Issuu

The original title of this book is: The Liars' Club: A Memoir, by Mary Karr Copyright © 1995 by Mary Karr. All rights reserved. This edition published by arrangement with Viking, a member of Penguin Group (USA) LLC, a Penguin Random House Company © Publica, 2014, pentru ediția în limba română ISBN 978-606-8360-90-4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Karr, Mary Clubul mincinoşilor : memorii / Mary Karr ; trad.: Paul Slayer Grigoriu. – Bucureşti : Publica, 2014 ISBN 978-606-8360-90-4 I. Grigoriu, Paul Slayer (trad.) 3821.111(73)-94=135.1

NARATOR este o marcă înregistrată a editurii PUBLICA

EDITORI:

DIRECTOR EXECUTIV:

Cătălin Muraru Silviu Dragomir

Bogdan Ungureanu DESIGN:

REDACTOR:

Alexe Popescu

Doru Someșan CORECTORI: DTP:

Florin Teodoru

Rodica Crețu Tudorița Șoldănescu

cuprins

introducere �� 7 mulţumiri �� 21 partea I unu �� 27 doi �� 53 trei �� 83 patru �� 111 cinci �� 145 șase �� 171 șapte �� 197 opt �� 219 partea a II‑a nouă �� 245 zece �� 271

unsprezece �� 289 doisprezece �� 311 treisprezece �� 335 partea a III‑a paisprezece �� 369 cincisprezece �� 395

introducere

7 Clubul mincinoșilor

Cu puţin timp înainte ca mama mea să moară, tipul care îi refăcea faianţa din bucătărie a scos din perete o placă cu o gaură neverosimil de rotundă în ea. S‑a lăsat pe spate stând în genunchi şi a ridicat bucata de faianţă astfel încât soarele, care pătrundea prin vechile perdele galbene, a părut să treacă prin gaură ca un laser. Ne‑a făcut cu ochiul mie şi surorii mele, Lecia, apoi s‑a întors către mama cu părul alb, care stătea aplecată peste exemplarul ei din Marc Aureliu şi peste un bol de chili care‑ţi desfunda sinusurile, şi a aruncat sarcastic: — Doamnă Karr, asta pare o urmă de glonţ. Lecia a spus imediat: — Mamă, nu e de când ai tras în tata? Şi Mama a ridicat ochii îngustaţi, şi‑a împins ochelarii în josul nasului de patrician şi a spus, foarte blazată: — Nu, e de când am tras în Larry. Apoi şi‑a mişcat scaunul cu rotile către un alt perete şi a adăugat: — Aia de acolo e de când am tras în tatăl tău. Asta vă spune de la bun început de ce am ales să fac din Clubul mincinoşilor o carte de memorii, şi nu o operă de ficţiune: când norocul îţi scoate în cale asemenea personaje, de ce să‑ţi baţi capul să inventezi chestii? Vă dă un

Mary Karr

indiciu şi despre firea rebelă a Mamei şi despre măsura în care – deși nu mai bea demult când a murit – şi‑a acceptat isprăvile trecutului fără să se ruşineze prea tare. Le‑am avertizat în prealabil pe Mama şi pe sora mea Lecia în legătură cu evenimentele pe care aveam de gând să le descriu pe hârtie şi mama mi‑a spus de la bun început: — La naiba, dă‑i drumul, descarcă‑te... Dacă mi‑ar păsa cât negru sub unghie de părerea celorlalţi, aş face prăjiturele şi m‑aş duce la APP*. Lecia – un spirit mai circumspect – m‑a încurajat la rândul ei, de vreme ce aveam o nevoie disperată de bani pentru o maşină (căci eram mamă singură în Syracuse, New York, unde autobuzele circulă prost şi zăpada căzută se măsoară în metri). Nevoia de bani este una dintre cauzele cele mai nobile în neamul nostru, dar Lecia m‑ar fi sprijinit în orice proiect aş fi întreprins. („Porneşti într‑o razie ucigaşă. Bun aşa, sunt mulţi ticăloşi care trebuie omorâţi.“) Am mai avut o surpriză plăcută după ce Clubul minci‑ noşilor (şi mai târziu sora lui, Cherry) a fost publicat: cum lucrurile din trecut nu au mai fost subiecte tabu în familia mea, nivelul de sinceritate din clanul meu a cunoscut o creştere spectaculoasă. Nu mai trebuia să ascund predispoziţia din trecut a Mamei de a se îmbăta şi de a mânui arme de foc în public sau numărul căsătoriilor ei (şapte – două cu tatăl meu, muncitor în industria petrolului din Texas). Pe măsură ce anumite lucruri care odinioară ne arseseră pe dinăuntru şi aproape ne decimaseră clanul au fost difuzate de o sută de ori, în mod ciudat ne‑am obişnuit cu ele. Puteţi să‑i spuneţi terapie prin aversiune, dar lucrurile * Asociaţia Părinţilor şi Profesorilor, în original PTA (Parent‑Teacher Association), organizaţie care urmăreşte înlesnirea participării părinţilor la procesul de învăţământ (n.t.).

9 Clubul mincinoșilor

au mers mai în adâncime. Ne‑am vindecat mai bine – deşi asta nu fusese niciodată ideea – prin expunere. Am reuşit cumva să acceptăm catastrofele noastre trecute. Grecii numesc asta catharsis. O întâmplare hazlie: o realizatoare veselă a unei emisiuni matinale din Houston, unde sora mea republicană avea o afacere foarte mare în domeniul asigurărilor, mi s‑a adresat odată în timp ce se filma şi mi‑a spus (cu tonul vioi pe care l‑ai folosi pentru a cere reţeta unei prăjituri cu stafide): — Cum e să încerce mama ta să te omoare cu un satâr? Probabil că zâmbetul lucios ar fi rămas la locul lui pe buzele ei rujate în aşteptarea unui răspuns suficient de vioi din partea mea, dacă sora mea – care era chiar lângă platoul de filmare – nu ar fi strigat: — E de căcat rău. Aşa că m‑am prăpădit de râs, apoi cameramanii au avut mai mult de muncă şi a trebuit să luăm toată filmarea de la capăt. În paginile ce urmează veţi fi martorii poverii cumplite pe care a trebuit să o poarte Lecia încă din şcoala primară în efortul de a o împiedica pe mama noastră combustibilă să ardă de tot. Pe la unsprezece ani, Lecia nu doar că ştia să manevreze un schimbător de viteze, ci reuşea şi să‑l convingă pe poliţistul rutier obişnuit să nu‑i dea amendă, spunându‑i că‑şi uitase acasă carnetul: Domnule polițist, o reped pe surioara mea acasă la mămica, fiindcă are o febră de mă frige pe mâini, mititica de ea. Treaba mea era de obicei să arăt jalnic. (Am mai spus‑o şi altădată, când sora mea îşi va scrie memoriile, eu voi apărea mereu ori vomitând, ori făcând pe mine, ori plângând.) Oricât de personale ar fi asemenea poveşti pentru mine, într‑un fel nu mă mai privesc, de vreme ce – după

Mary Karr

zece ani – nu mai sunt persoana care a scris Clubul minci‑ noşilor. Promovarea unei cărţi la atâta vreme după ce a ieşit de sub tipar te transformă – după cum spune romancierul Ian McEwan – într‑un angajat al fostului tău eu. În afară de lectura la cerere a anumitor fragmente, n‑am mai deschis cartea de când am înregistrat varianta audio şi nici nu‑mi doresc să o fac. Însă primesc în continuare de pe urma ei răsplata cea mai strălucitoare: cititori care înţeleg. Când dau autografe pe cărţi după o sesiune de lectură, mereu e câte cineva care stă până la sfârşit şi mă ia deoparte şi în timp ce auditoriul se goleşte în jurul nostru, aud povestea de familie neverosimilă a unui străin. Oamenii mă aleg pentru asemenea confidenţe pentru că se gândesc că îi voi înţelege şi nu exagerez când spun că îi înţeleg de fiecare dată. Dar prima oară am pornit la drum cu o groază care‑mi paraliza sufletul, temându‑mă că oamenii pe care îi iubesc cel mai mult vor fi batjocoriţi ca nişte monştri, iar eu voi inspira mila cuvenită unui orfan din romanele lui Dickens. S‑a întâmplat opusul. În oraşele din toată ţara, cititori din toate clasele şi categoriile îmi povesteau despre copilării care, evident, erau diferite de a mea în ceea ce priveşte efectele pirotehnice vizibile – incendii şi averi risipite. Dar sentimentele erau identice. Mergând dintr‑un oraş într‑altul, am simţit cum se strânge în jurul meu o comunitate. Chiar şi clanul în aparenţă cel mai perfect a avut partea sa de greutăţi. — Fac parte dintr‑una din familiile acelea ideale care ţi‑ai dori oricând să te adopte, mi‑a spus femeia elegantă din Chicago. Dar tatăl ei, medic, s‑a trezit cu un proces nasol pentru malpraxis. În fiecare seară, din shakerul de argint curgeau mai multe pahare de martini. Se zvonea că s‑ar fi dat la asistenta lui.

* Firmă de îmbrăcăminte de lux (n.t.).

11 Clubul mincinoșilor

— Ce s‑a întâmplat până la urmă? Eram fascinată. — Ne‑am descurcat, mi‑a spus. A trecut. Dar nu înainte ca el să treacă cu Cadillacul peste bicicleta ei într‑o seară alcoolizată şi nu înainte ca mama ei să‑l ameninţe că divorţează. La fel ca mine, stătuse trează şi simţise cum fundamentele metaforice ale familiei ei se clătinau când părinţii ei răcneau unul la altul în chip de monştri. Nu pentru toţi cei pe care i‑am întâlnit asemenea perioade haotice au fost doar momente izolate în cronologia familiei. Părinţii unui tip, traficanţi de droguri, îl târâseră peste multe graniţe cu săculeţi de heroină lipiţi sub salopeta lui de pijama. Altă femeie, pe când avea cinci ani, o văzuse pe mama sa alcoolică cum se spânzurase, în timp ce ea încerca să‑i acopere ochii fratelui ei sugar. Aceste poveşti au desfiinţat mitul conform căruia asemenea drame familiale tulburi te condamnă la o viaţă trăită în camera din spate a unui spital de boli mintale. Cei mai mulţi dintre aceşti oameni păreau – cel puţin la suprafaţă – să fi trecut peste anii tulburi în care crescuseră, fără să rămână blocaţi. Psiholoaga dintr‑o librărie din Portland a vorbit chiar despre puterea povestirii asupra vieţii ei. Fusese crescută de o femeie cu schizofrenie cronică, cu hainele de şcoală alese de Dumnezeu Însuşi, care îi dădea mamei ei instrucţiuni prin radio. Fata învăţase (cum făcusem şi eu) să se strecoare în casele altor oameni. La colegiu avusese nevoie de psihoterapie ca să‑şi învingă depresia. La cincizeci de ani era îmbrăcată cu o pelerină Burberry*, fericită în căsnicie şi cu copii mari. În plus, păstra o legătură apropiată cu mama ei, ale cărei schimbări de dispoziţie

Mary Karr

se atenuaseră cu noile medicamente şi cu stresul mai mic adus de vârstă. Femeia din Chicago mi‑a spus că supravieţuise prin poveşti. Aceasta e esenţa terapiei tradiţionale: repovestirea poveştii familiei. Vorbeşte despre ceva, spune o vorbă înțeleaptă veche şi te vei simţi mai bine. Din povestiri despre copilărie această femeie şi‑a construit un sine care nu era nici rupt de trecutul ei, nici împotmolit în el. În dorinţa noastră solitară de a ne asigura că ne comportăm cum trebuie în mijlocul unor familii izolate, experienţa personală are capacitatea de a‑i transforma şi pe povestitori, şi pe ascultători. La fel cum romanul s‑a folosit cândva de experienţele societăţii urbane industrializate care nu erau pomenite în predici sau epistole sau poeme epice, memoriile – cu vocea lor unică, foarte personală – se confruntă cu problemele de familie într‑un mod care pentru cititorii ulteriori este convingător. Cei buni îmi confirmă experienţa într‑o familie cu probleme. Ne hrănesc la fel ca pâinea Împărtăşaniei, cu o hrană care pare să se transforme în carne. Conform altor scriitori din propriul meu sondaj informal, Clubul mincinoşilor – şi Cherry – este ciudată nu atât prin tonele de scrisori pe care le‑a generat (binecuvântarea şi blestemul unui bestseller), cât prin lungimea şi intensitatea scrisorilor. În momentul culminant al primului ciclu de vânzări a cărţii, când a stat luni întregi pe locul doi pe lista celor mai bine vândute cărţi a New York Times (nu, nu a ajuns niciodată pe primul loc), primeam între patru sute şi cinci sute de scrisori pe săptămână, iar acum numărul a scăzut între douăzeci şi şaizeci, Dumnezeu ştie din ce motive. Câte dintre aceste scrisori începeau cu „N‑am spus niciodată asta cuiva, dar...“? N‑am numărat. O grămadă.

13 Clubul mincinoșilor

Bine, erau şi multe cereri în căsătorie din închisoare – infractori care voiau să mă pună să scriu poveştile captivante ale arestării lor nedrepte pe care aveau să le semneze în timp ce se gândeau în plus la posibilitatea vizitelor conjugale. Dar cele mai multe scrisori veneau de la oameni obişnuiţi care turnau poveşti despre neamurile lor în misive prelungi. Am primit fotografii de la şcoală şi articole decupate din ziar şi necrologuri, chiar şi (într‑un caz) fotocopia unui ordin de protecţie. Mulţi psihiatri mi‑au scris susţinând că le dăduseră unor clienţi de‑ai lor cartea mea şi că le fusese de ajutor pentru a trata copiii abuzaţi sexual, alcoolismul şi traumele timpurii. Lectura Clubului mincinoşilor părea să declanşeze ceva în oameni. — Cartea dumneavoastră a scos la iveală o mulţime de amintiri... Sau: — După ce am citit Clubul mincinoşilor m‑am împăcat cu fratele meu... Sau: — Am pus pe hârtie unele dintre lucrurile prin care am trecut când tata s‑a întors din Vietnam... Sau: — Nu‑mi dădusem seama până acum că moartea de cancer a mamei mele mă rodea pe dinăuntru... Aceasta e reacţia la care visează orice scriitor, lucrul după care tânjeam când eram copil şi scriam cu creioanele colorate pe un carton de Ziua Mamei – să‑l branşeze pe cititor la o priză din adâncul maşinăriei lui psihice personale şi să‑l facă astfel să se angajeze într‑un mod de viaţă mai simţitor. Săptămâna trecută, într‑un restaurant de duzină din Manhattan, am fost luată prin surprindere de ceea ce noi numim în familie un moment al Clubului mincinoşilor.

Mary Karr

Tocmai îmi făcusem noi cunoştinţe după un curs de yoga când a venit vorba despre cărţile de memorii. O femeie s‑a oprit din unsul pâinii cu muştar şi s‑a întors către mine branşată. — Trebuie să citeşti Clubul mincinoşilor de Mary Karr. Era o actriţă şmecheră de pe Broadway, iar pe faţa ei se vedea tot zelul unui maestru în reclame televizate. I‑am spus: — Eu sunt Mary Karr. Moment în care a izbucnit în lacrimi, şi‑a cerut scuze şi şi‑a tamponat ochii cu o batistă. — Cartea ta mi‑a schimbat viaţa. Poate că sună a fanfaronadă şi lăudăroşenie, dar este un fenomen suficient de obişnuit încât să merite o menţiune. Atâţia cititori au început să plângă când s‑au întâlnit cu mine încât obişnuiam să aduc o cutie cu şerveţele la sesiunile de autografe. Am copt chiar o glumă care să detensioneze atmosfera, despre cât de dezamăgitoare era întâlnirea cu mine în carne şi oase. Şi când cineva mi‑a spus (cum a făcut această femeie) că psihiatrul i‑a dat cartea, i‑am recomandat să‑l dea în judecată pentru malpraxis, căci cartea nu vorbeşte tocmai despre campioni ai sănătăţii mintale. În timp ce ieşeam din restaurant, actriţa mi‑a strecurat cartea ei de vizită. — Am o grămadă de poveşti să‑ţi spun, a zis. Fără îndoială, poveştile ei nu vor face decât să reconfirme singurul dram de înţelepciune incontestabilă în privinţa rudeniilor pe care l‑am dobândit de pe urma odiseei Clubului mincinoşilor: o familie disfuncţională este orice familie cu mai mult de un membru. Cu alte cuvinte, categoria în care mă simt uneori atât de singură ne cuprinde de fapt pe toţi. Dacă Clubul mincinoşilor a început prin a fi o scrisoare de dragoste către clanul meu nu‑tocmai‑perfect, a dat

naştere (în felul său) unor scrisori de dragoste din partea lumii. Prin publicarea lui s‑a construit pentru mine – la vârsta mijlocie, pe neaşteptate – lucrul după care tânjisem cu disperare pe când eram un copil visător care nu găsea alinare decât în lectură: acea aşezare mitică de suflete‑surori care înfloresc împreună împărtăşind poveşti vechi – dintre cele care îţi dau avânt şi te eliberează, cele adevărate. Deci intraţi, vă rog.

15 Clubul mincinoșilor

Mary Karr Profesor de literatură Jesse Truesdell Peck Universitatea Syracuse decembrie 2004

Lui Charlie Marie Moore Karr şi J.P. Karr, care m‑au învăţat să iubesc cărţile şi poveştile, în această ordine

Avem propriile secrete şi nevoi de a mărturisi. Poate ne amintim cum, în copilărie, la început adulţii vedeau prin noi şi în noi, şi ce realizare a fost când, cu frică şi cutremur, am reuşit să spunem prima minciună şi să descoperim, pentru noi înşine, că în anumite privinţe suntem iremediabil singuri şi să înţelegem că în teritoriul nostru lăuntric nu pot fi decât urmele propriilor paşi. R.D. Laing, Sinele divizat

mulţumiri

21 Clubul mincinoșilor

Amanda Urban, agentul meu de la ICM, a fost prima care m‑a îndemnat să scriu proiectul pentru această carte. Apoi Nan Graham a cumpărat‑o pentru Viking. Munca ei în calitate de editor și prietenă dragă şi entuziast pasionat s‑a dovedit a fi nepreţuită. Ditto pentru Courtney Hodell, tot de la Viking. Sora mea, Lecia Harmon Scaglione, a confirmat veridicitatea celor scrise de mine. James Laughlin de la New Directions mi‑a dat de asemenea un impuls necesar. În calitate de cititori finali, Tobias şi Catherine Wolff au lucrat repede şi incisiv şi fără a fi răsplătiţi. Sunt recunoscătoare pentru toate aceste lucruri. Mulţumesc de asemenea Fundaţiei doamnei Giles Whiting pentru un Premiu al Scriitorilor de care aveam mare nevoie şi Institutului Mary Ingraham Bunting de la Colegiul Radcliffe pentru bursa acordată. Mama nu a citit această carte decât când am terminat‑o. Însă, timp de doi ani, a răspuns întrebărilor pe care i le‑am pus la telefon şi prin e‑mail şi a făcut căutări pentru mine, chiar când era bolnavă. A încurajat fără rezerve această lucrare, chiar dacă o bună parte din poveste o doare. Bravura ei în această privinţă e lăudabilă. Sprijinul ei e lucrul cel mai important.

partea I

Texas, 1961

nimic nu contează în afară de calitatea afecţiunii – în cele din urmă – asta a lăsat urma în minte dove sta memoria Ezra Pound, Canto LXXXVI

unu

27 Clubul mincinoșilor

Cel mai pregnant îmi amintesc un moment izolat înconjurat de întuneric. Aveam şapte ani şi medicul nostru de familie era în genunchi în faţa mea, pe salteaua pusă pe podeaua goală pe care stăteam. Era îmbrăcat cu o cămaşă galbenă de golf descheiată la nasturi, astfel încât pe piept i se vedeau smocuri de păr în V. Nu‑l mai văzusem decât în cămaşă albă scrobită şi cravată gri. Schimbarea mă neliniştea. Trăgea de poala cămăşii mele de noapte preferate – un model cu floricele albastre din Texas în bucheţele mici, legate cu panglică de un câmp de bumbac alb scămoşat. Îmi îndoisem genunchii sub ea ca să fac un cort. Ar fi putut foarte uşor să mi‑o scoată peste cap dintr‑o mişcare, dar ceva îl făcea să fie blând. — Arată‑mi semnele, a spus. Haide. N‑o să‑ţi fac rău. Avea ochi albaştri apoşi în spatele unor ochelari groşi şi o mustaţă care arăta ca o omidă. — Te rog? Scoate‑ţi asta şi arată‑mi unde te doare, a spus. Ţinea o bucată din poală între degetul mare şi arătător. Nu plângeam şi nu‑mi amintesc să mă fi durut în vreun fel, dar îmi vorbea cu vocea rugătoare pe care o folosea când ascundea la spate un ac lung. Îmi plăcea de el, dar nu prea aveam încredere în el. Camera pe care

Mary Karr

o împărţeam cu sora mea era întunecoasă, dar nici nu mă gândeam să‑mi ridic cămaşa de noapte cu toţi străinii care mişunau prin sufragerie. A fost nevoie de trei decenii ca acel moment să se dezgheţe. Vecinii şi familia m‑au ajutat să transform acel diapozitiv luminos într‑o panoramă. Cadrul patului sprijinit de peretele din spatele doctorului arăta înfricoşător, ca un păianjen în întuneric. Într‑un colţ, dulapul cu sertare era răsturnat pe spate ca o broască ţestoasă eşuată pe uscat, cu sertarele azvârlite primprejur. Erau teancuri de haine împrăştiate, puzzle‑uri, benzi desenate şi Cărţile Aurii* pe care puteam fi sigură că mama le va cumpăra la coadă la supermarket dacă rămâneam în căruţ. În cadrul uşii se vedea forma enormă luminată din spate a şerifului Watson, care o ţinea în braţe pe sora mea, pe atunci de nouă ani, cu un braţ robust. Era îmbrăcată în pijamaua ei roz şi îşi ţinea picioarele încolăcite în jurul taliei lui. Se juca cu insigna lui, cu o concentrare prea intensă faţă de cât ar fi interesat‑o în mod normal aşa ceva. Chiar şi la acea vârstă avea o atitudine cinică faţă de orice fel de autoritate. Era cunoscută pentru că îşi bătea joc de călugăriţe în public şi era impertinentă cu profesorii. Dar vedeam că îşi zugrăvise o expresie respectuoasă pe faţă. Pălăria de cowboy a şerifului făcea ca detaliile expresiei lui să rămână ascunse în umbră, dar am ghicit un fel de început blând de zâmbet pe care nu i‑l văzusem niciodată. Mi se înmuiau genunchii de frica şerifului, din cauza tendinţei tatălui meu de a se lua la bătaie. Dădea la o parte uşa din spate cu încheieturile zgâriate şi sângerând, apoi se ghemuia în timp ce ne dădea instrucţiuni, mie şi Leciei (al cărei nume îl pronunţa, cum ar vrea ea să precizez, „Lisa“). * Golden Books, cărţi pentru copii în SUA (n.t.).

29 Clubul mincinoșilor

— Dacă vine şeriful pe aici, îi ziceţi că nu m‑aţi văzut de niscai zile. De fapt, şeriful nu a venit niciodată, deci capacitatea mea de a minţi cu sânge‑rece în faţa organului legii nu a fost niciodată pusă la încercare. Însă simpla lui prezenţă în acea seară m‑a umplut de un sentiment ciudat: Am făcut ceva rău şi uite c‑a venit şeriful. Dacă în acea seară aş fi avut o voce sau dacă cineva de prin preajmă ar fi vrut să asculte, probabil că asta aş fi spus. Dar când eşti copil şi se întâmplă ceva important, nu eşti băgat în seamă mai mult decât o mobilă. Abia cu timpul panorama s‑a animat, ca o scenă de film cu o bulă de cristal care se transformă din vârtejul ceţos şi confuz într‑o imagine clară. Oamenii au început să facă mici mişcări distincte; apoi toată scena a prins deodată uşurel viaţă. Maxilarul şerifului Watson se afunda în lumină şi se întorcea în umbră cu o anumită regularitate în timp ce‑i spunea lucruri pe care nu le auzeam surorii mele blonde, care deodată se purta ca un îngeraş. Nişte pompieri îmbrăcaţi în impermeabile galben‑canar au început să se mişte în camera alăturată şi degetele groase ale doctorului Boudreaux au început din nou să frece cămaşa mea de noapte pătată, cum făceau doamnele în vârstă când testau produsele textile de la vreun magazin de ocazie. Afară trebuie să fi fost o ambulanţă, pentru că din când în când camera era măturată de triunghiuri mari de lumină roşie. Aproape le simţeam cum mi se mişcă pe faţă, iar în fereastră, printr‑o pânză de caprifoi, îmi vedeam propria curte în flăcări ca acelea de la un foc de tabără după un meci de fotbal. Şi volumul serii a început să crească. Oameni cu cizme grele tropăiau prin casă. Cineva a oprit sirena ambulanţei. Uşa din spate s‑a deschis şi s‑a trântit. Câinele tatălui meu, Nipper, mârâia jos şi‑şi zornăia lanţul în curte. Era

Mary Karr

un câine ursuz, învăţat să bea bere şi să muşte străinii. Se ştia că sărea pe fereastra unui camion aflat în mers ca să fugărească şi să se bată cu orice câine pe care‑l vedea. Odată omorâse câinele chihuahua al unei doamne, apoi îl scuturase ca pe o cârpă în timp ce tata încerca să‑l convingă să iasă din garajul ei, iar ea ţipa şi plângea. Când o voce necunoscută i‑a spus unui pui de căţea să se dea din drum, am ştiut că era vorba despre Nipper, care în acea noapte a dispărut în mlaştina din estul Texasului – sau mai degrabă, cum s‑a gândit mai târziu sora mea, în camera de gazare de la adăpostul local pentru animale. În tot cazul, nu l‑am mai văzut niciodată, ceea ce mie mi‑a convenit. Câinele mă muşcase de mai multe ori. Alte uşi trântite, zgomot de cizme şi sunetul de frecvenţe radio din maşina de pe stradă. — Haide, draga mea, a spus doctorul Boudreaux, arată‑mi semnele. N‑am de gând să‑ţi fac niciun rău. Eu tot aşteptam să stabilesc contactul vizual cu sora mea, ca să‑mi dau seama ce să fac, dar ea privea fix la insignă. Nu‑mi amintesc să fi vorbit. Probabil că în cele din urmă i‑am spus doctorului Boudreaux că nu aveam nicio urmă. Şi nu aveam. Mi‑a luat multă vreme să‑mi amintesc cu siguranţă acest lucru şi chiar mai multă pentru a‑mi duce amintirea de la acel unic loc în timp spre restul vieţii mele. În momentul următor, mă ducea de acolo şeriful Watson. O ţinea în continuare în braţe pe Lecia, care hotărâse să se prefacă adormită. Ochii mei erau la nivelul curelei la care avea pistolul de serviciu şi un mic baston de piele care trebuie să fi fost încă de pe atunci ilegal în Texas. Era de forma unei lacrimi negre imense. Am rezistat impulsului de a‑l atinge. Lecia şi‑a ţinut tot timpul faţa lipită de gâtul lui, însă ştiam că se preface că doarme.

31 Clubul mincinoșilor

Avea un somn de pisică şi acum era destul scandal încât să o ţină trează. Şeriful mă ţinea de mâna stângă. Cu cea liberă, m‑am întins şi am ciupit‑o de glezna murdară. Tare. A încercat să mă lovească cu piciorul, apoi şi l‑a tras departe de mine şi s‑a ghemuit la loc în somnul ei prefăcut pe pieptul lui. Poliţiştii de circulaţie şi pompierii stăteau răspândiţi cu inerţia inexpresivă a oaspeţilor neinvitaţi care au de gând să rămână multă vreme. Cineva făcuse un ibric de cafea care învăluia cu aroma boabelor vaga duhoare chimică a benzinei arse din curte. Bărbaţii din camera de zi au făcut un ocol mare în jurul grupului nostru şi au pornit‑o spre bucătărie. Ştiam că niciunul dintre părinţii mei nu avea să vină. Tata lucra în schimbul trei şi şeriful a spus că adjunctul lui se dusese cu maşina la centrală ca să încerce să dea de el. Mama fusese Luată – ne‑a spus mai departe – pentru că era Nervoasă. Aici ar trebui să explic că în graiul din estul Texasului, Nervos era folosit cu egală acurateţe pentru orice – de la rosul cronic al unghiilor până la psihoza totală. Domnul Thibideaux, cel din capătul străzii, le zburase căpățânile soţiei sale şi celor trei fii şi apoi dăduse foc casei, înainte să fixeze ţeava puştii sub propriul maxilar şi să apese trăgaciul cu degetul mare de la picior. Îmi petreceam serile de sâmbătă în acea casă cu fiica lui, o majoretă destul de populară de la gimnaziu, şi nu‑mi amintesc nimic despre domnul Thibideaux, decât că avea o tunsoare militărească şi o căutătură aspră. Lucra la rafinărie, ca Tata, şi era de asemenea diacon la Biserica Baptistă. Aveam douăzeci şi ceva de ani când domnul Thibideaux şi‑a ucis familia. Îmi plăcea să‑mi spun că sunt poetă şi‑mi făcusem obiceiul să citesc texte clasice (în traducere, bineînţeles – am fost o elevă leneşă). Mergeam cu cursa