Traducere din limba engleză de DAN SOCIU
1
Dimineaţa devreme, în lumina aurie a primelor ore, Stuart McConchie mătura trotuarul din faţa magazinului Modern TV Sales & Service, în huruitul maşinilor de pe Shattuck Avenue şi cloncănitul tocurilor secretarelor grăbite spre birourile lor, toată agitaţia şi parfumurile unei săptămâni noi, o vreme nouă, în care un vânzător bun putea ajunge departe. Se gândi să-şi ia o bucată de ruladă şi o ceaşcă de cafea pentru al doilea mic dejun, cândva pe la zece. Se gândi la clienţii ce-i spuseseră că o să vină să cumpere, poate azi, şi cum o să-i umple casa de marcat până o să dea pe dinafară, precum o cupă din Biblie. În timp ce dădea cu mătura, fredona o melodie de pe ultimul album al lui Buddy Greco şi se gândea la cum o fi să fii faimos, să fii un cântăreţ celebru în toată lumea şi oamenii să plătească să te asculte în locuri ca Harrah din Reno sau în cluburile luxoase din Las Vegas, pe care nu le văzuse, dar auzise atâtea despre ele. Avea 26 de ani şi în unele seri de vineri se ducea cu maşina din Berkeley, pe autostrada cu zece benzi, spre Sacramento şi prin Sierras la Reno, unde puteai să joci ceva, să agăţi fete; lucra pentru Jim Fergesson, proprietarul magazinului Modern TV, pe salariu şi comisioane şi, fiind un vânzător bun, câştiga mult. Oricum, în 1981, când se întâmpla povestea asta, afacerile mergeau bine. Încă
6
P H I L I P K. D I C K
un an bun, chiar de la începutul lui, într-o Americă din ce în ce mai mare şi mai puternică, o ţară unde toţi reuşeau să pună doi bani deoparte. – Neaţa, Stuart! îl salută, dând din cap, bijutierul de peste drum. Domnul Crody, un bărbat între două vârste, se îndrepta spre prăvălia sa mică. Toate magazinele şi birourile erau la ora deschiderii. Trecuse de nouă şi până şi doctorul Stockstill, psihiatrul specialist în boli psihosomatice, apărea cu cheile în mână să-şi pornească afacerea foarte bănoasă la un birou din clădirea din sticlă, construită de compania de asigurări dintr-un surplus de bani. Doctorul Stockstill îşi lăsase maşina străină în parcare, îşi permitea să dea cinci dolari pe zi. Şi acum venea şi secretara lui înaltă, cu picioare lungi, cu un cap mai înaltă decât el. Şi Stuart, sprijinit în mătură, văzu şi primul nebun furişându-se vinovat spre biroul psihiatrului. E o lume de nebuni, se gândi Stuart. Psihiatrii câştigă enorm. Dacă ar trebui să merg la unul, aş intra şi aş ieşi pe uşa din spate. Să nu mă vadă nimeni şi să rânjească. Poate că unii o fac, poate că Stockstill are o uşă în spate. Pentru cei mai bolnavi sau, îşi corectă el gândul, pentru cei care nu vor să se dea în spectacol. Cei care au o problemă sunt îngrijoraţi de acţiunea poliţienească din Cuba şi nu-s deloc nebuni, doar îngrijoraţi. Şi el era îngrijorat, încă mai avea şanse să fie recrutat pentru Războiul din Cuba, care se afundase în munţi, în ciuda micilor bombe antipersonal ce-i găseau pe unsuroşi oriunde s-ar fi ascuns. Dar nu-l învinovăţea pe preşedinte, nu era vina lui că se hotărâseră chinezii să-şi respecte pactul. Doar că nimeni nu revenea de acolo fără o infecţie virală în oase. Un veteran de 30 de ani se întorsese arătând ca o mumie lăsată afară la soare câteva secole şi i-ar fi greu, îşi zicea Stuart McConchie, să o ia de la început şi să vândă televizoare stereo după aşa ceva şi să-şi reia cariera. – Neaţa, Stu! îl făcu să tresară o voce de fată. Era micuţa cu ochi negri de la magazinul de dulciuri al lui Edy. – Aşa devreme şi deja visezi cu ochii deschişi? îl întrebă ea şi îi zâmbi când trecu pe lângă el.
n D R . B LO O D M O N E Y
7
– Ei, pe dracu’! îi răspunse şi dădu mai viguros din mătură. Peste drum, pacientul sfios al doctorului Stockstill, un brunet cu ochi negri, dar palid, înfăşurat strâns într-un pardesiu întunecat ca noaptea, se opri să-şi aprindă o ţigară şi să se uite împrejur. Stuart îi văzu chipul scobit, ochii holbaţi şi gura, mai ales gura. Era strânsă şi totuşi carnea îi atârna, de parcă presiunea, tensiunea din ea, îi mâncase de mult dinţii şi maxilarele. Tensiunea rămăsese acolo, pe faţa aceea nefericită, şi Stuart se uită în altă parte. Aşa e, oare? se întrebă. Aşa e să fii nebun? Mâncat în halul ăsta, parcă devorat de... nu ştia de ce. De timp sau poate de apă, lent, dar continuu. Mai văzuse astfel de stricăciuni la pacienţii psihiatrului, dar parcă nicicând aşa de rele, nicicând aşa profunde. Telefonul sună din magazin şi Stuart se grăbi să răspundă. Când se mai uită o dată peste drum, omul negru dispăruse şi ziua îşi recăpătă voioşia, promisiunile şi parfumul ei de frumuseţe. Stuart tremură şi îşi apucă strâns mătura. Îl ştiu pe omul ăla, îşi spuse. I-am văzut poza undeva sau a venit aici, la magazin. E un client, unul vechi, poate chiar un prieten al lui Fergesson, sau e o vedetă. Gânditor, continuă să măture. – O cafea? Un ceai sau o cola? îl întrebă doctorul Stockstill pe noul său pacient. Citi de pe cartonaşul pus de domnişoara Purcell pe birou: – Domnul Tree, spuse. Vreo legătură cu faimoasa familie de literaţi britanici? Iris Tree, Max Beerbohm... Cu un accent puternic, domnul Tree îi răspunse: – Nu e numele meu adevărat, dacă vă vine să credeţi. Părea iritat şi nerăbdător. – L-am ales când vorbeam dincolo cu fata dumneavoastră. Doctorul Stockstill se uită întrebător la pacient. – Sunt celebru în toată lumea, spuse domnul Tree. Mă mir că nu mă recunoaşteţi. Probabil sunteţi un pustnic sau ceva şi mai rău. Îşi trecu o mână tremurândă peste părul lung şi negru.
8
P H I L I P K. D I C K
– Sunt mii, milioane de oameni în lume care mă urăsc şi ar vrea să mă distrugă. Aşa că bineînţeles că trebuie să fiu prevăzător şi să-ţi dau un nume fals. Îşi drese glasul şi trase repede din ţigară. O fuma în stil european, palmat, aproape că-i ardea pielea. O, Doamne! se gândi doctorul Stockstill. Îl recunosc pe omul ăsta. E Bruno Bluthgeld, fizicianul. Şi are dreptate, multă lume, şi de-aici, şi din Est, ar vrea să pună mâna pe el pentru greşeala sa de calcul din 1972. Pentru că explozia la mare înălţime n-ar fi trebuit să facă niciun rău, cum demonstraseră calculele lui Bluthgeld. – Aţi vrea să ştiu cine sunteţi? întrebă doctorul Stockstill. Sau vreţi să vă accept ca domnul Tree. Cum doriţi, ambele variante sunt satisfăcătoare pentru mine. – Vreau doar să trecem peste asta, spuse Tree plescăind. – OK. Doctorul Stockstill se făcu comod şi mâzgăli ceva cu pixul pe coala prinsă în mapă. – Vă ascult. – Are vreo semnificaţie incapacitatea de a urca într-un autobuz? Unul obişnuit, plin cu oameni străini? îl întrebă domnul Tree şi îl privi stăruitor. – Ar putea avea. – Simt că se uită la mine. – Au vreun motiv anume? – Din cauza desfigurării mele. Fără vreo mişcare bruscă, doctorul Stockstill îşi ridică privirea şi îşi studie pacientul. Văzu un bărbat de vârstă mijlocie, masiv, brunet, cu o barbă neagră, de o zi, pe chipul neobişnuit de alb. Văzu cearcăne de oboseală şi tensiune şi disperare în ochi. Fizicianul avea piele nesănătoasă şi i-ar fi prins bine o tunsoare nouă, iar toată faţa îi era marcată de grija dinăuntrul său, numai că nu se vedea nimic ce s-ar putea numi desfigurare. În afară de tensiunea foarte vizibilă, era un chip obișnuit, nu s-ar fi remarcat într-un grup de oameni. – Vedeţi petele? întrebă domnul Tree cu o voce pierită.