când principele Transilvaniei a fost instalat aici ca proprietar al locului. Din nou pomenit la 1717, satul este însă format din două „Schirescha”, probabil satul bătrân şi cel nou, unul cu 16, celălalt cu 17 case. Deja în acelaşi an satul e incorporat Confiniului Militar. Biserica ortodoxă închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril datează din anii 1830-1833, fiind refăcută şi mărită de câteva ori. Mal: localitatea este pomenită în actele medievale sub nume precum: Maal, Meel, Mall, Malfalva, Mald. La 1733 este amintit cu numele ce-l poartă şi azi. Capitlul Colegial de la Arad face menţiunea unor proprietari şi a satului în anii 1447/1448, 1475 şi 1495. La 1628 este amintit ca şi praedium, aceasta însemnând că satul era pustiu, nelocuit. Pe la 1690-170 era deja din nou populat, iar la 1769 a fost incorporat Confiniului Militar. Ferdinand sau Ferdinandsberg (azi Oţelu-Roşu): s-a întemeiat în mod cert după 1787, sau chiar pe la 1803. La fel ca şi Ruschiţa şi Rusca Montană, în hărţile celei de-a doua ridicări topografice austriece (17671772), comandată de împăratul Josif al II-lea, nu apare nici urmă de aşezare de la vechiul pod al Cireşii (la confluenţa Bistrei Mărului cu Bistra Ruscăi) şi până în Ohaba. Doar vechile drumuri de la poalele dealurilor, morile de la Cireşa şi drumul de pe Tarniţa ce lega Cireşa de vechea vatră a Glimbocii, de dincolo de apă, apar în planuri. Ferdinandsberg-ul sau Ferdinandswerk-ul pare să fi fost întemeiat pe la 1795 sau 1800, conform

În bătaia peniţei

Istorie/Monografie/Folclor

tradiţiei, de către un anume Ferdinand Hoffmann, un orăviţean, ce a întemeiat aici primele uzine împreună cu rudele sale, vestita familie Maderspach, ce au întemeiat Rusca Montană şi Ruschiţa. Ohaba: vechi sat românesc ce se regăseşte în planurile austriece de la 1767-1772 exact pe vatra pe care fiinţează şi azi. Sediu al unei companii grănicereşti din cadrul Confiniului Militar (Regimentul Valaho-Iliric Nr. 13). Glimboca: amintit adesea în actele vechi şi ca Novakfalva, adică satul lui Novac. Toponimicul Glimboca este unul de certă origine slavă. Cele mai vechi menţionări documentare datează din 1380, respectiv 1475. La 1430, 1433, 1447 şi 1448 este amintit cu numele de Novakfalva, fiind puşi în posesiune şi aici noi proprietari. Actele de punere în posesie sunt şi aici emise de Capitlul Colegial din Arad. Un fapt interesant este că la 1483 este menţionat aici un preot (foarte probabil ortodox) pe nume Oprişa. La 1484 sunt atestate două sate: Glimboca de sus şi Glimboca de jos. Satul exista în mod cert la 1690-1700. La 1783 este incorporat Confiniului Militar, iar cea mi veche biserică atestată documentar pare să fi fost ridicată la 1794. Obreja: este atestată documentar în anul 1547. Obreja în decursul anilor este mereu amintită în documentele vremii. În conscrierea din anul 1603 aflăm ca proprietari pe Ştefan Rakoczy şi Andrei Nagy, care deţineau câte un conac, în acelaşi an fiind trecut în drepturi asupra avuturilor din domeniile Also Obresia (Obreja de Jos n. n.), Maciova şi Peştere, domnul George Găman. În anul 1628, principele Gavril Bethlen donează doamnei Margareta Găman şi domnişoarei Sava Găman amândouă fiicele lui Ladislau Găman, domeniile Obresa, Calova, Vârciorova ş.a. În anul 1642 Ioan Mutnoky s-a opus ca satele Obresia ş.a. să fie transformate în posesie regală. Opunerea a avut loc la 19 decembrie, iar porunca regală datează din 6 martie, în ea făcându-se diferenţa dintre Felso Obresia (Obreja de sus) şi Also Obresia (Obreja de jos). De remarcat că localitatea Obreja în anul 1783 se găsea pe malul drept al râului Bistra. Mutarea satului pe actuala vatră s-a făcut până la anul 1804, an când a fost înfiinţată Cartea Funduară în care Obreja apare pe malul stâng al râului Bistra, respectiv pe actuala vatră. Ciuta: este atestată documentar din anul 1411. La începutul veacului al XV-lea moşia Ciuta o aveau în stăpânire comună Mihail, fiul lui Ioan din Zylmos şi nobilii Măcicaşi. Din localitatea Ciuta se cunoaşte numele mai multor iobagi ai diferiţilor posesori: Nicolae Henseroveanu, Matei Românul, Crăciun Mihuţa, Petru Mihuţa, Stănilă Pârvu, Novac Gruia, Ioan Curuţi, Lupu Corneanu, Frăţilă Haţegan, Ioan Subţire, Petru Franţuşca şi Cuzma Maria. Pe timpul beiului Ahmed (1671) s-au întâmplat mai multe jafuri în jurul localităţii încât a fost necesară intervenţia principelui Ardelean. În luptele austro-otomane generalul Veterani şi-a stabilit în anul 1693 una din taberele sale la Ciuta. În anul 1739 Mihai Pele din Ciuta a fost obercneaz al cercului Bistra. Acesta a săvârşit o serie de abuzuri care au fost prezentate comisiei aulice de inspecţie condusă de Kempf von Angret. Iaz: este atestat documentar în anul 1840. Vatra satului Iaz s-a mutat în mai multe locuri cunoscute astăzi sub numele de Traian (Troian), Sat Bătrân Mare, Sat Bătrân Mic, ca în final să se stabilească pe actuala vatră la „drumul mare” sub numele de Iaz. Cauzele mutării trebuie căutate în desele inundaţii produse de râul Bistra şi Axinul. Documentele de punere în posesie şi actele de vânzare-cumpărare fac amintire de localitate Iaz, începând cu anul 1840 după cum urmează: diploma regelui Matei Corvin datată la 3 septembrie 1480; diploma dată de Pavel Chinezul la 10 mai 1485 lui Ladislau fiul lui Iacob Raţ, acesta primeşte moşia Iazului de la Nicolae Bizere; în anul 1572, cu ocazia unui proces care s-a ţinut la Caransebeş, se aminteşte de Ioan Pribek de Iaz. Documentele pe măsură ce timpul se scurge cresc ca număr şi în foarte multe este consemnată localitatea Iaz. Fericirea face să rămână consemnat pentru vecie conflictul iscat între trupele generalului Bem şi preotul din Iaz, Ioan Ionescu. Însemnarea face parte dintr-o cronică a satului Iaz, scrisă şi ataşată la o Evanghelie de Bucureşti, tipărită în anul 1750. Var: atestat documentar în anul 1411 prin actul emis din porunca regelui Sigismund de Luxemburg în care se confirma stăpânirea moşiei Var de către Ştefan Farcaş şi Nicolae Bizere care a ocupat-o abuziv. SURSE: 1. Călin Claudiu, Valea Bistrei în Evul Mediu (http://www.banaterra.eu/biblioteca/content/calin-claudiu-valea-bistrei-inevul-mediu); 2. Primăria comunei Obreja (http://primaria-obreja.ro/?page_id=128).

În bătaia peniţei

Istorie/Monografie/Folclor Prof. Botiş MIRCEA / Pr. Botiş RADU

CULTURĂ ŞI SPIRITUALITATE LA ULMENI-MARAMUREŞ De la sfârşitul antichităţii, pe parcursul evului mediu şi până în a doua jumătate a secolului XIX-lea, învăţământul şi şcoala erau strâns legate de biserică, primii învăţători fiind de fapt preoţii. Cum era si normal,cărţile tipărite în spaţiul românesc şi, implicit în zona noastră, au fost de factură religioasă. Astfel, parohia Ulmeni-Ţicău este prima din zonă în care apare carte tipărită în limba română. „Cartea românească de învăţătură Duminicile de peste an si la praznice împărăteşti şi la sfinţii mari”, a mitropolitului Varlaam, tipărită la Iaşi, in 1643, este cartea la care făceam referire mai sus. Într-o conscripţie şcolară din anul 1700 se menţionează o întreagă reţea de şcoli săteşti pe teritoriul fostului comitat Sătmar, printre care şi localităţi ce aparţineau de plasa Baia Mare, între ele fiind amintită şcoala din localitatea Ţicău, cu vechime de un an, avându-l ca învăţător pe Gabriel Pop, de confesiune greco-catolică. A fost prima şcoală atestată documentar pe teritoriul comunei. Învăţământul în limba română va lua avânt în Transilvania în special după intrarea în vigoare a celebrei “Ratio educationis” (1777) a Mariei Tereza, o reformă ce avea să pună în valoare perioada monarhiei luminate a împărătesei austriece. De altfel, dominaţia habsburgică în Transilvania avea să se arate net superioară, prin consecinţele ei, autorităţii ţariste sau otomane care s-au exercitat asupra Moldovei sau Ţării Româneşti. În prima jumătate a secolului al XIX-lea se organizează învăţământul românesc pe lângă biserici, în locuinţele cantorilor, care ocupau şi funcţiile de învăţători, fiind plătiţi de către părinţii copiilor. Printre primii cantoriînvăţători sunt amintiţi Sas Vasile si Cupcea Alexandru; numărul elevilor varia intre 15-20, la nivelul localităţii. Într-o altă conscripţie şcolară din anul 1867, se aminteşte existenţa unei şcoli din lemn, cu un efectiv de 50 de copii, fiind amintit si învăţătorul, fără ca numele acestuia să fie precizat. Se ştie astăzi foarte sigur că este vorba de şcoala confesională greco-catolică, aceasta având o singură sală de clasă. Pentru a-şi exprima acordul în legătură cu beneficiile morale ale învăţământului confesional, locuitorii români de confesiune greco-catolică din Ulmeni, au trimis o declaraţie în acest sens episcopului din Gherla, prin protopopul Noţigului, Vasile Gheţie. Şcoala confesională a funcţionat la Ulmeni până în anul 1912. Cel mai vechi învăţător român din localitatea Ulmeni a fost Cristea Gheorghe ; tatăl său, Mihai Cristea, a fost preot până în anul 1840. În anul imediat următor revoluţiei de la 1848, Gheorghe Cristea a fost înlocuit în funcţia de învăţător de un anume Şoimu, om cu mai multă pregătire, primul rămânând cantor bisericesc în Ulmeni. Din anul 1875, treburile şcolii locale au fost preluate de către învăţătorul Vasile Sas, fiu de ţăran vrednici şi înstăriţi din Ulmeni, care urmase cursurile şcolii normale la Vlădicia din Gherla. Concomitent, timp de 2 zile pe săptămână, acesta a fost învăţător şi în satul Ţicău. Cu efective destul de reduse funcţionează şcoala şi în anul 1886-25 de copii, când este atestat un alt învăţător, pe nume Vasile Moldovan, cantor fiind la biserică , fostul învăţător, Vasile Sas, până în anul 1899. De la dascăl, copiii învăţau, pe lângă carte, altoitul pomilor, stupăritul, cioplitul, împletitul, ş.a. Sala în care se realiza instrucţia şi educaţia elevilor se muta de multe ori, de la un ţăran creştin la altul, în căutarea unor condiţii mai bune. Aşa s-a întâmpat, de exemplu, în timpul învăţătorului Vasile Sas, când din lipsă de spaţiu şcolar, corespunzător, acesta aduna copiii în propria casă. Încălzitul singurei săli de clasă se realiza prin contribuţie individuală, fiecare copil aducând lemne de acasă. Curăţenia era, de asemnea, realizată de către elevi, iar întreţinerea, de către locuitorii satului. Învăţătorul era zilnic invitat să ia masa la părinţii copiilor, deoarece nu avea salariu de stat. Serbările şcolare erau interzise, singura zi festivă fiind atunci când se dădea examenul şcolar, în faţa părintelui protopop. Legea Appony din anul 1908 va avea efecte dezastroase pentru învăţământul în limba română; acesta va fi interzis, tot tineretul şcolar fiind obligat să înveţe în limba maghiară. Acest lucru se întâmplă şi în Ulmeni, în anul 1912, elevii trebuind să renunţe la învăţământul în limba română, trecând la cel în limba maghiară. Sigur, această lege nu urmărea altceva decât deznaţionalizarea elementului românesc din Ardeal. Alţi învăţători care şi-au desfăşurat activitatea în această perioadă tulbure, au fost Ioan Mateşan, Costan Păcurar, ş.a. După realizarea istoricului act de la 1 Decembrie 1918 va fi reluat învăţămâmtul în limba română. În anul 1919 se construieşte o şcoală cu o sală de clasă şi, alături de aceasta, locuinţa dascălului. Este pentru prima dată când sunt menţionate în activitate două cadre didactice, Ştefan Şuteu şi Alexandru Boitor, ce aveau de îndrumat un număr de 50 de copii. Tot în această perioadă a luat fiinţă o grădiniţă de copii, care avea ca educatoare, pe Luiza

În bătaia peniţei

Istorie/Monografie/Folclor

Covaciu, fiica primarului la aceea dată. Acestea sunt primele cadre didactice care apar cu retribuţie plătită de stat. Între anii 1921-1922, a fost construită o şcoală nouă din cărămidă şi piatră, acoperită cu ţiglă, ce avea o sală mare de curs, în care încăpeau până la 100 de copii, şi o locuinţă pentru învăţător, acesta fiind Ştefan Setiel, originar din satul Tohat. În anii următori ai perioadei interbelice, atunci când la conducerea Ministerului Învăţământului s-a aflat Dr. Constantin Angelescu, numărul şcolilor a crescut simţitor; se poate vorbi de o explozie a reţelei şcolare, în contextul în care, covârşitoarea majoritate a românilor (peste 80%), erau neştiutori de carte. În perioada ministeriatului său (1922-1926), au fost construite nu numai şcoli gimnaziale, ci şi şcoli normale, care să pregătească învăţători. A fost o perioadă de emulaţie culturală, guvernarea liberală a lui Ion I. C.(Ionel) Brătianu încercând să mai recupereze din handicapul temporal în care se găsea societatea românească. În cursul anului 1938, s-a mai construit încă o sală mare de clasă, pentru ca în anul următor, 1939, zestrea şcolii să se îmbogăţească cu încă 3 săli de clasă. În perioada dominaţiei horthyste (1940-1944), şcoala românească a fost închisă, redeschiderea ei realizându-se la 20 Noiembire 1944, toţi copiii români înscriindu-se la şcoală. În anul 1927, s-a construit la Mânău, pe locul vechii şcoli de lemn, o clădire nouă, cu două săli de clasă şi locuinţă pentru cadrele didactice; este vorba despre cele 3 cadre didactice retribuite de către stat. În satul Vicea, învăţământul pe lângă biserică se organizează în anul 1858. În perioada 1924-1925, a fost construită şcoală care avea 27 de elevi, iar ca învăţătoare, pe Bud Mărioara. Din anul 2009, o nouă şcoală a fost dată în folosinţă. În satul Tohat, se construieşte pe locul vechii şcoli de lemn, în anul 1938; actualul local de şcoli a avut la început o sală de clasă şi o locuinţă pentru singurul învăţător care preda la toate clasele. În satul Ţicău nu a existat un local propriu pentru şcoală până în anul 1945, când prin exproprierea moşierului Pecsi Sigismund, castelul acestuia a fost transformat în unitate de învăţământ. Multă vreme, această locaţie a reprezentat sediul pentru şcoala din localitate. Pentru populaţia de etnie rromă, s-a construit cu fonduri europene, şcoală şi grădiniţă. În perioada dominaţiei Horthyste (1940-1944) în şcolile din Ulmeni, Mânău şi Arduzel, a fost introdus samavolnic, învăţământul în limba maghiară, semn că se dorea continuarea procesului de maghiarizare, început după 1908, prin legea Appony,proces întrerupt în anul 1918. Anul 1960 aduce generalizarea învăţământului obligatoriu de 8 ani, concomitent cu creşterea bazei materiale alocate învăţământului. În toate localităţile mari mari ale comunei, s-au construit localuri noi de şcoală, s-au extins spaţiile existente. Astfel, la Chelniţa, în anii 1960-1961, a fost construită clădirea şcolii actuale, cu 4 săli de clasă şi două săli pentru învăţământul preşcolar. Tot în aceea perioadă, se extind localurile şcolilor din Mânău, Arduzel, Someş Uileac, cu câte două săli de clasă, asigurându-se şi o mai bună dotare a unităţilor cu material didactic şi mobilier şcolar. În penultima decadă a secolului al XX-lea funcţionau în comună un număr de 12 unităţi şcolare: şcoala cu clasele I-X, la Ulmeni, 6 unităţi cu clasele I-VIII, 5 unităţi cu clasele I-IV si 10 unităţi preşcolare. Totodată, la şcoala de centru, existau 2 ateliere şcolare, unul de lăcătuşerie şi altul de croitorie, in care se desfăşura practica productivă de către elevii claselor a IX-a şi a X-a. Baza materială a şcolilor de pe cuprinsul comunei Ulmeni, în anul 1985, a fost estimată la 5.158.178 lei, din care clădiri in valoare de 4.099.902 lei, maşini, utilaje şi instalaţii de lucru pentru dotarea celor două ateliere, în valoare de 89.964 lei iar pentru dotarea laboratoarelor de Chimie, Fizică si Biologie, a cabinetelor de specialitate, au fost procurate aparate si instalaţii de măsură, control si reglare, în valoare de 73.250 lei, la care se mai adaugă materialul didactic confecţionat de către cadrele didactice sau cel procurat prin autodotare. În anul şcolar 1985-1986, populaţia şcolară a comunei a ajuns la 1752 elevi şi preşcolari, acestia fiind instruiţi şi educaţi de un număr de 91 cadre didactice, toate calificate, majoritatea având gradele didactice II sau I. Această explozie de natalitate se datorează faptului că, la unităţile economice de pe teritoriul comunei activa multă populaţie tânără, din comună sau chiar din satele învecinate,populaţie care s-a stabilit definitiv în Ulmeni. De altfel, blocurile de locuinţe au fost construite în totalitate în perioada comunistă. Concomitent cu extinderea reţelei de învăţământ şi cu generalizarea învăţământului de 10 clase, s-a dezvoltat si activitatea de culturalizare a maselor săteşti. Acest lucru s-a realizat cu mare succes in cadrul Căminului Cultural, construit in anul 1933, la iniţiativa colonelului doctor Florian Ulmeanu, fiu al comunei,stabilit in Bucureşti. Născut la Ulmeni, la 3 noiembrie 1903, doctor docent Florian Ulmeanu, a fost unul din fondatorii si

În bătaia peniţei

Istorie/Monografie/Folclor

animatorii Facultăţii de Medicină sportivă din Bucureşti. Lucrările sale de specialitate au fost recunoscute şi elogiate în ţară şi în străinătate, fiind premiate în 1936 de Academia de Medicină a Franţei, iar în 1970, de Federaţia de medicină a sportului din Italia. Patriot înflăcărat si neobosit animator cultural in cadrul Societăţii Culturale ASTRA, Florian Ulmeanu reuneşte tineretul din comună şi din împrejurimi creând o societate culturală intitulată “Tinerimea din Ulmeni şi din jur”, înfiinţând în mai multe sate, biblioteci şi înzestrând cu material didatic demostrativ mai multe şcoli primare. În anul 1931, datorită intervenţilor făcute de către doctorul Florian Covaciu-Ulmeanu, Societatea ASTRA din Zalău,a construit monumentul poetului Petre Dulfu, la Tohat. În cadrul unei şedinţe de mai mare amploare a Societăţii “Tinerimea”, ţinută în anul 1933, s-a luat decizia construirii unui monument în centrul comunei, dedicat celor care s-au jertfit în timpul primului război mondial. Fără a avea sprijinul efectiv al autorităţilor, in anul 1933, Societatea “Tinerimea”construieşte actualul Cămin Cultural, cunoscut sub numele de “Casa Naţională”, al cărui preşedinte a fost dr.Ion Covaciu. Legătura aproape indisolubilă a Societăţii Tinerimea cu Societatea ASTRA, s-a consolidat prin alegerea în anul 1936, ca preşedinte de onoare, a Elenei Pop de Băseşti Hossu-Longin, neobosită activistă a societăţii ASTRA. Sub directa sa coordonare au fost organizate mai multe manifestări cultural-educative în centrul de comună, la care au participat şi oameni din satele din împrejurimi. Începând din anul 1946, acelaşi Florian Ulmeanu iniţiază un program pentru înfiinţarea unei şcoli pentru sătence cu profil de îndrumătoare sanitare, o ţesătorie, o secţie pentru colectarea şi uscarea plantelor medicinale, cursuri sanitare, de bibliotecar, de cooperaţie, etc. La iniţiativa sa, in vara anului 1973 s-a organizat reuşita întâlnire a Fiilor satului, la care din păcate nu a putut participa, înbolnavindu-se grav. S-a stins din viaţă la 30 octombrie 1973, fiind înmormântat la Cimitirul Militar Ghencea din Bucureşti. O altă mare personalitate a comunei este poetul, pedagogul, eseistul si celebru autor de snoave, Petre Dulfu. S-a născut la Tohat, în anul 1856, şi moare la Bucureşti în anul 1953. Tot aici s-a mai născut publicistul si poetul Gheorghe Crişan, cel care, în perioada interbelică, a condus revista Cronica, ce apărea la Baia Mare, publicaţie care a jucat un rol deosebit în educarea patriotică şi culturalizarea locuitorilor de pe teritoriul judeţului Maramureş. La Chelinţa vede lumina zilei, în anul 1915, Emil Gavriş, unul din cei mai importanţi rapsozi ai cântecului popular românesc, interpret al multor melodii de pe Valea Someşului şi din satul natal. Este fiul învăţătorului Vasile Gavriş, dascălul şcolii din Chelniţa în perioada interbelică, începând cu anul 1924, când a fost organizat învăţământul şcolar românesc din localitate. Din anul 1955, în clădirea Căminului Cultural a funcţionat, până în urmă cu mai mulţi ani cinematograful sătesc şi comunal. În anul 1956 a luat fiinţă o bibliotecă comunală, care avea în jur de 4000 de volume. Numărul acestora a crescut, astfel că la 1960, a ajuns la 5.500 de volume (cărţi), în 1967-12.250. Acestea sunt aranjate conform sistemului clasificării zecimale şi depozitate în cinci încăperi. La sfârşitul anului 2015, biblioteca Ulmeni avea aproape 13.000 volume înregistrate şi un număr de 884 utilizatori. Bibliografie selectivă: 1. Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Prefectura Sălaj, “Cartea de Aur”, p.38 2. Pop, Rodica, “Organizaţia mea”. Primăria şi Consiliul Local al Oraşului Ulmeni, Baia Mare, 2008, p.49 3. Micaş, Lucia, Vicsai, Ioan, “Schiţa monografică a oraşului Ulmeni”, Baia Mare, 2006, p.42 4. Arhivele Statului Baia Mare, Fond. Oficiul Parohial Reformat Ulmeni, dosar nr 3-1904-1912, nr 41917 5. Aspecte ale dezvoltării învăţământului din Sălaj, Zalău, 1971, p.84 6. Micaş, Lucia, „Istoria localităţii Ulmeni”, lucrare pentru obţinerea gradului didactic I, 1994, p.64 7. Ulmeanu, Matei, “Pagini memoriale” vol.I, Editura Solstiţiu, Satu Mare, 2000, p.59.

În bătaia peniţei

Istorie/Monografie/Folclor Lucia Elena POPA

Aspecte ale folclorului literar din satul Hitiaş Bogăţia locuitorilor Hitiaşului nu este doar una materială, ci şi una spirituală, cuprinzând obiceiurile 1) tradiţionale şi creaţiile literar-artistice care constituie, cum spunea N. Iorga, ,,producţia lor sufletească” , nobleţea simţirii, modul în care această simţire se revarsă în exterior pentru a le dezvălui structura interioară. Viaţa socială şi intimă a ţăranului nu se poate lipsi de însoţirea versului şi a cântecului, corelate în manifestări artistice prilejuite de momentele importante din viaţa lui. În Hitiaş a existat totdeauna o bogată viaţă artistică. Spun asta pentru că am cunoscut bine satul bunicilor mei încă din copilărie, iar mai târziu, din contactul nemijlocit cu oamenii, în adunarea materialului de la informatori, în vederea alcătuirii monografiei satului. Momentele de suferinţă sau de fericire, nunţile şi înmormântările, petrecerile la sărbătorile de peste an, întâlnirile în anturajul satului toate erau prilejuri de manifestare artistică, de revărsare a sufletului în doine de dor şi jale, cântece de bucurie, satirice, strigături, de revelare a darului povestirii şi a simţului umorului în depănarea unor poveşti, balade şi snoave. În copilărie petreceam mult timp la bunici. Se ştie că la vârsta fragedă, curiozitatea îi dă copilului o receptivitate foarte mare faţă de ceea ce-l înconjoară. Aşadar, eram deschisă total la evenimentele şi oamenii de acolo. Când eram mititică, tata moş mă lua pe genunchi şi-mi spunea jocul degetelor, răsucind unul câte unul fiecare deget: ”Ăsta-i domnu', / asta-i doamna, / ăsta-i naşu′, / ăsta-i puşcaşu′, / ăsta-i sugu, sugu iepuraşu′!” Eu râdeam fericită şi fermecată. Deseori ne jucam, eu şi sora mea, cu toţi copiii de prin vecini, de la care am învăţat diferite jocuri: Piţigańe, gańe; Soro, cumperi lapće; Hâş, cocoş din cânepă; Omul negru etc. În special acest ultim joc făcea deliciul nostru, al copiilor, poate şi pentru că avea unele elemente de cruzime (de unde, oare, provenea?) care parcă ne provocau. Copilul care-l interpreta pe „omul negru” trebuia să aibă calităţi interpretative, să pozeze în fioros, să-şi îngroaşe vocea: ”- Cine iĕşći tu? - Eu mi-s omu niĕgru!- Će biĕi tu? Sânźe dă om! Pră câće cuţâće stai? Pră patru ruźiniće şî pră patru ascuţâće!”… Dar câte jocuri nu erau! Pe toate mi le aminesc cu plăcere, vorba lui Ion Creangă: „Şi, Doamne, frumos era pe atunci!” Unul dintre momentele fericite ale copilăriei mele era perioada sărbătorilor de iarnă, mai ales Crăciunul. Miamintesc cu nostalgie de pomul de Crăciun confecţionat din paie şi împodobit cu nuci şi mere, de frica ce mă cuprindea când auzeam că o să vină oamenii mascaţi (blojii), care te frecau cu ardei iute, dacă te prindeau pe afară. Când tata moş tăia porcul, noi, copiii ne încălzeam la focul făcut pentru a-l pârli („bârdzău”) şi aşteptam să mâncăm şorici, borândău, cârnaţi etc. Muma bătrână punea fân sub măsai, în ajunul Crăciulului, ca să se culce acolo Moş Crăciun. Aşteptam cu emoţie să vină colindătorii şi cei cu Steaua. Colindele păstorilor mi se păreau foarte pitoreşti, diferite de cele ce se aud astăzi pe la posturile tv. Şi astăzi le cânt în familie la sărbătoarea Crăciunului. Iată fragmente dintr-o asemenea colindă: „Dasupra lu' răsărit / ies̆ tă-un măr mare-nflorit, / Domnului Doamne (refren) /cu crenźili la pământ, / cu miĕrili dă arźint. / Dar sub poala mărului / şăge Maica Domnului / c-un fiuţ micuţ în braţă. / Îl tot scaldă şî-l întreabă / će-i măi bun pră lumea dalbă, / că-i măi bun bou-ăl măi bun, / că răstoarnă breazdă neagră / să răsară grâul roşu / să-l băgăm la gazdan coşu. / Să fii, gazdă, sănătos / Ca un măr mare frumos…”. Aparte , mai puţin cunoscută, este şi colinda păstorescă Scoală, scoală, omu-ăl bun, din care citez: ”Scoală, scoală, omu-ăl bun, / c-o viĕnit domnu Crăśiun, / cu cârnaţu la grumadzu, / cu covrigu la buricu, / ca să nu ne fie frigu…” şi atâtea altele. De neuitat sunt şi oraţiile care se aud după ce se prezintă spectacolul dramatic cu Steaua. Rar se pot întâlni texte şi

În bătaia peniţei

Istorie/Monografie/Folclor

expresii atât de simpatice şi de amuzante sugerând aluzia la un dar de mâncare cât mai bogat : ”Eu, mă credzeţ', nu-s flămând, / dar tot pâinea mi-i în gând, / mi să suie pofta-n cap, / dă nu se-nchiep ̆ e-n comănac; / dun dărab dă clisă moal′e / vai, cum ne-am tocmi la foal′e, / d-o păreche dă caltaboşi / ne-am faće tare voioş'…”, sau: ”O, boieri, preacinstiţi părinţi, / cum dă d-voastră mâncaţi cârnaţ' / şî noauă nu ne daţ'?...” Fetiţă mică fiind, dacă mă simţeam rău aparent fără motiv, dacă eram moleşită, epuizată, mama ori bunica spuneau că sunt deocheată şi una dintre ele îmi descânta cu voce şoptită şi cu ochii închişi, îmi făcea cruce cu mâna pe frunte. Faptul că începea să caşte era confirmarea că am fost deocheată. La sfârşit sufla de trei ori asupra capului meu. Era convingătoare, iar eu eram încredinţată că mi-a trecut. Se ştie că descântecele presupun o acţiune a binelui asupra răului în numele binelui, care e chemat să alunge boala. De aceea este invocată Sfânta Maria: „Amin, amin, Sfântă Mărie, / Leac dân gura mea să fie”. Bolile sunt alungate cu înverşunare, „măturate, secerate, tăiate cu cuţitul, afumate, sărate” , sunt ameninţate cu ură vehementă, li se porunceşte să plece în locuri pustii: „Dă iĕsći điochiat dă om,/Să-i criep̆ e capu'…” Astăzi descântecele mai prezintă interes doar pentru valoarea artistică a unor figuri de stil şi prin frumuseţea unor imagini, ca de exemplu: „Cum să scutură spicu dă grâu / Şî pomu′ dă roauă, / Aşa să să scuture…dă điochi” ; „Cum baće vântu' şî calcă pământu', / Aşa să calśe giochiuri, potopuri, poćituri, râmnituri.”; „Şî-l du-n pădure/Unđe nu-i sunet dă topor, / Nići glas dă cocoş, / Nići urmă dă om, / Unđe nu-i apă-nćepută / Şî iarba-i năpăscută / Acolo du-l şî-l pustâńeşće / şî pră …o însănătoşăsće”. Un prilej de sărbătoare pentru întregul sat erau nunţile. Ce privelişte frumoasă oferea imaginea giverilor îmbrăcaţi frumos, cu ”şcergurile” cusute în culori şi încrucişate pe piept şi cu ”pălasca”de asemenea frumos împodobită cu cârpe de bircă viu colorate şi cu galbeni! Ei umblau sa facă invitaţiile la nuntă. Îmi plăcea să aud: ”Primiţi voie bună dă la ćinăru şî dă la ćinăra”. Se ducea lumea să asiste la spectacol, ne duceam şi noi copiii şi ne înghesuiam să ajungem în faţă ca să vedem mai bine pe ”ćinăra”şi ieşirea mirilor înconjuraţi de giverii care chiuiau, să nu scăpăm momentul când „śiurieş̆ će” (cerne din sită) şi alte momente deosebite. Ştiam melodiile marşurilor şi alte cântece specifice nunţii, cum este cântecul miresei, care la Hitiaş are şi o variantă emoţionantă mai puţin cunoscută în alte părţi şi care pare o iertăciune adresată mamei: „Baće, maică śeasu unu / Eu mă duc să mă cununu, / Baće, maică, śeasu doi, / Mă duc, maică, dî la voi; / Baće, maică, śeasu tri, / Eu plec astădzi la socríi…”. Din sat am cules câteva cântece lirice foarte expresive, referitoare la căsătorie, la suferinţa fetei înstrăinate de casa părintească, la viaţa grea la socri sau la căsătoria împiedicată de diferenţa socială dintre tineri. Amintesc aici câteva versuri: „Când eram la mama mea / Eram pui dă rândunea.../ Dă când mi-s la maica lui / Nu-s niśi pasăre, niśi pui, / Niśi nu trăbui nimănui…/ Soacra-i foc, bărbatu-i câńe, / m-ar mânca în doauă dzâl′e”. Apoi, ce strigături se puteau auzi la nuntă! Trebuia să ştie toată lumea că e nuntă, că e petrecere şi prilej de veselie: „Iaca nunta şî lauta, / Ieşi dă viĕdzi pră ćinăra, / Că-i frumoasă ca floarea!” ; „Iaca nunta şî stagu'/ Ieşi dă viĕdzi pră ćinaru′ / Că-i frumos ca bujoru'!”; „Iuiuiu pră đealu gol / Că mireasa n-are ţol / Las că-i faśe mirili / Cand o tunźe cânili” etc. Producţia folclorică a Hitiaşului se manifestă şi în basme, povestiri, balade, snoave. Limbajul acestora este cu atât mai pitoresc, cu cât sunt spuse în grai bănăţean şi folosesc un vocabular şi o sintaxă specifice vorbirii ţăranilor. E o adevărată plăcere să le asculţi, nu numai pentru dulceaţa limbajului, ci şi pentru că ele reconstituie o lume veche, cu o morală demnă de apreciat, plină de învăţăminte etern valabile, o lume ce pare astăzi în extincţie. Viaţa vizată de naraţiunile ţărăneşti avea alte valori, diferite de mercantilismul sec al celei de acum. Se pot urmări aici nedreptăţile sociale, juridice, dezamăgirile vieţii etc. Unele povestiri cultivă senzaţionalul, credinţe în vrăji, diavoli, superstiţii. Deosebit de bine reprezentate sunt snoavele, cele mai multe despre ţigani, apoi despre popi, femei necredincioase şi ţărani, fiind foarte amuzante, dar şi critice prin situaţiile comice savuroase în care sunt puse personajele. Iată, spre exemplu, un fragment din Ţiganul la furat. Ţiganul este surprins de stăpânul casei în pod la furat: „Će cauţi tu, măi ţâgańe, la mine-n pod ? Am venit să beau apă. Da će fântâna dracului ai vădzut tu-n pod? Că aia mă mir şî eu”. Talentul hitieşenilor în crearea textelor narative în versuri reflectă interesul lor de a eterniza, punându-le în

În bătaia peniţei

Istorie/Monografie/Folclor

versuri, evenimentele cu un ecou deosebit din istoria relativ recentă a satului, adică acestora li se dedică unele „cântări”. Memorabilă este transpunerea într-o baladă (Cântarea lui Nica Vuichii) a uciderii amantului de către soţul care-l surprinde în pat cu soţia sa. Autorul acestei poezii nu se mai cunoaşte, în schimb, a existat în sat un faimos autor de poezii narative, gen baladă, şi anume uica Nicolae Ţenchea (a lu′ Pătru), un om ager, plăcut la vorbă, cu spirit luminat, bine ancorat în viaţa satului. Oamenii cu ”ofuri” la inimă veneau să-l roage să le transpună în versuri povestea, pentru ca să nu fie uitată. Desigur că scria şi din proprie iniţiativă. Dumnealui a conceput Poezia fetelor venite din Silagiu, Poezia lu′ Ana lu′ Ianăş, În amintirea lui Ilie Victor, Frizeria, Poezia lu' Sima lu' Fica, Poezia lu' Niţă lu' Mălăieş. Ce frumos începe Poezia fetelor venite de la Silagiu : „Foiţă dă pă hotare, / Estă-un sat Sâlagiul mare, / Îi sat mare, frumuşăl, / Cu dulśeţuri mulće-n el, / Cu un vestit geal dă vie, / Cu pădure şî moşâie̯ …/ Fiśiori şi fie̯ će frumoasă. / Îs frumoasă şî plăcuće…” Apoi sunt numite fetele şi li se precizează calităţile, de pildă: ”Iconiţă îi dăşceaptă / Şî-i la judeţ deputată…Foiţă verge dă nuc / Frumoasă-i şî Eva lu' Băbuc/Şî are o frumoasă fată… Dumnedzău să le trăiască / Tot fićiori şî fie̯ će să crească…”. Încheierea se face cu precizarea autorului, ca şi în majoritatea poeziilor sale: „Foiţă dân paradis, / Uica Nicolae Ţenchea o scris.” Toate aceste poezii merită citite, toate au informaţii pitoreşti şi binedispun. Din întregul material folcloric literar, ramura ce caracterizează mai luminos şi mai profund pe omul individual, cu toate trăirile şi tainicele sale mişcări sufleteşti, este poezia lirică. Motivul central al lirismului 2) românesc este dorul, ”cuvânt încărcat de un sens înlăcrimat” . Având la bază acest motiv, poezia lirică dezvoltă variate forme, revelează o sensibilitate specifică, îmbrăcată în forme de exprimare mlădioase. Îl poate însoţi pe om de la naştere până la moarte. În centrul liricii populare reprezentative pentru satul Hitiaş, ca de altfel în toată lirica românească, stă cântecul de dragoste, dominând-o atât prin diversitatea lumii de gânduri, sentimente şi imagini pe care o cuprinde, cât şi prin adâncimea şi fineţea vibraţiei de artă la care ajunge adesea. Motivul dragostei este inepuizabil, face inimile să răsune în îndrăgitele şi vestitele doine bănăţene, acele melodii tărăganate, duioase, răvăşitoare, din care se revarsă atâtea patimi. Doinele prind în acorduri de suflet toate treptele de manifestare a acestui sentiment cosmic etern: înfiriparea dragostei, bucuriile, vicleniile şi îndoielile, dragostea aventuroasă cu tentaţiile ei, amantlâcurile, pierderea liniştii, despărţirea îndrăgostiţilor, amestecul naturii în exprimarea sentimentelor, invocarea elementelor ei, rugăminţile celor doi, blestemul şi căinţa pentru vorbele aruncate la mânie, dezgustul pentru căsătoria cu cel urât impusă de părinţi etc. Puterea copleşitoare a dragostei este de neînlăturat ca şi moartea, nu poate fi invinsă nici de farmece: „Farmeśili mă mâncară…/ M-or făcut dă le-am băut / Pră mândra să o zăuit, / Pră mândra n-o pot zoita / În mormânt pân′ m-oi băga”. În altă doină, forţa devastatoare a dragostei este prinsă în foarte expresive asocieri între dragoste şi friguri: „Grie̯ l̆ 'e-s , doamne, frigurili, / Dar măi grie̯ l̆ 'e-s dragostili, / Că dă friguri dzaći în pat, / Dar dă drag îmbli turbat”…. Atâtea doine şi cântece dau la iveală substanţa lirică bogată a sufletului străbunilor nostri din Hitiaş, referindu-se la aspecte nenumărate ale vieţii lor, de la emţionantele şi gingaşele portrete ale îndrăgostiţilor („Are buze dulci, subţiri / Ca doi pupi dă trandafiri”; „C-aşa-i mândra mea la źie̯ n̆ ́e / Ca roaua pră sâmdzâien ̆ ́e”), la opreliştele sociale care duc la suferinţa îndrăgostiţilor („Mânc pită dă grâu curat / Ćernută prân sâtă gheasă / Şî o mânc plângând prân casă”), la durerea despărţirii care duce la blesteme („Bat-o Dumnedzău / C-am iubit-o eu, / Nana, nu ţî-i jăl′e / Dă braţâli miel̆ 'e / Cum durmeai pră iel̆ 'e”), ca să nu mai vorbim de deliciile iubirii şăgalnice, aventuroase: „Omul′e cu caii buni, / Će stai cu coćia-n drum, / Traźe caii la o casă / Unge-i ńevasta frumoasă, / Ńevasta-i frumoasă tare,…Şî bărbatu-i concentrat, / Tot măi ies̆ tă loc în pat, / În mijlocul patului, / În locul bărbatului”; sau „Cât îi lumea pră sub soare, / Nu mi-i drag a sărutarie,̆ / Numa′ când răsare luna / C-atućia-i măi dulće gura…Astădzi lumea mă vorbieş̆ će / Că sunt lotru dă ńevies̆ tie… ̆ ”etc. Poate cele mai vibrante doine şi cântece din Hitiaş sunt cele care vorbesc în tânguiri despre dor şi despre forţa devastatoare a acestuia ca neastâmpăr al sufletului, „ca ipostază românească a existenţei umane”3). Am constatat că cele mai vechi cântece culese din sat sunt doine de dor şi de jale. Le mai ştiau doar puţine persoane din sat, când am cules materialul folcloric. Şi astăzi se mai cântă aici doine, dar parcă nu mai au tenta

În bătaia peniţei

Istorie/Monografie/Folclor

răscolitoare a celor vechi, atât în privinţa melodiilor, cât şi în aceea a versurilor. Voi aminti doar câteva dintre imaginile impresionante ale doinelor de dor şi jale. Astfel, dorul jale intrat în sufletul fetei, devine „un rit ş-o fântâńe, / Ritu-i făcut dă urât, / Fântâna dă năcăjât, / Ritu'sca₫ie̯ , floarea crie̯ ş̆ će / Pră min′ doru mă topie̯ ş̆ će”. Uneori dorul înseamnă nostalgie, alteori putere mistuitoare a inimii ce arde sau duce la dorinţa de moarte („Am un dor şi-aş vrea să mor”), poate deveni „bucată amară” pe care purtătorul ar vrea s-o scoată din inimă; fata căsătorită departe de casă doreşte să-l lege „într-o cârpă neagră” şi să fie depus „dasupra-n ladă” ca semn după care mama ar şti ce i s-a întâmplat; apare şi ca leagăn al iubirii („Nană, chică galbănă, / Doru tău mă leagănă / Şî mă leagănă frumos, / Să nu cad dân braţă źios”) ; cine are dor prea mult şi-l apasă, ar vrea să-l vândă în târg, dar „Doru nu-l cumpără nimie̯ ,̆ / Că dor are orişîćińe” ; dorul poate deveni şi mesager la badea, căruia să-i spuna că mândra „zace”şi că, deşi s-a măritat, „dă doru-i n-am scăpat” etc. În cântecele lirice ale hitieşenilor, un motiv bogat reprezentat este şi singurătatea, înstrăinarea, care a generat cântecul amărăciunii. Acest motiv se îmbină deseori cu cel de dor, nuanţându-se spre un lirism duios. O explicaţie a înstrăinării trebuie căutată în mentalităţile sociale ale vremii când fetele erau căsătorite timpuriu, fiind nevoite să suporte socria. Pentru fata plecată de la mama, unde fusese iubită şi răsfăţată, viaţa la „maica lui” este exact opusă, o adevărată tragedie revărsată în imagini pline de expresivitate, emoţionante: „Binili mie̯ u dân fećie / Nu-i điac să-l poată scrie, / Chiar de-ar fi śeriu ̯ l hârćie / şî luna cănţălărie, / Sfântul soare dieśel / Să tot scrie mărunţăl…Pân' eram la maica mea / Eram pui dă rândunea / Şî zburam dân cracă-n cracă / N-avea nimie̯ ̆ će să-mi facă…Dă când mi-s la maica lui, / Nu-s niśi pasăre, niśi pui, / Nici nu trăbui nimănui”. Alteori, fata îi cere mamei să-i ardă ”ţoalili” în drumul mare („Să le dai în foc cu pară, / C-a mie̯ viaţă îi amară”), sau preferă moartea în locul căsătoriei care a făcut-o nefericită. Dar nici ginerele „la socrie ”nu are o situaţie mai bună: „Ginerile la avere / Nu-i niśi gazdă pră muierie̯ ,̆ / Nu-i niśi slugă cu sâmbrie / Şî niśi gazdă pră moşâie̯ ”. Într-un cântec de instrăinare (Ieşi luna dintr-un nor) se conturează plastic durerea înstrăinatului: „De-ai călca din piatră-n piatră, / Din străin nu măi faśi tată, / De-ai călca din urmă-n urmă, / Din străin nu măi faśi mumă”. Rămân de prezentat multe alte domenii ale literaturii populare din satul strămoşilor mei, ele fiind tot atâtea modalităţi de evidenţiere a talentului acestora şi a concepţiilor lor de viaţă: basmele, baladele populare, bocetele, cântecele de război, cântecele satirice etc. Consider că rememorarea creaţiilor literare populare din satul de altădată, revelarea sufletului curat al 4) autorilor lor revărsat în simţire curată, nu este altceva „decât un fir prin care primeşti din trecut putere” . Referinţe bibliografice: 1. Iorga, Nicolae, Poezia populară lirică şi satirică, în Elogiu folclorului românesc, Editura Pentru Literatură, 1969, pag. 231 2. Voiculescu, Vasile, Lirica populară, Studii de folclor şi literatură, Editura Pentru literatură, Bucureşti, 1967, pag. 683 3.

Blaga, Lucian, Despre dor, în Elogiu folclorului românesc, Editura Pentru Literatură, 1969, pag. 411

Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor româneşti, Editura Humanitas, 1998, pag. 124

Popa, Lucia Elena, Culegere de texte literare folclorice din satul Hitiaş ( manuscris )

În bătaia peniţei

Proză

Ştefan Doru DĂNCUŞ MANUAL DE GESTURI INUTILE (fragment din volumul în lucru cu acelaşi titlu) Orice astfel de poveste începe frumos, cu un tânăr frumos şi inteligent, capabil de orice acte de rezistenţă, de sacrificii pentru “cauze drepte” sau de dispreţ pentru tentaţia căderii în derizoriu. Personaj principal, chiar pozitiv, am zice. El, acum, aproape a obosit, povestea aproape s-a terminat, personajul “chiar pozitiv” este acum un fel de contemporan Cassanova care se târâie pe hârtie, un scârţa-scârţa pe care specia noastră rapidă cum e l-a dezactivat dar îl tolerează ca pe orice accident nesemnificativ. Cum ar fi de pildă Kosovo, Hussein, Transilvania, Basarabia. La 5.25 dimineaţa, un tip şi-o tipă se ceartă în stradă; probabil au participat la nunta de ieri din blocul vecin: - Câţi bani ţi-am dat eu? Hai, zi, câţi ţi-am dat? - Mama mi-a dat, nu tu - plânge ea. - Eşti o curvă ordinară, eşti curva curvelor! şi o plesneşte. - În cine dai tu, mă, în cine dai? Vrei să-ţi scot dinţii? Vrei să pleci de-aici fără dinţi? Ş.a.m.d. La o vreme, ea îşi scoate rochia şi i-o aruncă. Iese din bloc un alt tip şi-i cheamă înăuntru. - Nu merg că mă bate! Ş.a.m.d. Luceafărul sclipeşte şi el, ce să facă? O bufniţă se aşează pe o sârmă în faţa geamului meu. Pe scările metroului: ridicol, respingător, trufaş, tinerel, cu trei telefoane mobile care sunau concomitent (costă mult în ţara postceauşistă). Imaginea de coşmar a unui personaj dintr-un clip publicitar, sufocat de firele telefoanelor a devenit, după secole de telepatie, un mod de viaţă ce nu poate fi trecut cu vederea. Există nopţi în care femei de peste 40 de ani, grase, ies din compartimente. “Taploşte”, cum le-ar spune bătrânii. Ele se îndreaptă, invariabil, spre toaletă. Se aliniază cuminţi, rabdă una după alta, se suportă. Un ideal climat al toleranţei, deşi unele sunt ţigănci, altele unguroaice, unele pur şi simplu de la ţară. Apar vânzătorii ambulanţi de napolitane, sucuri, bere, seminţe. Femeile se bagă una-n alta, se caută prin buzunare inobservabile, scot banii. Cele cu probleme deosebite se duc între tampoane, sub privirile compătimitoare şi aprobative ale cozii. Bârfesc. N-a ştiut Aristofan ce vor ele, cu democraţia lor cu tot. Sunt deranjat de zgomotele pe care acestea le produc, de neglijenţa lor firească. E compartimentul meu, bancheta mea (banchetele? Banchetul?), geamul meu, uşa mea, cutia mea de gunoi, linoleumul meu, perdelele mele pe care scrie CFR. Becul meu - chior, orb dar al meu. Voi scrie pe vagonul ăsta: “LINIŞTE!” Exodul nu poate fi oprit. Până spre dimineaţă se screm pe WC-ul oportun iar literatura nu le vine-n ajutor. James Joyce a murit iar Henry Miller poate să-şi pună primăvara neagră în locul hârtiei igienice care nu le ajunge niciodată, de aceea e plină încăperea de cornete şi coji de seminţe. M-am tot chinuit, până la vârsta asta, să-L înţeleg pe Dumnezeu. Acum e linişte: stăm şi ne privim amândoi cu reţinere oarecum, cu timiditate, cu: zi tu primul ceva, deschide tu o discuţie. Stânjeniţi de ceea ce ne-am făcut de-a lungul atâtor ani. Un tată şi-un fiu care se uită unul la altul cu coada ochiului şi lăcrimează pe furiş. Unde-i curiozitatea, unde-s poantele de care râdeam amândoi? Ies la o ţigară, cerşetorii mă înconjoară iuţi şi guralivi. “Dă-mi o mie”, zice unul, “Dă-mi o ţigară”, “N-ai o bucată de pâine?”, “Sunt orfan de mamă”, se milogesc alţii. Prins între ei, între România şi banii mei, între sandwich-urile mele. Odată cu ei intri în ţara cea adevărată, acolo unde-i şi viaţa mea, covorul roşu patima mea. Şi cerşetorii ar trebui să vină pe rând, nu toţi deodată, ca nişte blânzi şi neaşteptaţi ierbivori care apar de bună voie în bătaia puştii. Ar fi frumos, cu becurile verzi, albastre, galbene şi roşii, cu barierele puse ori ridicate. Geamul compartimentului meu e securizat “eu am cuşca mea/ şi mă mândresc cu ea”, îmi plesneşte capul de tobe şi trompete pionereşti.

În bătaia peniţei

Proză

Citesc într-un ziar din nord că doi oşeni au fost amendaţi de gardienii publici pentru că au dormit pe băncile unui parc. Mi-i imaginez cu sacoşe, plase, genţi pline de cumpărături făcute la oraş, retrăgându-se departe de betoane şi asfalturi, “la umbră” sub copacii parcului şi aţipind, în aşteptarea autobuzului. Când am ajuns la astfel de interdicţii? Când ni se vor aplica amenzi pentru că avem suflet? Următoarea avalaşă de legi, decrete şi hotărâri locale ne vor interzice să fim oameni, nu-i aşa? Urmăritorii sunt mai mulţi decât urmăriţii; am ajuns ca din modestul nostru avut să întreţinem cel puţin patru călăi de persoană urmărită iar unora care, la fel ca mine, jignesc şi ironizează debusolatul sistem, să le fie repartizate regimente întregi dotate cu echipamente fabuloase. Îi las pe bătrâni să-mi dea lecţii, îi ajut să treacă strada, eu am destul timp să-mi popularizez înţelepciunea, deşi după atâţia ani de efuziune, nimeni n-are nevoie de elucubraţiile unui moşneag. Iubesc bătrânii, îi ajut să aibă parte de cât mai multe dimineţi iar ei de necrezut! mulţumesc lui Dumnezeu, nu mie, pentru cei 300-400 de dolari pe care i-am îndesat în anii lor cangrenaţi de impotenţă şi lipsuri materiale. Iar acum să revenim la oile noastre: ce facem cu aproapele căruia i-am învins răutatea, îl biciuim sau îl educăm? Îl punem în genunchi sau îl îmbrăţişăm? Când l-au arestat pe Isus, Petru a tăiat urechea unui soldat şi s-a ales cu o zdravănă şi memorabilă muştruluială: “Cine scoate sabia, de sabie va pieri”. Gardianul: “Bă, eşti român ori străin?” Eu: “Nu-s”. Gardianul: “Atunci de ce vorbeşti româneşte?” Eu: “De unde ştii că vorbesc româneşte?” Gardianul: “Te-am auzit când te-au adus aici”: Eu: “Asta nu înseamnă că sunt român”. Gardianul: “Atunci ce naţie eşti?” Eu: “M-am născut într-o patrie de pe nici o hartă, sunt un biet spion travestit în cetăţean”. Gardianul: “Nu mă aburi, ştiu io că eşti fro-oarece scriitor dă cultură. Scoală că te cheamă dom' derector”. Mi-am tot promis că mă voi apuca de ordonat sutele de hârtii mâzgălite în pripă. Când nu reuşesc să-mi conving iubita de ceea ce spun (cum că aş fi scriitor), încep să mă lamentez. “Simţi nevoia de compătimire?” mă întreabă iar eu răspund cu sinceritate că da. Ea mă strânge la piept. Nu mi-am pus niciodată problema dacă, la rândul ei, are câteodată nevoie de sprijin. Zi liberă, în patria asta e voie. Nu mai scriu pentru critica literară ori pentru cititori, cele ce urmează sunt numai pentru tine: N-ai nici o scuză “de rigoare”, nici un motiv de-a vorbi cu alţii, nici o patimă de cunoscut, nici o justificare existenţială, ţi s-a tăiat cordonul ombilical, speţa te-a părăsit în maternitate, şi-au luat cu toţii mâna de pe tine, "mama!”, ţipi, lacrimile te asfixiază, au plecat surorile şi îngrijitoarele, te-au uitat singur şi neajutorat în noaptea ploioasă a naşterii. Vrei să fugi, să scapi de coşmar dar, deja ţintuit în oase şi carne, ai conştiinţa vie a faptului că eşti abandonat (acestă disperare te va urmări ca un căţel turbat de-a lungul tuturor secolelor în care vei fi aruncat pe neaşteptate). N-ai dovezi, nimeni nu te crede, nimeni nu-ţi va face loc în mintea şi inima lui, vei rătăci sângerând prin zonele unde secolele se îmbină neauzit, nu vei putea cu nimeni vorbi despre cât de cumplit ai fost pedepsit pentru o greşeală care-ţi scapă, pe care ai făcut-o fără ştii că poartă numele de “greşeală”, pentru că ai fost, în viaţa ta, miner, de pildă. Sau poet, sau ziarist, sau vânzător la aprozar, de pildă. Nişte oameni cu aere de şefi se fâţâie prin faţa mea, răţoindu-se de parcă încălţările lor curate ar fi una din principalele dimensiuni ale universului. Când urcă în maşini de lux devin şi mai importanţi, li se pare că sunt stăpânii absoluţi a tot ce mişcă sub soare. Dacă mai demult îi goneam cu şuturi în fund, astăzi îi ascult amuzat iar lor li se pare că-mi bat joc de înalta lor prestanţă exersată în mulţi ani de studii bizare. “O să ai probleme”, mă avertizează cu grija celor trecuţi prin multe, eu zâmbesc în continuare, lor nu le vine să creadă. Tac şi zâmbesc, de multe ori îmi vine să-i părăsesc, aş rupe gura târgului cu “iraţionalitatea” de care mă folosesc uneori ca de-o trapă de ieşire, dar ei au nevoie de martiri, de fiinţe aşa zis slabe care să se supună ordinelor şi convenienţelor lor. Spune Biblia în EXOD (Ieşirea): “Dacă-i asupreşti şi ei strigă la Mine după ajutor, Eu le voi auzi strigătele”. Milităroasă şi arţăgoasă, speţa mea face din ţânţar armăsar, dovedinduşi astfel că merită să facă umbră pământului. De-aş fi Dumnezeu, aş desfiinţa-o: nu mai am o sumă bine precizată de unde să-i scad nota la purtare. Chiar de-ar fi ca ultimul punct să-i fie scăzut pentru pantofii prea eleganţi şi curaţi cu care calcă în picioare răbduriul ambient teluric (aici constat cu tristeţe cât de maliţios am devenit).

În bătaia peniţei

Religie Ion TURNEA

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să-l pună pentru prietenii săi.“ (c. 15, v. 12, 13) Prietenia, dragoste şi dăruire Ce este de fapt prietenia? Prietenia este cel mai valoros lucru, un lucru ce greu poate să fie explicat în cuvinte. Niciodată nu există cuvinte suficient de expresive ca să definească prietenia. Ea este cea mai aleasă floare. Cine are un prieten adevărat poate să afirme că este cu adevărat fericit. Prietenia este cea care înforeşte în sufletul omului virtutea dragostei, a generozităţii, ajutorul dezinteresat. „Aşa trebuie prietenul adevărat să iubească, încât şi sufletul dacă îi este cerut, să nu refuze a-l da, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge cu sârguinţă să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul vieţii. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă dulceaţă nu aduce? Cât folos? Câtă siguranţă? Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu prietenul adevărat.“ Cel mai mare şi valoros lucru este prietenia. „Iubeşte pe prietenul tău, ca pe tine însuţi.” (Levetic 19, 18) ne sfătuiesc cuvintele înţelepte ale Leviticului, însă de mare preţ este să-ţi iubeşti prietenul mai mult decât pe tine însuţi. Ca dovadă a acestei adevărate prietenii avem jertfa Mântuitorului Iisus Hristos pe cruce, căci o prietenie adevărată este o răstignire pe cruce. Un prieten adevărat este acela care se află lângă tine în orice moment, căci Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul.” (Ecclesiastul 4, 9)Prietenul adevărat se află lângă tine la bine şi la rău, e cel care te înţelege, e cel care-ţi cunoaşte slăbiciunile, le acceptă, te ajută să treci peste toate greutăţile. Prietenul iubeşte în orice vreme, iar în nenorocire el este ca un frate.” (Pilde 17) Când ai un prieten adevărat este ca şi cum ai găsit o lumină călăuzitoare. El e cel în care ai încredere, căci lui îi mărturiseşti toate problemele tale, iar el la rându-i pe ale lui. Cu prietenul tău eşti întotdeauna sincer. El trăieşte împreună cu tine reuşitele tale dar şi eşecurile. Se bucură de orice reuşită a ta şi se întristează atunci când eşti dezamăgit şi rănit. Doar el te sfătuieşte înţelept atunci când greşeşti pentru a te îndrepta. „Sfaturile prietenului sunt dulci şi înveselesc inima ca untdelemnul şi ca miresmele” (Pilde 27, 9). El te sfătuieşte cu dragoste sinceră atunci când greşeşti pentru a nu lăsa făţărniciile aceste lumi să rănescă micile neputinţe ale prietenului ce pot să fie corectate, căci „mai mult preţuieşte o dojană pe faţă decât o dragoste ascunsă”(Pilde 17, 5). „Rănile pricinuite de un prieten sunt de bună credinţă, în timp ce sărutările celui ce te urăşte sunt viclene” (Pilde 27, 4-5). Dacă ai un prieten adevărat poţi să treci peste orice greutăţi în viaţă, căci poţi să ai toate bogăţiile pământului, dar dacă nu ai un prieten adevărat eşti gol sufleteşte, iar când vei sesiza singurătatea sufletească în care te îneci îţi dai seama că ai trăit degeaba. Dacă cineva vede pe prietenul iubit sau îşi aminteşte de acesta simte cum inima îi tresare de fericire, faţa zâmbeşte a lumină, trece peste toate mai uşor ştiind că prietenul iubit îi este alături sufleteşte. Un prieten adevărat nu vrea nimic de la tine niciodată, poate doar faptul de a se simţi bine în prezenţa ta. Dacă mărturiseşti un gând, un vis, o dorinţă unui prieten, iar el consideră că îţi este folositoare sufleteşte face orice sacrificiu pentru a îndeplini acel ideal şi nu cere nimic în schim doar se bucură de fericirea ce străluceşte pe chipul prietenului său. Adevăraţii prieteni îşi iartă toate greşelile, căci în primul rând suntem oameni, iar omul e supus greşeli datorită naturi sale trupeşti. Un prieten adevărat nu poate să fie supărat pe prietenul său, chiar dacă acesta i-a greşit copilăreşte, din nepricepere. Iar dacă prietenul se supără şi nu înţelege că a greşit, poţi să-l mustri cu dragoste, să-l sfătuieşti înţelept, dar niciodată să nu-i întorci spatele sau să-l trădezi, căci atunci pierzi un

În bătaia peniţei

Religie

lucru mai valoros decât viaţa, pierzi lumina prieteniei. „Ceartă-te cu prietenul tău, dar taina lui să n-o dai pe faţă” (Pilde 25, 9). Cât este de dureros atunci când cel pe care l-ai considerat prietenul tău, cel căruia i-ai mărturisit toate tainele tale, cel căruia i-ai fost mereu alături, sufleteşte în rugăciune, rugându-te mai mult pentru el decât pentru tine însuţi, cel alături de care ai fost faptic în orice moment de răscruce a vieţii lui când avea nevoie de ajutor şi când poate alţii i-au întors spatele iar tu i-ai arătat dragostea ta ajutându-l, îţi întoarce spatele şi îţi spune că nu te-a considerat niciodată prietenul lui. Nu poţi să faci altceva pentru prietenul tău în asemenea situaţie decât să-l ajuţi dezinteresat fără ca el să ştie de câte ori e necesar şi îţi stă în putere până la moarte, căci poate înainte de a părăsi această lume prietenul va afla tot ce ai făcut tu în taină pentru el şi îţi va întinde mâna lui caldă şi îţi va mângâia sufletul. O prietenie e necesar să fie păstrată cu sfinţenie, căci ruperea legăturii de afecţiune umple de întristare sufletele prietenilor, până la moarte. „Tot prietenul zice: eu am ţinut prieteşugul cu el; dar este numai cu numele prieten. Au nu rămâne până la moarte întristare, când tovarăşul şi prietenul trăiesc bine în veselie, iar în vremea necazului se face potrivnic?” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 37, 1-2). Antoin de Saint-Exupery în Micul prinţ prin itermediul personajelor sale vulpea şi Micul prinţ arată valoarea prieteniei. Micul prinţ o ascultă pe vulpe şi o îmblânzeşte cu fiecare zi, cu fiecare clipă, încât atunci când trebuie să se despartă suferă foarte mult, însă elementele naturii îi va aminti vulpii mereu de prietenul ei. „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.“ (Micul prinţ). Într-o lume unde omul e robul banului e greu să găseşti o prietenie adevărată. O prietenie adevărată se câştigă prin acea îmblânzire de care ne vorbeşte Antoin de Saint-Exupery, prin dragoste, sinceritate, încredere şi ajutor dezinteresat. Fericitu Augustin vorbeşte despre patru feluri de prietenie: copilărească, trupească, lumească şi spirituală. Primele trei se pot destrăma, căci la baza lor sunt diferite interese, însă prietenia spirituală dăinuieşte veşnic, ea fiind singura prietenie adevărată, o prietenie ce nu are la temelia ei niciun fel de inters. Cine găseşte o prietenie adevărată, găseşte lumină, găseşte fericire, iubire, cea mai de preţ comoară, mai ales că o întâlneşte într-o lume în care valorile spirituale nu mai au preţ, ci doar cele lumeşti: „ Bibliografie 1. Branişte, Marin M., Concepţia Sfântului Ioan Gură de aur, despre prietenie şi dragoste, „Studii teologice”, anul IX, nr.9-10, 1957. 2. Seviciu, Traian, Valoarea prieteniei în viaţa şi opera Fericitului Augustin, „Ortodoxia”, anul XII, nr.3, 1960. 3. Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994.

În bătaia peniţei

Epistolă

Draga Mela, Sarbatorile Pascale imi ofera prilejul sa iti trimit gandurile si urarile mele cele mai bune! Sarbatoare frumoasa si oameni de calitate in jurul tau, maicuta buna si blanda, radioasa ca soarele primavara, zambitoare ca florile la astrul ceresc, linistita precum melcul ce-si cara cu sarg povara. Nu ti-am mai scris demult, dar asta nu inseamna ca te-am dat uitarii! Prinsa in tot felul de treburi, am amanat mereu sa ma apuc de scris si uite ca azi, trezita cu noaptea in cap de broscutele testoase, Smarty si Max, am gasit de cuviinta sa-ti trimit un lung mesaj, iar in timp ce-ti încropeam mesajul, tu, mamica mea virtuala, prietena draga, de peste mari si tari, te-ai gandit si tu la mine... metonimia sufletelor tari... Saptamana trecuta, am fost sa-mi fac datoria la mormintele parintilor, caci in scurta vacanta ce o am de Pasti planuiam sa trag o fuga la Marea cea Mare, dar cum e vreme ploioasa, m-am dat batuta si am decis sa incerc sa-mi finalizez lucrarea de licenta pentru scoala de asistente. Asadar, m-am trezit sambata dimineata, devreme, si-am grabit pasul spre Piata 700 pentru a lua firobuzul ce duce la gara. La casa de bilete nu era inghesuiala ca-n alte dati. Mi-am cumparat bilet si am urcat intr-un vagon din trenul ce era tras pe linia treia. Drumul, de circa 60 de Km, parcursi intr-o ora si jumatate, mi s-a parut ca s-a scurs destul de repede, fiindca am admirat pe geam transformarile din natura. S-au scuturat florile de magnolii si pruni, s-au ofilit zambilele, dar au aparut florile de par, de mar, de porumbe si rapita. Lanurile de grau sunt de un verde intens, semn ca li s-a aruncat azot si printre ele alergau sprintare caprioare sau se tolaneau, fara sa le pese ca sunt privite in linistea ce le-a cuprins dupa ce s-au ghiftuit. Am zarit si cativa fazani si rate salbatice. Ce frumos colorit au primavara! Nu degeaba imi place cel mai mult acest anotimp. In gara, la Maureni, am intalnit o fosta colega de generala. Ea merge acolo din doua in doua saptamani pentru a-si ingriji mama ce are 82 de ani. Din vorba, in vorba, am ajuns in sat. Am cumparat de la un butic banane, portocale, mere si doua paini pe care leam dus femeii care mi-a cumparat casa. Ea nu locuieste in casa mea, este in apropierea cimitirului ortodox. Cum am ajuns la ea, am rugat-o sa-mi dea o sapa si-o sticla cu apa. Am plecat la locul de veci al parintilor impreuna cu fiica si unul dintre baietii femeii. Acolo am sapat mormintele, am plantat cateva panselute, garoafe si crizanteme, le-am udat, am aprins candele, am tamaiat locul si am plecat cu gandul ca macar cateva din florile ce le-am dus, se vor prinde. Ajunsa la casa Ancutei, doamna ce este stapana casei ce-o aveam pana anul trecut, am ajutat-o sa completeze niste acte pentru retrocedarea unor hectare de pamant, am luat pranzul si-am plecat la fosta mea casa. Strazile erau aproape pustii. Cu putinii oameni ce i-am intalnit, ne-am dat binete, am schimbat cateva vorbe si mi-am vazut de drum. La casa mea, toate lalelele si narcisele erau inflorite si parca au dorit sa-mi spuna “Dorino, de ce ne-ai lasat?” M-a apucat parerea de rau, am mers in gradina. Via nu era taiata, tufele de agrise napadite de pir s-au uscat, iar pomii fructiferi erau incarcati de flori. Am cuprins cu privirea tot ce era odata al meu, in lung si-n lat, m-am apropiat de un lastar de par si i-am privit florile albe-albe si m-am gandit la virginitatea mireselor si la vorbele harcilor. Cand erau nunti prin sat si miresele, in drumul spre biserica aveau voal pe fata, dar cotoroantele aveau stire ca fetele respective pacatuisera cu mirii inainte de noaptea nuntii sau erau chiar insarcinate, sa te fereasca sfantul de gura lor! Rochia alba de mireasa, florile albe de par. Puritatea florilor, inocenta mireselor. Cateva buburuze mici, ratacite si cautau mamica sau perechea. Copila fiind ma jucam si eu ca alte piticoate cu gargarite. Erau buburuze rosii sau galbene, cu buline negre. Le luam in mana si le cantam “gargarita-rita, unde vei zbura, acolo m-oi marita!” La cateva tufe de capsuni si-au deschis ochi, florile. Tufele de lavanda si-au improspatat coloritul, iar trandafirilor au inceput sa le creasca frunzulitele de un verde-rosietic. Nu am patruns in casa, ceva m-a oprit, era o mana nevazuta, un bolovan ce-mi statea in picioare, un lacat ce-mi fereca usa. Nu am patruns in casa ca sa nu vars lacrimi caci fiecare camera, fiecare perete l-as fi udat cu lacrimi dupa copilaria mea dulce-amara, dupa adolescenta mea sfielnica, dupa tineretea pierduta peste umar. Am revenit la casa Ancai, mi-am luat bluzonul si poseta si-am dat sa plec. Estera, fiica Ancai, eleva in clasa a VII-a, de vreo 13-14 ani a venit sa-i raporteze mamei sale ca Samuel, fratele cel mic, epileptic, ce are 7-8 ani, a facut pe el, ca l-a spalat si l-a schimbat de haine, dar il zmucea si ii cara la palme de fata cu noi. Am dojenit-o cu blandete pe domnisoara, spunandu-i sa nu-l mai bata pe fratele ei fiindca nu stie ce face, este mai special, este cu probleme. Stii care a fost urmarea? Sami, copilul epileptic, a fugit in curte si a rupt o narcisa pe care mi-a daruit-o, apoi a fugit in strada si a rupt o papadie si-o floricica mica, albastrea. “Tanti Dorina, tanti Dorina…”, a intins mana si mi-a dat florile. In drum spre gara m-am gandit la el. A inteles ca i-am luat apararea si oare ce-a mai inteles de mi-a daruit florile? Cine stie?! Complicat mai este creierul uman. Pentru ca in apropierea garii se aflau trei turme de oi si nu se zarea tipenie de cioban, m-am apucat sa cant, in gand, ca sa-mi inlatur teama ca as putea sa fiu incoltita de caini. M-a ferit Dumnezeu sau m-au aparat stramosii din ceruri sa nu fiu incoltita de dulai si sa ajung nevatamata in tren. Un lucru am inteles: drumul meu inspre Maureni are de-acum inainte un singur traseu, garacimitir. Pustiul ce-mi cotropeste sufletul mergand la mormintele alor mei e si pustiul ce l-am simtit la casa lipsita de suflet, caci sufletul mamei nu mai este acolo, este undeva printre florile de mar si de par, printre firele de iarba, printre stelele ce rasar timid si trist, ori poate e aici, langa mine si ma vegheaza ori de cate ori am nevoie. As vrea sa cred ca mi-ai asteptat mesajul si am sa astept mesajul tau cu vesti, sperand ca nu te-a rapit vreun “zmeu din smarcuri”. Te sarut, Dorina MAGARIND

În bătaia peniţei

Interviu

Zâmbetul, o formulă de a rezista în viaţă Interviu cu dna. Melania

Rusu CARAGIOIU

O doamna calma, cordiala, echilibrata, atenta la relationarile cu ceilalti. O doamna care stie sa-si domine varsta. Indiferent cate decenii a avut sau are acum, nu conteneste , n-a contenit sa fie ..insotita de un suras -zambet discret...usor enigmatic.. Surasul a fost adesea modalitatea , de-a iesi cu bine din anumite situatii neprevazute sau incurcate.O formula de rezistenta in fata obstacolelor. S-a ocupat mereu de toate treburile vietii dar mai ales, de cele care au marca dainuirii .Adica, scrie.Poeme, carti pentru copii, foliletoane, povestiri, proza memorialistica,epigrame. E si vicepresedinta Cenaclului epigramistilor, in limba romana de la Montreal. Dovada puterii de adaptare in noul context cultural.A ales sa indrageasca si sa onoreze si cultura tarii adoptive prin creatii in limba romana.Poeta , dar nu in sensul unei visatoare permenete.Mai degraba ..un spirit ordonat.Stie sa gaseasca solutii potrivite la momentul potrivit. E un lider discret pentru situatii de cumpana. Ironia din rimele epigramelor sale are o blandete binefacatoare.Nu irita, nu-i ascutita. S-ar putea spune ca , daca stii sa gasesti cheia potrivita, lumea poate fi strabatuta pe carari foarte lungi... Veronica Balaj.: - Plecarea spre alte orizonturi are varii motivaţìi… Financiare, căci firesc este ca omul să dorească o viaţă mai bună, politice, rejigioase, divergenţe de opinii socio-politice, etc.… Fiecare dintre cei care au plecat au o istorie personal a drumului ales… Încercîm să-l aflăm în cazul dumneavoastră. Melania Rusu Caragioiu: - Am plecat spre Canada ¸în speranţa de a-mi ajuta fiica. Ea fiind bolnavă. I-am adus medicamente naturiste , în special ceaiuri. Aveam viză pentru 3 luni. Ofiţerul o femeie, de la Aeroport, mi-a acordat pe loc 6 luni pentru vizită. Am lăsat totul în ţară, inclusiv aproape 100.000lei la Cec, plus multe, multe probleme nerezolvate. A fost o sfâşiere, între despărţirea de tot ce mă lega de ţară şi obligaţia mea maternă pentru fiica bolnavă. Boala se agravase şi mai mult. În ţară a venit schimbarea banilor, eu primind doar câţiva lei în cec-ul nerecuperat la timp şi această plecare inoportună mi-a adus şi alte multe, multe prejudicii. La expirarea celor 6 luni am cerut rezidenţă şi am rămas în Canada, neglijând tot ce lăsasem în urmă, afară de dorul de ţară. Fiica mea mergea mai bine cu sănătatea şi m-a parenat pentru 10 ani, dar cu mare greutate fiindcă îşi refăcea studiile în avocatură, aşa cum cer legile Canadei pentru diplomele din ţară. Pe lângă multe neajunsuri, ea avea de suportat şi cheltuielile de studii, aici, în valută.Eram într-o situaţie financiară precară şi din pensia mea, din ţară, nu puteam să-mi plătesc spesele pentru vreo călătorie spre România cu avionul. Aşa se face că timp de 10 ani , nu am mai mers în ţară, plătind cum puteam, pentru acolo, taxele funciare şi întreţinerea pentru apartament, plus ceeace era necesar pentru îngrijirea mormintelor. V.B. :- Depărtarea de ţară presupune un gol. Cum aţi ales să îl umpleţi ? M.R.C. : - Locuind în Arondismentul Cotes des neiges, Montreal, foarte populat, cu multe etnii şi observând buna înţelegere şi calmul celorlalţi etnici în a se acomoda şi a-şi umple timpul, am urmat un exemplu bun şi m-am oferit ca benevolă la două din multele organisme comunitare care funcţionează aici. Am ales Centre des femmes, Montreal şi activitatea socio-culturală dela centrul de Entre aide, Progenessis, Montreal-Multicaf. La Multicaf am devenit unul din membrii fondatori ai cenaclului literar ,, Anneau poetique” Pe parcurs această activitate a luat amploare iar suporterii oficiali au aprobat, consecutiv, la diferite intervalle de timp, publicarea a trei plachete colective.Prolificitatea producţiei literare a generat apariţia Revistei,,Multicaf-Multivox”. După cum rezultă şi din denumirea revistei, aici poate colabora nu numai bilingv, ci chiar şi numai în limba maternă, orice persoană talentată, care are ceva de comunicat în orice gen literar, condiţia fiind calitatea creaţiei, spre a trece de grila de publicare. În această revistă eu public continuu, proză, fragmente din romanul meu „ Mon grand père caitaliste” poezii, recenzii, etc., în limba română, şi franceză, dar în fiecatre număr ş public şi ceva bilingv în românăfranceză. Scriu în proză şi în versuri şi uneori mi se alocă şi câte trei-patru pagini din revistă, depinzând de mărimea materialului oferit de mine. V.B. : - Au fost, desigur şi praguri de trecut. Nu s-a desfăşurat totul foarte roz.Fiecare cu istoria, voinţa sa,

În bătaia peniţei

Interviu

şansele sale, lupta sa. Aş propune să personalizaţi acest fapt. M.R.C. : - Viaţa mea se desfăşura pe trei planuri principale, problemele de menaj ale familiei mele, problema nepotului meu care trebuia însoţit întotdeauna când pleca de acasă, comform indicaţiilor oficiale de la poliţie, care interzice cierculaţia nesupravegheată sub vârsta de doisprezece ani a copiilor şi problemele mele literare care se prezentau împerios în faţa mea.Am amintit déjà despre colaborarea mea cu gazdele quebecoase- francophone de aici, dar în paralel am cunoscut românii , preocupările lor, asociaţiile lor, ziarele şi revistele lor, manifestările lor, toate acestea devenind şi ale mele. M-am înscris la cenaclul literar de la Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, A.S.LR.Q. şi am cunoscut Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români, unde am devenit membră. Între timp am tipărit primele două cărţi pentru copii, una în 2006 şi alta în 2007. Am devenit şi activist social, fără portofoliu şi am început să particip la meetingurile iniţiate de organismul Progenessis pentru drepturile omului şi de curînd pentru drepturile femeii şi pentru salvarea Deltei Dunării. Avand o calificare, un atestat din ţară, emis de PLAFAR, ca specialist în plante medicinale, m-am înscris în Registrul comerţului, Canada in calitate de consultant în fitoterapie, înfiinţând firma proprie, ,,PLAMEDREMED”. Tot moment crucial consider şi evenimentul pregătit din anul 2014, al apariţiei Enciclopediei Românilor (care scriu) din Montreal, unde sunt prinsă şi eu, având enumerate toate cele 13 publicaţii ale mele în volum, cărţile mele şi activitatea mea din cadrul Cenaclurilor pe care le frecventez şi activitatea din cadrul Asociaţiei Scriitorilor Români, Liga Cluj-Napoca, Filiala TimişoaraBanat, de care aparţin. Voi încerca, în continuare să revăd în amintire ,,pragurile pe care le-am trecut”. Am reuşit încet, încet să cunosc locurile. Ca să ajung pe la Clinicile medicale pentru fiica mea , apoi la centrele unde îmi făcea plăcere să activez, am fost nevoită să învăţ cum să mă descurc în această metropolă cu 3,5 milioane de locuitori şi în reţeaua de transport în comun, să nu plâng când mi s-a furat portofelul în autobus, să mă perfecţionez în limba franceză pe care o cam ştiam de acasă, dar nu vorbit fluent, să mă obişnuiesc cu iernile care aduc şi minus -40 grade Celsius, să mă obişnuiesc să trăiesc la aer condiţionat, să caut două biblioteci de unde să împrumut cărţi pentru mine şi nepotul meu şi încă multe aspecte de viaţă şi activitate, A trebuit să învăţ anumite repere din marele oraş Montreal, Grădina botanică, Stadionul, săli de spectacole, şcoala unde învăţa nepotul, parcurile de distracţii şi câte şi mai câte locaţii şi lucruri noi. A trebuit să mă acomodez şi la modul de alimentaţie mai consistent şi la un mod de viaţă foarte precis, după ceasornic, pentru mine , care eram pensionară. V.B. : - S-a dovedit de-alungul istoriei exilului sau al emigrării că toţi cei care pornesc pe această cale sunt nişte curajoşi. Se adaugă şi alte calităţi, dar curajul de a o lua de la capăt într-o lumenouă nu poate fi ignorat. De unde v-a venit forţa ? M.R.C. : -După mine cred că atunci când sunt probleme de familie, spre binele tuturor membrilor săi, trebuie să existe un ajutor nemijlocit. Exista şi conjunctura favorabilă, eu fiind pensionară şi trăind de una singură la Timişoara.Am acceptat, raţiunea fiind superioară sentimentelor Pentru mineerau multe deosebiri faţă de modul meu de viaţă anterior, dar a trebuit să mă acomodez nemaiavând pe nimeni în ţară, fiul meu plecând şi el în U.S.A., cu loteria vizelor.Chiar dacă aş fi voit să mă întorc, nu mai aveam bani de întoarcere. Aici aveam nepotul care trebuia însoţit la şcoală, fiica era bolnavă, ginerele urma a doua facultate la zi şi eram oricum mai necesară aici decât în ţară ca o pensionară, care tocmai frecventam Universitatea Nicolae Mioc, cu specific pentru persoane în vârstă ( ca să îmi umplu singurătatea şi timpul). In acest prim timp de Canada, căutam să uit scriind mult şi în special în franceză. A trebuit să învăş să scriula ordinator. M-am înscris la Cenaclul Poetry din Washington, si am fost elogiată. Am intrerupt după vreo doi ani colaborarea cu acest cenaclu fiindcă trebuia din când în când să mă prezint la şedinţe.Drumul Montreal-Washington era lung, poate 14 ore cu un mijloc de transport rutier şi sejurul impus era de câte o săptămînă de festival. Ei îmi ofereau o facilitate ca preţ, totuşi mă costa 500 dolari USA, ceeace, atunci pentru bugetul meu de aproximativ 200 dolari= pensia mea din ţară, grevată de spesele de acolo, era o sumă, pentru mine imposibilă şi de neacceptat. M-am retras, cum se spune, în plină glorie, când déjà câştigasem la POETRY un premiu de 100dollari. Nu am mai ridiat nici premiul, ca să am conştiinţa mai liniştită, pentru a nu beneficia de aceşti bani tocmai acum când mă retrag. V.B. : - Religia, credinţa v-a fost un sprijin spiritual, moral şi aici, desigur. Cum aşi exemplifica această relaţie, aici, într-o lume nouă ? M.R.C. :-La început am frecventat bisericile catolice, căutând liniştea împăcării cu mine şi a resemnării care mi se impunea, pe urmă am aflat locaţia bisericilor ortodoxe şi a mănăstirilor ortodoxe din apropiere.

În bătaia peniţei

Interviu

Cred că sună ciudat cuvântul apropiere, aici în spaţiul canadian atăt de extins, dar atunci când voieşti să ajungi la un punct, un ţel, toate ţi se par apropiate şi accesibile. M-am fixat, spre a-mi destăinui lui Dumnezeu neliniştile mele, pentru Biserica ortodoxă,,Sf. Ioan Botezătorul, biserică unde pe parcurs , datorită evenimentelor s-a câştigat rangul de Catedrala ortodoxă de pe Rue Masson. La acestă biserică, după sosirea ei, cu familia în Canada, fiica mea a devenit membră. Un preot din vecinătatea lor a venit cu ideea de a ,,valorifica” pentru biserica respectivă, talentul şi pregătirea de pictor cu studii a fiicei mele, propunîndu-i să devină şi membră şi donator către această biserică. Ideea s-a concretizat printr-o frumoasă şi inspirată pictură pe lemn, mare de vreun1, 5sau poate 2mp., reprezentând-o pe Maica Domnului cu pruncul Iisus binecuvântând; o icoană, printre primele picturi în aceată biserică nouă, icoană de căpătâi, care este aşezată în altar cel mai sus, pe catapeteasma navei bisericii. La acea biserică am asistat la slujbele religioase, revelioane, nopţi ale Învierii Domnului, Sfinţirea Episcopilor, concerte de harpă, parastase, mese comunitare, serbări de Crăciun , şi am mai îndulcit traiul şederii departe de ţară. Am aflat tot acolo despre o revistă care apărea împărtăşind credinţă şi cultură, revista ,,Candela de Montreal” Am început să public în această revistă, pe multe teme, în versuri şi proză, iar mai recent, în scop de centenar şi pe tema românii în Canada , primii pioneri religioşi ortodocşi din satul Boian, sosiţi pe aceste meleaguri acum 100de ani, care inainte de a se găndi la ei s-au jertfit să ctitorească şi să dureze o bisericuţă în noua lor aşezare, aleasă destul de nordic şi în condiţii aspre de climă. Am publicat chiar şi un poem , foarte gustat, pe această temă, poem de 45 de strofe, despre bunicul meu patern , care a lucrat timp de 11 ani în America, pe coasta Atlanticului, într-o emigrare temporară, în care a găsit curajul şi tăria de a supravieţui şi de a ajuta familiei sale să îşi îmbunătăţească traiul mizer din vremea anului 1907. V.B. :- Unul dintre punctele sensibile pentru orice emigrant este limba maternă. D-voastră o păstraţì, o iubiì, o perpetuaţi chiar peste mări şi ţări. Aveţi activitate ff. diversă, haideţi să aflăm şi noi cum este să porţi ţara în suflet ? La noi, din păcate, dacă spuni că eşti patriot pare ciudat, anacronic, exaltat, sau nu prea interesant, ca să spun că unora le este ruşine. Mi-e ruşine să recunosc asta, dar... e o realitate. M.R.C.: - Când te găseşti departe de ţară , realizezi că nu eşti deplin fericit, fiindcă îţi impuni o acomodare. Mereu visezi să ai acea bună stare de libertate de acasă . Aici eşti liber, stimat, ocrotit, dar parcă te simţi studiat de către acei din jur. Ai impresia că eşti mereu la o masă festivă cu persoane simandicoase. Vrând, nevrând te autocenzurezi, spre a nu da o impresie de needucare, de limbaj neelevat, de gesturi lipsite de etichetă, Eşti mereu politicos, serviabil şi zâmbitor, fiindcă aşa sunt toţi cei din jurul tău şi fiihdcă odată integrat nu mai ai grija unui adăpost, a unei hrane , sau a unui confort vestimentar sau spiritual, măcar atât cât este necesar pentru limita normalului. Ți se oferă carte de credit, loc de muncă de multe ori sub pregătirea ta fiindcă nu ai ,,experienţă canadiană”- zic patronii de aici, , ţi se oferă anumite activităţi gratuite, benevolat încurajant, cursuri profesionale, cursuri de limbă oficială , etc, toate gratuite şi atunci simţi oarecum o alinare şi în jurul tău prieteni care te susţin. Cum ai putea oare să nu te simţi şi să nu fi un adevărat patriot când între atâtea comunităţi etnice din Canada, fiecare işi poartă portul, obiceiurile . îşi resprctă sărbătorile, steagul patriei sale, limba maternă şi toţi dau importanţă şi sărbătorii tale ? Jurnaliştii sunt primii care neamintesc despre datinile noastre, ştirile din ţară, veşti din presa canadianăcare se apleacă cu mult interes asupra fiecărei comunităţi şi veghează la sudarea şi buna înţelegere dintre toţi emigranţii, numindu-l poporul canadian şi neutând specificul valoros al nici unei comunităţi. Se ştie că o dispoziţie bună psihică se răsfrfrînge asupra a tot ce faci,asupra entuziasmului pentru muncă, activitate liberă, sănătate fizică şi gândire pozitivă. În felul acesta se sudează, se clădeşte un popor, încurajat, ocrotit, şi lăsat liber în demnitatea sa patriotică de acasă , din ţara lui de origine. Patriotismul este o credinţă care se găseşte în fiecare dintre noi, care se educă, se stimulează prin cunoaşterea trecutului, istoriei, vitejiei, strălucirii unui neam şi mândriei că acel neam a făurit ceva pentru întreaga omenire, într-o verigă mai mare sau mai mică din întregul lanţ al realizărilor, şi prin aceasta el este înscris în cartea vieţii de pe terra. V.B. : - V-aş ruga să ne descrieţi noua d-voastră identitate, clădită pe asumarea şi preluarea unor noi coordonate de viaţă, de cultură. Mai scurt spus, ce aţi păstrat de acasă spiritual, cultural vorbind şi ce aţi preluat devenind astfel oameni mai puternici, mai bogaţi ca fiinţă socio-spirituală ? M.R.C. :- Dorul de acasă mi-a răscolit în minte multe amintiri, şi graiul provinciilor noastre. Am observat

În bătaia peniţei

Interviu

că posed un vocabular cult foarte bogat, care mi-a ajutat ca să scriu frumos şi cald, de parcă scriam tot în liniştea mea de la Timişoara. Am abordat cu succes , în existenţa mea de scriitor multe genuri literare şi preocuparea mea de a scrie mi-a adus multe beneficii spirituale, dintre care cel mai important, pacea sufletească de care aveam atăt de multă nevoie. Consider că este necesar să scriem şi să vorbim româneşte în familie şi de câte ori avem ocazia în societate , spre a nu se pierde nimic din graiul nostru de acasă. Suntem chiar invitaţi de a scrie bilingv. Suntem mereu invitaţi de a ieşi în societate, de a participa la cât mai multe evenimente culturale pentru colaborarea interetnică şi pentru a aduce nota noastră specifică românească. Aici ne-a pierit orice stare de reticenţă, trac, reţinere de a ne manifesta liber şi plenar după modul nostru specific de acasă, ştiind că suntem apreciaţi pentru efortul nostru. În ţară, între fraţii noştri români sunt foarte multe talente şi un ochi critic atent. Aici nu putem spune că facem subcultură , ci tocmai avem acel atu, de a fi noi înşi-ne, dând frîu liber multelor noastre simţăminte stimulate de amintiri, de dorul de ţară, de ideile avansate din jurul nostru. Toţi intelectualii au idei avansate , şi la noi în ţară şi pretutindeni, dar aici peste ocean infrastructura, strea economică îi incită la un nuvel ridicat pe tuţi indivizii societăţii. Făcând, uneoiri, mental, o comparaţie cu starea noastră de acasă, simţim dorinţa de a le comunica acel curent noude ridicare a vieţii, dar din păcate cărţile noastre nu prease citesc în masă în ţară, ideile noastre din Diaspora sunt luate intenţionat în derâdere , iar poporul care 60 de ani s-a dezvoltat lent datorită condiţiilor pe care le cunoaştem , nu poate fi receptiv doar la câteva scrisori, telefoane, sau vizite scurte. Acei şaizeci de ani în care lumea a progresat în fugă, iar noi foarte lent, au creat o discrepanţă în a înţelege cursul realităţii. Ideile europene pătrund greu la păturile de jos ale populaţiei şi doar puţini au oazu ia de a călători. Televiziunea are multesubiecte, ar populaţia le alege pe cele atractive, de divertisment. Eu nu am crescut în nici un fel venind aici, ci din contră simt acel gustamar al neputinţei de a transmite fraţilor meidin ţară o capacitate mărită de înţelegere universală. Tot ce fac eu, tot ce scriu şi tot ce le transmit este să îi ajut să gândească şi să acţioneze modern, … dar cu o floare nu se face primăvară, fiindcă leaderii şi intelectualii din ţară nu reuşesc să facă simţit acel semnal universal, până la cea mai neînsemnată urbe. Și eu, ca scriitor şi individ, mai faxc ceva foarte important, mă prezint pe mine ca un factor român pozitiv şi scriu despre calităţile neamului meu de câte oi pot, spre a arăta ilustrasa origine, faptele mari de vitejie, frumuseţea limbii noastre, desoperirile datorate savanţilor români,într-un cuvănt pomovarea curentului românesc pozitiv în lume V.B. : -Aţi scris cărţi, faceţi parte din Asociaţia Scriitorilor Români din Canada, partcipaţi la evenimentele culturale de răsunet. Mă găndesc la Salonul Internaţional de Carte de la Montreal. M.R.C. : - Cărţile pe care le scriu au răsunet pe teritoriul canadian, în Diaspora şi în ţară( darorită tirajului într-un cerc restrâns. Impart cărţi prietenilor intelectuali, Asociaţiilor şi Cenaclurilor din care fac parte, bibliotecilor judeţene pe care le-am frecventat, cănd eram bibliotecar,dar nu pe toate, ele fiind vreo patruzecişicinci, Bibliotecii Academiei, la lansările de carte şi îmi rămân doar 1-2 exemplare, Câteodată mai cer suplimentare de tiraj , dar costurile sunt mari, în special transportul cu avionu spre şi din Canada. Am pătruns cu ajutorulcărţilor lor şi în Asociaţia Scriitorilor din România, Liga Cluj-Napoca, Filiala BanatTimişoara. Am din creaţiile mele poezii traduse în greacă, italiană, spaniolă, rusă, maghiară, iar eu mi le traduc pe unele în franceză,( avănd eu şi un examen de traducător, de pe vremuri… ) Spre a traduce în engleză am nevoie de ajutor. Cei doi ani de engleză la Universitatea de vârsta a doua ,,Nicolae Mioc,Timişoara, la care am avut ambiţia să mă înscriu la bătrăneţe, ca a doua facultate, de limba engleză, miau deschis doar orizontul de a citi în engleză. Eu nu aud deloc în această limbă, dar pot scrie oarecum simplist. De aceea cer uneori ajutor. Aici îmi lipseşte stimulentul de a învăţa engleza. Trăiesc într-o zonă francofonă. Localnicii nu agrează engleza şi nu se lasă convinşi de a o învăţa chiar dacă la serviciu trebuie să cunoască franceza şi engleza în relaţiile respective, În general, scrisul mi-a adus multă alinare, laude,distincţii şi premii naţionale şi un premiu internaţional cănd eram în ţară şi două premii internaţionale de când sunt în Canada. Salonul Internaţional de Carte din Montreal este cea mai grandioasă manifestare a anului. Noi românii avem standul nostru, sala noastră de conferinţe, prezentări, recepţii. Suntem onoraţi de prezenţa multor scriitori din societatea conlocuitoare. La Standul nostru expun oameni de seamăai scrisului romînesc din ţară. Cu mult înainte şi mult după, se fac schimburi de cărţi,de idei , se scriu cronici, se punctează evenimentul respectiv. Suntem întotdeauna prinşi în ghidul Salonului de carte şi suntem foarte vizitaţi ,

În bătaia peniţei

Interviu

chiar dacă avem doar cărţi româneşti şi doar câteva în limba franceză. V.B. :- Prieteniile. Cum sunt aici ? Romînii se spune că nu se prea ajută şi nu se prea înţele, sunt disparaţi în bisericuţe. grupuri cu diferenţe însă… căci până la un punct e normal să fie aropiaţi unii de alţii, toţi care au aceleaşi preocupări sau principii. Merge vestea frumoasă că la Montreal românii sunt ceva mai uniţi. M.R.C. : - Aşa cum ne-a alterat viaţa acel comunism suportat 60 de ani în ţară, este de la sine înţeles că nu toţi românii găndesc la fel. Unii şi-auadus aminte că provin din familii nobile, alţii că au fost foarte importanţi în fosta nomenclatură, alţii că au făcut parte din pătura modestă, nebăgatî în seamă, ci doar folosită la munca brută şi aceste idei s-au manifestat în mici rancune, sau mai răbufnesc uneori, dar când este vorba despre tot ce este românesc suntem foarte uniţi . Iar dacă şi acum mai apar discuţii, acestea sunt doar pentru a se corecta unii pe alţii ca totul să fie mai bine pentru România.Montrealul este un centru important universitar, o pepinieră de cultură, iar isteţimea românului îl incită spre studiu; acst fapt il face mai ocupat, mai bun, mai ambiţios în a arăta lumii capacitatea sa. Când esţi absorbit de lucruri pozitive te debarasezi de lestul neînţelegerilor. Te preocupă perfecţionslismul, cercetarea, afirmarea până la limite internaţionale. Aici fiecare român îşi are drumul său, o cale liberă înaintea sa, pe care poate progresa fără a fi împiedecat de ceilalţi. Când se întrunesc, fiecare dezvîluie ce a mai realizat. Fiecate este lezat de renumele defavorizant de rom care din păcate mai circulă, dar dupăce această naţiune seminomadă a împânzit lumea, popoarele s-au dumirit în privinţa lor. Fiecare ţară avea grupul său de ţigani, dar datoită puterii economice mai mari decît la noi, aceia trăiau eva mai civilizat, dar tot creau probleme mai mari sau mai mici. Romii-ţiganii, de la noi, plecând spre alte zări erau foarte debusolaţi în educaţia lor civică precară şi au făcut multe fapte reprobabile, ca să mă exprim mai indulgent. După 20 de ani de pelerinaje societatea umană universală i-a mai şlefuit, dar acea societate a obervat şi importantul fapt că între român şi rom este o diferenţă importantă. Revirimentul ,, prestigiul românului în lume” a căpătat o mare intensitate şi acuma românul în lume nu se mai teme de a fi neglijat, dezavuat, ci stă cu fală la masa împărătească a afirmării sale plenare. V.B. : -Știu că aţi construit puncte de reoper cultural aici, să le numim măcar pe căteva dintre acestea. M.R.C. : - Întâi de toate, eu personal, sprijinesc punctele culturale româneşti şi franceze de aici, prin prezenţa mea, prin participarea mea activă, prin discuţii, creaţia mea personală de a scrie în română şi franceză. Sunt primul membru fondator al Cenaclului literar ,,Anneau poetique” din Montreal, colaborez la Revista ,,Multicaf-Multivox”- Montreal, Revista franceză ,,Posible”, particip la manifestările sociale ale organismului comunitar Progenessis. În 2014 am participat ca personaj principal al unui film turnat la Universitatea UQAM, ca persoană perfect integrată în comunitatea canadiană, aducănd cu mine caracteristicile pozitive ale originii noastre româneşti, spre a contribui şi eu cu posibilităţile şi calităţile mele de român la sudarea acestui popor altruist canadian, prieten şi al românilor. Am aflat tangenţial că un oraş din Sudul Montrealului s-a înfrăţit cu un oraş românesc. Va trebui să mă informez exact. Sunt şi vicepreşedintă a Cenaclului epigramiştilor din Montreal şi membră a cinci cenacluri de limba română. Fac parte din Revirismentul Limba Română, sunt purtătoare de cuvânt a Societăţii interdisciplinare de muzică simfonică, Dr. Valentin Boju, Montreal.Am şi funcţia de director în probleme de carte-bibliotecă, în cadrul Asociaţiei Culturale Române, făcând parte din comitet şi mă ocup şi de difuzarea unor materiale de literatură primite de la dispeceratul port@leu, pentru propagarea scrisului românesc actual, a spiritului românesc din ţară.Unele din scrierile mele au răsunet internaţional, aducîndu-mi distincţii şi premii. Am aderat la mişcarea pentru drepturile omului în Montreal, pentru drepturile femei la Societatea din Vicenza-Italia, sunt în grupul de prieteni reprezentat la ONU de către Daniela Chivu. Am aderat la miscarea de protejare aDeltei DunăriiMontreal, favorizez integrarea românilor basarabeni în comunitatea românilor de aici, şi fac parte pe locul I din Grupul celor trei Doamne din Diaspora, care propagă frumuşeţea limbii romane în lume (vezi port@leu).Am scris şi am publicat în limba franceză articolul relevan t intitulat ,, Roman, român şi rom”, bazat pe sursele din istorie. Cel mai mult mă mândresc cu activitatea mea literară şi culturală din ţară, unde public mult şi unde iau parte în scris, la absolut toate manifestările care au loc în cadrul Asociaţiei Sciitorilor din România, Liga Sciitorilor , Timişoara şi Societatea ,,Constantin Brîncuşi”-Timişoara. Având multe materiale care sunt rodul cercetărilor mele ca bibliotecar cu 14 ani de activitate la dondul documentar, periodice, carte veche la Biblioteca Judeţeană Timiş-Timişoara, îmi face plăcere să expun în mici conferinţereferate, în cadrul cenaclurilor noastre culturale, din aceste subiecte V.B. :- Care-i legătura cu ţara înafară de familie ?

În bătaia peniţei

Interviu

M.R.C. : - Spre deosebire de prima perioada a sosirii n mele în Canaam când nu reuşeam să mă deplasez în ţară decât foarte rar, acuma mă deplasez anual, sau odată la doi ani. În ţară public mult, susţin lansare de carte, întâlnire cu epigramişti, întâlnire cu persoane de la Biblioteca Universităţii de Vest, scriitori. Am avut cinstea prin anii 1980, cănd era reporter doamna Florina Gâldău, de a deţine la Radio România Timişoara, momentul literar la emidsiunile pentru copii. Acuma, am susţinut în 2013 un interviu pe tematica ,,dragoste de neam şi ţară” , iar în momentul de faţă, tot cu mulţumiri , susţin un alt interviu. Din punct de vedere material având în ţară ceva parcele de teren, un apartament şi mormintele celor plecaţi la Domnul din familia mea, toată pensia mea din România este dedicată costurilor taxelor şi impozitelor aferente. În plus mai sunt şi un mic ctitor al unei mănăstiri din Marginea, Judeţul Rădăuţi. Din când în când mai trimit bani şi pentru întreţinerea mormitelor. De curănd am ridicat o cruce familială de marmoră, contribuind la înfrumuseţarea locului, la cimitirul dincomuna natală. Făcînd parte după bunica maternă din Familia Compozitorului Sabin Drăgoi născut la Selişte Arad, sunt pe cale de a participa la o festivitate spre a primi şi eu ,,titlul de fiu al satului”, reprezentîndu-l cu cinste în lume. Din cele 12 cărţi tipărite, afară de una , toate le-am tipărit în ţară, deci am încurajat acest sector românesc. Ba chiar am tipărit la Cluj-Napoca o carte bilingvă română-italiană pentru o Societate la care am aderat, o societate pentru drepturile femeilor din lume, filiala din Vicenza-Italia. Am aderat şi la Societatea romănească ,,Delta Dunării”, susţinută de Liga Scriitorilor Timişoara V.B. :-Ce aţi schimba acum în România dacă aţi avea posibilitatea ? V-aţi mai întoarce rupând din nou un fir déjà ţesut ? Am văsut că unii practică repatrierea. M.R.C. : - La vărsta mea de 84 de ani nu aş mai putea locui singură, fiindcă de la această vârstă încep neajunsurile. Pensia din ţară nu mi-ar ajunge şi pentru medicamente şi pentru traiul zilnic şi pentru acele taxe amintite. Prefer această plăcută navetă Canada România, navetă care îmi oferă şi o strânsă legătură cu ţara şi trăirea vie în plaiul natal, spre a mă inspira din poezia locurilor noastre.Ce aş voi să se schimbe ? Aş voi ca să se transforme toţi lupii în mieluşei. Oamenii să zâmbească, să se cenzureze, să fie atât de corecţi precum cere doctrina ,, meritocraţia” Nu sunt prea mulţi cei care nu se încadrează în aceste deziderate, dar aceia deţin puterea , iar poporul nu poate să îi schimbe sufleteşte şi nici să îi schimbe din funcţii. Și nu sunt de acord cu obstrucţionarea folosirii fondurilor nerambursabile europene. Obstrucţionare datorită neglijenţei, birocraţiei, lipsei de interes şi unor manipulări spre a se păstra unele sisteme învechite, în mod voit. Mă întreb în calitate de cetăţean român, cumse face că bietul nostru popor trăieşte de peo zi pe alta si este mereu ameninţat de unii din ţară pentru marea datorie de 50 de miiarde către FMI, când cetăţenii altor ţări trăiesc mult mai bine,fără grija acestei datorii externe,datorie care laeitrece mult peste 1000 de miliarde de euro ? După ce că bietul român trăieşte smerit şi cum poate, nu i se dă nici măcar această linişte a datoriilor, fiind manipulat cu ideea că fii fiilor săi vor fi foarte îndatoraţi ! Cred că este o manipulare voită de aplatizare şi distrugerelatentă şi sub acest aspect al neamului nostru. V.B. :- Proiecte… cărţi, sunteţi toţi persoane legaţe de cultură, de arte. M.R.C. : - Proiectele mele de viitor ar fi să-mi pot tipări toate creaţiile literare scrise în România, şi să pregătesc rezultatele cercetăriilor mele, despre care am mai vorbit în acest material, spre a le preda Bibliotecii Astra Sibiu, fiindcă acea mutt renumită şi importantă bibliorecă mi-a făcut impresia că ne-a eclipsat mult pe noi timişorenii şi este de la sine înţeles de la acel focar renulit de cultură. Dar eu voiesc să dovedesc faptul că şi la Biblioteca Judeţeană Timiş, Timişoara, sunt valori remarcabile printre colecţiile sale. La sesiunile anuale de comunicări ştiinţifice, la care am participat , eu am prezentat unele cărţi rare, dar volumul meu de muncă a fost mult mai mare şi cercul în care a fost cunoscut nu s-a extins întotdeauna în toată ţara, ori biblioteca Astra este foarte mult consultată de către cercetători şi implicit s-ar mai afla şi despre unele rarităţi care mi-au atras atenţia spre cercetare din Colecţiile noastre bănăţene.

În bătaia peniţei

Eseu Andruşa R. VĂTUIU

Critică şi aroganţă Critica apreciază calităţile şi defectele unor oameni, stări, fapte, opere, etc. Am preluat definiţia dată de către Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. În logica elementară, critica ar trebui să constituie o analiză a celor două paliere : avantaje şi dezavantaje, părţi bune şi părţi rele sau calităţi şi defecte. Chiar în mediul profesionist, analiza poate varia în plaje largi, variaţie determinată de personalitatea celui care o realizează, gradul de pregătire şi specialitatea profesională, etaloanele proprii, starea sufletească de moment şi chiar simpatia sau antipatia. Aceste aspecte dau un caracter subiectiv analizei sau criticii, care astfel devine relativă. Nu de puţine ori, aprecieri elogioase s-au estompat într-un imens dezinteres public şi critici acide care s-au dovedit a fi discordante cu părerea majorităţii. Despre relativitatea criticilor am putea umple câteva zeci de pagini, fără să epuizăm subiectul. Intenţia fiind de a ataca un alt aspect al criticii, voi porni spre acesta , cu multa tristeţe, fiindcă a trebuit să-i constat o oarecare extindere publică. Este vorba despre verbul a critica. În afara sensului de a aprecia valoarea unor opere, a unor persoane sau stări, are şi semnificaţia de a arăta cu răutate ( sau cu exagerare) părţile slabe ale unui lucru sau ale unei persoane, a comenta în chip răutăcios, născocind lipsuri şi greşeli ; într-un cuvânt, bârfă. Îmi amintesc cazul unui locuitor, care crezându-se cel mai deştept din oraş, obişnuia să-şi critice concetăţenii că sunt proşti, duşi cu pluta, care nu se ridicau la nivelul său intelectual. Este modelul întâlnit destul de des prin fauna urbană, care se pretinde priceput la toate, în comparaţie cu cei din jur care sunt nişte neisprăviţi cu capacităţi intelectuale scăzute. El, floarea intelectualităţii locale, are întotdeauna dreptate chiar în dauna celor din jur. Acest tipar se poate identifica la locul de muncă, pe stradă sau în oricare mediu social. În urmă cu ceva ani, un bun prieten îmi povestea cum unul dintre colegii săi, mediocru din punct de vedere profesional, îşi construise o imagine de mare specialist prin folosirea abuzivă a criticii şi jignirii propriilor săi colegi pe care-i cataloga proşti cu diplomă. Folosea mereu critica acidă, pe care o completa cu acte de diversiune şi sabotaj. Când era în preajma şefilor, genera pe ascuns acte de sabotaj şi ca dintr-o întâmplare , aflându-se la faţa locului, intervenea pentru rezolvarea situaţiei. Succesul era garantat. Şefii îl apreciau pentru pricepere iar el avea grijă să-şi laude competenţa criticând în acelaşi timp incompetenţa celor din jur. Au trecut ani buni până a fost demascat şi pus la locul pe care îl merita de fapt. Critica, se spune că este constructivă, dar foarte uşor poate deveni distructivă. Între analiza pertinentă şi obiectivă care încearcă să evidenţieze punctele forte şi punctele slabe, din dorinţa perfecţionării şi critica răutăcioasă, care marjează numai pe punctele slabe, chiar accentuându-le intenţionat, este o barieră destul de subţire. De multe ori sub lozinca valorii profesionale se ascunde grandomania, aroganţa şi dispreţul, poate chiar ura. Este trist că aceste aspecte nu le sunt străine nici unor personalităţi recunoscute. Un confrate în ale scrisului, îmi povestea de curând , un aspect interesant. Scrisese pentru o importantă revistă de cultură, un reportaj care s-a bucurat de aprecieri atât din partea cititorilor simpli dar şi a criticilor de specialitate. Impulsionat de aceste aprecieri, a bătut la uşa unei instituţii de cultură, pentru a-şi face cunoscută întreaga operă. Odată cu reportajul publicat a adăugat şi câteva dintre cărţile publicate, pe care le-a dăruit cu toată inima. Cărţile donate, apreciate public de către profesori universitari, specialişti recunoscuţi în domeniu, cumulau munca lui intensă de mai mulţi ani. Surpriza a fost câteva zile mai târziu, când a fost chemat la instituţia în cauză pentru a-şi ridica lucrările donate. Un salariat de nivel inferior l-a informat că şefii nu considerau valoroase operele prezentate, mai ales că numele său nu se regăsea printre autorii recunoscuţi de către acea instituţie. Privind spre cărţile aflate pe colţul biroului, a sesizat imediat faptul că acestea nici măcar nu fuseseră deschise. Un sentiment ciudat îl cuprinsese, aşa că a luat cărţile şi a plecat. - Nu mi s-a mai întâmplat ca cineva căruia i-am oferit o carte, să mi-o refuze într-un chip aşa de jignitorîmi povestise amicul meu. De necrezut ! … Nu numai că nu mi-a mulţumit nimeni ( deşi uzanţele de bun simţ ar fi impus acest lucru ), dar mi-au fost refuzate de parcă ar fi fost ciumate… Cunoscând instituţia şi personajul, care trecea drept un om de cultură important, dar foarte arogant, nu m-a surprins cele povestite de amicul meu. În viziunea acestui om, actul de cultură neavizat de el nu are nici o valoare. În glumă, l-am consolat pe confratele meu, că acesta este tocmai rezultatul relativităţii criticii, aşa zise de specialitate. Norocul este că aceste derapaje, mai sunt estompate de alţi specialişti autentici, care nu numai că înţeleg actul de cultură şi apreciază efortul celui care se încumetă în acest domeniu, dar ştiu să analizeze şi să aprecieze o creaţie atât cu mintea cât şi cu inima, fiindcă numai aşa poţi rezona cu opera şi gusta din mierea cunoaşterii individuale.

În bătaia peniţei

Eseu N. GEORGESCU

CUM DEVINE DE SE LEAGĂ Auraş, păcuraş N-am reuşit până acum să-mi explic mie, şi apoi să le comunic şi altora, cuvintele din cântecul lui Ion Creangă de scoatere a apei din urechi: Auraş, păcuraş, Scoate-mi apa din urechi Că ţi-oi da parale vechi; Şi ţi-oi spăla cofele Şi ţi-oi bate dobele” Ce vrea să însemne primul vers, pe care mai nou îl văd explicat prin manualele şcolare ca pe un personaj: Auraş Păcuraş?! Cine-i acest „personaj mitic” pe care mi-l sugerează elevii mei pătrunşi de lecturile din şcoală? Un fel de ciobănaş, „păcurăraş”, strălucitor ca aurul ce ne veghează pe malul râului şi ne scoate apa din urechi în schimbul paralelor vechi pe care, chipurile, i le dăm? Îmi amintesc şi eu, ca toată lumea, acest cântecel de după scăldat. Amintirile mă duc chiar mai departe în copilăria mea acvatică: ne spuneam unul altuia, copiii aşezaţi pe nisip să ne coacem la căldură: „- Hai să facem soare”. Asta însemna două lucruri: fie ne uitam la capul unuia dintre noi, de obicei cel mai blond, şi ne aşezam în jurul lui suflându-i uşor în păr şi răsfirând firele dese ca pe razele soarelui (poate asta era un fel de verificare, să vedem dacă s-a uscat bine părul) fie luam nisip în pumni şi, fiecare pe piciorul lui, deasupra genunchiului, făceam grămăjoare şi la fel: suflam uşor încercând să răsfirăm nisipul rotund, ca să fie tot ca un soare…Trebuie să inventezi tot felul de lucruri aşteptând tolăniţi pe nisipul fierbinte să poţi intra din nou în bândie („ştoalnă”, cum îi zice Creangă) asta pentru că vârsta crudă nu-ţi dă voie să stai alături, pe iarbă, la umbră, jucând cărţi cu cei mari…care mai că uită de scăldat, iar de invocaţii la păcurărelul năzdrăvan nu au ei timp, nici parale de sunat nu se gândesc săi dea. Cu această imagine a suflatului în nisip sau în părul capului unui copil mă întorc la descântecul lui Creangă, şi zic: dar dacă acest „auraş” este un fel de vânticel, o aură, o boare? Când sărim într-un picior cu palma strâns lipită de pavilionul urechii asta se întâmplă, în fond: astupăm etanş lobul urechii încercând să facem un fel de pompă, ca un vid care extrage lichidul, care provoacă, nu este aşa, un vânticel, o aură în interiorul urechii noastre. Acest „vânticel” să fie auraşul din descântec? Dar… cine se joacă de-a etimologiile în limbajul copiilor? Se poate aşa ceva? Mă refer strict la cuvântul ureche, care vine din latinescul auricula, prin schimbări fonetice moştenite: oricla ureche. De ce-i spune aşa în latină? Desigur, trebuie să fie e ceva în legătură cu aura, vânt: organul nostru auditiv este un fel de pâlnie care prinde vânturile lumii aeriene, vocile sau zgomotele fiind ele înseşi asemenea împingeri ale aerului în toate părţile iar noi reuşind să selectăm sensuri, cum ar fi cântecele, vorbirea articulată, foşnetul pădurii, etc. În acest caz, însă, auraşul lui Creangă n-ar mai fi un fel de bănuţ strălucitor (din aur), ci, iată, un vânticel produs în urechea noastră prin efectul de vid creat între palmă şi pavilion. Auraş nu e, aşadar, neapărat un diminutiv de la aurum,-i, „aur”, ci acelaşi cuvânt cu auricula, -ae, „ureche”, numai că e recreat, nu e moştenit. Neapărat un latinist s-a jucat de-a etimologiile aici…Sau este împrumutat târziu, după ce cuvântul moştenit şi-a încheiat alchimia în limbă, şi stă nevinovat alături de acesta… Să-l lăsăm în aşteptare şi să trecem la termenul următor, „păcuraş”. Aici nu cred că poate fi vorba de păcurar, cum dau dicţionarele, cu sensul cioban, din pecorarius latinesc (care vine, la rândul lui, de la pecus, -oris, turmă de oi, vezi pecunia, bogăţie în turme de oi şi, deci, bogăţie în general, astăzi în bani, în aur). În româneşte nu se spune păcurăraş, ci păcurărel, acesta este diminutivul fixat în limbă, iar licenţe în limba naturală se acceptă cu greu. Mai degrabă termenul vine chiar de la păcură, un cuvânt care în latineşte a dat atâţia „derivaţi” cam câte derivate din petrol avem noi astăzi. Termenul de bază este pix, picos, cu sensul păcură, smoală, răşină. Mai

În bătaia peniţei

Eseu

amintesc pica, ae = coţofană, ţurcă, pasăre neagră, apoi picus,-i= ciocănitoare. (În spaniolă: picaporte înseamnă lacăt, ciocul cârligului care închide o poartă, o uşă etc.) Pică în româneşte mai înseamnă şi bibilică dar şi ciudă (a avea pică pe cineva: este culoarea neagră a urii; a vedea negru înaintea ochilor; unele dicţionare româneşti vor ca acest termen să vină din germană: Pike, dar, iarăşi, e puţin probabil). Pe mine mă interesează, însă, în mod deosebit alt derivat, care m-a pus cu adevărat pe gânduri şi m-a determinat să fac acest excurs cauzativ, ascultaţi: picula,- ae înseamnă necurăţenie pe pielea copiilor mici. Păcuraş cu sensul de răşină se poate referi foarte bine la ceara din urechi care este, iată, o murdărie pe pielea copiilor. Dar păcura e neagră la culoare, cum rămâne cu aurul de dinaintea ei? Este „aur negru”? Să zicem că e simplu: mai jos avem „Că ţi-oi da parale vechi”, deci bani învechiţi, înnegriţi. Numai că…nu prea se leagă în imaginarul pe care eu deja mi l-am construit. Dacă „auraş” este un diminutiv de la „ureche”, dacă înseamnă urechiuşe, apoi aceasta nu poate fi decât lobul urechii, acela care se găureşte pentru a agăţa cerceii: aceştia, cerceii, trebuie să fie „paralele vechi”. De ce mi-am făcut eu această imagine? Păi, iată cum urmează: „Şi ţi-oi bate tobele”. Aici nu prea mai e loc de întors: toba este tympanum,-i, adică, ştiinţific, exact timpanul (urechii). Anatomic, urechea are pavilion, apoi un timpan, un ciocănel, o nicovală: o fierărie întreagă se adună în ea. Cât despre „Şi ţi-oi spăla cofele” final este încă o aluzie la igienă, şi anume la spălarea atentă, grijulie, a pliurilor urechii, a „cănuţelor” ei, ca să zic aşa. Deci: apa din ureche iese cărând murdăria (ceara), drept pentru care lui „auraş” i se promit cercei din parale vechi şi întregii urechi i se promite curăţire continuă şi protejare a timpanului. Dar, atunci, cine este Auraş? Iată-l un fel de spiriduş al urechii, adică urechea însăşi concentrată în ceva mic din ea care poate s-i facă igiena dacă este ajutat de mâna copilului şi de promisiunile lui. Asta îmi aminteşte de ceva oarecum similar: ca să-l facă pe un copil mic să deschidă gura şi să primească hrana, mama îi spune: „- Ştiu, nu ţie ţi-e foame, turcului din gură îi e foame, hai să-i dăm să mănânce”! Cel mic e milos cu foamea turcului, şi cască guriţa. Nu mănâncă el cu atâta poftă de zici că se bat turcii la gura lui, dar se hrăneşte convenabil pentru mamă. Iar dacă o întrebi, ea îţi spune simplu: turcul din gură este omuşorul, osul acela mic ce se vede în gât când ţii gura larg deschisă. Va să zică, într-o viziune anthropomorfică mai largă, organele importante ale trupului nostru au în ele spirite tutelare; cred că „auraş” este, pur şi simplu, diminutivul masculinizat de la „auricula”, un fel de „urechiuş” (care este „păcuruş”, adică responsabil cu ceara şi alte murdării) al urechii, la care trebuie să se roage copiii ca să aibă (ei) auzul bun. N-am cum rezolva, însă, chestiunea etimologică, pentru că discut cu termenul primar, diftongat, deci latinesc, „aurasius” să zicem. Putem suspecta această ghicitoare a urechii (vedeţi cu i-am spus: mai întâi cântecel, apoi descântec iar acum, în concluzie, cred că este o ghicitoare) de intervenţia cultă a cuiva, de un joc al unui bun latinist cu vocabule, aducând peste termenul moştenit, ureche, un derivat fără semnele transformării lui în moştenire. Dar, în acelaşi timp, putem să ne aşteptăm ca descântecul, în întregime, să fie găsit în imensul teritoriu al limbii latine, şi, deci, să avem de-a face cu o moştenire de cuvinte înlănţuite, nu doar cu una din cuvânt în cuvânt. Ştiţi la ce mă refer: este vorba de descântecul de „colici” din Dolj şi Vâlcea, reţinut de I. A. Candrea în prefaţa la cartea sa „Folclor medical român comparat”, 1944: Ciobănaşii te aflară Fără mâini te prinseră Fără foc te coapseră Fără gură te mâncară Ei bine, acesta îl regăseşte aproape identic în limba latină, la un medic pe nume Marcellus: Pastores te invenerunt Sine manibus colligerunt Sine foco coxerunt Sine dentibus comederunt I. A. Candrea îşi începe cartea chiar cu un studiu despre „Auraş, păcuraş”, plecând de la Creangă şi arătând, pe mai mult de zece pagini, cu citate abundente din cam toate colecţiile de folclor pe care le avem, că se

În bătaia peniţei

Eseu

regăseşte pe întreg teritoriul românesc în diferite forme, dar cu păstrarea peste tot a versului „Scoate-mi apa din urechi”. Mai mult: procedeul săritului alternativ pe piciorul stâng şi drept pentru scoaterea apei din urechi este descris de Plinius cel Tânăr în antichitate, şi de acelaşi Marcellus după el. Nu dă, însă, niciunul incantaţia ca atare, descântecul (cum fac în alte cazuri) ceea ce ne îndreptăţeşte să credem (sperăm) că va fi fiind şi o astfel de incantaţie, dar prin alte locuri. Tot I. A. Candrea, în cartea pe care doar o răsfoisem cândva dar pe care acum o consult, la p. 84, capitolul „Urechea” spune categoric: „Poporul nu cunoaşte decât părţile din afară ale urechii: zgârciul urechii (pavilionul), bărbia (lobul) şi gaura urechii (conductul auditiv extern). Secreţia galbenă a urechii (cerumen) se numeşte după regiuni ceară (ceara din urechi), cleiul din urechi, mai rar im, imală sau lut.” Nici vorbă, aşadar, de tobă, cofe, ciocănel, nicovală şi câte am mai găsit noi mai sus…Totuşi, de bărbia urechii n-am auzit; cred că este urechiuşa. Nu trebuie să ne îngrijorăm că ne-am afla în plină erezie (rătăcire) terminologică: în plin pozitivism, Candrea nu putea vorbi decât de ceea ce e atestat ferm, în culegeri de folclor mai ales. Îl lăsăm; speranţele ar fi tot în latinitate sau în literaturile populare romanice: poate acolo, pe undeva, se regăseşte „Auraş, păcuraş” mai apropiat de Creangă al nostru. Dar… să nu facem, din antichitate un fel de „Civitas Dei” din ceruri de unde ne pică toate, încontinuu, ca un fel de umbre ale unui soare permanent. Să ne mulţumim cu ce poate cuprinde mintea noastră cu gândul ei cel ascuţit şi să discutăm, în limitele cuvintelor, cum devine de se leagă această ghicitoare a urechii: eu am propus o cheie vă aştept pe fiecare cu cheia lui. Mai important ca orice este să-i învăţăm pe copiii noştri să spună, şi ei, cântecelul pentru urechiuşele lor curate.

Carmena BAITAN SCRISOARE CĂTRE …NECUNOSCUT Iubite îţi mai aminteşti când pe malul apei somnul trezea iubirea din noi sau când stelele numărându-le ne picurau pe gene sufletul lor obosit sau poate că n-ai uitat când sărutul din golful albastru mai legăna barca printre trestii şi mâinile tale se chinuiau să prindă umbra mea la lumina lunii. Aşa a fost atunci când ne-am cunoscut şi când aurul nostru acoperea tot aurul lumii din suflet. Au trecut zeci de ani? Şi ce? Ne doare gândul să ne amintim de iubirea dintâi? Iubite dacă îţi mai aminteşti că scările sufletului le urcam împreună înseamnă că timpul nu a trecut degeaba dar poate îţi mai aminteşti când din camera de la hotel aruncam chibrituri aprinse şi ne imaginam că suntem în cer iar ele erau stelele noastre căzătoare. Îţi mai aminteşti cum îngerii jucau în jurul nostru şi noi le ţineam trena sau poate că îţi aminteşti de pietrele aruncate în abis iar noi între două sărutări număram secundele. Iubite, dacă anii au trecut, lasă-i să treacă şi noi să-ncepem să ne trezim din nou tineri pe malul apei şi să pescuim regine şi să le-ntrebăm ce fac regii în adâncul apei. Dacă acolo ne vor spune că este liber la orice, hai să mergem alături de ei în palat. Iubite îţi mai aminteşti cum în fiecare primăvară podoaba mugurelui verde venea să ne vadă iubirea şi cum mergeam unul lângă altul ca timpul să-l oprim sau poate doar să-l alungăm. Dar atunci când vântul ne spunea povestea lui lungă până când ne plictiseam şi ne luam în braţe ca să alungăm plictisul sau când privirea pornea peste pragul sufletului şi nu se mai oprea până când nu închideam uşa sau poate îţi aminteşti când număram ulucii din garduri şi acolo unde lipseau îi completam cu o sărutare. Îţi mai aminteşti când într-o seară plimbându-ne prin parc am văzut o băncuţă goală ce plângea de singurătate apoi ne-am aşezat şi am început să povestim toţi trei. Îţi mai aminteşti când într-o toamnă stelele galbene s-au transformat în frunze şi pe alee stătea zgribulită statuia unui copil i-ar tu te-ai dezbrăcat şi i-ai pus haina pe umeri în acel moment copilul a surâs ne cunoştea de vara trecută. Acel copil acum are sufletul dezbrăcat. Oare cu ce-ai să-l acoperi? Aşteaptă răspuns la post restant.

În bătaia peniţei

Apariţi editoriale / Recenzii Cezarina ADAMESCU 12 Mai 2016 ŢIPĂTUL LUMINII ÎN CĂUTAREA LIBERTĂŢII Ana-Cristina Popescu, În colivie, Teatru, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2016

Parabola coliviei. Spaţiu restrâns, în care unii oameni se zbat toată viaţa. Şi chiar când evadează, pătrund într-o colivie mai mare care le creează iluzia zborului liber. O parabolă a vieţii şi a morţii, a paradisului pierdut, a evadării în lumină, a păcatului originar, a supravieţuirii în ciuda obsesiilor şi a fobiilor curente, cu care oamenii obişnuiţi trebuie să lupte pentru a deveni oameni liberi de orice constrângere. Piese interesante, atractive, accesibile tuturor categoriilor de cititori şi spectatori. Totul se petrece la graniţa dintre hilar şi absurd, dintre normalitate şi psihoză ori patologie, dintre realism şi suprarealism. Un veritabil teatru de idei, straniu, încărcat de simboluri abstracte, devenite personaje: umbra supremă, Cel care trăieşte în umbră, prizonierul umbrei, durerea paradisului pierdut, umbra dulapului, umbra sicriului de lemn, merele, păianjenul, musca-victimă, râmele, şerpii, ploile, florile care se ofilesc imediat la atingere, ş.a. Personajele, cu nume şi ele nedefinite, nu poţi şti după nume dacă sunt bărbaţi sau femei, Malu, Sera, Soare, Cărare intră în conversaţie cu umbrele, cu merele, cu păianjenul casei care pândeşte din umbră. Totul încărcat de sensuri adânci, care se cer descifrate. Jumătăţile de măr îşi caută jumătăţile pe potrivă, ca să refacă întregul: „S-au risipit jumătăţile după cădere. Plâng după întregul de ieri, dar nu-şi mai pot aduna sufletul şi rătăcesc de nebune până arahnida ţese coconul. O pădure de fire la capătul cărora se află o bucăţică de măr. Când firul se clatină începe muzica morţii”. Şi totul se poate spulbera într-o clipită. Nimeni nu poate evada din propriul destin. Nici musca, nici merele, nici măcar cei doi care vor să trăiască în lumină. Adevărul îl rosteşte Malu dezolat: “Ce s-a risipit nu mai poate să fie adunat”. Păianjenul e precum Sisif. Îi distrugi casa, el se apucă şi o urzeşte din nou, neobosit, de fiecare dată mai puternic. “El este vânătorul, nu poate să fie niciodată prada”. Şi până la urmă, fiecare îi este păianjen celuilalt. În Actul II, autoarea ne plasează în plin concret, avem de-a face cu personaje reale, cu o aparenţă de dragoste şi cu rodul ei. De fapt, o mare înşelătorie, o minciună sfruntată. Sera, Soare, Cărare sunt oameni obişnuiţi în căutarea unui trai mai bun, pentru aceasta fiind capabili de orice compromis. Evadând din ficţiune, intraţi într-o ficţiune şi mai mare, obligaţi să admită că trăiesc într-o lume mărginită, visează la libertate. Cel puţin femeia. Aspiraţii domestice. Visează la o familie, la un trai decent, o locuinţă, un servici în Austria. Traiul actual, alături de Malu, nu o mai satisface. Evadarea din minciună, din falsitate, într-o minciună şi mai mare. Ieşirea din colivie. Păianjenul din colţ şi-a scăpat prada. Între elucubraţiile existenţialiste ale lui Manu şi complotul pus la cale de Soare, Sera visează. Manu prinde muşte să hrănească păianjenul. De fapt, este vorba de o trădare ordinară. O spune Cărare, omul care-l slujeşte pe Soare: “Cărare: Cine-i mai înţelege pe cei bogaţi? Îşi complică singuri viaţa. Niciodată nu sunt mulţumiţi cu ce

În bătaia peniţei

Apariţi editoriale / Recenzii

au. Dacă ar putea şi-ar însuşi până şi luminătorul zilei, lăsând pe cei asemenea lor în întuneric. Mă uit la stăpânul meu. Putea să obţină totul şi fără să înşele, dar a preferat falsitatea. Acum este prea târziu să renunţe. El a ales acest drum. Sera, of, Sera, e o copilă proastă. N-o pot numi femeie, pentru că nu e deloc matură în acţiunile ei. O să înţeleagă cât de naivă a fost, când o să fie prea târziu. Atunci nu va mai avea pe umărul cui să plângă”. Un triunghi conjugal pe cale să se sfărâme. Foecare va pleca în altă parte. Soare se va întoarce la familie. Cărare este vocea auctorială, lucidă şi transparentă, care dezvăluie urzeala ce îi învăluie pe ceilalţi. Şi totodată se autodefineşte ca o persoană onestă: “Am auzit că oamenii cu funcţii înalte când ajung printre străini sunt asemenea mie, slugi, nu angajaţi aşa cum ar fi normal. Cu ce se deosebesc ei de mine? Cu superioritatea ce o afişează pe la colţ de uliţă? Eu sunt mai bine decât ei. Simt pământul ţării sub picioare. Eu nu părăsesc locul din care îmi adăp rădăcina. Fără rădăcină sunt un nimeni, sunt o frunză desprinsă de pe ram care nu-şi mai găseşte copacul”. De fapt, Sera, abia acum cade în plasa păianjenului, ţesută cu sârg. Acesta o va devora, fără milă. Însuşi Malu, conştient de trădarea prietenului şi a soţiei, constată acest lucru, după plecarea celor doi: “A fugit din pânza mea şi acum crede că este liberă. E mai legată ca niciodată. Veninul i-a anihilat raţiunea şi acum o soarbe bucată cu bucată. Când va rămâne doar umbra de ea o să fie prea târziu. Se va întoarce la mine, în pânza mea, asemenea Fiului risipitor, iar eu o s-o primesc, aşa, ca pe o muscă fără aripi şi o las să se amăgească cu dulceaţa ultimului sărut. Până la urmă eu chiar am iubit-o, altfel Soare nu ar fi reuşit niciodată să guste mărul”. În piesa aceasta, după ce ai parcurs-o ori ai vizionat-o, nu poţi să nu te întrebi, cine e călăul şi cine victima? Prizonier al unei căsnicii nefericite, prizonier al singurătăţii? Prizonier al convenienţelor sociale? Al nefericirii pe care chiar tu ţi-ai construit-o? Piesa beneficiază de un Synopsis care oferă explicaţii şi un scurt rezumat, spre înţelegerea cititorului sau a spectatorului. Cea de a doua piesă din volum, “De ce se ofilesc florile când le ating?” ne introduce în atmosfera unui salon de spital, de fapt, tot o închisoare din care nu toţi pacienţii scapă. De data aceasta, nu păianjenul periclitează viaţa omului, ci un câine uriaş care se repede la cel numit Bujor Florian, om cu nume şi prenume de floare, care, culmea! culegea trandafiri într-un parc, curmându-le viaţa “cu o plăcere sălbatică”. Rănitul acesta prezintă o ciudăţenie, aşa cum se specifică în titlu: de îndată ce atinge o floare, aceasta se ofileşte. Există o legătură intimă, o empatie între om şi floare. Omul simte durerea florilor, le aude freamătul ca un susur de izvor, le simte strigătul frunzelor. Cunoaşte limbajul florilor. Dintre personajele piesei, doar Bujor Florian este numit, în rest, autoarea a ales anonimatul pentru Bolnavul X, Soţia Bolnavului X, Medicul, Asistenta, Prietena soţiei bolnavului X. Tânărul Bujor este un boschetar în vârstă de 20 de ani. Ciudăţenia cu florile care se ofilesc la atingere, îi vine tânărului din copilărie, de când a rupt patru gladiole ca să le ducă mamei sale la cimitir. Atunci tatăl i-a reproşat că a omorât florile. Drama tânărului merge mai departe. Chiar dacă atinge o femeie, ca pe o floare, aceasta se ofileşte şi moare. E ca un blestem care-l apasă pe tânăr. Chiar el spune despre sine: “Sunt captivul unui fenomen straniu. E ca şi cum viaţa se încăpăţânează să fugă de mine, pentru că-i sorb energia. Sunt prins într-o carapace şi de acolo ademenesc clorofila”. E de fapt, aici, o filozofie de viaţă: fatalmente, iubirea prea arzătoare sufocă, nimiceşte, distruge: “Florian: Pentru că te lipeşti ca o plantă agăţătoare de fiinţa unui arbust otrăvitor şi în loc să-l sufoci cu îmbrăţişarea ta, eşti sorbită de către acesta până la ultima picătură de sevă (…) Eu sunt spinele. Toată viaţa m-am apărat de flori, ca să le feresc de suferinţă. Ele au fost atât de inocente, încât au crezut că sunt protejate de un spine. Cum să înţeleagă florile spinii? Nici spinii nu-şi înţeleg ascuţimea făpturii. Sau poate sunt o plantă carnivoră? Atrag florile, pe urmă le devorez”. Şi aici e vorba de un soi de devorare, ca şi a păianjenului din piesa precedentă, de data aceasta, între regnuri. Scena se mută în Actul II, în livada cu pruni a Bolnavului X, unde Bujor Florian este chemat la muncă. Aparent aerian, preocupat numai de legătura lui cu florile (care în viziunea lui sunt femei delicate, dar care se ofilesc foarte uşor), Florian este un observator atent al realităţii şi totodată un justiţiar. Când întâlneşte nişte

În bătaia peniţei

Apariţi editoriale / Recenzii

traficanţi de carne vie care profitau de unele fete tinere şi trăiau pe spinarea lor, tânărul Florian le eliberează din ghearele proxeneţilor, inclusiv pe fata pe care o răpiseră aceştia, înfăşurând-o într-un covor. Nu întâmplător, autoarea a ales pentru fata salvată, numele de Luminiţa. La cules de prune intervine şi un alt personaj, Prietena soţiei bolnavului X, aceasta având un rol episodic. Povestea are un tâlc, pe care îl descoperim în Actul III, când Luminiţa şi Florian, care se întâlnesc în parc şi descoperă taina florilor. “Florian: Acum înţeleg taina florilor. E dragostea. Atunci când le îngrijeşti cu dragoste nu se ofilesc niciodată. Eu nu am cunoscut dragostea maternă, dar te-am cunoscut pe tine. Luminiţa: Ai dreptate. Trebuia să ne întâlnim, ca să cunoaştem marea taină a vieţii”. Personaj emblematic, Florian îşi învinge destinul de orfan, lipsit de dragostea mamei, mai târziu boschetar, atunci când întâlneşte în cale dragostea. Şi această piesă are la final un scurt Synopsis în care autoarea explică mesajul piesei. O altă piesă, cu titlu nu prea estetic, ba chiar provocând oarecare oroare, “Râme, melci, viermi, şerpi” cu alte cuvinte, târâtoare. Are, de asemenea, personaje nenumite: Tânărul X, Bătrânul X, Vecinul X, Doctorul X. Acest procedeu, de a numi personajele cu X, indică faptul că oricine poate fi în locul lor, onomastica nu contează, de vreme ce oricui i se poate întâmpla să aibă o fobie, să se teamă de ceva, stare pe care şi-o înfruntă cu multe eforturi. De data aceasta, personajul principal, Tânărul X, are o altă fobie: se teme de târâtoare, în special de râme, care vin, o dată cu ploile. Încă din copilărie are această problemă stranie. Teama de târâtoare este pentru Tânărul X, teama de sine însuşi: “Tânărul X: Mi-e teamă de râme. Mi-e teamă de pământ. Mi-e teamă de mine însumi. Mi-e teamă de tot ceea ce se târăşte”. Teama de sine, începută la cea dintâi cădere, pe când învăţa să facă primii paşi. Această teamă de cădere a dus, inevitabil la teama de a mai face paşi. Astfel a început să se târască. Autoarea pune faţă în faţă aceste două tipologii: oameni şi râme. Sunt unii care exploatează anumite fobii ale oamenilor şi le sporesc efectul. Psihologic vorbind, toate aceste fobii au un substrat adânc, aflat în copilărie. Ca şi Bujor Florian care ucisese patru gladiole când era mic, şi Tânărul X tăiase în copilărie o râmă cu sapa. Convingerea că râmele vor invada odaia şi chiar şi trupul lui, devine obsesie. În Actul II, se schimbă cadrul şi scena se desfăşoară în grădină, după ploaie. Mergând după fructe de zmeură, Bătrânul X îşi descoperă fobia faţă de melci. “Mereu mi-a plăcut să-i privesc cum se târăsc, dar niciodată nu am suportat să se târască spre mine lipicioşii aceştia ce-şi poartă casa-n spinare alergând din loc în loc, parcă ar căuta eternitatea şi nu pot păşi dincolo fără cocoaşa calcaroasă”. Interesant de remarcat că şi Tânărul X şi Bătrânul X, dau acestor târâtoare însuşiri antropomorfice. Târâtoarele sunt perseverente şi par a avea un singur gând: să invadeze totul. De aici şi teama celor doi care se văd cotropiţi de râme şi melci. Situaţia devine hilară până când apare Vecinul X, care-l aşează într-o roabă pe Bătrânul X, ca să-l ducă la doctor, să-i salveze piciorul înţepenit. Vecinul are şi el fobia lui. Tânărul X se vede chiar metamorfozat într-un melc. Actul III are drept cadru un salon de spital. În toate aceste piese, iese în relief, ideea de închisoare, la care omul e condamnat şiuneori scapă, evadând, alteori rămâne prizonierul ideilor, gândurilor şi fobiilor sale. Aveam de-a face cu un fel de teatru absurd, de factură suprarealistă, care uneori trece în realism magic. Dincolo de toate acestea, e vorba de o biruinţă asupra sinelui şi asupra slăbiciunilor omeneşti care ne apasă. La spital, descoperim fobia Doctorului X faţă de viermi. Şi, în genere, fiecare om se teme de ceva, indiferent că e târâtoare, că sunt flori sau păianjeni. Obsesia Doctorului faţă de viermi merge până acolo încât îi consideră până şi pe oameni, nişte viermi care se mănâncă unii pe alţii. Totul culminează cu apariţia Vecinului X care are fobie faţă de şerpi. Piesa “Punctul” are personaje ce poartă fiecare un nume. Onomastica este specifică unei trăsături de

În bătaia peniţei

Apariţi editoriale / Recenzii

caracter, unei laturi a personalităţii fiecăruia: Tătulea, Agrişan, Mască, Trifoi, Pitic, Baltă, Profesorul, Mama, Fratele, Sora, Bătrânul, Maria, Sonia, Lola, Asistentul social. Autoarea ne poartă într-un décor de clasă şcolară cu tot ce trebuie să existe în ea, bănci, catedră, tablă, ş.a. Elevii sunt la ora de matematică. Numele personajelor desemnează aşadar, caracterele personajelor: Trifoi e norocos, Agrişan este ca agurida, ş.a. Ca în orice clasă, adeseori au loc încăierări, trânte, întreceri. Dar elevii sunt ingenioşi, inventivi. Şi se descurcă în orice împrejurare. De la geometrie, elevii trec la poezie şi chiar la filozofie asupra aceluiaşi subiect: Punctul. “Pitic: Am învăţat să privesc dincolo de punct. Când am studiat poemul Scrisoarea I de Mihai Eminescu am descoperit că tot ce există a luat fiinţă dintr-un punct ce a început să se mişte. Prin urmare toţi ne avem începutul într-un punct. Până şi matematica, materia ce nu e prietenă cu mine îşi are originea într-un punct. Dacă privim dincolo de punctul fiecărui lucru o să desoperim înţelepciunea lumii. Orice linie pleacă dintr-un punct. Orice fiinţă urmează o linie, o traiectorie în viaţă. Adesea făpturile se învârt în jurul aceluiaşi punct, trazează cercul, iar ele sunt punctul”. Astfel, noţiunile abstracte, nedefinite devin lucruri şi chiar fiinţe vii. În Actul II, decorul se schimbă: suntem pe aleea unui parc, toamna. Aceiaşi elevi şi încă alţii. Tătulea îşi istoriseşte drama familială. Autoarea ca de obicei, trece de la o discuţie aparent banală, la o problemă socială gravă care-l apasă pe unul sau altul dintre personajele sale. “Tătulea: Şi totul a plecat dintr-un punct. Eram la şcoală. M-au trimis acasă şi de acasă la spital. Mama sa depărtat de mine, s-a îmbolnăvit. De atunci au căzut zeci şi sute de frunze. Toamna se rotea în jurul meu. Eu eram punctul. Pe tata, pe tata l-am văzut ultima dată când am avut şapte ani, atunci când s-au născut gemenii, fratele şi sora. Nu ştiu unde a plecat. Mama nu mi-a spus. Mama, de ea am grijă de mai bine de trei ani. E la pat. Am devenit stâlpul casei. Nu am mai putut merge la şcoală. Trebuia să am grijă de toţi. Fraţii mei sunt încă prea mici ca să se descurce singuri. Muncesc, muncesc cu ziua. Nicio zi nu seamănă cu altă zi. Când are cineva nevoie de o mână de lucru mă cheamă. Eu mă duc”. Iată situaţia unui copil silit să muncească pentru a-şi întreţine familia, devenit fără voie, stâlpul casei. Toate discuţiile dintre personaje se leagă de un punct, devenit element esenţial. O scenă aproape romantică în parc, între Tătulea şi Lola, deveniţi instantaneu de nedespărţit, iar fata, angajându-se să aibă grijă de frăţiorii băiatului. Actul III are ca décor o sală de dans unde oamenii străzii au organizat un bal. Lola e prezentă şi ea. Aici se întâlnesc toate “punctele” de la care a început povestea, şi Sonia şi Tătulea şi Agrişan şi Lola. Unii progresând pe scara vieţii, alţii prăbuşindu-se în chip dramatic. Piesa are şi o morală: nu trebuie să dispreţuieşti pe nimeni pentru că nu ştii ce evoluţie vei avea şi dacă nu cumva vei ajunge precum cei pe care iai dispreţuit. E un fel de Lege de aur a creştinismului, care în rezumat, spune aşa: Să nu faci niciodată ceea ce nu doreşti să ţi se facă. “Babele” este o piesă într-un act, destul de morbidă, cu personaje prototip, Muribunda, Cele 9 Babe, Fiul, Doctorul şi Preotul. E vorba de o veghere a unei bolnave, iar bătrânele stau la căpătâiul ei, exact ca babele în jurul Bubulinei, din filmul “Zorba Grecul”, aşteptând ca aceasta să moară şi repezindu-se, să apuce şi ele ceva din “zestrea” Bubulinei. Cele 9 bătrâne (număr magic!) precum cele 9 Babe ale lui Mărţişor, comentează starea Muribundei, în felul lor. Fiecare îşi dă cu părerea. Fiul bătrânei muribunde numeşte babele “cucuvele” care prevestesc moartea. Pentru el, prilej de durere, de întristare şi de meditaţie filozofică asupra vieţii, pentru Babe, un eveniment la care participă cu plăcere, curioase şi gureşe, comentând fiecare amănunt cu interes morbid. Atmosfera este destul de sinistră, dar e acceptată ca atare de toţi, ca pe un lucru firesc, care face parte din viaţă. Aici intervine şi vocea auctorilă care, în câteva fraze, sugerează atmosfera din camera mortuară: “Ce e viaţa omului? O clipă chinuită. Alaltăieri a fost copil, ieri un om puternic şi azi neputincios. Aflat în neptinţă înalţă ochii înlăcrimaţi spre cei din jur să găsească dragostea pe chipul lor ca odinioară pe chipul blândei măicuţe, dar găsind răceala babelor se

În bătaia peniţei

Apariţi editoriale / Recenzii

retrage speriat în sine însuşi, îşi strânge oasele trist şi aşteaptă eliberarea de trupul neputincios departe de orice flacără a dragostei care să-l protejeze. O stea de-o clipă, o lumânare ce arde cu patimă până la ultima scâteie, o floare ce într-o noapte îşi descarcă întreg parfumul şi frumuseţea în văzduh ca în zori să închidă ochii obosită şi ofilită. I s-a dat o clipă făpturii şi când aceasta a învăţat cum să ia viaţa de mână şi să-i culeagă roadele a fost condamnată la neputinţă şi moarte. O clipă scurtă în care îţi doreşti să urci muntele de piatră, dar în spatele fiecărei pietricele se află cineva care te împinge în abis, se află câte o babă care îşi cunoaşte lecţia”. Lungi dizertaţii între Fiu, Preot şi cele 9 Babe, despre viaţă şi moarte, despre păcat şi virtute, greşeală şi viciu, ispăşire, smerenie, danii la biserică, rânduiala morţilor, Justiţie Divină, iertare, fanatism, reguli, frustrări, superstiţii. “Viaţa ca o pâine caldă” după o piesă despre moarte, iată şi una despre viaţă, ca într-un echilibru firesc, o terezie ce trebuie ţinută dreaptă. Acţiunea se petrece în lumea elevilor, numiţi de autoare Elev 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, Eleva 1, 2, Bătrâna şi Profesorul. Scena este din nou o clasă. Puţin întârziat, Profesorul soseşte în clasă, aducând o sacoşă cu pâine caldă, pe care i-a dăruit-o o Bătrână. Elevii se definesc singuri, prin frazele pe care le spun. Intrăm în jocul lor, pentru că, de această dată, cursurile încep cu un joc. Spiritul ludic este la el acasă. Dar şi cel filozofic care se mută de la profesor la elevi, ca într-o continuă întrecere. Profesorul defineşte perfecţiunea prin pâinea caldă pe care a adus-o, pentru că, explică el: “Orice lucru făcut cu dăruire şi trudă atinge perfecţiunea”. Fiecare primeşte pâinea în felul său, unul, mirat că a primit-o, de parcă ar fi cerşetor, altul recunoscător, unul flămând, celălalt sătul şi destul de neinteresat. Un altul se simte umilit, iar celălalt mândru că a fost ales să poarte pâinea în braţe. Pe altul îl îmbie la romantism, la visare. Ce poate fi mai promiţător, mai îmbietor, decât o pâine caldă, primită în braţe, într-o zi rece de toamnă? Şi tot aşa. Este un joc al închipuirii, plecând de la ceva concret: o pâine caldă. De fapt, un gest al unei femei milostive. În cele din urmă, elevii încep să guste câte o bucăţică din pâine. Autoarea ştie să stoarcă orice lucru de sens. Să găsească o infinitate de nuanţe posibile pentru acelaşi lucru. Pâinea caldă te îmbie, de asemenea şi la un act de caritate, la generozitate. Cum poţi înfuleca dintr-o pâine, când alături de tine există un om sărman care poate, n-a mai pus nimic în gură de mai mult timp? Fiecare acţionează după propria natură şi educaţie. Unul dintre elevi, dând un coltuc de pâine unui coleg, pretinde altceva la schimb. Are o fire mercantilă, materialistă. Nimic nu dă gratis. Elevul 5, care pare puţin filozof are o replică: “Elevul 5: Cărţile sunt ca o pâine caldă, dacă guşti din ele. Apariţia celor două eleve întârziate, aducând şi ele o pâine de la aceeaşi bătrână darnică, are darul de a însufleţi jocul. Unul din elevi oferă o bucăţică de pâine unui porumbel. Prilej de alte simboluri: porumbelul şi apa, Noe, potopul. Totul se înlănţuie, ceva aminteşte de altceva, ca într-un lanţ magic. Lanţul vieţii, al amintirilor, al cunoaşterii. O incursiune în biologie, în fizică, în toate ştiinţele, grâul, pâinea, vatra, coacerea, apa, sarea, chimia. Totul e interpretabil. Până la urmă, elevii înţeleg, la sfârşitul jocului, pilda pe care a vrut profesorul să le-o dea: “E un lucru bun să munceşti pentru a mânca o bucată de pâine caldă”. Actul II îi adună pe elevi la Bătrână acasă unde există un cuptor de cărămidă, o masă de frământat, scaune, făină, ustensile de bucătărie. În timp ce Bătrâna pregăteşte aluatul pentru pâine, evocă vremurile de altădată, când, în nopţile de iarnă, participa la şezători. Evocă tradiţiile de sărbători. Procesul facerii de pâine este pentru elevi, fascinant. Bătrâna are şi ea vorbele ei înţelepte: “Pâinea este asemenea unui copil. Dacă nu îţi educi cu răbdare, pricepere, dăruire şi dragoste copilul, acesta o va lua pe căi greşite”.(…) Pâinea caldă e asemenea vieţii liniştite. (…) Omul care ştie să-şi rânduiască totul la timpul potrivit se bucură de căldura vieţii”. În cele din urmă, copiii înţeleg un lucru esenţial, pe care îl vor scrie în eseul de a doua zi, cu titlul semnificativ: “Viaţa e ca o pâine”. “De ce oamenii trăiesc cu nostalgia copilăriei?” este o altă piesă într-un act, din cuprinsul acestei cărţi. Personajele sunt: M, N, Fata, iar decorul, o grădină cu meri în spatele căreia se află un nuc uriaş şi un tei. E

În bătaia peniţei

Apariţi editoriale / Recenzii

toamnă şi N. priveşte nostalgic, căderea frunzelor ruginii. N. ascultă şi simte durerea toamnei că în curând îşi va pierde frumuseţea şi culorile frunzelor. M. adună frunzele uscate şi filozofează: “De prea multă toamnă, oamenii uită primăvara. E atâta durere în jur şi toţi uită zâmbetul mugurilor, până şi copiii uită să-şi mai trăiască clipa de verdeaţă”. E şi aici o empatie cu natura. De ce leagă el, nostalgia copilăriei de toamnă? Natura, ca şi oamenii ruginesc, aşa cum spune N. “M: Au îmbărânit şi simt rugina în toată fiinţa lor, pentru că au uitat de copilărie. Copilăria te ţine departe de toamnă”. Aici este vorba de două concepţii: unul iubeşte toamna, muzica vântului, frunzele ruginii care-l îmbie la întoarcerea în copilărie, celălalt, începe să danseze pe ritmul vântului, încearcă să trăiască viaţa frunzelor, se transformă în frunză căzută la pământ, care se sfărâmă la fiecare atingere. Cine îşi mai permite astăzi să mediteze privind la frunzele care cad. În ritmul trepidant al vieţii, nu mai e timp pentru meditaţie. Fiecăruia îi e teamă de ceea ce va urma. “N: Nu, ele nu pot pleca! Sunt atât de perfecte! M: Odată cu înaintarea în vârstă frumuseţea se stinge treptat până apune la picioarele pomului. N: Nu-i adevărat! Frumuseţea nu are vârstă. Adevărata frumuseţe o găseşti în florile toamnei ce împodobesc arborii. Oamenii nu înţeleg acest lucru. M: Să înţeleagă toamna? N: Să guste toamna. M: Cum ar putea să guste toamna? N: În primul rând trebuie să-şi dorescă să guste toamna. M: Cum să o guste. N: Învăţând să ruginească. M: Oamenii să ruginească? N: Da, să ruginească treptat, să-şi descopere lumina ce le macină sufletul şi s-o lase să curgă râu spre vârful frunzei. Când verdele e mângâiat de galben, când viaţa aleargă spre soare omul înfloreşte. M: Şi ce vei face când vei arde? N: De această clipă mi-e teamă. Încă nu am învăţat cum să ard. M: Te vei sfărâma asemenea frunzelor ce au îmbrăţişat pământul”. Printre aceste replici, e destul loc şi pentru meditaţii de tip aforistic: “Când omul îşi scutură frunzele gândurilor găseşte Pomul Vieţii”. Apariţia unei fete în acest cadru autumnal, sporeşte vraja: “Fata: Nu este neapărat nevoie să te întorci în copilărie, poţi să o porţi cu tine în orice moment”. Jocul celor trei are un talc: îi face să descopere că “Până şi toamna e un joc al copilăriei”. Piesa “Oglinda” la fel de stranie, cu personaje determinate de numele lor: Ciob, Aurel, Scânteie, Lucică, Iliuţă, Chibrit. În Actul I, doar două personaje: Ciob şi Scânteie. Ce ar putea să discute un ciob şi o scânteie, pe malul unui lac înconjurat de trestii? Ciob, plimbându-se pe malul lacului ascultă tristeţea unui copac. E bine să descifrezi limbajul arborilor. Există în piesele Anei Cristina Popescu, întotdeauna o empatie între om şi natură, în asemenea măsură încât omul şi vietăţile sau omul şi florile sau copacii, se înfrăţesc, comunică, se simt unul pe celălalt, exact ca în basme, când natura, prin vieţuitoarele ei, prinde glas şi-şi ajută eroii. Faptul că autoarea raportează orice situaţie, orice caracteristică umană la natură, este deosebit de interesantă. Şi aici nu intră neapărat, dimensiunea spirituală, Divinitatea, Creatorul, în mod direct, ci natura creată, fără mijlocitori, natura pur şi simplu. Jocul frunzelor care plutesc pe apă, aminteşte aici de jocurile copilăriei, când, după ploaie, copiii construiau bărcuţe de hârtie sau din frunze şi le dădeau drumul la vale, o dată cu şuvoaiele de apă. E un joc tare frumos şi orice copil a fost fericit, urmărind frunzele plutitoare, corăbiile care se opreau la stăvilarele din pietre sau nisip, cu armături de crenguţe, construite de mânuţele vrednice şi nerăbdătoare. Personajele de aici sunt aproape utopice, Ciob se autodefineşte astfel:

În bătaia peniţei

Apariţi editoriale / Recenzii

“Eu sunt un ciob, Scânteie, tu eşti tânăr, pe mine mă încălzesc luminile acestea ce-şi oglindesc făptura în lac. Ele îmi ţin de foame şi de sete”. Chibrit vine pe malul lacului zilnic, “să descifrez chipul fulgerului şi să-i fur oglinda”. De la oglinda lacului, cei doi încerarcă să pătrundă, în limbaj metaforic, la “oglinda libertăţii”. Parabola ciobului care i-a intrat în ochi unui copil şi i-a răpit libertatea, împiedicându-l să vadă chipul adevărat al lucrurilor, îl face să devină prizonierul unei oglinzi. Doar ascultându-şi glasul inimii, s-a eliberat din mrejele oglinzii. Este aceeaşi problemă a libertăţii omului, atât de râvnită. “Ciob: Eu vin zilnic aici ca să-mi eliberez ochii de ciobul ce mă supără. Adesea mă spăl cu apa lacului pe faţă pentru a înţelege limpezimea. Libertatea se află dincolo de ciob, dincolo de oglinda fiecărui lucru”. Şi el ca şi celelalte personaje ale pieselor anterioare este un om însetat de libertate. Oglinda privează de libertate însă, aşa cum am văzut. Şi aici, autoarea operează cu simboluri, cu prototipuri, cu situaţii emblematice, ca să găsească miezul lucrurilor, esenţa lor. Muzica divină a libertăţii de sine. Ciob şi prietenii lui vor să descifreze ceea ce se află dincolo de oglindă şi dacă în ea nu se ascunde un suflet. Oglinda este şi un obiect fidel, dar şi un obiect magic. Ea invită la reflecţie, dar şi la vis. De multe ori, oglinda e fermecată, îţi poţi vedea în ea viitorul. Uneori ea deformează realitatea. Trimiterile livreşti la basmele cu oglinzi (Albă ca Zăpada) sunt frecvente. Îţi trebuie multă imaginaţie ca să descifrezi misterele oglinzii, dar şi pe cele ale tablei din clasă, care poate înghiţi, ca o gaură neagră, toţi elevii. Şi iată cum îşi justifică Ciob căutările: “Ciob: Caut o oglindă, acea oglindă care să mă elibereze de mine însumi, de temerile, de neputinţele mele. Aurică: Încă nu te-ai obişnuit cu imaginea ta. Ciob: Imaginea mea? Sunt un ciob care a evadat dintr-o oglindă în căutarea libertăţii. Un ciob. O oglindă”. Multă poezie în aceste piese de teatru. Mai précis, proză poetică, meditativă, aforistică, de o sublimitate care rar poate fi atinsă. Personajele sunt, aşa cum am menţionat, emblematice. Ele poartă în ele însele, un mister care, de cele mai multe ori rămâne nedezlegat, alteori se distaină. Tema toamnei este reluată şi în această piesă: “Toamna este oglina vieţii omeneşti. Totul îşi află deplinătatea în această oglindă viu colorată. (Un moment e linişte.) M-aş îmbrăca în toamnă ca să mi se aurească frunzele, dar mi-e teamă că le voi pierde curând, voi tremura o clipă de frig şi mă voi stinge. Nu vreau să plece toamna! E raiul splendorii. Cum se îndură natura să-şi dea jos atâta frumuseţe şi să coboare spre iarnă? Nu s-a uitat în oglindă? Probabil oglinda a fost fermecată şi ea nu a înţeles misterul. De ce pleacă omul din toamnă? De ce nu luptă să-şi păstreze şi ultima picătură de energie. De ce lasă apusul să-i închidă ochii? (Ia câteva frunze ruginii care au căzut pe bancă. Se uită la ele.) Au început să cadă. Nu mai e mult. Mi-e teamă că frumuseţea va adormi curând şi răceala ultimei clipe va îmbrăca în gri orizontul unei vieţi. (Ascunde frunzele în haină.) E mai bine aşa. Nu vor vedea alte frunze durerea primelor despărţiri. (Din nou linişte.) Trăiesc într-o lume a oglinzilor. Unde îmi întorc privirea observ un chip. Copacul are chipul lui, banca pe care stau vorbeşte despre un alt copac şi o altă pădure, despre o altă toamnă şi secunda ei. Eu mi-am căutat oglinda în frunza toamnei şi frunza mi-a răspuns. Sunt asemenea ei”. Piesa “Ana” porneşte de la legenda Meşterului Manole. O legendă actualizată la condiţiile în care muncesc meşterii “tranziţiei”. “Meşterii” ajută la descărcatul porumbului într-o casă de gospodar, la ţară. Mănăstirea din sat are şi un “Aşezământ Social” numit “Sfânta Treime” în care locuiesc bătrâni. Peste veacuri, o altă Ană, acceptă sacrificiul de a se dedica bătrânilor şi bolnavilor unei mănăstiri, pe care urmează să-i îngrijească. Meşterii sunt oameni obişnuiţi, muncesc, câştigă bani, pe care-i risipesc la birt. Piesa nu are conflict, este constatativă, reflectă o stare de fapt, o realitate a zilelor noastre care se regăseşte pretutindeni.

În bătaia peniţei

Apariţi editoriale / Recenzii

O piesă de cu totul altă factură este “Lumina uitată din stâncă”, tot într-un act, ale cărei personaje, destul de stranii şi ele sunt: Sfinx, Piatră şi Păpădie. Par trei sportivi pregătiţi să escaladeze un munte. Personajele se definesc singure. Sfinx e un personaj enigmatic, sibilinic, înclinat spre meditaţie filozofică, Păpădie, e, aşa cum sugerează şi numele, un ins aerian, gata să se risipească la cea mai mică mişcare. “Păpădie: Eu sunt o părere, o umbră, o pasăre cu aripile frânte, o iarbă agăţătoare ce se ascunde în spatele fiecărui copac”. Fiecare preferă alt loc de şedere: Păpădie câmpia; Piatră şi Sfinx vârful muntelui, înălţimile. Şi iarăşi, regnurile conlucrează. Regnul mineral, regnul animal, regnul vegetal, împreună alcătuind universul. Din cei trei, doar Sfinx atinge vârful muntelui, culegând floarea de colţ, atât de preţioasă: “Floarea şi lumina e secretul. Floarea de colţ e lumina din stânca vieţii fiecăruia. Când atingi vârful muntelui răsare şi înfloreşte. Toţi avem undeva uitată o floare sălbatică ce aşteaptă răbdătoare să-i recunoşti zâmbetul.După ce străbaţi cărări întortocheate spre vârfuri de piatră, floarea desăvârşirii tale răsare ca o lumină, purtându-te spre absolut”. Piesa este o pledoarie pentru a a te învinge pe tine însuţi şi primejdiile din jur. Numai încercând poţi vedea dacă reuşeşti sau nu. “Pledoaria scaunelor” duce cu gândul la “Scaunele” lui Eugen Ionesco. Personajele sunt la fel de misterioase: Omi, un copil al străzii, P1,P2,P3,P4,P5 care par a fi indicativele unor blocuri de locuit, dar de fapt sunt şi ele nişte umbre de personaje. Comentatori. Voci. Altceva nu se spune despre ele. Pot fi şi nişte gânduri. Nici un personaj din aceste piese de teatru nu este caracterizat, nu ştim cum arată, ce vârstă au, ce hram poartă. Ei se definesc prin acţiunile lor sau prin gândurile ce-i apasă. Omi şi copilul străzii găsesc o cale de comunicare. Se iau în posesie. Îşi află povestea unul celuilalt. Îşi întind o mână, o bomboană, o ciocolată. Copilul povesteşte bătaia cu scaunele de la cămin, în urma căreia a trebuit să fugă pe străzi. Scaunele sunt numite cu iniţialele X,Y, Z. El empatizează cu scaunele care poartă povara omului, ba chiar şi bătaia şi distrugerea. Copilul se crede scaun. Piesa are un final trist. A doua zi de dimineaţă este găsit de comentatorii numiţi cu iniţiale, fără respiraţie. Murise din cauza frigului de noiembrie. „Roata” o piesă într-un act, cu personaje legate de domeniul mecanic: Axă, Osie, Spiţă, Rază. Ne afăm într-un magazin de biciclete, unde Axă repară, ce altceva decât o roată de bicicletă? Şi tot el rosteşte sentenţios, în faţa prietenilor săi: „Roata e o taină”. De îndată ce îi sosesc prietenii, Axă începe să le demonstreze teoria punctului dintr-un cerc. De fapt, aşa cum observă unul dintre ei,”cercul e doar o Fata Morgana”. (...) O iluzie de care ai încercat să te sprijini în căutarea unui echilibru.” Interpretarea din punct de vedere geometric a lucrurilor, conferă un nou înţeles fiecăruia. Personajele numite, au această îndeletnicire de a transforma totul în figuri geometrice. E o piesă care ar plăcea iubitorilor de matematică ori de ştiinţe exacte. Definiţiile sunt oarecum filozofice: „Axă: Fiecare latură e o faţă a vieţii. Pătratul e o cetate, o cetate cu patru porţi”. În plus, personajele sunt amatoare de jocuri de cuvinte, de jocul omonimelor, comparaţia, similitudinea, antiteza: “Axă: O latură simbolizează naşterea, alta intensitatea fiecărei trăiri, a ficărei clipe, o altă latură înfăţişează bătrâneţea şi ultima latură moartea”. De fapt, sunt speculaţii filozofico-lingvistice interesante, amuzante, dar care dau de gândit. Unele seamănă cu jocurile şi definiţiile rebusistice şi enigmistice. “ Axă: Cercul din exterior e un posibil viitor ce pune stăpânire pe clipa actuală. Omul uită să trăiască prezentul şi viaţa curge în jurul lui amuzată de atâta Neghiobie”. Conexiunea dintre geometrie şi viaţă demonstrează comuniunea ştiinţei cu viaţa. Prin aceste definiţii, personajele îşi dezvăluie câte o latură a personalităţii lor. Tot Axă pune punctul pe “i” de fiecare dată, fiindcă totul porneşte de la punct: “Axă: Oamenii fug de copilărie, pentru că vor să conducă spiţele, să fie ei punctul, pe urmă fug de bătrâneţe, de tot ceea ce e boală şi neputinţă. Doresc să savureze fericirea de-o clipă ce le scapă. Pierd esenţa. În această fugă, acest cerc, uită de moartea care-i aşteaptă când termină rotaţia”.

În bătaia peniţei

Apariţi editoriale / Recenzii

Este ceea ce se numeşte, în limbaj comun, “teoria chibritului” sau “despicarea firului în patru”. Imaginile create sunt foarte plastice, unele chiar pline de poezie. Se ştie că între poezie şi geometrie există o conexiune aproape similară. În următoarea piesă, numită “Gustând din măr” facem cunoştinţă cu P1, P2, cu Litră şi cu Zamă. Decorul sugerează un tunel. Tunelul copilăriei, de fapt, un labirint, plin de capcane. Atmosfera e specifică peşterilor, cu lilieci, roci, gropi, fundături şi un râu subteran. P1 şi P2, s-au rătăcit pe aici şi încearcă să găsească ieşirea. Motivul mărului ispititor este folosit de cei doi prieteni ca mreajă pentru a călători înapoi în copilărie. Şi această piesă e o parabolă despre bogăţiile materiale şi cele spirituale. În timp ce P1 şi P2 au venit aici săşi astâmpere dorul după locurile copilăriei, Litră şi Zamă, au adunat aici o comoară: bogăţii minerale, diamante. Când P1 se lăcomeşte şi vrea să dobândească aceste bogăţii nemuncite, un cutremur blochează ieşirea din peşteră şi îşi găseşte aici mormântul. “De vânzare”, are câteva personaje cu nume misterioase: Vânzătorul, Fluieraş, Mica, Somna, Lud. Acţiunea se petrece într-o piaţă un de un vânzător avea expuse câteva instrumente muzicale. Fluieraş cumpără, ce altceva, decât un fluier? Cei prezenţi, caută de obicei, semnificaţia fiecărui lucru. Fluierul, de pildă. Fiecare model reprezintă altceva, după cântecul popular. Elementele naturale: apa, lemnul, aerul, pământul, focul, mineralele, reprezintă fiecare, viaţa. Vânzătorul nu este doar un comerciant oarecare, el este un filozof. Cunoaşte viaţa în toate profunzimile ei. Cunoaşte mitologie şi istoria fiecărui instrument. Dar este şi un poet al vieţii: “Vânzătorul: Fiecare element are propria lui muzică. Metalul vorbeşte despre foc şi pământ, lemnul fredonează imnul apei şi al pământului, aerul cântă oda văzduhului, balada vântului”. Un personaj destul de straniu este Somna, puţin mistică, puţin superstiţioasă, prezicătoare. Se teme de vânt, de furtună. Vânzătorul îi spune lui Fluieraş, povestea naiului construit din trestie de Pan. “Vânzătorul: Trestia din care Pan a inventat naiul a fost nimfa pe care o îndrăgea. Nimfa a fugit de el, fiindcă era hidos”. Şi Vânzătorul este prizonier în acest labirint unde totul e de vânzare. În cele din urmă, Lud, fiul lui Fluieraş, alege de pe taraba vânzătorului, o frunză drept instrument muzical. Chiar dacă nu au intrigă, conflict ori caracterizări de personaje, piesele au un substrat filozofic şi psihologic, în aceeaşi măsură, te ajută să gândeşti, să reflectezi asupra elementului Viaţă. “Mocirla” Personaje: Vicu, Maur, Mama, Femeia care mătură strada, Oameni. Vicu se simte el însuşi prizonier într-o fundătură, neputând scăpa de zidul care i se ridică în faţă. Şi el are o poveste romantică, în care o fată îi atinge mâna, ca o scânteie. El o numeşte Fata din stelele create de el însuşi. Aceeaşi neputinţă de a evada din învelişul rotitor care-l ţine prizonier în propriul cerc. “Cum să trec dincolo de cerc? Nu pot să trec dincolo de cerc fără ele. Omul e obligat să trăiască într-un cerc. Pământul şi cercul. (Se ridică.) Eu am găsit calea spre absolut. (Tace.) Calea? (Plânge.) Sunt pierdut fără ele. Sunt prizonier la fel ca toţi oamenii”. Totul e un simbol, o metaforă a libertăţii de sine. Pe măsura monologului, Vicu ia chip de copac, de piatră, de stâncă întunecată. La masa de scris, înveşmântat în plapumă spune: “Ieri am fost poetul ce a plămădit stele. Astăzi poetul fuge de mine, pentru că am rătăcit nectarul vieţii. (Ia creionul şi începe să scrie ce rosteşte.) Într-o lume oarbă poetul picură foc peste stoluri de gheaţă şi speră. Acolo unde apar vlăstari începe eternitatea”. De fapt, el caută prafurile care-l ajută să inventeze stelele. Le schimbă cu laptopul cel nou cumpărat recent de mama. Dar e înşelat de vânzătorul de prafuri, Maur. Vicu, din ce în ce mai disperat că nu-şi mai găseşte stelele. Se aşează pe o bancă în parc, se înveşmântă din noroi, gustă din el, se împotmoleşte. Se închipuie când cerb înnoroiat, când hipopotam, când rinocer. Oamenii din stradă îl lovesc, îl batjocorăsc, râd de el. Are câte o clipă de luciditate: “Prafurile din noaptea asta au fost o înşelăciune. Şi laptopul meu? Şi soarele meu cu ochii verzi? (Priveşte spre cer.) Şi voi ce vă uitaţi aşa? Râdeţi de mine? (Îşi sprijină capul de bancă.) Mi-e cald. Mă sufoc. Câtă nevoie aveam de himera mea! (Cade în noroi.)” De fapt, piesa e un semnal de alarmă pentru cei care consumă droguri. Femeia ce mătură strada îl găseşte

În bătaia peniţei

Apariţi editoriale / Recenzii

mort pe bancă, a doua zi de dimineaţă: “Femeia ce mătură strada: L-au omorât şi pe ăsta. L-au aruncat în mocirlă ca să nu mai zărească adevărata lumină, pe urmă i-au scos ochii şi mi-au lăsat mie misiunea să-i mătur hoitul. (Începe să adune cu mătura noroiul şi să-l arunce peste trupul nemişcat al lui Vicu.) Suntem captivi în mocirala celor ce conduc lumea. (Continuă să arunce noroi.) O să te eliberez prin acest noroi sfânt. Acum o să-ţi fie mai bine. (Se depărtează măturând strada.)”. “Arhiva” are drept cadru de desfăşurare podul unei case, plin de lăzi, pachete, valize, cufere. Are două personaje: Clopoţel şi Mihăescu (Mirăescu). “Podul casei care e o arhivă a vieţii de odinioară ascunsă între nişte pereţi de scândură”, - după cum constată Clopoţel, scotocind prin lăzi şi acareturi aruncate aici. De la fosta proprietară, Clopoţel a moştenit “o lume vie, un tărâm de poveste”. Clopoţel vrea să descifreze tainele legate de lucrurile din pod, să reînvie acea lume de altădată şi pe vieţuitorii ei. Mirăescu, urcat şi el în pod, îl sfătuieşte să scape de lucrurile acelea vechi, înainte de a intra sub vraja lor. În cele din urmă găsesc într-un cufăr patru hârtiuţe cu literele TIAC, lucru ce le stimulează imaginaţia. De fapt, ei află aici, taina unui suflet care a locuit aici, murind în plină tinereţe. Piesa scoate în relief atitudinea oamenilor în faţa comorilor: unul preferă comorile spirituale, altul, comorile materiale. Şi e de prisos să mai specificăm, cine are mai mult de câştigat. Piesele în întregul lor, oglindesc în mare măsură, chiar dacă într-un limbaj metaforic, lumea de azi, atât de confuză, controversată, în care omul se simte prizonier al propriilor pasiuni, vicii, temeri sau pur şi simplu al capriciilor altora.

În bătaia peniţei

Apariţi editoriale / Recenzii

Ion TURNEA „Sama-sama cum treśi drumu“ Scriitorul Petru Andraş a publicat de curând la Editura Eurostampa din Timişoara un nou volum de versuri în grai bănăţean „Sama-sama cum treśi drumu“, un volum selectat la Concursul de Literatură Dialectală Bănăţeană „Marius Munteanu“, Ediţia a III-a (2014-2015), prefaţat de Ioan Viorek Boldureanu. Volumul este o bijuterie a valorilor tradiţionale din zona Banatului Montan. Utilizând limajul dialectal scriitorul a reuşit să surprindă prin firul epic al versurilor sale diferite întâmplări din viaţa satului bănăţean, fiecare având o morală. „Oriśe naş are nănaş“ prezintă pe un oarecare Trośea care utiliza ca fomulă de salut o expresie populară „Bună ȡîua, tu căśiulă,“ adaptată la final într-un stil caracteristic „Că săpânu bańi nu are!...“. Acest Trośea îşi găseşte şi el într-o zi, la o fântână, a lui Birtaşu, naşul, pe cineva care-i arată adevărata lui faţă. Aruncând unor vecine nişte cuvite jignitoare prin utilizarea altor expresii populare „- Vă cresc rădăśni ca mâńe; / Dac-aş fi bărbatu vostru / Ńiśi dă izvod nu v-aş ţîńe! Dă câtă vreme d-acasă/ După apă aţ plecat, / S-o săturat şî fântâna/ Şî dă śiudă o săcat“ îşi primeşte şi el o replică pe măsură de la Floarea şi Ana lu Păsulă „Nu-i traba măgarului / Dacă beu oili apă!“ Se poate observa că sriitorul Petru Andraş utilizează expresii populare pentru a prezenta defecte omeneşti ce sunt corectate prin utilizarea altor învăţături, expresii populare. Un măgar jigneşte din prea puţină înţelepciune, fără să-şi vadă defectele lui. Trośea este până la urmă cel care-şi pierde timpul la bârfă, nu cei care aleargă după treburile zilnice. „Śe-o păţît veśinu Fleśea“ îl prezintă pe un om de la sat încercând să vândă cât mai multe pere, mâncând în acelaşi timp pară după pară a ajuns să nu mai poată sta la tarabă, muncit de alte probleme. „Unǵe o ńemerit Linu“ prezintă ritualurile ce se fac la moartea unui om, zilele de priveghi a lui Linu Arimie, un om sărac care la un an după moarte a avut mormântul plin de verdeaţă „Tu, Floare, săracu Linu/ Şi după moarce-i tugit, / Că nu pringe-un loc cu carńe/ Dă vergėţuri ... o murit.“ În mentalitatea populară omul îşi continuă aceeaşi trudă, tot ce a muncit pe lumea acesta şi dincolo. „Nu treśi drumu fiecum“ care dă şi titlul volumului prezintă o altă tradiţie polpulară, praznicul cu ocazia sărbătoririi unui sfânt a cărui nume e purtat de unul din membrii familiei, în cazul de faţă, Sfântul Nicolae. Pentru ca să poată ţine praznicul erau necesare achiziţionarea unor produse de la oraş, produse precum ulei, orez, peşte în loc de carne, sare etc. La oraş un poliţist a explicat celor de la sat că drumul nu se trece oricum, fiindcă vor primi amendă, fapt pentru care au trecut durumul înainte şi înapoi ca să înveţe. Se poate obseva, după cum spune şi titlul volumului că tot ceea ce faci nu poţi face oricum, ci cu înţelepciune, dacă nu doreşti să păţeşti ca personajele din versurile volumului. Versurile scriitorului Petru Andraş sunt încăcate de umor, învăţături şi tradiţii populare.

În bătaia peniţei

Teatru Ana-Cristina POPESCU

Eu sunt Alexandru (Din volumul „Sinusoide“, volum aflat în lucru) Piesă într-un act Scena I Decorul: O morgă dotată cu o masă îmbrăcată în faianţă, pe masă câteva instrumente, o targă, imaginea unor congelatoare de fundal, câteva scaune într-un colţ. Personajele: Alexandru, Femeia, Doctorul, Femeia Nebună, Femeia gravidă, Poliţistul, Femeia de serviciu. Alexandru (pe un scaun, lângă el, pe un alt scaun, mai multe foi şi chitanţe): Eu sunt Alexandru. De ceva timp încerc să evadez din cerc, însă mă rătăcesc cu fiecare rotire, mai profund, pe urmă mă izbesc puternic de fiecare punct, alunec şi cad pe o altă axă. Sunt într-o continuă cădere şi rotaţie. Am înţeles. Din cerc nu poţi să fugi. Eu totuşi încerc acest lucru. Cred că noi, fiinţele vii, ne-am născut într-un cerc. (Studiază nişte chitanţe şi foi.) Atâta hârtie pentru nimic, pentru cineva care nu mai există, s-a dus, îl pregătim ca să-l ascundem sub pământ. De trei ani mă pierd printre ele. M-am angajat la o firmă de servicii funerare, singurul loc de muncă disponibil în acel moment crunt al existenţei mele, momentul când mi-au murit cei dragi într-un accident. M-a văzut patronul firmei la care lucrez în prezent cum îi spăl şi îi aranjez pentru ultimul drum. A considerat că am talent şi mi-a spus că ar avea nevoie de un om ca mine la firmă. Am acceptat. Ce altceva puteam să fac? Eram şomer. Din acea zi mă rotesc printre cadavre şi chitanţe. Aranjez mortul, tai chitanţa, îl predau familiei pentru funeralii. Parcă aş fi Charon ce aşteaptă să primească moneda spre a-i trece râul către lumea umbrelor. De fapt sunt mai prigonit decât luntraşul din mitologia greacă. Eu spăl cadavrele, eu le îmbrac, eu le fac să arate respectabil, pe urmă primesc moneda, tai chitanţa şi le transport la capelă. (Lasă foile şi se apropie de masă.) Aici sunt chinuite cadavrele. (Ia o foarfecă chirurgicală, o studiază, pe urmă un ac, o daltă, un ferăstrău.) Vă imaginaţi ce rol are ferăstrăul şi dalta? (râde) E cumplit. (Lasă obiectele şi începe să se plimbe.) Astăzi s-au adunat prea mulţi morţi. În fiecare congelator e câte un mort. Pe toţi, dar pe toţi i-am făcut să arate bine. Acum aştept ca familia fiecărui decedat să vină cu actele ca să le predau ultima opera de artă. Trist. Până la urmă e şi asta e o artă. N-aveţi idee ce teribil este să lucrezi cu morţii! Nu te ascultă, se lasă greu când încerci să potriveşti pe trupul lor haine sau încălţăminte. (Se plimbă.) Da. Am păţit ceva straniu. Simţurile mele au devenit foarte încăpăţânate de când cu noul meu loc de muncă. Simt mirosul morţii cu ceva timp înaintea evenimentului. E crud, foarte crud! V-aş întreba pe voi ceva. Dacă viaţa ar fi un miros câţi dinte voi l-aţi percepe şi aţi alerga după el pentru eternitate? (ascultă) Viaţa nu are miros? Vă înşelaţi. Şi viaţa şi moartea au miros, totul este să ne ascuţim simţurile. Să vă explic! De fapt ce să vă explic? (ascultă) Mirosul vieţii? Oricum nu veţi înţelege. Pentru a-l înţelege trebuie să-l simţiţi. El curge, curge prin toate particulele, se roteşte ca într-un cerc. (Se plimbă.) Am încercat să scriu un text, un text despre povara cercului, dar nu-i găseam titlul. Iniţial m-am orientat spre un titlu banal „Un cerc de la naştere la moarte.“ (Apare o femeie.) Femeia: Bună ziua! Alexandru: Bună ziua! Aveţi actele? Femeia: Ce acte? Alexandru:Actele pentru ridicarea corpului celui decedat. Femeia: Eu am greşit drumul, m-am rătăcit. Am fost să-mi vizitez o prietenă la maternitate, la etajul VI, pe urmă am coborât prea multe scări. Alexandru: Aţi ajuns la morgă. Femeia: Am observat. M-am învârtit pe scări, pe coridoare, am coborât şi am ajuns aici. E bine că nu m-am aflat singură în acest loc. M-aş fi speriat simţind răceala morţii fără o vietate alături.

În bătaia peniţei

Teatru

Alexandru: Aşa este la început. Toţi ne speriem, pe urmă ne obişnuim. E ca într-un cerc, un cerc de a cărui povară încercăm să scăpăm toată viaţa, iar la final constatăm că nu am făcut niciun pas în afara lui. Femeia: V-am auzit vorbind despre un cerc, un cerc de la viaţă la moarte. Alexandru (zâmbind): Aşa este viaţa omului, un cerc de la viaţă la moarte, unul se naşte, altul râde, unul moare, altul plânge. Femeia: Da. Suntem prizonierii unui cerc. Alexandru: Dacă ai avea timp ţi-aş explica. Femeia: Aici? La morgă? Alexandru: E cel mai potrivit loc. Vino! (O ia de mână şi o duce spre scaune. Se aşează şi el, dar şi femeia. Alexandru îi arată foile cu însemnările lui.) Femeia (citind de pe foi): Povara cercului. Alexandru: Un posibil titlu. De o săptămână caut un titlu pentru un text despre viaţă şi moarte, un titlu ce nu-l găsesc. Femeia (citeşte de pe foi): Evadare din cerc. Alexandru: În momentul în care omul e conştient de povara cercului încearcă să evadeze din el. Femeia: A reuşit cineva să evadeze din cerc? Alexandru: Da. Femeia: Cine? Alexandru: Artiştii. Femeia: Artiştii? Alexandru: Ei reuşesc să rupă cercul, să zboare în exteriorul lui, să culeagă stelele, pe urmă sunt zdrobiţi de câte o rază de lună, cad în punctul din care cercul îşi trasează multitudinea de puncte şi închid ochii obosiţi de povara clipei din văzduh. Femeia: Eu am cunoscut un bărbat. L-am iubit mult. Aş fi făcut orice pentru el, puteam merge până la sacrificiul suprem. El profita de acest lucru. L-am auzit cândva spunându-i unui prieten că n-o să-mi ceară niciodată luna, se mulţumeşte doar cu razele ei. Alexandru: Din cauza aceasta mai eşti în viaţă. A cules doar razele lunii până ţi-ai pierdut strălucirea, pe urmă te-a aruncat la coş ca pe o floare ofilită. Femeia: Am obosit la un moment dat. Alexandru: Iar el văzând că luna a rămas fără raze a plecat. Femeia: A plecat departe. Nu şi-a întors o clipă capul. L-am urmărit cu privirea până s-a pierdut în zare. A zburat. Eu am rămas uscată şi singură. Alexandru: Un cerc obscur. Femeia (citind de pe foi): Cetăţenii din cercul obscur. Alexandru: Trăim într-un cerc întunecos. Lumina nu poate pătrunde cercul nostru. Totul este nedesluşit, neînţeles. Femeia: Cât adevăr! Alexandru: Credeam într-un timp că e cel mai potrivit titlu pentru text, dar m-am înşelat. Eu încerc o evadare din cerc, nu pot accepta întunericul din jur şi vreau să evadez, să culeg stelele, dar să nu mă mai întorc în punctul central pentru a mă dizolva. Femeia (citind): Cu mintea pe cerc. Alexandru: Doar atunci când te concentrezi puternic reuşeşti să treci dincolo de cerc, însă în momentul în care luneci ajungi prizonierul ochiului ce te soarbe pentru totdeauna. Femeia: Robul cercului. Alexandru: Cercul osândei. Femeia: Suntem osândiţi la moarte. Pretutindeni se simte mirosul ei dulceag. Alexandru: Cercurile durerii. Femeia: A fost dureroasă plecarea lui Alexandru: Doare naşterea, despărţirea, moartea, dor florile şi spinii, dor apele, vântul şi stelele. Femeia (răsfoind filele aruncate pe scaun): Rugăciunea în cerc.

În bătaia peniţei

Teatru

Alexandru: Am încercat să mă rog. O secundă am crezut că rugăciunea a rupt cercul, dar săgeata galbenă s-a întors la mine. Femeia (aruncând o filă pe podea, cu ochii pe o altă coală): Viaţa în cerc. Alexandru: Suntem condamnaţi să vieţuim în cerc, cercul osândei noastre, cercul fructului oprit. Femeia (aruncând filă după filă): Alerg în cerc. Merg în cerc. Alexandru: Suntem mereu în mişcare şi nu reuşim să evadăm dincolo de cerc. Femeia: Priveşte dincolo de cerc! Alexandru: Aceasta este durerea cea mai mare, să priveşti dincolo de cerc, să priveşti cum lumina se depărtează de tine şi viaţa ţi se scurge treptat. Eu văd acest lucru zi de zi. De trei ani mă zbat în acelaşi năvod. Femeia (citind şi aruncând filele): Cercul financiar. Alexandru: Am avut un prieten. Mamă, ce încurcături financiare s-au înnodat în viaţa lui! A făcut un împrumut la bancă, pe urmă a pierdut serviciul, s-a împrumutat iar şi iar, din eşec în eşec a mers. Acum doarme prin parcuri. A pierdut tot. Îl mai întâlnesc la câte un priveghi. Acolo stă până ce pleacă ultimul om venit să-şi ia rămas bun de la cel care nu mai e printre cei vii. Mai mănâncă şi el câte o bucată de cozonac. Viaţa lui a devenit o ruină. Femeia: Ruine! Alexandru: Ruine şi umbre! Femeia: Împrumutul! Greşeala! Alexandru: Ruina a ceea ce a fost şi umbra a ceea ce a devenit. Femeia (citind şi aruncând alte foi): Cercurile foametei. Alexandru: De trei ani îi observ. Femeia: Pe cine? Alexandru: Pe mizerabili. Femeia: Care mizerabili? Alexandru: Pe cei care n-au ce mânca, pe cei care nu au unde sa-şi plece capul pentru odihnă. Femeia: Au pierdut tot. Alexandru: Şi cei care se ascund în spatele unor ziduri plâng de foame şi sunt pe cale să piardă totul. Scena II (Un doctor duce la morgă o femeie într-un scaun cu rotile, legată într-o cămaşă de forţă. Alexandru şi femeia abandonează foile şi se uită la cei doi.) Doctorul: Aici este. Femeia nebună (urlând şi zbătându-se): Lasă-mă să-l văd! Doctorul: Nu ştiu în ce congelator l-au pus pe colegul meu. Femeia nebună: Lasă-mă! O să-l caut! Doctorul: A murit încercând să te ajute. Femeia nebună (calm): Sunt vinovată. Doar eu sunt vinovată! L-am omorât, pentru că nu m-a înţeles. (urlete femeii nebune) (Doctorul scoate din buzunar o seringă şi o injectează pe femeie. Alexandru se apropie de femeia nebună şi se aşează în genunchi în faţa scaunului cu rotile, sprijinindu-se de mânerele acestuia şi privind-o.) Alexandru: Tu? Femeia nebună (cu privirea tulbure): Cine sunt eu? Alexandru: Credeam că ai murit. În urmă cu trei ani mi s-a comunicat că ai murit. De ce? Femeia nebună: Cine sunt eu? (Doctorul încearcă să ia femeia nebună, dar Alexandru ţine de scaun.) Alexandru: Trăieşte! (îi atinge faţa cu mâinile) Femeia nebună (îşi trage capul pe spate): Cine eşti? Cine sunt eu? Doctorul: Eşti soţia colegului meu care-a murit! Alexandru: Este soţia mea despre care mi-aţi spus că a murit în urmă cu trei ani!

În bătaia peniţei

Teatru

Femeia nebună (privindu-l pe Alexandru): Soţia ta? Alexandru: Nu-ţi mai aminteşti? Femeia nebună: Accidentul. Copiii. Mama. Doream să uit tot, să fiu altă persoană, să iau viaţa de la început, pe o altă cale. Alexandru: Ai ales calea şerpuită, calea vicleniei, a umbrei, nu calea dereaptă a emirului de care erai foarte încântată când îmi recitai „Noapte de decemvrie“ a scriitorului Alexandru Macedonski. Nu ai ales să te bucuri de lumina stelelor, ci de iluzia de-o clipă a razei lor. Femeia nebună: Când stelele au dispărut în ceaţă a apărut el, doctorul. Am refuzat să le mai caut. Ce rost avea? Doctorul m-a ajutat să uit şi să mă bucur de licuriciul de-o clipă. Alexandru: Te-a ajutat să mă uiţi? Femeia nebună: Cine eşti tu? Alexandru: Eu sunt soţul tău, nu doctorul! Femeia nebună: Doctorul, el m-a ajutat să uit! Alexandru: Care doctor? Doctorul (trăgând de scaun): Să mergem! Alexandru (ţinând scaunul): Trăieşti! N-o să-i mai las să-ţi facă rău! Femeia nebună: Nu mi-a făcut nimeni rău. Eu am făcut rău tuturor celor din jurul meu. Pe cine-am atins, am uscat, l-am uscat precum arde fulgerul un arbore aflat în putere. Alexandru: Atunci de ce te-au legat într-o cămaşa ca pe nebuni, dacă nu ţi-au făcut rău? Tu erai o femeie raţională. Doctorul: Să mergem! (acelaşi joc al scaunului) Alexandru: Nu mergeţi nicăieri, până nu aflu adevărul! Doctorul: Ce adevăr? Colegul meu s-a îndrăgostit de soţia ta şi a ajutat-o să uite tragedia vieţii ei. Alexandru: A sedus-o. Doctorul: A ajutat-o. Alexandru: Doar eu aveam dreptul s-o ajut. Doctorul: Bărbaţii nu sunt stăpânii femeilor, ca să ceară drepturi. A apus vremea când soţia nu avea voie să facă un pas fără acordul soţului. Alexandru: Nu eram stăpânul ei. Eram cel mai bun prieten al ei, iar ea prietena mea cea mai bună. (către femeia nebună) Cum ai putut uita prietenia noastră? De ce ai lăsat dragostea noastră să moară? Femeia nebună: L-am omorât pe doctor. Eu l-am omorât. I-am picurat venin în cafea. Acum trebuie să fac pe nebuna. Alexandru: Chiar ai omorât un om? Femeia nebună: Un om ce s-a dat drept soţul meu când eu refuzam, de durere, să-mi amintesc cine sunt. Alexandru: Eşti pierdută. Femeia nebună: Am pierit în urmă cu trei ani într-un accident. Femeia (care între timp a răsfoit foile de pe scaune aleargă spre ei): Cotangentă pe semicerc. Alexandru: Nu am rezolvat nimic. Priveşte! (îi arată mâinile pe care avea formule matematice tatuate, reacţii chimice, figuri geometrice) Femeia (atingând mâinile lui Alexandru): Câtă ştiinţă! Câte calcule! Alexandru: Fără rezultat. Femeia: Cărarea şerpuită a vieţii? Alexandru: Nu. Femeia: Doctorul? Alexandru: El a refuzat truda, cărarea cea dreaptă şi a murit înveninat după o clipă iluzorie. Femeia: A fost otrăvit de mersul şerpuit. Femeia nebună (râde): Sunt liberă! Alexandru: Eşti osândită. Doctorul: Suficient!

În bătaia peniţei

Teatru

Femeia (citind de pe o foaie care o avea la ea): Cercul spovedaniei. Femeia nebună (râde): M-am spovedit. Ieri m-am spovedit. A venit un preot să se roage pentru bolnavi şi m-a ascultat. Mi-am plâns păcatele. (plânge) Femeia: Cercul mântuirii. Doctorul: Omori şi aştepţi să fi iertat? Femeia nebună: Înşelătoria. Femeia: Cercul diabolic. Alexandru: Totul se roteşte. Toate pornesc dintr-un punct şi când ai nălucirea că ai depăşit cercul, te reîntorci în acelaşi punct. Femeia nebună: Duminică mergem la biserică, Alexandru? Alexandru: La biserică? Duminică? Ce mult timp a trecut! Femeia nebună: Muzica! Îngerii cântă! Alexandru: Totul e o muzică. Femeia: Muzica cerului. Alexandru: Cercul pe note muzicale. Femeia: Fiecare om are muzica lui. Alexandru: Cercul lui muzical. Femeia nebună: Văzduhul cântă. Doctorul: Sunteţi nebuni. Femeia nebună: Ascultaţi! Scârţâitul răcitoarelor! Ce muzică! Totul geme, scârţie, se ondulează. Alexandru: Cântă! Femeia: Muzica fiecărui lucru. Femeia nebună (către doctor): Ascultă-ţi muzica! Doctorul: Să mergem! (acelaşi joc, trage de scaun, atât el cât şi Alexandru) Femeia (oprind la rândul ei scaunul smuls cu greutate de doctor): Cercul celest. Alexandru: Omului nu-i este destinat un astfel de cerc. Femeia nebună: Un cerc, un pătrat şi o minte diabolică. Doctorul: Să mergem! (reuşeşte să plimbe scaunul câţiva paşi) Alexandru (din nou în faţa femeii nebune): Mă recunoşti? Femeia nebună: Omul cu multe, cele mai multe defecte! Alexandru: Molier spunea „Oricâte calităţi am avea, lumea se uită numai la defecte.“ Femeia nebună: Cercul. Femeia: Din nou în cerc. Defectele şi cercul. Alexandru: Calităţile te ridică deasupra cercului. Femeia (rupând ultima foaie): Omul din afara cercului. Alexandru (aleargă după bucăţelele de hârtie): Ai rupt-o! Chiar pe ultima ai rupt-o! Ai distrus orice posibilitate de evadare. Femeia: Te-am ajutat să te depărtezi de cerc. Alexandru: Mi-am pierdut cercul. Am pierdut orice protecţie. Femeia: Dar îţi doreai să evadezi din cerc? Femeia nebună: În ciuda defectelor el e mereu în afara cercului. Alexandru (se lasă să cadă pe podea): Omul din afara cercului. Femeia nebună: Iarăşi te joci cu cercul! Alexandru: Priveşte dincolo! Femeia: De cerc? (Alexandru se ridică şi aleargă după o insectă. Îşi scoate pantoful şi începe să lovească locurile unde acesta se aşează, până ce o prinde şi o omoară.) Doctorul: Cum a reuşit să pătrundă bondarul aici? Femeia: L-ai omorât. Ce ai rezolvat cu acest lucru?

În bătaia peniţei

Teatru Alexandru: Nu mai deranjează pe nimeni. Femeia: Şi mai vorbeai de cerc. Alexandru: Nu ai observat? Se rotea în cerc şi cânta. Femeia nebună: Oare muzica se roteşte în cerc?

Scena III (La morgă vine un poliţist însoţit de o femeie gravidă.) Femeia gravidă (se apropie de doctor şi de femeia nebună): Criminalilor! Mi-aţi omorât tatăl! Poliţistul: O să-şi primească pedeapsa pentru ce au făcut. Nebunia nu este un refugiu, iar cel care a fost cu ideea e făptaşul principal. Femeia: Ce s-a întâmplat? Femeia gravidă: Doctorul acesta s-a îndrăgostit de nebună, iar nebuna a considerat că e mai bine să-mi omoare tatăl care s-a milostivit de ea şi a luat-o de soţie. Alexandru: De soţie? Cum e cu putinţă? Femeia gravidă: S-a îndrăgostit ca un adolescent. Femeia nebună (se apropie cu ajutorul doctorului de femeia gravidă şi îi priveşte burta, râde): O sferă. Un semicerc. O burtă ca şi coama unui munte. Femeia gravidă: Ai distruge tot? Femeia nebună (râde): Tu sau fratele tău credeţi că m-aţi învins? Femeia (către poliţist): Şi tu eşti copilul acelui medic? Poliţistul: Da. Alexandru: Şi când spuneam că nu poţi să evadezi din cerc. Te învârţi şi ajungi mereu în acelaşi punct. Poliţistul: Am venit după trupul neînsufleţit al tatălui nostru. Alexandru: A venit familia. Pot să vorbesc. Eu l-am omorât pe doctor. Tatăl vostru mi-a furat soţia. A lăcomit la oiţa mea. L-am omorât şi acum aştept să văd lacrimile celor ce l-au iubit. Poliţistul: Acum e limpede totul. (scoate cătuşele şi îl arestează pe Alexandru) O să fii numărul 60 în noua închisoare de maximă siguranţă. O să primeşti ce meriţi acolo. Alexandru: Eu sunt LX. Eu sunt ALEXANDRU. (Poliţistul îl ia pe Alexandru, urmat de femeia gravidă.) Femeia (se apropie de nebună): Te-a iubit mult. Şi-a sacrificat libertatea pentru tine. Femeia nebună: E a doua oară când moare în locul meu. Prima dată a făcut-o demult. Urma să ne căsătorim şi eu i-am cerut toate avuţiile. Toată avera lui a trecut-o pe numele meu de a ajuns să spele morţii. Acum şi-a sacrificat libertatea. Doctorul (o dezleagă pe femeia nebună): Nu mai trebuie să ne prefacem. Suntem liberi. (Pleacă cu femeia nebună îmbrăţişaţi şi fericiţi.) Femeia (adunând foile rupte): Acelaşi cerc, aceeaşi femeie, acelaşi sacrificiu şi totuşi, Alexandru e liber, e mai liber ca niciodată. Alexandru şi-a ascultar inima. (adună foile rupte) Alexandru? 60? LX? Cercul? Dragostea şi moartea. Şi-a salvat dragostea într-un loc al morţii. (adună) Mereu în cerc încercăm să ajungem dincolo de el. 0 e de fapt un cerc, 6 e o încercare a evadării din cerc. 60. Femeia de serviciu (vine la morgă): Cine sunteţi? Femeia: Eu sunt Alexandru. Femeia de serviciu: Alexandru? Femeia: Eu sunt Alexandru şi am adunat aici taina cercului (arătând foile rupte şi adunate). (Femeia pleacă.) Femeia de serviciu: O nebună ce s-a rătăcit la morgă. Poate a pierdut pe cineva drag. (Începe să spele pe jos.)

În bătaia peniţei

Artă şi pasiune Gelu CIOBANU

Ar fi interesant dacă fiecare bob de orez şi-ar putea spune povestea lui şi a momentului când a fost "zidit". Parerea mea e că ficare bob poarta un nume: Rabdare, Suflet, Pasiune, Iubire, Credinta, Speranta, Nebunie, Vis, Linişte, Explozie, Încredere, Daruire, Lumina, Putere, Viata, Eternitate şi tot aşa până la ultimul bob. Numai cine ştie numele fiecarui bob întelege cu adevarat fiecare lucrare .