imprint coordonat de Eli Bădică
MARIAN COMAN s‑a născut în 1977 la Mangalia. A trăit, însă, o lungă perioadă la Brăila, unde a fost jurnalist în presa scrisă și tele viziune. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literatu rii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science‑Fiction. A scris scenariile benzilor desenate Harap Alb continuă (HAC!BD, 2012–2017) și Tinerețe fără bătrânețe (HAC!BD, 2015–2016), volu mele Nopți albe, zile negre (Tritonic, 2005), Testamentul de ciocolată (Tritonic, 2007), Teoria flegmei. Apel la mitocănie (Tritonic, 2008), Fluviul Șoaptelor (HAC!BD, 2015; n’autor/Nemira, 2026, ed. a II‑a, revizuită și adăugită), Furia Oarbă (HAC!BD, 2017; n’autor/Nemira, 2026, ed. a II‑a, revizuită și adăugită), Omulețul din perete și alte povestiri fantastice (n’autor/Nemira, 2019; 2023, ed. a II‑a, revizuită și adăugită), Ultima carte (n’autor/Nemira, 2024), Tristețea Zeilor (n’autor/Nemira, 2026) și scenariul romanului grafic TFB (HAC!BD, 2016), iar povestirile sale au fost incluse în numeroase antologii. În 2018, s‑a alăturat echipei Editurii Nemira, unde coordonează imprintul Armada, dedicat literaturii SF, Fantasy și Thriller, dar și producția de audiobook‑uri. În prezent, locuiește în București și este membru PEN Club România și Science Fiction & Fantasy Writers Association (SFWA).
Marian Coman
Tristețea Zeilor
seria Haiganu
cartea a treia cu ilustrații de Andrei Moldovan
Editori: Ana LOTTS - NICOLAU, Cătălina NICOLAU
Imprint coordonat de Eli BĂDICĂ
Designul copertei: Adnan VASILE
Ilustrația copertei: Andrei MOLDOVAN
Ilustrații: Andrei MOLDOVAN
Editare: Eli BĂDICĂ
Redactare şi corectură: Andreea IANCU
Tehnoredactare: Antonela IVAN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Coman, Marian
Tristeţea zeilor / Marian Coman ; il.: Andrei Moldovan. - Bucureşti : n'autor, 2026
ISBN 978-606-43-2209-8
I. Moldovan, Andrei (il.)
821.135.1
Marian Coman
TRISTEȚEA ZEILOR
SERIA HAIGANU, CARTEA A TREIA
© Nemira, 2026
n’autor este un imprint al Grupului editorial NEMIRA. n’autor ficțiune este o colecție a imprintului n’autor.
Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise şi se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978-606-43-2209-8
Lui Mihai Ionașcu, pentru cele ce-au fost
Prolog
Mi-a rămas numai noaptea
Mi-a rămas numai noaptea
Mi-a rămas numai noaptea
Astea‑s cele din urmă cuvinte. Fluviul Șoaptelor s‑a isprăvit. A curs din el ultima picătură, ultima voce, ulti mul cuvânt care nu mi aparține. Acum sunt doar eu. Și noaptea ce mă înconjoară.
Noaptea și tăcerea.
Sunt singur. Sunt ultima făptură rămasă‑n picioare, la capătul timpului, la marginea lumii. În afară de mine, nu mai e nimic. În spatele meu se află istoria: cenușa regilor căzuți, templele n ruină ale zeilor uitați, urmele pașilor pierduți în praf. Toți oamenii care‑au trăit și care‑au
Marian Coman
murit, toți zeii care au fost și care nu mai sunt, tot ce s a stins în întuneric.
S au scurs toate zilele. S a sfârșit tot ce putea fi spus.
Și e liniște iară. E pace iară.
Mi a rămas numai noaptea.
1. Rânduiala sângelui
Întru anii cumplitei urgii, când Ordisia, Tărâmul Brâului de Piatră, gemea sub plugul răului, sub foamea fiarelor și, ca în zilele noastre, sub nepăsarea vrăjitorilor din Xantipor, veni din bezna munților de dincolo de zid o vedenie cu trup de carne și sânge, dar cu glas de tunet și ochi de osândă.
Zis-au unii că-l chema Haiganu. Alții, în șoaptă, îi ziceau Ochilă. Căci un singur ochi avea, și-acela părea a vedea mai mult decât ar fi fost îngăduit vreunei făpturi născute din pântece de femeie. Nu se știe cu adevărat de a fost zeu ori vreo fiară zămislită la Kaga Krata. Pașii lui ardeau, iar unde călca înverzea cenușa morților.
Și din pricina sa, zic bătrânii, s-au prăbușit turnuri și s-au spart oglinzile de stele. Sălășluia între cei mici, dar nu
era de-ai lor. Și toți cei ce i-au privit ochiul, fie au amuțit, fie au înnebunit, fie au murit.
A mers prin Vardazur ca printr-un mormânt.
Și, de a fost ori n-a fost, știe doar piatra care i-a fost leagăn și mormânt. Dar Eronim scrie, cu pana muiată
în scrum:
„Fost-a o vreme cu Haiganu. Și după ea, toate cântările s-au stins“.
Din cuvintele bătrânului Eronim din Iurazos, scrise cu mână tremurândă spre păstrare în biblioteca din Galadar, prin porunca Regelui.
Interludiu I
Înainte de Cădere
Nisip. Fire de nisip și de praf plutind în aer. De jos, din arenă, se auzea metalul lovind metalul și, din când în când, câte un strigăt, câte un geamăt.
Oamenii nu se luptă asemeni Celor Mari. Sunt fragili, lenți, cu piele subțire și carne firavă. Haiganu nu price pea de ce călătorii se desfătau văzându le sângele împrăș tiat în praful arenei. Nici plăcerea lui Pleistoros de a i rupe din lumea lor, doar pentru a mulțumi roiurile. Și nici
motivul pentru care aproape toți Cei Mari îl cinsteau pe Pleistoros venind aici.
Lupta începuse cu un sunet asurzitor de corn, iar mul țimea din tribunele Marelui Amfiteatru izbucnise în urale. Secutorul se năpustise asupra adversarului care își aruncase prea devreme plasa, cu un gest haotic, tremu‑ rat, nesigur. În colțul opus, două umbre își ciocneau să biile într o cascadă de metal, mușchi și sudoare. Nu departe de Haiganu, în tribune, Bendis privea lupta cu o voluptate rece. Stătea nemișcată, cu brațele încrucișate și se uita încruntată.
Arena devenise un haos de nisip aruncat în aer, de să bii și scuturi lovite, de icnete și țipete. De sus, din tribune, răbufneau ovații. Călătorii pluteau deasupra, lăsând în urma lor dâre de culoare și parfum de rășină arsă.
Haiganu nu venise pentru spectacol. Era acolo doar pentru a‑i aduce lui Pleistoros mesajul Tatălui.
— După spectacol! Ce i graba asta? se răstise la el Pleistoros mai devreme, atunci când îl întâlnise în holul amfiteatrului, iar capetele de lupi de pe umerii săi se încruntaseră.
Luptătorul cu trident și plasă era întins fără suflare.
Sabia Secutorului îl lovise mai întâi în braț, după aceea în burtă și, în final, când bărbatul s a prăbușit în genunchi, secutorul nu a așteptat vreun semn din tribune sau din altă parte. Și a prins prada de păr și a lovit o cu toată pu terea, dintr o parte, în gât. Capul nu i s a desprins de corp, dar sângele a țâșnit ca apa dintr‑o piatră Neris.
Haiganu l a auzit pe Pleistoros țipând de bucurie și l a văzut înălțându‑se în zbor deasupra mulțimii. Avea trup de copil, dar își păstrase aripile mari. Călătorii nu îndrăz niseră să zboare în preajma lui, dar aruncau din tribune cu jerbe colorate și petale de crini violet.
Secutorul nu a zăbovit. A țâșnit cu sabia năclăită de sânge spre celălalt capăt al arenei, acolo unde încă nu se vărsase sânge și de unde venea ecoul metalului care se ciocnea ritualic. Loviturile erau aproape simetrice. Sabie. Scut. Sabie. Scut. Sabie. Scut. Sabie... Fiecare lo‑ vitură aducea cu ea un sunet. Ca un ritm dintr un cân tec de luptă din lumea oamenilor. Un cântec de moarte, lent și grav.
Apropiindu se în alergare, secutorul a strigat ceva, iar unul dintre cei doi luptători s a ghemuit. Secutorul a pus piciorul pe spinarea lui și s a aruncat asupra celui lalt, parcă zburând. Lama sabiei lui și‑a găsit loc prin vi‑ ziera coifului. S a auzit un scrâșnet când metalul a trecut prin oase, după care ambii bărbați s au rostogolit într un nor de praf și de sânge. Spectatorii erau în delir, nisipul se înroșea, copilul Pleistoros dansa în zbor, în extaz, cu aripile desfăcute.
— Voinicii mei! a urlat Pleistoros, iar trupul i s a în tins, crescând, pe măsură ce cobora în arenă, încet, odată cu ultimele petale de crin aruncate din tribune.
Haiganu s a ridicat în picioare cu senzația că a scă pat de o povară. Lupta se sfârșise. Pleistoros trebuia să‑l asculte.
— Voinicii mei iubiți! a repetat Pleistoros, atingând pământul lângă cei doi gladiatori.
Bărbații și au scos coifurile și au îngenuncheat, cu ochii înfipți în nisip, de parcă ar fi privit în abis.
— Ridicați vă! a spus Pleistoros. Vreau să vă îmbrăți șez și să simt sângele adversarilor voștri murdărindu‑mi trupul. Sângele jertfelor voastre!
După care s a întâmplat ceva. Nisipul din centrul are nei a dat în clocot. Se învolbura, pufnea, se unduia. De parcă arena avea să nască ceva viu.
Pleistoros râdea, iar mulțimea a amuțit. Cei doi lup tători și au tras coifurile peste fețele murdare și s au în depărtat, cu pași lenți, de protectorul lor și de nisipul care fremăta.
În cele din urmă, pământul a prins formă.
— Heros! a rostit Pleistoros. Ce apariție neașteptată!
Heros se înălțase din praful arenei, iar corpul său era de două ori mai mare decât al lui Pleistoros. Pe frunte îi strălucea o coroană de pietre roșii, iar pe pielea neagră i se unduiau fibre albastre fluorescente.
— Ai trișat, Pleistoros! a tunat Heros, arătând către cele două leșuri din arenă.
Pleistoros râdea. Sec și aspru, ca un râcâit de cuțit pe o bucată de gresie.
— Cum să trișez, frățioare? a zis el, încă râzând. Oamenii tăi au murit în luptă dreaptă.
— Luptă dreaptă, zici? a izbucnit Heros. Nu au fost hrăniți cum se cuvine! Și nici apă n‑au primit îndeajuns!
