romane cu dragoste
WEINA DAI RANDEL s-a născut și a crescut în China. Engleza este a doua ei limbă. La douăzeci și patru de ani s-a mutat în SUA și a început să scrie literatură, studiind la Texas Woman’s University în Denton, Texas, unde locuiește acum împreună cu soțul și cei doi copii. Romanul Luna din palat s-a bucurat de un real succes și a fost recompensat cu mai multe distincții, printre care RWA RITA® Award în 2017. A fost, de asemenea, nominalizat la Goodreads Choice Awards pentru Cel mai bun roman de ficțiune și la RT Book Reviewers Choice Award, la aceeași categorie. Împreună cu romanul care i-a urmat, The Empress of Bright Moon, dedicat tot singurei femei-împărat din istoria Chinei, a fost tradus în șapte limbi, cele două volume fiind considerate printre cele mai reușite romane istorice din ultimii ani.
Traducere din limba engleză FLORENTIN ANDRONESCU
Coperta: Cristian FLORESCU, Ana NICOLAU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României RANDEL, WEINA DAI Luna din palat / Weina Dai Randel; trad. din lb. engleză: Florentin AndronescuBucurești : Nemira Publishing House, 2019 ISBN 978-606-43-0432-2 I. Andronescu, Florentin (trad.) 821.111 Weina Dai Randel THE MOON IN THE PALACE Copyright©2016 by Weina Dai Randel Originally published in the United State by Sourcebooks Landmark, an imprint of Sourcebooks Inc. www.sourcebooks.com © Nemira, 2019 Redactor: Cristina CRĂCIUN Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Ecaterina DERZSI
Tiparul executat de ARTPRINT SRL Tel: 0723.13.05.02, e-mail: office@artprint.ro
Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor. ISBN 978-606-43-0432-2
Pentru Mark, a cărui dragoste mi-a dăruit o nouă viaţă
D I N A S T I A TA N G , ANUL 631 D.HR. A L C I N C I L E A A N D E PAC E A L D O M N I E I Î M PĂ R AT U LU I TA I ZO N G
VARĂ
1 Aveam doar cinci ani în ziua în care mi s-a prezis viitorul. Făceam exerciţii de caligrafie în grădină, acolo unde Tata își ţinea una dintre întâlnirile lui la care participau nobili, cărturari și alte notabilităţi. Era o după-amiază de vară strălucitoare. Nu purta pălăria de guvernator, iar soarele se cernea prin labirintul de crengi ale stejarului și-i făcea părul cărunt să semene cu o coroană de argint. Un călugăr, pe care nu-l mai văzusem niciodată, a cerut permisiunea să-mi citească pe chip. – Extraordinar! S-a aplecat puţin ca să se poată uita în ochii mei. – N-am văzut niciodată un chip de o asemenea desăvârșire, un asemenea desen lipsit de orice cusur și atât de plin de inspiraţie. Priviţi tâmplele acestui băiat, priviţi forma nasului și a ochilor! Chipul lui poartă în el o misiune din Cer. Mi-a venit să zâmbesc. Îl păcălisem. Eram cea de-a doua fiică a Tatălui meu și favorita lui. De multe ori se întâmpla să mă îmbrace în tunică de băiat și să mă trateze ca pe fiul pe care nu l-a avut. Jocul nu prea îi era pe plac mamei, dar eu îl consideram o mare onoare. – Ce păcat că e băiat! a continuat călugărul, în timp ce toţi ceilalţi s-au apropiat și ne-au înconjurat. 9
Wei na D ai R andel
– E păcat? a întrebat Tata, iar în vocea lui s-a simţit o vagă și neobișnuită nedumerire. Și de ce spui asta, Tripitaka? Și eu eram curioasă să aud răspunsul. Cum să fie o fată mai valoroasă decât un băiat? – Dacă ar fi fată, cu chipul ăsta ar umbri soarele de pe cer și ar străluci mai puternic decât luna, a spus călugărul Tripitaka, privindu-mă intens. Ar domni peste împărăţia condusă de mulţi bărbaţi. Ar putea să devină mamă de împăraţi, dar și să fie ea însăși împărat în numele propriu. Ar putea să dărâme tot edificiul de minciuni și să clădească în loc templul divinităţii. Ar putea să distrugă regatul de stafii și să instaureze în loc o dinastie a sufletelor vii. Ar putea fi nemuritoare! – O femeie împărat? a întrebat Tata cu gura căscată a mirare. Cum ar fi posibil? – E greu de explicat, Guvernatorule, dar e adevărat. Ar fi unică, nimeni înaintea ei și nimeni după ea… – Dar acest copil nu provine din familia imperială. – Ar fi propriul ei destin. – Înţeleg, a zis Tata, pe gânduri. Dar cum ar putea o femeie să conducă un regat? I s-a adresat călugărului, dar s-a uitat la mine cu o privire în care a strălucit o lumină ciudată: – Va avea de îndurat. – Ce? – Morţile. – Ale cui? Dar Tripitaka n-a răspuns. În schimb, s-a întors să se uite spre salon, prin intrarea în grădină în formă de lună, unde fresce superbe și lambriuri din lemn antic, cu incrustaţii de perle și jad acopereau fiecare perete. Cupe și boluri din ceramică scumpă, un os al lui Buddha – cea mai mare comoară a Mamei – și un volum rar de poeme, vechi de patru sute de ani stăteau sprijinite de zid. În centrul salonului trona obiectul pe care toţi oaspeţii Tatei îl invidiau – o statuie din aur pur, care înfăţișa un cal 10
Lu n a d i n p al at
în mărime naturală, un dar primit de la Împăratul Gaozu, întemeietorul Dinastiei Tang, care-și datora regatul Tatălui meu. Tripitaka s-a uitat din nou la Tata. Parcă se uita la un om care se îneacă într-un râu, dar nu poate face nimic să-l ajute. – Și-acum o să-mi iau rămas-bun, onorate Guvernator. Fie ca soarta să te apere totdeauna! E un privilegiu să-ţi ofer serviciile mele. Și-a apropiat mâinile și a făcut o plecăciune. N-aș putea să explic niciodată gestul meu de atunci. Am alergat spre el și am început să-l trag de veșminte. Poate că am vrut doar să-mi iau rămas-bun, dar cuvintele care mi-au alunecat de pe buze au fost: Wo men xia ci chong feng. Noi doi o să ne mai întâlnim. Surprins, Tripitaka a făcut ochii mari. Apoi, ca și cum tocmai ar fi înţeles ceva, a dat din cap, cu o plecăciune adâncă, și a spus: – Atunci, așa va fi! Orice alt copil de vârsta mea s-ar fi simţit confuz sau împovărat, cumva. Dar n-a fost cazul meu. Am zâmbit, m-am dat înapoi și l-am luat de mână pe Tata. După acea zi, n-am mai purtat haine de băiat, iar Tata a început să elaboreze scrisori și să i le trimită Împăratului Taizong, fiul Împăratului Gaozu, care moștenise tronul și îl mutase într-un măreţ palat din Chang’an. Când l-am întrebat ce urmărește cu scrisorile, mi-a răspuns că există un obicei ca în fiecare an conducătorul regatului să aleagă un număr de fecioare care să-l slujească. Fecioarele trebuie să provină din familii nobile și să aibă mai mult de treisprezece ani. Era o mare onoare pentru ele, căci, odată ce erau alese de Împărat și deveneau doamne de rang înalt, le aduceau familiilor lor faimă și cinste pe veci. Tata mi-a spus că și-ar dori ca eu să merg la palat. M-a învăţat poeme clasice, istorie, caligrafie și matematică, iar în fiecare seară, înainte să mă culc, mă punea să-i recit din Arta războiului de Sun Tzu. De multe ori am mers la culcare murmurând „Orice război se naște dintr-o minciună…“ 11
Wei na D ai R andel
Și zilele au trecut, apoi anotimpurile și anii… Când am împlinit doisprezece ani, cu un an înainte ca Împăratul Taizong să mă cheme, Tata m-a dus la mormintele familiei noastre. Părea nespus de entuziasmat, urmele pașilor lui parcă străluceau, iar capul și-l ţinea mândru. Mi-a spus povești vechi despre vremurile când el, cel mai bogat bărbat din Shanxi, a finanţat războiul Împăratului Gaozu, când acesta a hotărât să se revolte împotriva Dinastiei Sui, cum, atunci când Împăratul a fost trădat și forţat să se retragă, el, Tata, i-a deschis porţile proprietăţii lui uriașe și i-a găzduit armata și cum, după ce au câștigat războiul, Împăratul Gaozu i-a propus căsătoria dintre Tata și Mama, verișoara unei împărătese, fiica unui cunoscut nobil, credincios imperiului care pierise. Cu mânecile largi fluturând, Tata mi-a arătat pământul care se unduia, întinzându-se până la capătul soarelui – pământul lui, pământul familiei noastre. – Promiţi să păzești onoarea și averea familiei noastre? m-a întrebat cu ochi strălucitori. Strângând pumnii, eu am aprobat solemn, iar el a râs. Vocea i s-a topit în aerul cald și ecoul s-a auzit până în vârful chiparoșilor din depărtare. Plăcerea de a-l mulţumi m-a învăluit și chiar atunci am văzut o pereche de ochi galbeni și bulbucaţi pândindu-ne din tufișuri. Pădurea a rămas dintr-odată împietrită și toate ciripiturile și foșnetul au dispărut. O ploaie de frunze, blană și picături roșii au început să cadă din cer și un strigăt mi-a străpuns auzul. Poate că era de la mine sau poate de la Tata, nu sunt sigură, pentru că totul s-a răsturnat și, când mi-am venit în simţiri, eram la masă cu Mama și cele două surori ale mele, mâncând terci de orez cu carne de porc. Unul dintre servitorii noștri a dat buzna în salon, cu pieptul tresărindu-i și cu faţa udă de transpiraţie. Un accident, a spus. Tata a căzut de pe o stâncă și a murit. În ziua în care a avut loc înmormântarea, un soare palid lucea prin ceaţa dimineţii, care învăluia cărările din munţi. Am mers către mormântul lui încet. Pe degetul mare de la picior mi s-a spart o bășică, dar 12
Lu n a d i n p al at
nici n-am simţit. În faţa mea, un preot cu o mască pătrată, pe care erau pictaţi patru ochi ţopăia și dansa, iar lângă el, purtătorii de clopoţei sunau întruna. Clinchetul se pierdea în înalturile cerului, dar dăinuia în inima mea. Mi-am stors mintea cu disperare să găsesc în natură un semn legat de moartea Tatei, dar, oricât am încercat, n-am reușit să-mi amintesc detaliile zilei în care a murit. Am îngenuncheat, cu faţa îngheţată și mâinile reci, în timp ce purtătorii sicriului l-au pus pe Tata în mormânt și l-au îngropat. Am crezut atunci că viaţa mea s-a sfârșit. Nu știam că, de fapt, ea de-abia începea.
2 Când ne-am întors, un grup de bărbaţi aștepta în faţa casei, cu torţele arzând în noapte ca niște copaci în flăcări, în timp ce fumul negru se întindea spre cer ca o pânză uriașă, ţesută de un păianjen monstruos. L-am recunoscut pe judecător, purtând pălăria tatălui meu. Mi s-a întunecat sufletul. Preluase funcţia Tatei. Cunoșteam prea bine legea. Indiferent cât de mult mă iubise Tata pe mine, nu eram fiul lui și nu-i puteam moșteni funcţia de guvernator. Dar trebuia să fie un alt motiv pentru care judecătorul era acolo. Le-am oprit pe Mama și pe cele două surori, ţinându-le strâns lângă mine. – Bătrâno, i s-a adresat judecătorul Mamei, cu mâinile în șolduri, ia-ţi fetele, că nu fac nici cât o ceapă degerată, și plecaţi! Am simţit că-l urăsc pentru lipsa lui de respect la adresa Mamei. M-am oprit în faţa lui. – Să nu îndrăznești să-i vorbești așa mamei! Dacă trebuie să plece cineva de-aici, acela ești tu. Asta e casa mea! – Nu mai e! a râs el batjocoritor. E a mea de-acum. Totul îmi aparţine mie: casa, averea și tot aurul. Și acum, dispăreţi! A făcut un semn cu mâna și oamenii lui au venit spre noi și ne-au împins spre drum. 14
Lu n a d i n p al at
– Cum îndrăznești? m-am luptat eu, încercând să mă eliberez din braţele care mă cuprinseseră pe după umeri. Ticălosule! Judecătorul m-a lovit cu pumnul în burtă și am simţit o durere ascuţită. Eram uluită. Nimeni nu mă lovise niciodată. M-am aruncat spre el și l-am izbit cu toată puterea. Dar o altă lovitură a venit direct în spate, m-am prăbușit la pământ și totul s-a întunecat de durere. O clipă n-am auzit decât ecoul unor palme și strigătele înfricoșate ale surorilor mele. Mi-am scuturat capul și am încercat să mă ridic, pentru că în acel moment am văzut-o pe Mama, cu o mână pe faţă, cum cade la pământ icnind. Instinctiv, m-am întins și am prins-o în braţe, ocrotind-o, în timp ce asupra mea se abătea o ploaie de lovituri.
Într-un sfârșit, toate loviturile și agitaţia au încetat, iar porţile casei mele mi s-au închis în faţă. Dinăuntru s-au auzit râsete puternice și urale. Toţi cei o sută de servitori ai noștri au venit spre noi, purtând saci pe umeri. M-au ajutat să mă ridic și apoi, unul după altul, au făcut o plecăciune, plângând cu amar. Pe când se întorceau să plece, i-am privit cu un nod în gât. Îi știam de când mă născusem și le spuneam „unchi“ și „mătușă“, dar acum trebuia să plece. Era exact așa cum zicea proverbul: „Când un copac se prăbușește, sărmanele maimuţe n-au altceva de făcut decât să se risipească.“ Înfrânându-mi lacrimile, m-am întors spre mama și spre surorile mele, care suspinau alături. Le-am îmbrăţișat, încercând să le consolez, și am jurat că le voi apăra și că voi avea grijă de ele, dar știam că nu pot să le aduc casa înapoi. Puteam să-i implor pe nobilii care îl slujiseră pe Tata să mă ajute, dar judecătorul cel lacom și ale cărui cuvinte erau lege le era superior și nimeni n-ar fi îndrăznit să i se opună. N-aveam nici cea mai vagă idee unde ne-am putea duce. Toată familia din partea Mamei murise în război, iar Tata n-avea rude în Wenshui. I-aș fi putut ruga pe vecini să ne primească, dar am fi fost ca niște cerșetori care trăiesc din mila celorlalţi. În cele din urmă, Mama a spus că ar 15
Wei na D ai R andel
trebui să mergem la Qing, fratele meu vitreg, care locuia în Chang’an, orașul unde se afla marele palat al Împăratului Taizong. Fiul cel mare al Tatei din prima căsătorie, Qing, era un ticălos lacom, care mă ura, și era ultima persoană căreia m-aș fi dus să-i cer ajutorul. Dar am hotărât s-o ascult pe Mama. Aveam să mergem în Chang’an și, odată ajunsă acolo, aveam să caut orice ocazie să-l văd pe Împărat și să-l implor să ne restituie casa și bunurile care ne aparţineau. Noaptea se lăsa din ce în ce mai rece. Ne-am înghesuit sub un copac, încercând să ne încălzim unul pe altul. Mi-era foame, mă simţeam sleită și mă durea tot corpul de la lovituri, dar n-am putut să închid un ochi. Și în tot acest timp vântul nopţii îmi biciuia faţa. În zori Mama a găsit o caravană care trecea pe la noi, prin oraș, și le-a plătit cu brăţara mea de jad. Împreună cu surorile mele, m-am târât spre caretă și ne-am urcat în ea. Cu bărbia lipită de rama ferestrei, am privit cum casa mea se topește în depărtare. Băusem apă din Wenshui, mersesem pe drumurile noroioase din Wenshui, crescusem și respirasem aerul din Wenshui. Iar acum trebuia să plec.
Tata spunea că Chang’an e cel mai grozav loc de pe faţa pământului și că mulţi oameni s-au îngrămădit spre orașul Împăratului ca fluturii la flacăra lumânării. Cu toţii – negustori, poeţi sau femei ușoare – merseseră într-acolo ca să-și împlinească visele de îmbogăţire și decadenţă. Tot aceea era și destinaţia Drumului Mătăsii, unde negustori din locuri îndepărtate precum Persia, Kucha, Kashgar și Samarkand aduceau parfumuri rare și obiecte de lux greu de găsit ca să le vândă. Dar când ne-am apropiat de zidul orașului de lângă Poarta Jinguang, peisajul care mi s-a deschis în faţă nu reflecta nimic din descrierile Tatălui meu. Meterezele cenușii, ca dinţii crestaţi ai unui demon, se desfășurau la infinit în depărtare. În jurul meu, o mulţime de negustori cu feţele încreţite de riduri și buzele pârlite de sete se clătinau pe drum de 16