Issuu

Traducere din limba englezÄƒ de Ana-Veronica Mircea

Copertă: Jacket art by Tim O’Brien, © 2020 Scholastic Inc. Jacket design by Elizabeth B. Parisi Adaptare grafică: Alex CSUKOR Redactor-șef: Marian COMAN Redactor: Mihaela STAN Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Cristina NAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României COLLINS, SUZANNE Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare / Suzanne Collins ; trad. din lb. engleză: Ana‑Veronica Mircea. ‑ București: Nemira Publishing House, 2020 ISBN 978‑606‑43‑0723-1 I. Mircea, Ana‑Veronica (trad.) 821.111

Suzanne Collins THE BALLAD OF SONGBIRDS AND SNAKES Copyright © 2020 by Suzanne Collins All rights reserved. Published by Scholastic Press, an imprint of Scholastic Inc., Publishers since 1920. SCHOLASTIC, SCHOLASTIC PRESS, and associated logos are trademarks and / or registered trademarks of Scholastic Inc. Copyright © Nemira, 2020 ARMADA este un imprint al Grupului editorial NEMIRA Tipărit la Radin Print, prin reprezentantul exclusiv pentru România

www.4colours.ro Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978‑606‑43‑0723-1

Pentru Norton Ĺ&#x;i Jeanne Juster

„Prin aceasta se dovedeşte că, atâta timp cât trăiesc fără să existe o Putere care să le inspire tuturor teamă şi respect, oamenii se află în starea numită Război; iar acest război este al oricărui om împotriva oricărui alt om.“ Thomas Hobbes, Leviatanul, 1651

„Starea naturală este guvernată de o lege a naturii, care constrânge pe toată lumea, iar rațiunea, care este acea lege, învață întreaga omenire, care se cuvine să o consulte, că, fiind cu toții egali şi liberi, nimeni nu trebuie să aducă vreo vătămare vieții, sănătății, libertății sau bunurilor altcuiva...“ John Locke, Al doilea tratat despre guvernământul civil, 1651

„Omul s‑a născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri.“1 Jean‑Jacques Rousseau, Contractul social, 1762

Editura Antet, București, 2013, traducere de H.H. Stahl (n. tr.).

Suzanne Collins

„Suavă‑nvățătură natura ne aduce; Prea multe vrând să descifrăm, Stâlcim ce poate mâna noastră să apuce; – Ucidem ca să disecăm.“ William Wordsworth, „The Tables Turned“, Lyrical Ballads1, 1798

„M‑am gândit la înclinarea înnăscută către virtute, pe care o dovedise la începutul existenței sale, şi cum toate bunele sale sentimente au fost înăbuşite, mai apoi, de aversiunea şi disprețul pe care i le‑au arătat protectorii săi.“2 Mary Shelley, Frankenstein, 1818

„Schimbarea foii“, Balade lirice (n. tr.).

Editura Polirom, Iași, 2004, traducere de Adriana Călinescu (n. tr.).

Pa rte a I

M E N TORU L

oriolanus aruncă un pumn de varză în oala cu apă clocotindă şi jură că va veni o vreme când n‑o să mai pună nicidecum gura pe aşa ceva. Numai că vremea aia nu sosise încă. Trebuia să mănânce un castron mare de fiertură anemică, bând zeama până la ultimul strop, ca să nu‑i chiorăie cumva mațele în timpul ceremoniei extragerii. O măsură de prevedere de pe lunga listă a precauțiilor menite să mascheze faptul că, deşi locuia într‑un apartament de lux din cea mai opulentă clădire a Capitoliului, familia lui trăia într‑o sărăcie geamănă cu a lepădăturilor din districte. La optsprezece ani, inteligența era singurul mijloc de trai al moştenitorului cândva măreței case Snow. Marea lui grijă era cămaşa pe care trebuia s‑o poarte la extragere. Avea o pereche de pantaloni negri acceptabili, cumpărați cu un an în urmă de pe piața neagră, însă toată lumea se uita la cămaşă. Din fericire, Academia oferea uniforme şi cerea să fie purtate zilnic. Totuşi, elevii fuseseră instruiți să vină la ceremonia din ziua aceea îmbrăcați elegant şi respectând solemnitatea momentului. Tigris îi spusese să se bazeze pe ea, iar el se baza. Până atunci, iscusința cu care mânuia verişoara lui acul de cusut îi fusese singura salvare. Însă nu se putea aştepta la miracole.

Suzanne Collins

Cămaşa pe care o scoseseră din străfundurile şifonierului – a tatălui său, din vremuri mai bune – era pătată, materialul vechi se îngălbenise, jumătate din nasturi lipseau şi manşeta avea o arsură de țigară. Era prea uzată ca să poată fi vândută chiar şi în cele mai grele timpuri. Iar el urma să o îmbrace la ceremonia extragerii? Intrase cu noaptea‑n cap în camera verişoarei lui, ca să descopere că nici ea, nici cămaşa nu se aflau acolo. Nu era semn bun. Oare Tigris renunțase la vechitura aia şi plecase să‑nfrunte piața neagră, într‑un ultim efort de a‑i găsi haine potrivite? Cerule, ce putea să posede ea destul de valoros ca să fie dat la schimb? Doar un singur lucru – pe sine însăşi. Dar casa Snow nu decăzuse într‑atât. Sau decădea chiar atunci, în timp ce săra el varza? Îşi imagină cum i s‑ar fi stabilit prețul. Cu nasul ei lung, ascuțit, şi cu trupul sfrijit, Tigris nu era o mare frumusețe, dar avea o dulceață şi o vulnerabilitate care invitau la abuz. Dacă ar fi dorit, ar fi găsit amatori. Ideea îl îngrețoşă, îl făcu să se simtă neajutorat şi, în consecință, dezgustat de el însuşi. Auzi, venind chiar din apartamentul său, o înregistrare a imnului Capitoliului, „Giuvaier al Panemului“. Vocea tremurătoare, de soprană, a bunicii lui i se alătură, reverberând în pereți. Giuvaier al Panemului, Puternic oraş, Ca nou străluceşti prin ani ce se‑adună. Ca de obicei, cânta dureros de fals şi uşor în afara ritmului. În primul an de război, îi punea pe Coriolanus, pe atunci în vârstă de cinci ani, şi pe Tigris, care avea opt, să asculte înregistrarea, ca să le insufle sentimente patriotice. Recitalurile zilnice începuseră în ziua neagră, când rebelii înconjuraseră Capitoliul, împiedicându‑l să se aprovizioneze în cei doi ani rămaşi până la sfârşitul războiului.

Bal ada șerpilor și a păsărilor cântătoare

– Nu uitați, copii, spunea ea, suntem doar asediați, nu am capitulat. În timp ce bombele cădeau, ea cânta imnul cu capul scos pe fereastra apartamentului lor luxos, de la ultimul etaj. Fusese mica ei sfidare. Îngenunchind cu umilință, Slăvim desăvârşita‑ți ființă. Şi notele pe care nu reuşea aproape niciodată să le cânte corect: Iubirea noastră ți‑o făgăduim! Coriolanus se strâmbă uşor. Rebelii amuțiseră deja de un deceniu, dar bunica lui nu tăcea. Mai avea încă două strofe. Giuvaier al Panemului, Inimă a dreptății, Pe marmura‑ți, înțelepciunea‑i cunună. Se întrebă dacă un mobilier mai bogat ar fi absorbit mai bine sunetul, dar întrebarea era retorică. În prezent, apartamentul lor de lux reflecta la scară redusă Capitoliul, purtând cicatricele atacurilor necruțătoare ale rebelilor. Pereții înalți de şase metri erau brăzdați de crăpături, găurile lăsate de tencuiala căzută împestrițau tavanul şi fâşii negre, urâte, de bandă izolatoare, țineau laolaltă geamurile crăpate ale ferestrelor boltite, care dădeau spre oraş. În timpul războiului şi al deceniului care urmase, familia fusese nevoită să‑şi vândă multe bunuri şi să facă troc cu altele, aşa că o parte dintre camere erau goale şi închise, iar altele, mobilate cu zgârcenie. Mai rău decât atât, pe timpul frigului muşcător din ultima iarnă a asediului, sumedenie de mobile elegante, din lemn sculptat, şi nenumărate cărți arseseră în şemineu, sacrificate ca să nu moară familia de frig. Niciodată nu putuse privi fără să plângă cum devin cenuşă paginile lucioase ale cărților cu poze, pe care cândva se uitase cu atâta atenție împreună cu mama lui. Dar, decât mort, mai bine să fii trist.

Suzanne Collins

Fiindcă intrase în apartamentele prietenilor lui, Coriolanus ştia că alții începuseră să‑şi repare locuințele, dar familia Snow nu‑şi putea permite să cumpere nici măcar câțiva metri de pânză pentru o cămaşă nouă. Se gândi la colegii lui, care cotrobăiau prin dulapuri sau se îmbrăcau în haine noi, şi se întrebă câtă vreme o să mai poată salva aparențele. Tu ne dai lumină. Ne strângi laolaltă. Ție, doar ție, toți ne juruim. Dacă Tigris nu reuşea să repare cămaşa, ce‑i rămânea lui de făcut? Să pretindă că are gripă şi să telefoneze că nu poate veni? Laşitate. Să apară în cămaşa de uniformă? Lipsă de respect. Să‑şi pună cămaşa roşie, cu nasturi, care‑i rămăsese mică de doi ani? Sărăcie. Soluție acceptabilă? Niciuna dintre cele trei. Poate că Tigris se dusese să‑i ceară ajutor patroanei sale, Fabricia Whatnot, o femeie la fel de ridicolă ca numele ei1, dar cu un neîndoielnic talent de a copia îmbrăcămintea la modă. Indiferent dacă erau la modă penele sau pielea, materialele sintetice sau catifeaua, găsea un mod de a le include în vestimentație într‑o proporție rezonabilă. Tigris, care nu fusese niciodată o elevă strălucită, absolvise Academia, apoi, în loc să meargă la Universitate, preferase să‑şi urmeze visul de a deveni creatoare de modă. Cu toate că ar fi trebuit să‑i fie ucenică, Fabricia o punea să facă mai ales munca unei servitoare, cerându‑i să‑i maseze picioarele sau să scoată smocurile din lungul ei păr purpuriu ajunse în scurgerea din baie. Însă Tigris se simțea atât de recunoscătoare şi de încântată că lucrează în lumea modei, încât nu se plângea şi n‑o auzeai niciodată criticându‑şi şefa. 1

În engleză, what not înseamnă „câte şi mai câte“ (n. tr.).

Bal ada șerpilor și a păsărilor cântătoare

Giuvaier al Panemului, Capitală a puterii, Forță când e pace, pavăză‑n război. Sperând că va găsi ceva care să dea savoare supei de varză, Coriolanus deschise frigiderul. Înăuntru, o oală de metal se lăfăia, solitară. Când îi săltă capacul, un terci de cartofi congelați şi mărunțiți îi înfruntă privirea. Oare bunica lui îşi pusese în sfârşit în practică amenințarea, învățase să gătească? Chestia aia o fi fost măcar comestibilă? În aşteptarea unui moment când avea să dețină mai multe informații, puse capacul la loc. Ce lux ar fi fost s‑o poată arunca la gunoi fără regrete! Îşi amintea, ori credea că‑şi aminteşte, cum privea, pe când era foarte mic, camioanele care colectau gunoiul, conduse de avocşi – muncitorii fără limbă erau cei mai buni, sau cel puțin aşa susținea bunica lui; forfoteau pe străzi, golind sacii mari cu mâncare aruncată, containerele, adunând obiectele uzate din casele oamenilor. Pe urmă venise o vreme când nu mai exista nimic de care să te lipsești, nicio calorie pe care s‑o refuzi, niciun obiect pe care să nu‑l utilizezi într‑un troc sau ca lemn de foc ori ca izolație, lipit de perete. Toată lumea învățase să deteste risipa. Însă reîncepea să fie de bun‑gust. Era semn de prosperitate, ca şi o cămaşă decentă. Apără țara toată Cu mâna‑ți înarmată. Cămaşa. Cămaşa. O astfel de problemă – de fapt, orice problemă – putea să i se fixeze în minte şi să nu se dea dusă. Ca şi cum, având sub control un singur element al lumii lui, ar fi împiedicat‑o să cadă în ruină. Era un obicei prost, îl făcea orb la altele, care l‑ar fi putut vătăma. Predispoziția către obsesie era adânc înrădăcinată în el şi îl putea distruge dacă nu învăța s‑o înfrângă. Vocea bunicii lui chițăi, într‑un crescendo final: Capitoliul nostru, viață pentru noi!