Omul de la capatul firului - preview

RODICA OJOG–BRAȘOVEANU (28 august 1939 – 2 septembrie 2002), celebră autoare de romane polițiste din România, a urmat primele clase la Școala „Maison des Français“, continuându-și educația la Liceul „Domnița Ileana“. A început apoi cursurile Facultății de Drept din București, dar, după doi ani, în 1956, a fost exmatriculată pe motive politice. După un an de muncă necalificată la fabrica de medicamente Galenica, a reluat studiile de Drept, de data aceasta la Iași. După absolvire a început să profeseze avocatura. În 1969 a debutat cu un scenariu de televiziune, iar primul roman polițist, Moartea semnează indescifrabil, pe care l-a publicat în 1971, l-a scris la insistența soțului ei, actorul Cosma Brașoveanu. După șapte ani de practică a renunțat la avocatură și s-a dedicat în întregime scrisului. Până în 1999, a publicat treizeci și cinci de romane, majoritatea polițiste, câteva istorice și unul științifico-fantastic. Este considerată marea doamnă a literaturii polițiste românești. Dintre volumele sale amintim: A înflorit liliacul (Editura Nemira, 2004, 2015), Coșmar (Editura Nemira, 2004, 2015), Răzbunarea sluților (Editura Nemira, 2001, 2006, 2009, 2018), Necunoscuta din congelator (Editura Nemira, 2000, 2006, 2018), Grasă și proastă (Editura Nemira, 2000, 2006, 2009, 2018), Logofătul de taină (Editura Nemira, 2008, 2012, 2015), Agentul secret al lui Altîn-Bey (Editura Nemira, 2008, 2011, 2015), Ochii jupâniței (Editura Nemira, 2008, 2014, 2015), Vulturul dincolo de Cornul Lunii (Editura Nemira, 2008, 2014, 2015), Dispariția statuii din parc (Editura Nemira, 2008, 2013, 2019), 320 de pisici negre (Editura Nemira, 2001, 2008, 2012, 2013, 2019), Al cincilea as (Editura Nemira, 2000, 2004, 2008, 2011, 2014), Poveste imorală (Editura Nemira, 2008, 2012, 2015), Telefonul din bikini (Editura Nemira, 2008, 2014, 2015).

Ediția a III-a

Coperta: Oana BĂNDĂRĂU, Ana NICOLAU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României OJOG-BRAŞOVEANU, RODICA Omul de la capătul firului / Rodica Ojog-Braşoveanu. Ed. a 3-a. - Bucureşti: Nemira Publishing House, 2019 ISBN 978-606-43-0602-9 821.135.1

Rodica Ojog-Braşoveanu OMUL DE LA CAPĂTUL FIRULUI © Nemira, 2012, 2014, 2020 Redactor: Nicoleta GHEMENT Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Dușa UDREA-BOBOREL

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-0602-9

Cartea se străduieşte să ilustreze un crâmpei din efortul neobosit al unor eroi anonimi, dus pe frontul invizibil al contraspionajului. Tuturor acestora le închin un modest omagiu cu prilejul aniversării – la 30 august 1973 – la douăzeci şi cinci de ani de la crearea organului Securității Statului. Autoarea

1 ŞANTAJ FĂRĂ PRECEDENT Inginerul Pascu se privi în oglindă. Ridică sprânceana stângă, roti uşor capul, căutând unghiul favorabil, apoi zâmbi larg. Dinții frumoşi, umezi luceau între buzele cărnoase. O buclă blondă aluneca pe frunte. Îşi netezi tâmplele linse şi se apropie de fereastră. Privită de sus, de la etajul şase, Piața Unirii părea un bazar de oameni şi lumini. Hanul lui Manuc țâşnea alb, fosforescent. Silueta dreaptă amintea de sobrietatea construcțiilor de pe melea­guri aride, cu iarbă tocită şi soare fierbinte, ucigător. La intrare, „un general“ în şalvari şi fes roşu făcea temenele adânci nou‑sosiților. Bucureşteni ori veniți de aiurea, păstrând cheile automobilului în mână, păşeau pragul cu oarecare solem­nitate. Biserica din cărămidă sângerie umplea peisajul de umbre. Cu două sute de ani în urmă – gândul îl înveseli grozav pe Pascu – viața se desfăşura în acelaşi cadru. Doar că atunci erau alte straie, alți oameni, caleaşcă în loc de Fiat, arome iuți, ecvestre, amabilități levantine, ritualuri OMUL D E L A CA P Ă TU L F I R U LU I

7

fanariote; alături, giuvaiergii italieni, răsfirând în fața ochilor aprinşi podoabe complicate, paftale grele ori orfevrărie delicată în filigran. După două secole, gablonzurile, şiragurile din cristal de Rhin învăpăiază la fel obrajii. La tejghea nu se mai află negustorul cu chip măsliniu. I‑a luat locul o vânzătoare tinerică etalând la urechi, pe brațe şi la gât exponatele de marcă ale magazinului. După‑amiază are o şedință, dimineață a fost la coafor, diseară... Nu, imposibil diseară! E la televizor! Zări turnurile Mitropoliei dominând împrejurimile până departe, spre Magistrală. Apoi ochii îi poposiră din nou în piață. Nişte petrecăreți intrară în cramă. Acolo se servesc mici, fripturi în sânge aduse pe talere de lemn. Vinul băut în ulcică groasă de pământ e mai vârtos, umple gura. Instinctiv, ingi­nerul Pascu îşi umezi buzele. Telefonul, uitat în aşternut, emise un bâzâit vag. Îl lăsă să sune aprinzându‑şi liniştit o țigară. Trântindu‑se comod, ridică receptorul alene, pregătindu‑şi o voce insinuantă, puțintel voalată. – Da?! – Casa Pascu? – Inginer Pascu! Bărbatul cu glas melodios, dar ferm, de la celălalt capăt al firului, râse scurt. – Precizarea e oportună. Vorbesc chiar cu domnia sa? – Mda... – Nu mă întrebați ce doresc? Inginerul se ridică într‑un cot, răstindu‑se: – Ascultă, mon cher, nu‑mi arde de bancuri! Sunt cu o damicelă a cărei virtute principală nu e răbdarea. Nu are ceea ce aş numi eu în general o fire domoală. Îşi roti privirea prin încăperea goală, mobilată sumar. – N‑am de gând să vă rețin. Este o chestiune care se referă, ca să zic aşa, la condiția dumneavoastră profesională. Pascu nu răspunse şi celălalt se asigură: 8

R o d i c a O j o g -B r a ş o v e a n u

– Sunteți atent? Din întâmplare am dat peste fişa dumnea­voastră. Fişa inginerului Mihai Pascu... – În fond, ce vreți de la mine? – A, ați trecut la pronumele de reverență. În sfârşit! Tot­deauna mi‑am dorit să lucrez cu oameni cât de cât civilizați. – Ce vreți? țipă de astă dată Pascu. Pe cearşaf căzuse scrum aprins, lăsând o gaură rotundă şi neagră. – Voi începe prin a vă recapitula unele evenimente petre­cute în toamna anului 1969... – Nu înțeleg la ce faceți aluzie. – Bine, atunci s‑o luăm ab urbe condita. 1964 vă convine? În martie ați fost exmatriculat de la Politehnică. Erați în anul III. Motivul? Bagatele! Câteva restanțe, scandaluri, beție şi chiar un mic furt camuflat de câțiva colegi, băieți cumsecade... – Astea sunt minciuni! Minciuni sfruntate şi nu în­ gădui nimănui... Celălalt râse: – Atunci, de ce nu închideți? În 1965 ați lucrat pe şantierul de la Brazi. Trăiați în concubinaj cu o tânără doamnă ale cărei pretenții v‑au împins la mici excentricități. Delapidare, parcă aşa spuneau unii care nu agreează eufemismele. Inginerul Pascu îşi aprinse cu degete tremurânde o țigară de la chiştocul celeilalte. Asculta vocea aceea sinuoasă şi dulce, de o dulceață care‑i făcea greață, şi ştia că cele ce vor urma vor fi mai cumplite, mai odioase. – Anul 1968 l‑ați petrecut pe meleagurile însorite ale unui hotel nu dintre cele mai luxoase, cu o firmă de un umor îndoielnic: Penitenciar. – Cine, cine eşti dumneata? strigă Pascu în receptor. Se auzi din nou râsul limpede: – N‑are importanță. Un an mai târziu, tuns chilug şi cu haine fluturânde, găseați un serviciu la OMUL D E L A CA P Ă TU L F I R U LU I

9

Popeşti‑Le­ordeni. Cei de la închisoare, distinşi pedagogi, reuşiseră să zgândărească sentimentele dumneavoastră nobile. Câteva luni ați dus o viață de ascet. Serviciu şi – înduioşător! – lecții de matematică în vederea reluării studiilor universitare. Un huruit puternic acoperi ultimele cuvinte ale necunos­cutului. „Telefon public“, reflectă Pascu. Mâna îi asudase pe recep­torul alunecos. – Ați ghicit. Vorbesc din stradă. Ce vă spuneam? A, da! Meditatorul dumneavoastră v‑a făcut în cursul unei lecții o propunere interesantă. – Încetează! Încetează! Ce vrei de la mine? – Ați acceptat propunerea, continuă calm necunoscu­ tul, şi în iunie 1969 erați posesorul unei diplome uni­ver­ sitare – false, evident – atestând calitatea dumneavoastră de inginer. Sunt trei ani de‑atunci, domnule Pascu, şi a sosit scadența. Nu există poliță fără scadență. – Am plătit! Am plătit tot! – Vă referiți la cei cinci mii de lei? Doamne sfinte! Am spus întotdeauna că la închisorile de azi nu se mai învață nimic. Câtă naivitate! Cum, cu fleacul ăsta credeți că v‑ați acoperit obliga­țiile?! Nu, domnule inginer. Plata urmează s‑o faceți acum. – Cât? întrebă răguşit Pascu. – Mai exact: Ce? – Ce? – Spre surpriza mea, constat că nu vă lipsesc aptitudinile profesionale. În momentul de față lucrați ca subaltern al ingi­nerului Simionescu. Scurt! Mă interesează lucrările lui. – Sunt secrete! Un hohot puternic îi izbi timpanul: – Tocmai pentru că sunt secrete! – Îmi cereți imposibilul. 10

R o d i c a O j o g -B r a ş o v e a n u

– Nimic nu‑i imposibil, domnule „inginer“, când există bunăvoință. Ştiți cum se pedepseşte uzul de acte false? În cazul în care nu ne putem înțelege, dosarul dumneavoastră „profe­sional“ va face obiectul unui stu­ diu interesant la MAI, şi asta în cel mai scurt timp. Aşadar, renunțați la termenul „imposibil“. – Bine, dar ăsta‑i şantaj! – Exact! Deşi nu‑mi plac definițiile brutale. Trecură câteva clipe. În oglinda ştirbă, agățată oblic deasupra divanului, Pascu îşi văzu obrazul livid. Doar buzele rămăseseră roşii ca o rană umedă. Vorbi încet, cu gura lipită de aparat: – Nu, domnule! V‑ați înşelat. Recunosc, în principiu calcu­lele dumneavoastră au fost exacte, dar în ceea ce mă priveşte – repet – v‑ați înşelat. Cu orice risc, nu pot da curs propunerii. – Mai gândiți‑vă! Gândiți‑vă bine, domnule „inginer“! O piatră pornită la vale nu se poate opri din drum. – Am făcut multe, continuă Pascu, ca şi cum nu l‑ar fi auzit. Am furat, am mințit, dar trăda... şi se întrerupse brusc, ca şi cum cuvântul l‑ar fi ars. Nu! Acesta este răspunsul meu... Individul îşi lipi urechea de uşă. O uşă subțire. Două foi de placaj prin care vocea inginerului răzbătea limpede, cu tonalități nealterate. Râse strâmb. Simțea groaza lui Pascu. Teama picurată treptat în vene, atomi de otravă strecurați în sânge. Glasul îi tremură... Inginerul se zvârcoleşte... Îl simte, vierme netrebnic, fără destin... Deveni atent. Cineva urca treptele. Individul dispăru în întunericul palierului. – Este un răspuns pripit şi – iertați‑mi duritatea obser­vației! – necugetat. L‑am auzit de câteva zeci de ori. Pentru că, poate, asta vă consolează, nu sunteți singurul inginer plăsmuit peste noapte care trebuie să‑mi OMUL D E L A CA P Ă TU L F I R U LU I

11

plătească serviciile. Servicii calificate, aş zice, ținând cont de faptul că în aproxi­mativ trei ani nimeni nu a sesizat falsurile. Eu am răbdare. Trei ani am aşteptat până când dumneavoastră şi ceilalți absolvenți ai „facultăților mele“ ați prins rădăcini trainice. Acum culeg roadele. Fireşte, în ziua scadenței toți s‑au arătat foarte integri sau numai înfricoşați, dar au sfârşit prin a plăti. Aşadar, lăsați copilăriile. Veți suna la numărul 57 13... întrebând dacă au de vânzare un pian Beckstein. Evident, este o parolă. Numai unul dintre locatari ştie despre ce este vorba. Aşa că insistați până vă va răspunde el. Succes, domnule „inginer“! Pascu notă inconştient cifrele în calendarul de birou aflat pe lada studioului şi închise aparatul. Se duse la fereastră. Privi cerul orb, fără stele, abia ghicit undeva sus. Înregistră forfota străzii, mulțimea care mişuna purtându‑şi destinele anonime, cenuşiul citadin, huruitul tram­vaielor, în general tot ce simbolizează oraşul ca ritm, culoare şi acustică. Simți un nod dureros, oprit în capul pieptului, şi deodată peste Bucureştiul văzut de la etajul şase se suprapuseseră imagini tulburi... ...Femeia cu pomeți înalți şi buze răsfrânte, într‑o bluză roşie, răscroită adânc, dormitorul‑celulă, suportând răsuflarea greoaie, astmatică a hoțului de buzunare, zâmbetul murdar al celuilalt, ademenitorul de minore, apoi lentilele groase ca nişte farfurii de gheață ale profesorului întinzându‑i parşiv cursa între două probleme rezolvate pe un caiet ieftin de un leu şi cincisprezece bani. ...Şi din nou fața îngustă, cu pomeții înalți, privind insi­nuant, printre genele lungi... Se îndepărtă de fereastră şi începu să se îmbrace cu gesturi automate. Aruncă o privire în jur, surprins pen­ tru prima oară de tristețea camerei. Îndreptă cărămida învelită în ziar de sub biroul şchiop, întinse pătura peste aşternut şi părăsi încăperea cu umerii încovoiați. 12

R o d i c a O j o g -B r a ş o v e a n u

Strada i se păru ciudată. Caleidoscop nebun, de o mobi­litate obositoare, din care se simțea exclus. Aruncă o privire întâmplătoare în vitrina unei cofetării. Mormane de dulciuri în culcuşuri de staniol, cu panglici savant involte, cutii de bomboane cu festoane de hârtie dantelată, intime ca un fragment de jupon. Înregistrări abstracte, absurde, care nu se înscriau în circuitul stării sale de spirit. Se miră că le percepe, ca şi cum orice imagine străină de ceea ce avea să i se în­tâmple era fără noimă, nu putea, nu trebuia să existe. Mergea izbindu‑se de trecători, de călătorii coborâți în stație. Oamenii se întorceau surprinşi. Pierduse eschiva aceea reflexă a umerilor care evită obstacolele, care se scuză. Traversă piața şi după câteva manevre, verificân­du‑şi mereu spatele, ajunse în Calea Rahovei. O siluetă se desprinse din apropierea restaurantului Cluj şi pentru o fracțiune de secundă Pascu îi întâlni ochii. Avu impresia absurdă că celălalt îl aştepta, că sesizează o umbră de recunoştință, un licăr particular al expresiei. Îi auzea paşii în spate şi după câțiva metri avu certitudinea că este urmărit. Umbra, umbra celuilalt, uriaşă, nefirească, se proiecta pe asfaltul cenuşiu. O umbră fără paşi, căci paşii nu‑i mai auzea. Aluneca înainte fermă, infailibilă... Ingi­ nerul începu să alerge sfârşit, bezmetic... Apoi, dintr‑odată, pentru câteva clipe avu senzația că e singur. Umbra neagră nu i se mai încurca în picioare, nu‑i mai ardea tălpile. Nu‑i mai simțea răsuflarea fierbinte în ceafă. Şi începu să râdă. Un hohot demențial, ce se prelingea pe zidurile oarbe. Umbra se lipi de copac. Revolverul strălucea rece în întu­neric. Fixă amortizorul şi ridică brațul. Silueta lui Pascu se frânse brusc, prăbuşindu‑se pe trotuar. OMUL D E L A CA P Ă TU L F I R U LU I

13

Îşi reveni după câteva minute, în legănat de roți. Deschise ochii. Cineva îi vorbea, nu putea desluşi cine. Imaginile erau neclare, împăienjenite. „Operatorul n‑a reglat şarful“, îi trecu prin minte. Îşi focaliză privirea. Desluşi un bărbat tânăr, cu zâmbet blând. – Stați liniştit! Ajungem imediat la spital. Simți că‑şi va pierde cunoştința şi rosti împleticit: – Trebuie... E greu... Tânărul îi şterse sudoarea de pe față. – Nu acum. Vorbim mai târziu... Pascu zâmbi trist. – Nu există mai târziu... Acum... Nu sunt inginer... Am... Am avut o diplomă falsă. Cineva, acum trei ani... mă şanta­jează... Secrete de la serviciu... – Cine vă şantajează? – El, ei, nu ştiu. Acasă, telefon... „Cumpăr Beck­stein“... E o parolă... Inginerul Pascu intră în comă şi nu‑şi mai reveni. Muri în aceeaşi noapte într‑una dintre rezervele spitalului de urgență.

2 UN ANCHETATOR INEDIT Maiorul de Securitate Minerva Tutovan se trezi la primul semnal al telefonului. Scoase întâi piciorul de sub plapumă, încercând temperatura camerei. Ca de fie­care dată atinse scrinul vechi care gemu, zgâriind liniştea nopții de iarnă. Întinse, din obişnuință, mâna să aprindă veioza şi abia după ce făcu para să funcționeze de câteva ori îşi aminti că nu înlocuise becul ars. Zbârci, plictisită, din nasul lung şi începu să bâjbâie pe lângă pat, căutând telefonul. – Alo! Avea o voce metalică, imposibil de confundat. Ascultă un timp, apoi trânti receptorul şi se apropie de fereastră. Încercă să‑şi amintească unde pusese ceasul. Trase perdelele vechi, căptuşite cu tafta de culoarea zmeurei, cadou de la o mătuşă („biata tanti Caliopi, toată viața a avut gusturi fistichii“), lăsând să se strecoare în cameră un întuneric incert, albăstrui. OMUL D E L A CA P Ă TU L F I R U LU I

15