Rodica Ojog‑Brașoveanu (28 august 1939–2 septembrie 2002), celebră autoare de romane polițiste din România, a urmat primele clase la Școala „Maison des Français“, continuându‑și educația la Liceul „Domnița Ileana“. A început apoi cursurile Facultății de Drept din București, dar, după doi ani, în 1956, a fost exmatriculată pe motive politice. După un an de muncă necalificată la fabrica de medicamente Galenica, a reluat studiile de drept, de data aceasta la Iași. După absolvire a început să profeseze avocatura. În 1969 a debutat cu un scenariu de televiziune, iar primul roman polițist, Moartea semnează indescifrabil, pe care l‑a publicat în 1971, l‑a scris la insistențele soțului ei, actorul Cosma Brașoveanu. După șapte ani de practică a renunțat la avocatură și s‑a dedicat în întregime scrisului. Până în 1999, a publicat treizeci și cinci de romane, majoritatea polițiste, câteva istorice și unul științifico‑fantastic. Este considerată marea doamnă a literaturii noastre polițiste. Dintre volumele sale amintim: A înflorit liliacul (Editura Nemira, 2004), Cianură pentru un surâs (Editura Nemira, 2001, 2004, 2009, 2011, 2013), Coșmar (Editura Nemira, 2004), Răzbunarea sluților (Editura Nemira, 2006), Necunoscuta din congelator (Editura Nemira, 2006), Bărbații sunt niște porci (Editura Nemira, 2006), Grasă și proastă (Editura Nemira, 2006), Logofătul de taină (Editura Nemira, 2008, 2012), Agentul secret al lui Altîn‑Bey (Editura Nemira, 2008, 2011), Ochii jupâniței (Editura Nemira, 2008), Vulturul dincolo de Cornul Lunii (Editura Nemira, 2008), Dispariția statuii din parc (Editura Nemira, 2008), 320 de pisici negre (Editura Nemira, 2001, 2008, 2012, 2013), Al cincilea as (Editura Nemira, 2000, 2004, 2008, 2011), Poveste imorală (Editura Nemira, 2008, 2012), Telefonul din bikini (Editura Nemira, 2008).
Ediția a III-a
Coperta: Oana BĂNDĂRĂU, Ana NICOLAU Redactor: Nicoleta GHEMENT Lector: Angela DUMITRICĂ Tehnoredactor: Magda BITAY
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României OJOG‑BRAŞOVEANU, RODICA Stilet cu șampanie / Rodica Ojog‑Braşoveanu. - Ed. a 3-a. – București : Nemira Publishing House, 2020 ISBN 978-606-43-0894-8 821.135.1
Rodica Ojog‑Braşoveanu STILET CU ȘAMPANIE © Nemira, 2014, 2015, 2020 Tiparul executat de ARTPRINT SRL Tel: 0723.13.05.02, e-mail: office@artprint.ro
Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978-606-43-0894-8
Capitolul 1 Un calendar de masă arăta 31 decembrie 197... Maiorul Minerva Tutovan rupse instinctiv fila. Se aflau în dimineața zilei de 1 ianuarie, iar lângă rafturile bibliotecii zăcea cadavrul inginerului Dan Manu, cu un cuțit înfipt între omoplați. După toate aparențele, criminalul acționase prin surprin‑ dere, nelăsând timp victimei, un bărbat tânăr şi robust, să opună vreo rezistență. În odaie nu existau urme de luptă, dar, fireşte, nu trebuia omisă posibilitatea ca acestea să fi fost înlă‑ turate ulterior. „Un tip perseverent până la încăpățânare“, observă Minerva privindu‑i bărbia puternică. Descoperi într‑un sertar o fotogra‑ fie recentă de familie. Ochii inginerului cercetau înfrigurat chi‑ pul femeii. Cora Manu semăna cu un înger cu plete de argint, firav, trist şi puțin speriat. „Original, în orice caz... Să mai fii îndrăgostit de nevastă‑ta după paisprezece ani de căsnicie e ceva!“ În timp ce medicul legist îşi aranja instrumentele, Minerva încercă – exercițiul o stimula nespus – să reconstituie persona‑ litatea inginerului inventariind obiectele din încăpere. O bi‑ bliotecă exclusivă – doar cărți de specialitate, câteva romane de Huxley şi un manual de conversație în limba germană –, o ST I LET C U ŞAMPA N IE
5
masă de lucru, un divan, covoare bune, tablouri remarcabile. Străbătuse toată casa, o vilă cu paisprezece încăperi, şi constatase că soții Manu nu au un dormitor comun. Față de felul în care arăta soția inginerului, amănuntul i se păru notabil. Într‑o cutie de lemn, găsi un pumn de mărunțiş. Cele mai multe monede erau de zece şi cincisprezece bani. Asemenea puşculițe țin în general bătrânii. Când ies pentru târguieli, nu uită să‑şi umple buzunarele cu metal. Îi sperie acei „şi şaptezeci şi cinci sau optzeci şi cinci de bani“ la care casierițele n‑au de obicei rest. Atunci răsfiră tacticos banii exacți, cu satisfacția de a le fi jucat un renghi. Cei din spate bombăne exasperați şi când le vine rândul procedează la fel. Hârtiile de pe birou erau aşezate milimetric, creioanele ascuțite impecabil. Minerva recapitulă: „Încăpățânat, îndră‑ gostit, ordonat şi în niciun caz risipitor“. – Vă interesează, presupun – declară medicul cu convinge‑ rea că face un banc grozav – ora la care s‑a comis crima. – Da’ de unde, mă aşteptam să‑mi spuneți ce credea despre farfuriile zburătoare. – După autopsie. Deocamdată, cert e că victima a decedat între orele unsprezece şi jumătate şi unu dimineața. – O crimă de revelion, rosti Minerva pe gânduri. – Oricum, aveți de‑a face cu un asasin original. – Sunt o norocoasă. Se retrase lângă uşă, încercând să nu stingherească activita‑ tea echipei operative. Oamenii îşi vedeau de treburi cam țe‑ peni. Maiorul Minerva Tutovan făcea parte dintre anchetatorii care nu pun mare preț pe somnul şi pingelele subalternilor. – Am nevoie de cât mai multe fotografii cu cuțitul în plan detaliu. După ce isprăviți aici, ridicați urmele din camera Corei Manu. Cora Manu este soția victimei, băieți, femeia blondă din hol pe care ați măsurat‑o din toate unghiurile, cu un interes strict profesional, nu mă îndoiesc. Camera se află pe stânga. Îmi fac mari speranțe că o să dați de ea, chiar dacă azi‑noapte a fost revelionul. Insistați asupra ferestrei. A fost forțată. 6
R o d i c a O j o g -B r a ş o v e a n u
Un ofițer tânăr, care cerceta pereții cu lupa, îşi reprimă un chicotit. Minerva arboră ceea ce alții ar fi trebuit să‑şi închi‑ puie că era un surâs dulce. – Îmi plac colaboratorii veseli. Voi face tot posibilul să lucrăm cât mai des de aici înainte. Tânărul se îndoi brusc, de parcă ar fi primit un pumn în plex. Procurorul dispuse transportarea cadavrului la Institutul Medico‑Legal. Schimbă câteva impresii cu Minerva şi părăsi casa inginerului Manu odată cu echipa operativă. Minerva răsfoi câteva numere dintr‑o revistă tehnică străină descoperite în biblioteca inginerului. Avu sentimentul incert că ceva nu e în regulă şi le puse deoparte. Locotenentul Dobrescu urcă oftând scările. Pleoapele um‑ flate de nesomn se închideau peste ochii albaştri. Abia se întor‑ sese de la revelion când îl sunase Minerva. Se uită la ea cu un sentiment de invidie. Avea o înfățişare proaspătă şi părea încân‑ tată. Ai fi zis că‑şi dorise din tot sufletul să‑i pice pe cap o crimă chiar în dimineața zilei de 1 ianuarie. Dacă ar fi îndrăznit s‑o întrebe cum a petrecut revelionul, i‑ar fi povestit probabil că s‑a simțit admirabil în compania papagalului Keops şi a cățelului Spiridon, rezolvând integrale şi ecuații de gradul 17 sau 117 – Dobrescu nu ştia exact şi nimic nu‑i era mai indiferent pe lume1. Fiind sărbătoare, adăugase aşa, de la ea, şi câteva probleme sub‑ tile de geometrie în spațiu. – Scandează ce‑ai făcut concret, tare şi cu dicție! 1 Cu circa zece ani în urmă, Minerva predase matematica la un liceu din Capitală. Dobrescu îi fusese elev, dovedind aptitudini firave pentru această disciplină. Corigența de clasa a IX-a a avut darul să-i apropie. Ulterior, lo‑ cotenentul o visa şi noaptea, în vreme ce Minerva persevera în convingerea stranie că trigonometria şi algebra i-ar fi indispensabile în viitoarea carieră de jurist. După absolvirea Facultății de Drept, avu surpriza să fie repartizat sub ordinele maiorului de Securitate M. Tutovan. Vezi: Omul de la capătul firului, Spionaj la mănăstire şi Minerva se dezlănțuie.
ST I LET C U ŞAMPA N IE
7
– M‑am dus întâi la colegii de birou ai lui Manu. Unul e la Sinaia, celălalt la maică‑sa, la Bacău. Am avut mai mult noroc cu Predescu, şeful serviciului Personal. – N‑ar putea spune şi el acelaşi lucru, râse Minerva. – Ce să discutăm! S‑a uitat la mine ca la o fantomă. Când mi‑a deschis, ținea în mână lingura. Nefericitul era la ciorba de potroace. Alături, musafirii, sau ce‑or fi fost, chiuiau, un magnetofon urla şi un țânc de vreo cinci ani a început să mă sorcovească. Mi‑a urat un an bun, cu un şef duios, ce‑a auzit şi el de la taică‑său... Nu ştia că eu personal nu mai am ce să‑mi doresc. Mi‑a fost destul de greu să‑l fac să priceapă de ce nu dormeam la ora aia. Ochii Minervei luceau. Se amuza straşnic închipuindu‑şi scena. Locotenentul, speriat să nu adoarmă pe scaun, se ridică. – În sfârşit, datele inginerului sunt următoarele: are cinci invenții importante la activ, în domeniul militar, a absolvit Electronica în ’55, a stat trei ani la specializare în Anglia, are patruzeci şi patru de ani, s‑a însurat de paişpe, se împli‑ nesc zece de când a fost angajat prin transfer. – ...Şi optâşpe de când i‑a trimis tanti Aglaia salutări din Slănicul Moldovei, îl întrerupse Minerva. Mă interesează ce fel de individ era, Dobrescule! – Prezenta un complex interesant de calități şi defecte. Reproduc textual caracterizarea lui Predescu: dur, chiar bru‑ tal, încăpățânat, sarcastic cu colegii şi ranchiunos. Nu se bu‑ cura de simpatie în rândul salariaților. În schimb, extrem de capabil, fecund în idei, de o cinste ce nu poate fi pusă la îndo‑ ială. În ultima vreme, sesizase un soi de detaşare în atitudinea inginerului. Manifesta oarecare indiferență pentru activitatea institutului. Predescu presupune că lucra intens acasă, în ciuda avertismentelor repetate. – Era prima chestie pe care trebuia să mi‑o spui, băiete! Minerva sări de pe scaun şi începu să măsoare agitată încăpe‑ rea. Lucra acasă... O să ne uităm mai atent prin hârtiile lui. Hm, cunosc genul! „Am nevoie de linişte... la birou urlă tele‑ foanele, toți năucii deschid uşa să‑ți comunice punctul lor de 8
R o d i c a O j o g -B r a ş o v e a n u
vedere în legătură cu reflexele lui Răducanu sau ce bine arată Mimi de la secretariat după divorț. Te cheamă tov director, dați bani pentru pepsi că a venit o delegație... Aşa, stau acasă, mă închid în odaie, beau o cafea, papuci, pijama, nevastă‑mea umblă pe vârfuri, iar soacră‑mea în capot cu flori îşi face o mască cu gălbenuş de ou.“ Dobrescu se aşeză iar. Nu‑i trecea prin minte ce căuta în toată harababura aia masca cu gălbenuş de ou, dar era prea obosit ca să mai încerce să ghicească. Minerva îl măsură din cap până‑n picioare. – Te clatini ca o barză chioară! Du‑te la nani, băiețaş. Locotenentul tresări. Se dezmetici atât de brusc, încât se simți săgetat de o durere ascuțită în ceafă. – Nu e cazul. – Te aştept exact la patru şi jumătate tot aici. A! Ce se aude cu ceilalți locatari? Dobrescu făcea eforturi să țină ochii deschişi. – Pe Toni Contaş, socrul lui Manu, l‑am prins în ultima clipă. Pleca într‑o excursie la Predeal. În sfârşit, mi‑a spus că ia primul tren. Geologul Mihai Şerbănescu e în avion acum – pre‑ ciză privindu‑şi ceasul –, cursa de douăsprezece şi jumătate. – Am făcut o socoteală, Dobrescule. Ştii câți inşi locuiesc în hurdubaia asta? Nouă, claie peste grămadă. – Sunt paişpe odăi. – Ei şi? Eu cred că le place vânzoleala. Cei mai mulți dintre ei aveau posibilitatea să se mute sau să‑şi cumpere un aparta‑ ment, dar n‑ar mai fi fost vesel. De, gusturi! La fel de bine îți poți petrece toată viața într‑un camping... Ce faci, băiete? Locotenentul adormise pe scaun. Minerva îi trecu zâmbind mâna prin păr. „Tot copil a rămas!“ – Nu mi‑aş fi închipuit pentru nimic în lume că mă voi mai întoarce vreodată. Şi, culmea, abia au trecut treizeci de ore de când am plecat definitiv. Mihai Şerbănescu se prăbuşise în fotoliul inginerului – Minerva decisese ca ancheta să se desfăşoare în camera ST I LET C U ŞAMPA N IE
9
victimei – şi privea tulburat obiectele din jur. Era înalt, suplu, cu o expresie francă. „Tipul de intelectual cu succes la cucoane, fără să facă prea mult caz de asta...“ Locotenentul Dobrescu lua conştiincios notițe. Gândul că dormise un ceas şi jumătate sub privirile Minervei îl trezise complet. Maiorul Tutovan îşi ridică sprâncenele care se pier‑ deau sub bretonul aspru şi gros. – Ce înseamnă definitiv? – Sunt geolog. – Înțeleg, o profesiune nomadă. – Aproximativ. Am fost transferat începând cu 1 ianuarie în T., unde s‑a deschis un şantier. – Sunteți rudă cu familia Manu? – Nu, am alte păcate... Acum doi ani i‑am fost recomandat lui Jack Moraru, unchiul inginerului. Căutam o locuință pro‑ vizorie şi notarul s‑a oferit să‑mi închirieze o cameră. Mi‑au plăcut grădinița, zorelele cățărate pe zidăria casei până în bal‑ con. Vara, vila are o înfățişare romantică. În cartier i se spune căsuța albastră sau căsuța cu zorele... Am acceptat fără să mai stau pe gânduri, deşi... – Deşi chiria era substanțială... Jack Moraru, dacă rețin bine, e un tip în vârstă, pleşuv? – Aveți memorie. – Nu mi‑a făcut impresia că ar mulge vaca fără să‑i rupă ugerul. Mihai Şerbănescu zâmbi. – Aşa e. – L‑ați cunoscut bine pe Manu? Făcând diferența, evident, între un „bună ziua“ şi „ce mai faci“ de circumstanță şi o cunoş‑ tință aprofundată, în care se schimbă lovituri de pumni şi ame‑ nințări cu tribunalul. Geologul se uită o clipă în ochii mari ai Minervei, parcă sur‑ prins de întrebare. Avu un gest vag cu mâna în care ținea țigara. 10
R o d i c a O j o g -B r a ş o v e a n u
– Manu dorea să fie lăsat în pace. În cercurile de specialitate se discută, mă rog, se discuta, despre el, cu multă risipă de elogii. Un inginer foarte talentat, căpos, dar integru, o minte avântată. – Mă interesează opinia dumneavoastră. – Lăsând la o parte aspectul profesional, a fost un bărbat dificil. Există un gen... Când pleca de‑acasă, toată lumea res‑ pira uşurată, fără un motiv anume. Se enerva repede, din ni‑ mic, şi nu avea simțul umorului. Minerva începu să râdă. – O observație interesantă. – Nu întâmplătoare. Oamenii care nu ştiu, nu pot să râdă, au o optică specială şi aptitudinea incomodă de a descoperi tot ce e mai rău într‑un individ. Caută defecte cu lumânarea şi nu le iartă. – S‑ar putea să aveți dreptate. Obişnuia să lucreze acasă? – Probabil. – Ce anume? – N‑am idee. – Spuneți‑mi sincer, v‑a surprins cu adevărat moartea inginerului? Chipul lui Şerbănescu se întunecă. Nu răspunse imediat. Dădea impresia că‑şi caută cuvintele. – Dacă m‑a surprins... Şi da, şi nu. Niciodată nu eşti înde‑ ajuns de bine pregătit să primeşti un dezastru, deşi, teoretic, îl aşteptai poate. Mai intervine şi autocenzura: mi se năzare, exagerez, am nervii obosiți... În sensul acesta m‑a surprins. Pe de altă parte, evenimentele din săptămâna trecută, întreaga atmosferă din casă prevesteau nenorocirea. – Adică? – În seara de Ajun, pe 24 decembrie, montam bradul în hol. Uşa de la camera Venerei Contaş, sora vitregă a doamnei Manu, era întredeschisă. Aveam sentimentul neplăcut că ne pândeşte. – De ce ar fi făcut‑o? – Habar n‑am! Pe lângă ursuzenia ei, dispoziția cotidiană a inginerului părea de‑a dreptul înviorătoare. Într‑un fel, Dan Manu şi Venera semănau, nu riscai să mori de râs când erai cu ST I LET C U ŞAMPA N IE
11
ei la o petrecere. Toni Contaş, tatăl Corei, rămăsese cu gândul la amicii de la Capşa, Jack bătea câmpii ca de obicei, pianista plutea în nori... Adăugați tensiunea, neliniştea de care vă vor‑ beam şi o să aveți imaginea Ajunului. – Ceilalți nu remarcaseră nimic? – N‑aş putea să vă spun. Când vor, toți pot deveni ermetici, cu excepția Georgetei Penciu. Minerva îşi încruntă sprâncenele fine. – N‑am reținut, cine‑i persoana? – Verişoara lui Dan Manu şi mama teribilului Titel. Agățam toate fleacurile acelea strălucitoare în pom şi nu‑mi puteam reprima o senzație de nelinişte. Mă simțeam exact ca un şoarece care se ştie privit prin gaura cheii de o pisică... Venera Contaş urmări un timp agitația din hol, apoi con‑ tinuă să scrie: *** Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. Fireşte, Cora a uitat să mă felicite. Spun fireşte, pentru că pe Cora n‑a intere‑ sat‑o niciodată nimeni. Este atât de convingătoare în indiferența ei, încât uneori am sentimentul că se ignoră şi pe ea. Mai mult m‑a surprins Toni... Mă obişnuisem cu cele câteva garoafe ori fire de liliac, cu zâmbetul lui discret amabil, cu sărutarea ştearsă pe tâmplă, cu privirea lui particulară care se asigură mereu: „Noi doi am rămas aceiaşi prieteni buni, Venera, nu‑i aşa?“ Ce ciudat mi se pare să gândesc despre Toni că a îmbătrânit! Nu i‑am spus niciodată tată, nu i‑a spus nici Cora, fiica lui, dar tinerețea, vârsta, nu stă în apelative. Cred că în adâncul sufletu‑ lui, s‑a simțit toată viața liceanul fermecător din 1920. Ce departe suntem de el! Eu, Cora, ceilalți... Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. O noapte de veghe la lumina albastră a lămpii, cu amintiri, cu acel plin de nostalgie „acum treizeci de ani“, cu fotografii răsfirate pe pernă. Un set semnificativ din care lipsesc biberonul, nudul bu‑ călat, gânguritul. Toate au rămas acolo, la orfelinatul din strada 12
R o d i c a O j o g -B r a ş o v e a n u
Lycurg, în casa aceea roşie, cu acoperiş turtit, înconjurată de mes‑ teceni. Când Toni m‑a înfiat, ningea... Mă gândeam şi aveam sentimentul că‑mi fac testamentul. Bacalaureatul, licența, primul an în învățământ... Sunt scundă, ştearsă, plinuță încă de pe‑atunci. Taiorul cade țeapăn, violetele – neaşteptată cochetărie – țipă pe reverul jachetei. În ochi nu se citeşte nimic. Nici măcar eu nu pot desluşi un atom, un grăunte din fericirea aceea covârşitoare... Venera Contaş ridică ochii din caiet. Zări poalele bradului montat în hol, o bucată din rochia argintie a Corei, un glob enorm roşu. Inginerul Manu stătea pe canapea cu capul întors. Venera îl văzu şi‑şi muşcă buzele. Şopti mocnit, fără să‑şi descleşteze fălcile: – Am să‑l ucid! Ajungea până la ea mirosul de vanilie, scorțişoară şi rom, aroma specială de seară de Crăciun. Cu un zâmbet răutăcios înghesuit în colțul buzelor, Venera îşi imagină chipul transpi‑ rat al Georgetei în fața cuptorului încins. Şi‑a legat desigur cârlionții cu un tulpan, îşi îndoaie oftând trupul gros, smulge un pai din mătură şi încearcă dacă sunt copți cozonacii. Cu pana de gâscă muiată în albuş, le dă lustru. Georgeta trăieşte clipe de real triumf. De trei zile se agită, mestecă, frământă, transpiră, piulița nu tace. Venera stinse lumina şi se rezemă de uscior. Putea pândi comod prin crăpătura uşii ce se petrece în hol. Cozonacii Georgetei sunt vestiți. Înalți, pufoşi, „bine lu‑ crați“, rămân proaspeți două săptămâni. Isprăvise înainte de război o şcoală de menaj. Când profesoarele voiau să trântească o elevă apelau la cozonaci. Un subiect detestat, alături de dul‑ ceață şi tortul Saint‑Honoré. „Hm...“ Venera clătină capul. „Povesteşte‑i azi unui şcolar că pe maică‑sa au picat‑o la examen prin ’30 sau ’35, pentru că nu i‑a ieşit suficient de învoltă panglica de zahăr la un tort Saint‑Honoré!“ ST I LET C U ŞAMPA N IE
13
Rochia argintie a Corei îi flutură prin fața ochilor. – Poftim? Era frumoasă. „Atât de constant şi egal frumoasă“, gândi Venera, „încât nu ți‑o mai poți închipui altfel“. Mihai Şerbănescu zâmbi. Se clătină pe scaun gata să cadă. Avea o siluetă suplă – siluetele acelea care par elegante orice ai pune pe ele –, ochi negri vioi, o frunte lată. Obrazul se în‑ gusta brusc spre bărbia bine rasă, aproape albastră. – Ți‑am cerut steaua. De cinci minute ți‑o cer. – Scuză‑mă. Cora scotoci în cutiile lungi înşirate pe masă. Unele jucării aveau peste patruzeci de ani. Venera le ştia bine: steluțele albe, care‑i plăceau cel mai mult, piticii încărcați cu saci plini de daruri, naşterea Domnului din carton suflat cu praf de beteală. Când arhitectul Contaş o înfiase, Cora încă nu se născuse... – Magnific! se extazie zgomotos Jack Moraru bătând din palme. Chipul Venerei se întunecă. După Dan, cel mai mult îl ura pe unchiu‑său. Unchiul lui Dan, fireşte. „Avar, canalie şi lipsit de demnitate. Aceeaşi familie...“ Şi se întrebă a suta, poate a mia oară, de ce se căsătorise Cora cu Dan. Jack Moraru ocoli pomul, călcând stângaci printre hârtiile împrăştiate. Purta un halat vechi, croit larg ca o giubea. Pe chipul palid, sprâncenele stufoase păreau lipite. Craniul pleşuv, fără un singur fir de păr, se îngusta spre creştet ca un ou. Colegii mai tineri de la notariat îi spuneau Yull Briner. Ciupi galant bărbia Corei. – Ce gust are fetița asta! Tot ce face e desăvârşit. – Nu fac nimic, Jack, murmură, dându‑l uşor, dar ferm la o parte. Notarul o măsură puțin deconcertat şi se îndreptă nehotărât spre pian. O femeie în vârstă, verişoara lui Dan, îşi plimba dege‑ tele pe claviatură. Venera Contaş n‑o vedea, dar şi‑o putea lesne închipui, îmbrăcată ca de obicei sumar, în chimonou transparent ori în vreun furou. 14
R o d i c a O j o g -B r a ş o v e a n u
„O aiurită cumsecade. Cea mai cumsecade din neamul lor.“ Când întoarse capul spre notar, i se văzu profilul şters, lipsit de fermitate. Şuvițele rare, prost vopsite, spânzurau în‑ tr‑un pieptene. Jack îi puse mâna pe umăr. – Ții minte, Elenuțo? – Țin! râse femeia şi atacă primele măsuri din Stille Nacht. În fiecare an mă întrebi acelaşi lucru. Şi pe mine, şi pe Geta. Crăciunul de la nenea Ianache... Devii monoton, Jack! Îşi înfipse brusc degetele în claviatură, apăsă puternic pe‑ dala şi transpuse îndrăcit melodia pe jazz. Cânta cu umerii, cu mâinile, cu tot trupul. Taburetul de catifea roşie gemea. Venera Contaş surâse. O nebună... Elena era o pianistă fină, interpretă desăvârşită a lui Mozart, Schumann, Chopin. Rar de tot, ca să nu‑şi strice mâna, tapa – alt termen de‑al lui Jack – melodii de jazz sau blues‑uri, reminiscență a unei scurte şi vi‑ foroase idile din timpul războiului cu un aviator american. Notarul exclamă consternat: – Elena! Pentru numele lui Dumnezeu! E o blasfemie!! Îşi astupă ostentativ urechile. Geologul Mihai Şerbănescu râ‑ dea încântat. Toni Contaş surâse şters. Îl asculta cu jumătate de ureche pe ginere‑său, Dan Manu, fredonând în minte melodia. Dan îi surprinse zâmbetul. Acelaşi zâmbet îndepărtat, lipsit de consistență, ca al Corei. Un zâmbet care te scotea din sărite, dincolo de care nu puteai pătrunde. Când cineva zâmbeşte aşa, te poți aştepta la orice sau nu ştii la ce să te aştepți. Îşi ridică privirea spre Cora. Pe chipul delicat şi transparent, ochii parcă veşnic înlăcrimați erau nefiresc de mari. Pletele argintii, foarte lungi, îi dădeau un aer de fantomă. „Fum şi argint“, observase cândva geologul, iar Venera Contaş reținuse expresia. O defi‑ niție perfectă a Corei. „Când o priveşti, sentimentul de imate‑ rial nu te părăseşte. Gândul se formulează singur: astfel de făpturi nu îmbătrânesc niciodată.“ „Deşi mă întreb – Venera îşi sprijini bărbia de canat – dacă impresia nu‑i falsă, construită din recuzite. Oare fardată la fel ca toate femeile, fără buclele astea de strigoi, fără sticla de whisky în poşetă, îmbrăcată în rochii normale, râzând mai des ST I LET C U ŞAMPA N IE
15