Issuu

volUMU L 2 visurile dragoni lor

Traducere din limba engleză de

ANA‑VERONICA MIRCEA

Director editorial: Alexandra RUSU Redactor-șef: Marian COMAN Coperta: Adnan VASILE Prepress copertă: Alexandru CSUKOR Redactor: Roxana POPESCU Tehnoredactor: Magda BITAY, Antonela IVAN Lector: Anca BACIU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HOBB, ROBIN Corabia destinului / Robin Hobb ; trad. din lb. engleză: Ana‑Veronica Mircea. Bucureşti : Nemira Publishing House, 2022 2 vol. ISBN 978-606-43-1232-7 Vol. 2. : Visurile dragonilor. - 2022. - ISBN 978-606-43-1234-1 I. Mircea, Ana‑Veronica (trad.) 821.111

© NEMIRA, 2022 ARMADA este un imprint al Grupului Editorial NEMIRA. Tiparul executat de ARTPRINT S.A. Tel: 0723.13.05.02, e-mail: office@artprint.ro Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor. ISBN 978-606-43-1234-1

IARNA (cont inuare)

20 P R I ZO N I E R I

—E

şti sigur c-o să-ți fie destul de cald? îl întrebă din nou Jani Khuprus. Selden se uită la Reyn dându-şi ochii peste cap în semn de înțelegere, şi tânărul din Tărâmul Ploilor Sălbatice nu putu să nu zâmbească. — Nu ştiu, răspunse el cu sinceritate. Dar mi-e teamă că, dacă-mi pun mai multe straturi de haine, aş putea s-alunec din ele când o să mă care dragonul. Astfel o făcu să tacă. — N-o să pățesc nimic, mamă, continuă el. N-o să fie mai su‑ părător decât un drum pe apă la vreme rea. Stăteau în spatele Sălii Negustorilor, într-un loc eliberat în grabă. Tintaglia ceruse ca, de atunci înainte, în toate oraşele aflate sub controlul negustorilor să existe un spațiu liber destul de larg pentru ca un dragon să poată coborî nestânjenit. Şi, ori de câte ori un dragon se hotăra să coboare în oraş, trebuia să fie întâmpinat de oameni cu căldură şi cu mâncare convenabilă. Negocierea pentru „mâncare convenabilă“ durase câteva ore; carnea trebuia să fie a unui animal viu și cel puțin la fel de mare cât un vițel gras la sfârşitul primului său an de viață. Când i se spusese că e mult mai probabil să primească păsări de curte, fi‑ indcă Bingtownul nu are păşuni pentru vite, stătuse îmbufnată

Robin Hobb

până când cineva îi oferise ulei cald şi ajutor ca să-şi curețe solzii la fiecare vizită. Asta păruse s-o îmbuneze. Zilele se scurseseră pline de astfel de ciondăneli pentru mă‑ runțişuri, până când Reyn crezuse c-o să înnebunească. Cei zece-doisprezece porumbei supraviețuitori care făceau legătura între Bingtown şi Trehaug erau istoviți de atâta zbor. Foarte scurtele misive primite şi trimise nu păreau să poată explica limpede ce se petrecea în cele două oraşe. Reyn se simțise uşurat când, din singurul rând al unui mesaj, aflase că tatăl lui vitreg şi sora lui vitregă se întorseseră cu bine acasă. Bendir plecase din Trehaug, aventurându-se să meargă în susul fluviului, ca să gă‑ sească locul indicat de Tintaglia pe mica hartă care îi fusese tri‑ misă. Aveau să-nceapă să se gândească la o cale de adâncire a fluviului şi să caute urme ale unui oraş îngropat. Mulțumită că se înaintează pe calea îndeplinirii dorințelor sale, Tintaglia fu‑ sese în sfârşit de acord să plece în căutarea Maltei. Reyn era surprins de numărul mare de oameni veniți să-l vadă plecând, probabil mai mult din curiozitate decât fiindcă şi-ar fi făcut vreun fel de griji legate de călătoria lui. Supraviețuirea sau moar‑ tea Maltei aveau prea puțină importanță pentru ei. — Eşti gata? îl întrebă Tintaglia, iritată. Folosindu-se de legătura lor, îi vorbea în minte, ca să-l facă să-i simtă mai bine supărarea. Reyn despărți cu hotărâre sentimentele ei de ale lui. Din nefericire, asta nu-i mai lăsă mare lucru în afară de nervozitate şi spaimă. Se apropie de ea. — Sunt gata. — Prea bine, atunci, răspunse femela dragon. Îşi plimbă apoi privirea asupra celor adunați ca să-şi ia rămas-bun. Când mă voi întoarce, m-aştept să văd îmbunătățiri. Îmbunătățiri remarcabile. Selden plecă brusc de lângă mama lui şi puse în mâna lui Reyn o punguță de pânză. Înăuntru zornăia ceva. — Ia astea. Au fost ale Maltei. Te-ar putea ajuta să faci față călătoriei.

Corabia destinului. Visurile dragonilor

Reyn deschise cu gravitate punguța, aşteptându-se să vadă câteva bijuterii oferite ca amintire. În schimb, văzu o mână de bomboane de culoarea mierii. Îşi înălță privirea, nedumerit. Selden ridică din umeri. — Am fost ieri în vechea noastră casă, să văd ce-a mai rămas din ea. Aproape totul a fost furat sau distrus. Aşa că am căutat în locurile care sar în ochi cel mai puțin. Selden rânji brusc, ca un frate mai mic: Am ştiut întotdeauna unde-şi ascunde Malta dulciurile. Rânjetul i se îndulci: Adoră bomboanele cu miere. Pe tine te-ar putea ajuta când o să-ți fie frig. Nu cred c-o să se supere dac-o să le mănânci. Chiar aşa era Malta. Aduna dulciuri pentru a face față nesigu‑ ranței zilei de mâine. Reyn puse punguța deasupra, în ranița lui. — Mulțumesc, spuse cu seriozitate. Îşi trase vălul de lână în josul feței şi îl îndesă în gulerul hai‑ nei. Avea să-i țină de cald, cu prețul îngreunării vederii. — E înțelept ce faci, îl încurajă Selden. Ştii, te-ai schimbat foarte mult. Când te-am văzut prima oară, m-am gândit că pe Malta n-o s-o deranjeze prea tare. Însă acum eşti mult mai zgrunțuros. Fără să-şi dea seama ce face, băiatul ridică mâna şi îşi trecu degetele peste sprâncene. Când o să mă vadă pe mine, o să se-nfurie, prezise apoi vesel. Dragonul se săltă pe picioarele din spate. — Grăbeşte-te! îi porunci scurt lui Reyn. Lui Selden îi vorbi mai blând: Dă-te deoparte, micule menestrel, şi fereşte-ți ochii! Nu vreau să te-orbesc cu praful împroşcat de aripile mele. — Mulțumesc, măreață Tintaglia. Deşi orbirea mea n-ar fi o pierdere atât de mare dacă ultima imagine pe care aş vedea-o ai fi tu, strălucind argintie şi albastră pe când te înalți. O astfel de amintire mi-ar fi de-ajuns până la sfârşitul zilelor mele. — Linguşitorule! Tintaglia îi respinse cuvintele, dar nu-şi ascunse plăcerea. Imediat ce Selden se îndepărtă, îl înşfăcă pe Reyn şi îl săltă ca pe o jucărie. Îi ținea pieptul în gheare, aşa că picioarele i se legănau.

Robin Hobb

Cu o scuturare din aripi, Tintaglia se ghemui pe picioarele ei puternice din spate. Pe urmă îşi flutură aripile, o dată, de două ori, pregătindu-se să se avânte. El încercă să strige cuvinte de bun-rămas, dar nu izbuti să tragă destul aer în piept. Ea se înălță atât de brusc, încât capul lui zvâcni spre spate. Strigătele care-i urau drum bun se pierdură în neîncetatul tunet al aripilor ei. Reyn închise ochii, ferindu-și-i de vântul rece. Când se sili să-i deschidă, se uită în jos, la un covor de scânteieri albastre şi ce‑ nuşii, străbătut agale de o unduire. Marea, îşi dădu el seama, se afla jos, foarte, foarte departe. Sub el nu era nimic altceva decât apă rece, adâncă. Înghiți în sec, străduindu-se să-şi țină în frâu spaima din ce în ce mai puternică. — Ei, unde vrei să mergem? — Unde vreau să mergem? Acolo unde e Malta, fireşte. — Aşa cum ți-am mai spus, eu simt că trăieşte. Ceea ce nu înseamnă că ştiu unde e. Pe Reyn îl potopi disperarea. Femelei dragon i se făcu brusc milă de el. — Vezi ce poți face, îl sfătui. Prin ea, Reyn o simți din nou pe Malta. Închise ochii şi se afundă în acea senzație, care nu ținea cu adevărat nici de auz, nici de văz, nici de miros, ci era o umbră nefirească a îmbinării acelor trei simțuri. Se trezi deschizând gura şi răsuflând adânc, de parcă ar fi putut gusta mirosul ei în aerul rece. Era sigur că din el se desprinde ceva, scurgându-se către Malta. Se contopiră într-o moleşeală caldă, somnolentă. La fel ca atunci când îi adusese împreună cutia-cu-vis, simțind lumea aşa cum o simțea ea. Căldură. O legănare lentă. Răsuflă adânc îm‑ preună cu ea şi gustă inconfundabilul miros al unei corăbii. Încetă să mai conştientizeze existența propriului trup şi se avântă cu mai mult curaj spre al ei. Simți în jurul ei un aşternut căldu‑ ros. Îi prinse ritmul profund al răsuflării şi apoi şi-l însuşi. Malta dormea cu obrazul în palmă. El deveni palma ei, cuprinzându-i catifelarea caldă a pometelui. I-l mângâie. Ea zâmbi în somn.

Corabia destinului. Visurile dragonilor

— Reyn, îl întâmpină ea, fără a-i recunoaşte cu adevărat prezența. — Malta, dragostea mea, răspunse el cu blândețe. Unde eşti? — În pat, suspină ea. În glas i se simțea un interes plin de tandrețe. — Unde? stărui Reyn, nesocotindu-i cu părere de rău invitația. — Pe o corabie. O corabie chalcedeană. — Unde mergeți? întrebă el cu disperare. Simți cum se subțiază legătura cu ea, căci întrebările lui iri‑ tante stricau armonia cu visul ei. Se agăță de ea, dar mintea ei se smulgea din somn, tulburată de insistența lui. — UNDE? repetă el. UNDE? * — Spre Jamaillia! Malta se trezi stând în capul oaselor în aş‑ ternut, cu spatele drept. Spre Jamaillia, repetă, fără să-şi poată aminti ce-o îndemnase să spună asta. Avea chinuitoarea senzație că tocmai se desprinsese dintr-un vis interesant, din care nu izbutea să-şi amintească nici măcar o frântură. Era cu adevărat aproape o uşurare. În timpul zilei pu‑ tea să-şi controleze gândurile. Noaptea, mintea ei perfidă i-l aducea în vise pe Reyn, cu dulcea durere a pierderii lui. Mai bine să se trezească fără să-şi amintească nimic, decât cu lacrimi pe față. Ridică mâinile şi îşi atinse obrajii. Unul o furnica de-a drep‑ tul bizar. Se întinse şi îşi dădu seama că se trezise de-a binelea. Azvârli cuvertura şi se ridică în picioare căscând. Aproape că se obişnuise cu opulența încăperii. Dar asta n-o împiedica să fie la fel de încântată ca la început. Căpitanul tri‑ misese doi năieri care s-o ajute şi îi îngăduise s-aleagă din cală orice l-ar fi putut face pe Satrap să se simtă în largul lui. Ea lăsase deoparte orice urmă de moderație. Un covor gros, din lână moale, şi draperii cu modele strălucitoare dădeau căldură încă‑ perii. Un candelabru înlocuise lampa care fumega. Culcuşul ei era un morman de pături şi de blănuri. Pe patul Satrapului erau aşternute blănuri groase de urs şi de oaie. Alături de el trona o

Robin Hobb

narghilea rafinată şi îl înconjurau draperii de damasc, menite să-l ferească de curenții de aer. De dincolo de ele se auzea, când şi când, sforăitul lui. Bun. Malta avea timp să se-mbrace înainte de a se trezi el. Traversă fără zgomot încăperea către un cufăr mare, îl deschise şi îşi afundă mâinile printre straturile de haine din interior. Degetele ei pipăiră țesături din tot felul de materiale şi culori. Alese ceva călduros, catifelat şi albastru şi îl trase afară. Lipi de ea roba aleasă. Era prea largă, dar avea să meargă. Se uită stânjenită la draperiile de la patul Satrapului, apoi îşi trase roba albastră peste cap. Sub ea, îşi lăsă cămaşa de noapte să cadă, apoi îşi strecură brațele în mâneci. Avea un uşor parfum, cel preferat de pose‑ soarea sa când o purtase ultima oară. Nu se întrebă cum ajunsese cufărul pe corabia chalcedenilor. N-o învia pe stăpâna hainelor dacă umbla în continuare în zdrențe. N-ar fi izbutit decât să-şi îngreuneze supraviețuirea. De partea interioară a cufărului era fixată o oglindă, dar Malta se feri să se uite în ea. Când îl deschisese prima oară, dă‑ duse bucuroasă cu ochii mai întâi de reflexia propriei fețe. Cicatricea era mult mai urâtă decât îşi imaginase. Se înălța, era o culme dublă de piele palidă, încrețită, care pornea aproape de deasupra nasului şi i se pierdea în păr. Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, îi atinsese conturul grăunțos şi se trăsese înapoi îngro‑ zită, îndepărtându-se de cufăr. Satrapul izbucnise în râs. — Vezi, o batjocorise el, e întocmai cum ți-am spus. Scurtul tău răstimp de frumusețe s-a încheiat, Malta. Ai da dovadă de înțelepciune deprinzându-te să fii folositoare şi îndatoritoare. Atât ți-a mai rămas. Dacă nu renunți la mândrie, te amăgeşti singură. Nu putuse să dea o replică spuselor lui odioase. O vreme privise fix oglinda în tăcere, nefiind în stare să se mişte şi nici măcar să gândească. Satrapul rupsese vraja înghiontind-o cu piciorul. — Ridică-te şi vezi-ți de treabă. În seara asta iau cina cu căpi‑ tanul şi încă nu mi-ai pregătit hainele. Şi, pentru numele lui Sa,

Corabia destinului. Visurile dragonilor

acoperă-ți despicătura aia din cap. Nu e nevoie să ți-o mai şi arăți, pentru mine e deja destul de umilitor că tot echipajul ştie că eşti desfigurată. Într-o tăcere amorțită, i se supusese. În noaptea aia, stătuse pe podea, lângă scaunul lui, ca un câine. Îşi adusese aminte de Kekki, slugarnică, dar mereu cu ochii-n patru. Dar, în afară de câteva cuvinte în chalcedeană, discuția din jurul mesei fusese de neînțeles pentru ea. Din când în când, Satrapul îi întindea şi ei câte ceva de mâncare. După o vreme, Malta îşi dăduse seama că o face după ce gustă dintr-un fel şi nu-l găseşte pe placul lui. Ea păstrase tăcerea, cu un zâmbet firav încremenit pe buze, chiar şi când el îşi ştersese cu nepăsare degetele de rochia ei. La un moment dat, bărbații de la masă vorbiseră despre ea. Satrapul spusese ceva, căpitanul răspunsese şi toată lumea izbucnise în râs. Cosgo o înghiontise disprețuitor cu piciorul, de parcă ar fi stat dezgustător de aproape de el. O uluise în ce măsură o rănise gestul lui. Îşi păstrase zâmbetul discret, privind în gol. Bărbații benchetuiau cu mâncăruri bo‑ gate şi vinuri bune, furate de pe alte corăbii. După masă, savu‑ raseră împreună ierburi ale plăcerii, adevărate rarități din cutia lăcuită a căpitanului Deiari. Mai târziu, Satrapul îi spusese Maltei, privind-o de sus, că nu se află pe o corabie pirat, ci pe unul dintre vasele lui de patrulare, şi că toată încărcătura e marfă confiscată de la contrabandişti şi de la adevărații pirați. De fapt, adăugase el țanțoş, unul dintre nobilii lui favoriți din Jamaillia îşi adusese din plin contribuția la înarmarea corabiei şi avea dreptul la o parte din prada ei. Malta izbutise să-şi păstreze masca de-a lungul întregii seri. Nu-şi pierduse sângele-rece nici măcar când îl urmase supusă pe Satrap către cabina lor, unde îl ajutase să se dezbrace pentru culcare şi rezistase avansurilor lui lipsite de vlagă. Abia după ce fusese sigură că el a adormit, îngăduise lacrimilor să curgă în voie. Folositoare şi îndatoritoare. Oare într-adevăr doar atât îi mai rămăsese, pentru tot restul vieții? Cu o înfiorătoare descu‑ rajare, îşi dăduse seama că asta i se potrivea mamei ei. Folositoare

Robin Hobb

şi îndatoritoare față de tatăl ei chalcedean. Ce-ar fi gândit el dacă ar fi văzut-o astfel? Ar fi fost îngrozit sau ar fi considerat că ea s-a deprins în sfârşit să fie grațioasă? Malta crezuse întotdeauna că o iubea pe ea mai mult decât pe frații ei. Dar oare cum o iubea? Ca pe o tânără femeie independentă, ca pe o fiică de negustor? Sau i-ar fi plăcut mai mult noul rol pe care şi-l însuşise? Întrebarea asta o bântuia şi acum, în timp ce-şi înnoda şire‑ turile corsajului rochiei albastre şi îşi lega foarte strâns cordonul, ca nu cumva să calce pe tiv. Îşi răsuci părul, apoi şi-l prinse deasupra cefei. Îşi ascunse cicatricea sub o eşarfă. Când termină, îşi privi fața în oglindă. Viața pe corabie nu-i pria tenului ei. În afară de ochi şi de buzele arse de vânt, era mult prea palidă. — Par grosolană, spuse încet pentru sine. Ca o servitoare muncită peste măsură. Închise hotărâtă capacul cufărului. Purtarea şi ținuta ei, iar nu înfățişarea, o ajutaseră să câştige respectul căpitanului şi al echipajului. Dacă l-ar fi pierdut, n-ar mai fi izbutit să se descurce. Iar pe Cosgo îl credea prea puțin în stare să continue farsa fără ea. Numai ploconelile ei neîntrerupte îl făceau să se poarte ca un Satrap. Era dezgustător să se străduiască din toate puterile să-l convingă de propria superioritate. Încă şi mai rău, cu cât îl flata mai mult, cu atât mai atrăgătoare o găsea Cosgo, însă ea era mai puternică decât el. Înfrânsese puținele lui strădanii şi avan‑ suri, îndepărtându-i mâinile când el o pipăia şi reamintindu-i că nu e demnă de atenția lui. Încălță pantofii de piele moale, şi gata. Traversă cabina spre patul Satrapului, îşi drese zgomotos glasul, apoi îi trase draperi‑ ile patului. Nu voia să-l surprindă în vreo poziție scârboasă. — Nobile senior, cu şovăire îți tulbur odihna. Îți cer îngădu‑ ința să-ți aduc micul dejun. El deschise un ochi. — Îți îngădui. Vezi s-ajungă la mine cald, nu doar călduț, ca ieri. — Voi avea grijă, nobile senior, făgădui ea cu umilință. Nu putea să-i aducă aminte că, în ziua dinainte, el zăcuse în pat, fumând, încă multă vreme după ce-i adusese ea tava. Nimic

Corabia destinului. Visurile dragonilor

nu era niciodată din vina lui. Îşi puse o mantie pe umeri şi se grăbi să iasă. Era timp câştigat doar pentru ea. Departe de ochii Satrapului şi cu hotărâre în mişcări, se putea bucura de o oarecare libertate necontestată de nimeni. Dacă întâlnea năieri, aceştia îi fixau cu privirea fruntea acoperită şi vorbeau despre ea în spatele ei, dar o lăsau să treacă nestingherită. Vatra bucătarului era într-un ruf din mijlocul corabiei. Când ajunse acolo, găsi uşa glisantă deschisă. Bucătarul, un bărbat palid, ursuz, o salută cu o înclinare a capului. Pregăti o tavă, două castroane şi nişte tacâmuri, apoi luă un polonic şi mestecă în terciul gros care era mâncarea de dimineață a tuturor. Unele lucruri nu pot fi schimbate nici măcar de plângerile unui Satrap. Un strigăt puternic al omului de veghe de pe catarg îl trimise pe bucătar în mare grabă spre uşă. O clipă mai târziu, puntea se umplu de zgomot de voci. Ropote de paşi şi ordine zbierate spulberară relativa pace a corabiei care înainta cu iuțeală. Malta nu avea nevoie de puținele ei cunoştințe de chalcedeană ca să-şi dea seama că printre strigăte se amestecau o mulțime de înjură‑ turi. În prag, bucătarul adăugă câteva de-ale lui, îşi aruncă polo‑ nicul şi îi porunci Maltei ceva cu asprime. Pe urmă, ieşi trântind uşa în urma lui. Malta o întredeschise imediat, ca să tragă cu ochiul afară. Puntea mişuna de oameni în plină acțiune. Se apropia o fur‑ tună? Privi înfiorată cum erau slăbite parâmele, pânzele, desfă‑ şurate, apoi parâmele din nou bine întinse. Sub ochii ei, mai multe vele înfloriră pe catargele deja acoperite de albul altora. Simți puntea înclinându-i-se sub tălpi până ce corabia prinse mai multă viteză. Oamenii din vârful catargelor strigau întruna către cei de jos. Ea se aventură cu doi paşi în afara rufului şi îşi lungi gâtul. Întrezări o mână întinsă şi îi urmări cu privirea degetul arătător. Pânze. O altă corabie se apropia cu iuțeală. Un nou strigăt venit de sus o făcu să se-ntoarcă grăbită în ruf şi să se uite prin hubloul din partea opusă. O a doua corabie, cu pânzele umflate

Robin Hobb

de vânt, se apropia de ei la fel de repede ca prima. Ambele aveau steaguri bizare din petice, care înfățişau un corb cu aripile în‑ tinse. În mintea Maltei, gândurile prinseră să alerge frenetice. Corabia chalcedeană fugea de celelalte două. Însemna că acelea erau din Bingtown? Sau erau corăbii de pirați? Pirații obişnuiau să se prade unii pe alții? Nu ştia ce să spere: că vor izbuti chal‑ cedenii să scape cu fuga sau că vor fi capturați? Dacă urmăritorii erau pirați şi cădeau în mâinile lor, ce-avea să se-aleagă de ea şi de Satrap? În minte i se înfiripă în grabă un plan. Aşteptă un moment potrivit, apoi ieşi în goană din ruf şi intră în tambuchi ca un şoarece într-o gaură. Trapa căzu în urma ei, afundând-o în întuneric. Străbătu corabia în grabă şi găsi dormitorul echipajului pustiu. La lumina tot mai slabă a unei lămpi, se servi cu mai multe rânduri de haine, înainte de a alerga spre cabina Satrapului. Când dădu buzna înăuntru, el deschise alene un ochi şi o privi iritat. — Purtarea ta e scandaloasă, îi spuse. Unde mi-e micul dejun? Chiar fiind în primejdie, Malta trebuia să-şi joace rolul. — Mă rog de iertare, nobile senior. Corabia noastră fuge de alte două. Dacă suntem ajunşi, o să urmeze o luptă. Dacă o să se-ajungă la luptă, mă tem c-o să fim copleşiți. Mă tem că sunt corsari din Insulele Piraților, care îl iubesc şi îl respectă prea puțin pe Satrapul din Jamaillia. Aşa că am împrumutat haine, ca să te deghizezi. Ca simplu năier, ai putea trece neobservat. Şi eu la fel. În vreme ce vorbea, începu să aleagă grăbită hainele. Găsi pentru sine o cămaşă din pânză aspră şi nişte pantaloni, plus o bonetă de năier, care să-i ascundă cicatricea. Un pulover gros, mult prea mare pentru ea, ar fi putut-o ajuta să treacă drept băiat. Pentru Satrap alesese cele mai curate haine. Cu toate astea în brațe, se apropie de pat. Cosgo se încruntă la ea şi îşi încleştă mai tare mâinile de marginea păturii. — Ridică-te, preaslăvite, şi-o să te-ajut să te-mbraci primul, se oferi ea.

Corabia destinului. Visurile dragonilor

Ar fi vrut să se răstească la el ca la un copil neascultător, dar ştia că aşa l-ar fi făcut doar să se încăpățâneze mai tare. — Nu. Dă deoparte zdrențele alea scârboase şi alege veşminte potrivite pentru mine. Dacă trebuie să mă ridic şi să mă-mbrac înainte de micul dejun, atunci o să mă-mbrac aşa cum se cade s-o fac eu. Îi nedreptățeşti cumplit pe năierii noştri chalcedeni dacă-ți închipui că pot fi capturați şi înfrânți cu atâta uşurință. Nu e nevoie să m-ascund sub o deghizare atât de grosolană. Satrapul se săltă în capul oaselor în pat, dar îşi încrucişă hotărât brațele pe piept. Adu-mi haine şi încălțări decente. O să ies pe punte, ca să văd corabia mea de patrulare punându-i pe fugă pe pirații ăştia de rând. Malta oftă, înfrântă. Ei, dacă nu se ascundea, ea trebuia să scoată cât mai mult în evidență mărimea răscumpărării cerute pentru el. Oare pirații nu se purtau mai bine cu ostaticii mai valoroşi? Se înclină adânc. — Ai dreptate, fireşte, preamilostivule. Iartă prostia unei fe‑ mei neghioabe, te implor. Azvârli pe scara tambuchiului hainele de năier refuzate. Odată întoarsă în cabina lor, alese cele mai strălucitoare robe şi i le aduse Satrapului. O zdruncinătură neaşteptată o izbi de pat. Trase aer în piept şi apoi ascultă, ținându-şi răsuflarea. Zgomotele care veneau de sus, de pe punte, se schimbaseră. Erau paşi apăsați, țipete furi‑ oase şi urlete sălbatice. O corabie de-a piraților se izbise de a lor? În clipa aia corabia fusese deja abordată? Răsuflă scurt. — Nobile senior, cred c-ar fi înțelept să ne grăbim. — Prea bine. Cu un oftat de martir, Cosgo îşi împinse păturile deoparte. Apoi îşi îndepărtă brațele de trup. Poți să mă-mbraci. * Tintaglia îl zgâlțâi. Reyn deschise ochii şi văzu departe, jos, licărul unduitor al apei întunecate. Țipă îngrozit şi-şi încleştă nebuneşte mâinile de ghearele care îl țineau.

Robin Hobb

— Aşa e mai bine, spuse cu tărie şi fără milă femela dragon. Am crezut c-ai murit. Uitasem că oamenii nu sunt prinşi de trupurile lor la fel de temeinic ca dragonii. Când vă aventurați prea departe de ele, vă puteți rătăci pe drumul de întoarcere. Slăbit, Reyn se agăță de ghearele ei. Îi era frig, se simțea ame‑ țit şi foarte mic, dar nu credea că din pricina zborului. Bănuia că leşinase. Încercă să-şi trimită gândul la ultimul lucru pe care şi-l putea aminti. Dar amintirea îi scăpa. Se uită îndelung în jos şi înțelese brusc ce vede. — Galerele alea de-acolo sunt chalcedene? Ce fac, unde se duc? Erau şapte şi mergeau spre miazăzi grupate în formă de V, aidoma gâştelor. — Cum te poți aştepta să ştiu eu aşa ceva? Sau să-mi pese de aşa ceva? Tintaglia privi alene în jos. Am văzut multe corăbii de soiul lor pe-aici, îndreptându-se spre miazăzi. Le-am alungat din Bingtown, aşa cum ne-am înțeles. Dar sunt prea multe ca să le-mprăştie un singur dragon. Părea ofensată fiindcă o silise să recunoască asta. Schimbă vorba: — Credeam că nu-ți faci griji decât pentru Malta. — Aşa e, răspunse el, fără vlagă. Însă corăbiile alea… Lăsă cuvintele să i se stingă pe buze. Înțelese ceea ce ar fi trebuit să-i fie limpede de la bun început. Chalcedenii nu ataca‑ seră pur şi simplu doar Tărâmul Ploilor Sălbatice şi Bingtownul. Complotau, alături de Negustorii Noi, împotriva Satrapului. Întoarcerea lor şi împotriva Negustorilor Noi dovedea doar că se purtau cu aliații lor aşa cum o făcuseră mereu. Chalcedul se îndrepta acum cu toată forța spre Jamaillia. Bingtownul fusese doar un popas, un loc de schilodit şi de ocupat, ca să nu rămână cu un duşman în spate, pe când umbla după o pradă mai bogată. Reyn se uită lung în jos, la corăbii. Multe de soiul lor, spusese Tintaglia. Pe apă, puterea Jamailliei era în declin de aproape zece ani. El n-avea idee nici măcar dacă Jamaillia putea purta un război cu Chalcedul şi ştia cu atât mai puțin dacă ar fi putut să învingă. Putea Bingtownul să supraviețuiască dacă negoțul era

Corabia destinului. Visurile dragonilor

întrerupt de un asemenea război? În minte i se învârtejiră toate urmările a ceea ce vedea. Tintaglia îşi pierdu răbdarea. — Ei, ți-ai găsit perechea? Ți-ai dat seama unde e? El înghiți în sec. — Întru câtva. Simți iritarea Tintagliei la auzul răspunsului. O clipă, o imploră. Trase adânc în piept aerul rece, sperând c-o să-l ajute să-şi revină în vreme ce se străduia să dea sens amintirii fragmentate a visului. — Era pe o corabie, spuse apoi. După cum se mişca, părea să fie una cu pescaj mare, nu o galeră. Însă a spus că e chalcedeană. Reyn se încruntă: Ai simțit şi tu asta? — N-am dat chiar atât de multă atenție, răspunse Tintaglia cu nepăsare. Aşadar, o corabie chalcedeană. Mare. Sunt destul de multe cele dintre care trebuie s-alegem. Unde e? — Se îndreaptă spre Jamaillia. — Oh, asta ne e de ajutor. — Spre miazăzi. Zboară spre miazăzi prin Canalul Interior. — Iar când o să zburăm pe deasupra corabiei pe care se află ea, tu o să ştii pur şi simplu că e acolo, continuă Tintaglia cu îndoială în glas. Şi pe urmă ce facem? Reyn se holbă la apa de jos, de sub picioarele sale. — Atunci o să m-ajuți cumva s-o salvăm. Şi o s-o luăm cu noi, o s-o ducem acasă. Ea bodogăni cu nemulțumire: — E o însărcinare prostească şi cu neputință de îndeplinit. Pierdem vremea, Reyn. Ar trebuie să facem cale-ntoarsă. — Nu. Nu fără Malta, se încăpățână el. Şi, ca răspuns la furia ei care mocnea, adăugă în tăcere: Ceea ce îmi ceri tu e la fel de prostesc şi la fel de imposibil de dus la îndeplinire. Vrei să mă târăsc prin mlaştinile din Tărâmul Ploilor Sălbatice ca să găsesc cumva un oraş înghițit de ele Sa ştie cu câți ani în urmă şi să salvez într-un fel sau altul toți coconii cu dragon îngropați în adâncul lui.

Robin Hobb

— Vrei să spui că n-o poți face? Tintaglia era indignată. El râse scurt. — Facem căutările cu neputință de dus la bun sfârşit pe rând. Începi tu. — O să mă țin de cuvânt, făgădui ea, ursuză. Lui Reyn îi păru rău că o ofensase. Nu aşa o putea convinge să-şi dea toată silința. — Ştiu că o să te ții de cuvânt, o asigură. Trase aer în piept. Sufletele noastre s-au atins, Tintaglia. Al tău e prea bun ca să-ți încalci făgăduiala. Ea nu răspunse, dar el simți că se îmbunase. N-avea habar de ce o încântau atât de mult laudele, dar erau un preț mic de plătit. Femela dragon continuă să-l poarte prin aer, mişcându-şi uniform aripile imense. Reyn deveni conştient de bătăile inimii ei puter‑ nice. Când îl lipi de ea, se încălzi. În amândoi se revărsă un val de încredere. Aveau s-o găsească pe Malta şi s-o aducă acasă cu bine. Reyn îşi încleştă mâinile de ghearele Tintagliei şi nu mai luă în seamă durerea din picioarele care îi atârnau, legănându-se. * Mâinile Maltei tremurau când îi aranjă mai bine haina Satrapului. De pe punte se auzi un strigăt de durere scos de o voce groasă. Ea strânse din dinți şi se strădui să creadă că lupta e câştigată de chalcedeni. Descoperi deodată că preferă mai de‑ grabă un pericol de care să ştie decât unul necunoscut. Trase cu delicatețe de gulerul hainei Satrapului, îndreptându-l. Aşa. Conducătorul întregii Jamaillii, moştenitorul Tronului de Perle, Magnadon Satrap Cosgo, era acum prezentabil. Se privi în oglin‑ joara ridicată de ea. Netulburat de zgomotele înăbuşite ale luptei, îşi netezi mustața subțire. Ceva greu căzu deasupra lor, pe punte. — Acum o să merg sus, spuse el. — Nu cred că e înțelept. Acolo se poartă o luptă, n-auzi? Malta se pripise să vorbească. El îşi încordă falca a încăpățânare. — Nu sunt laş!

Corabia destinului. Visurile dragonilor

Nu. Doar idiot. — Nobile senior, nu trebuie să rişti! îl imploră ea. Ştiu că nu te temi pentru tine însuți, dar gândeşte-te la Jamaillia, vătămată şi rătăcită ca o corabie fără cârmă dacă ți se întâmplă vreun rău. — Eşti proastă, îi răspunse Satrapul, privind-o cu îngăduință. Cine ar îndrăzni să-l lovească pe Satrap? Câinii ăştia de pirați mi-or fi punând la îndoială domnia, dar numai de la o distanță sigură. Când mă vor privi în față, vor prinde să tremure de ruşine. Credea în adevărul spuselor sale. Malta rămase cu gura căs‑ cată, privindu-l în tăcere cum se îndreaptă spre uşă. Acolo Cosgo se opri, aşteptând să i-o deschidă. Poate, dacă nu i-o deschidea, avea să rămână în cabină. Poate că asta era soluția. Dar, după o lungă clipă de încremenire, el vorbi încruntându-se: — Cred că trebuie să fac totul singur, spuse, apoi deschise uşa. Malta îl urmă, stăpânită de o fascinație bolnavă. Oprindu-se la picioarele scării care ducea spre punte, se gândi că l-ar fi putut salva capacul tambuchiului. Era întotdeauna greu de ridicat şi de împins; poate avea să-l înfrângă. Însă, când Satrapul era la jumătatea scării, capacul tambuchiului se deschise şi asupra lor căzu un pătrat de lumină de soare. Un bărbat cu bustul gol le aruncă o privire aspră. Corbul cu aripile întinse tatuat pe pieptul său era împroşcat cu sânge proaspăt, care nu părea să fie al lui. Tatuaje de sclav i se întindeau pe toată fața şi pe o parte a gâtului. De pe cuțitul pe care-l ținea în mână se prelingeau picături roşii. Pe urmă privirea lui holbată dispăru, urmată de un chiot de încântare. — Hei, căp’tane! Vino să vezi ce păsări frumoase am găsit în colivia de jos! Se răsti la Satrap şi la Malta: Veniți încoace şi mişcați-vă repede! Când Satrapul apăru din tambuchi, piratul îl înşfăcă de un braț şi-l trase pe punte. Cosgo îl înjură şi îl lovi, iar el îl îmbrânci cu nepăsare, făcându-l să cadă lat. Când o înşfăcă pe fată, Malta strânse din dinți şi nu-şi îngădui să țipe. Îl fulgeră cu privirea când o săltă prinzând-o de un braț şi o azvârli într-o parte. Căzu în picioare, lângă Satrap. Fără să-şi ia ochii de la piratul care

Robin Hobb

plesnea de încântare, se aplecă, îl prinse pe Cosgo de partea de sus a unui braț şi îl ajută să se ridice. În jurul lor, puntea era ca un abator. O grămadă de chalce‑ deni dezarmați erau înconjurați într-un capăt, păziți de trei pi‑ rați batjocoritori. Chiar lângă catarg, Malta văzu picioarele răşchirate ale unui bărbat. Nu se mişcau. Alți pirați coborau în cală să vadă pe ce pradă puseseră mâna. Malta auzi un plescăit şi se răsuci la timp ca să vadă nişte bărbați azvârlind un mort peste bord. Era posibil să fie secundul. — O să muriți pentru asta! O să muriți! Satrapul gâfâia de furie. Pe obrajii palizi îi apăruseră două pete roşii şi părul i se răvăşise. Îi cuprinse pe toți într-o privire încruntată. — Unde e căpitanul? Vreau să vorbesc cu căpitanul! — Te rog, taci, îl imploră Malta pe şoptite. Satrapul n-o ascultă. O îmbrânci, de parcă din vina ei căzuse. — Gura! se răsti la ea. Femeie proastă! Nu-ți imagina că-mi poți spune tu mie ce să fac! Ochii îi scânteiau de mânie, dar vocea stridentă îl trăda. Îşi propti pumnii strânşi în şolduri. — Cer să fie adus căpitanul la mine! — Ce-ai găsit, Rusk1? îl întrebă un bărbat vânjos, rânjind, pe cel care îi prinsese. De sub basmaua lui, pe care trona imaginea unui corb, se revărsau bucle roşcate. În mâna stângă ținea o sabie. Cu vârful ei, săltă marginea brodată a vestei Satrapului. — E-o pasăre cu pene superbe. Poate e un negustor bogat sau cineva de sânge albastru, aş zice. Jignit, Cosgo îşi umflă pieptul. — Sunt Magnadon Satrap Cosgo, conducătorul întregii Jamaillii şi moştenitorul Tronului de Perle! Vreau să vorbesc cu căpitanul! 1

„Pesmet“, în lb. engleză (n. tr.).

Corabia destinului. Visurile dragonilor

Speranțele Maltei se năruiră dintr-odată. Un zâmbet parcă despică fața pistruiată a piratului. — Vorbeşti cu căpitanul. Cu căpitanul Red1. Făcu o plecă‑ ciune adâncă şi adăugă, torcând ca o pisică: În slujba ta, mărețe Satrap, fără-ndoială. Bărbatul care îi descoperise râse cu atâta poftă, încât nu mai avea aer. Furia puse pe fața lui Cosgo o mască stacojie. — Îl vreau pe adevăratul căpitan. Căpitanul Deiari. Rânjetul căpitanului Red se lăți. Îi făcu Maltei cu ochiul. — Îmi pare atât de rău, Magnadon Satrap Cosgo! Căpitanul Deiari desfată acum peştii. Asta se-ntâmplă cu bărbații care nu ştiu când să lase sabia din mână, o lămuri apoi pe Malta, cu o şoaptă sonoră. Sau cu aceia care mă mint. Rămase în aşteptare. În spatele lui, doi năieri îl luară pe bărbatul căzut dincolo de catarg. Fascinată şi îngrozită deopotrivă, Malta rămase cu ochii pironiți asupra lor. Corpul neînsuflețit lăsa în urma lui o dâră de sânge. Când cei doi îl ridicară, ochii lui morți se uitară la ea şi gura i se deschise într-un zâmbet amar când fu aruncat dincolo de copastie. Maltei i se tăie răsuflarea. — Îți spun că sunt Magnadon Satrap Cosgo, conducătorul întregii Jamaillii. Cu sabia încă în mână, căpitanul pistruiat îşi desfăcu larg brațele şi rânji. — Iar aici sunt adunați toți servitorii tăi şi toți nobilii de rang înalt, ca să te-nsoțească în această uimitoare călătorie din… de unde? Din Chalced? Satrapul călătoreşte din Chalced către Jamaillia? Indignat, Cosgo strânse din nări până i se albiră. — Nu e treaba unui tâlhar asasin, dar mă-ntorc din Bingtown. Am mers acolo ca să pun capăt unei neînțelegeri dintre Negustorii Vechi şi Noi, dar am fost răpit de negustorii din 1

„Roşu“, în lb. engleză (n. tr.).

Robin Hobb

Bingtown şi dus în susul Fluviului Ploilor Sălbatice. Negustorii de acolo, un soi de oameni atât de oribil desfigurați încât poartă tot timpul văluri, m-au ținut captiv într-un oraş îngropat. Am scăpat în timpul unui cutremur şi am plutit în josul Fluviului Ploilor Sălbatice până când am fost salvat de o… Ascultându-l pe Satrap, căpitanul se uita de la un om de-al său la altul, strâmbându-se cu falsă uimire la auzul poveştii. În timp ce pirații râdeau în hohote încântați, se aplecă brusc ca să-şi proptească vârful sabiei în gâtul lui Cosgo. Ochii acestuia se bulbucară şi şuvoiul cuvintelor i se opri. Din obraji îi pieri orice urmă de culoare. — Încetează imediat, te rog, încetează! îl imploră amuzat că‑ pitanul. Eu şi oamenii mei avem de lucru aici. Termină cu glu‑ mele şi spune-ne adevărul. Cu cât ne spui mai curând cum te numeşti şi din ce familie faci parte, cu atât mai curând o să fii răscumpărat şi-o să te-ntorci la ai tăi. Vrei s-ajungi acasă, nu? Sau îți imaginezi c-ai fi un adaos valoros la echipajul meu? Privirea lui Cosgo cerceta pe rând, cu disperare, chipurile celor care-l luaseră prizonier. Când întâlni în sfârşit ochii Maltei, ai lui se umplură brusc de lacrimi. — Încetează, spuse ea cu voce scăzută. Lasă-l în pace. E într-adevăr Magnadon Satrap Cosgo, iar pentru tine e un ostatic mult mai valoros dacă n-are capul tăiat. Vârful sabiei se îndepărtă de gâtul Satrapului. O clipă mai târziu, era apăsată între sânii ei. Malta îşi coborî privirea spre el, încremenită. Era încă mânjit de sângele altcuiva. Căpitanul Red strecură vârful sabiei sub şiretul care îi încheia corsajul. — Iar tu eşti, fireşte, încântătoarea şi învățata Însoțitoare a Inimii lui. Tot pe drumul de întoarcere spre Jamaillia. Privirea lui se plimbă alene pe trupul ei. Batjocura spulberă spaima Maltei. Se uită în ochii piratului cu furie, vorbi scuipând cuvintele pe rând. — Nu. Fi. Idiot. Îşi înălță bărbia. Sunt Malta Vestrit, fiica unui Negustor din Bingtown. Oricât de bizar ar suna povestea, el e cu adevărat Magnadon Satrap Cosgo. Trase aer în piept.

Corabia destinului. Visurile dragonilor

Ucide-l, şi-o să se ducă vestea că eşti cel mai tâmpit căpitan, cel care a renunțat la răscumpărarea unui Satrap. Red hohoti încântat, iar echipajul îl imită ca un ecou. Malta îşi simți obrajii împurpurându-se, dar nu cuteză să se mişte în timp ce sabia îi apăsa pieptul. — Nu-l înfuria, fato, şopti Satrapul în spatele ei. — Căp’tane Red. Pe corabie nu mai e niciun pericol, e a noastră. Vorbise un năier tânăr, aproape un copil, îmbrăcat cu o vestă brodată, mult prea mare pentru el. Malta îşi aminti că o văzuse purtată de căpitanul Deiari. Hainele unui mort erau prada musului. — Bun, Oti. Câți prizonieri? — În afară de ăştia doi? Doar cinci. — Starea corabiei? — Poate naviga, căp’tane. Şi are calele pline. E încărcată cu mărfuri de preț. — Într-adevăr? Minunat. Cred că o captură atât de grasă e de-ajuns ca să ne trimită înapoi în port, nu-i aşa? De data asta am cutreierat ceva vreme şi-o să ne placă în Divvytown, ei? — Foarte mult, căp’tane, răspunse musul cu entuziasm. Restul echipajului scoase sunete aprobatoare. Căpitanul se uită în jur. — Închideți-i pe cei cinci sub punte. Aflați-le numele, aflați dacă au familii care să-i răscumpere. Au luptat bine. Dacă vreu‑ nul se-arată dornic să fie pirat, aduceți-l la mine. Carn! Alege-ți un echipaj. O să duci corabia asta acasă. Carn, bărbatul care-i descoperise pe Malta şi pe Satrap, zâmbi larg. — Aşa o să fac, căpitane. Bun. Voi doi, întoarceți-vă jos, de unde ați ieşit! Căpitanul clătină din cap. — Nu. Nu şi ăştia doi. Îi iau cu mine pe Bufonul. Chiar dacă el nu e Satrapul întregii Jamaillii, pun prinsoare c-o să ne-aducă o răscumpărare bogată de la cineva.

Robin Hobb

O săltare abilă a vârfului sabiei reteză şireturile Maltei. Ea îşi prinse corsajul lărgit şi îl lipi de trup, icnind ofensată. Căpitanul se mulțumi să rânjească. — Cât despre doamna, o să cineze cu căpitanul Tâmpit şi-o să-i spună orice poveşti îi fac ei plăcere. O luăm cu noi.