Issuu

Ediția a V-a Traducere din limba engleză de Constantin Dumitru Palcus

Director editorial: Alexandra RUSU Redactor-șef: Marian COMAN Coperta: Adnan VASILE Prepress copertă: Alexandru CSUKOR Redactor: Ecaterina DERSZI Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Irina IONESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CARD, ORSON SCOTT Xenocid / Orson Scott Card; trad. din limba engleză: Constantin Dumitru Palcus. – Ed. a 5‑a. – București: Nemira Publishing House, 2022 ISBN 978-606-43-1276-1 I. Palcus, Constantin Dumitru (trad.) 821.111

© NEMIRA, 1995, 2005, 2013, 2015, 2022 ARMADA este un imprint al Grupului Editorial NEMIRA. Tiparul executat de PAPER PRINT INVEST, Brăila. Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor. ISBN 978-606-43-1276-1

Lui Clark şi Kathy Kidd, pentru libertatea şi refugiul oferite şi pentru zburdălniciile de pe tot cuprinsul Americii.

1 D E S PĂ R Ț I R E A

— Azi, unul dintre frați m‑a întrebat: „Este oare o temniță cumplită să nu fii în stare să te mişti din locul în care te afli?“ — Şi i‑ai răspuns… — I‑am spus că acum sunt mai liber decât el. Incapacitatea de a mă mişca mă scuteşte de obligația de a acționa. — Voi, care aveți darul vorbirii, sunteți tare mincinoşi.

an Fei‑Tzu şedea în poziția lotus pe duşumeaua goală de lemn, lângă patul de suferință al soției sale. Până mai adineauri, parcă dormise; nu era sigur. Dar acum sesizase cum i se modifică uşor respirația, schimbarea fiind la fel de delicată precum adierea provocată de zborul unui fluture. La rândul ei, Jiang‑Qing simțise de bună seamă că se schimbase ceva în el, căci până atunci fusese tăcută, iar acum vorbea. Deşi avea o voce firavă, Han Fei‑Tzu o auzea limpede, căci în casă domnea liniştea. Le ceruse prietenilor şi servitorilor săi să păstreze tăcerea în amurgul vieții lui Jiang‑Qing. Era timp destul pentru gălăgia nepăsătoare în lunga noapte ce avea să vină, când buzele ei n‑aveau să mai şoptească nimic. — Încă n‑am murit! spuse Jiang‑Qing. Cu aceleaşi cuvinte îl întâmpinase de fiecare dată când se trezise, în ultimele zile. La început, cuvintele i se păruseră lui

Orson Scott Card

Han Fei‑Tzu bizare sau paradoxale, dar acum ştia că vorbea cu dezamăgire. Tânjea după moarte acum, nu pentru că nu iubise viața, ci pentru că moartea devenise inevitabilă şi e mai bine să accepți ceea ce nu poți să eviți. Aceasta era Calea. În toată viața ei, Jiang‑Qing nu se abătuse de la Cale nici măcar cu un pas. — Înseamnă că zeii sunt milostivi cu mine, răspunse Han Fei‑Tzu. — Cu tine, oftă ea. La ce medităm? Era felul ei de a‑i cere să‑i împărtăşească gândurile intime. Când alții îl întrebau despre gânduri ascunse, se simțea iscodit. Dar Jiang‑Qing întreba numai ca să se poată gândi şi ea la acelaşi lucru; aşa se manifesta faptul că deveniseră un suflet unic. — Medităm la natura dorinței. — A cui dorință? întrebă ea. Şi pentru ce? „Dorința mea ca oasele tale să se vindece şi să devină puternice, astfel încât să nu plesnească la cea mai mică apăsare. Dorința mea ca tu să te poți ridica iarăşi sau chiar să‑ți poți ridica un braț, fără ca muşchii să‑ți rupă bucăți din oase sau să le frângă din pricina încordării. Dorința mea să nu mai fiu nevoit să văd cum te ofileşti până când, iată, ai ajuns să cântăreşti abia optsprezece kilograme. N‑am ştiut niciodată cât de perfectă era fericirea noastră, până când am aflat că nu putem rămâne împreună.“ — Dorința mea, răspunse el. Pentru tine. — „Râvneşti numai la ceea ce nu ai.“ Cine a spus asta? — Tu. Unii spun: „Ceea ce nu poți să ai.“ Alții: „Ceea ce nu ar trebui să ai“. Eu zic: „Nu poți râvni cu adevărat decât la ceva de care vei fi mereu însetat.“ — Pe mine mă ai pentru totdeauna! — Te voi pierde la noapte. Sau mâine. Sau săptămâna viitoare. — Hai să medităm la natura dorinței, zise Jiang‑Qing. La fel ca altădată, se folosea de filozofie ca să‑l scoată din starea de melancolie. El se împotrivi, dar numai în joacă.

Xenocid

— Eşti un tiran neîndurător! spuse Han Fei‑Tzu. La fel ca strămoşul tău de suflet, nu vrei să ştii de slăbiciunile celorlalți oameni. Jiang‑Qing fusese botezată după un conducător revoluționar din trecutul îndepărtat, care încercase să ducă poporul pe o nouă Cale, dar fusese doborât de laşii slabi de înger. Nu era drept, se gândea Han Fei‑Tzu, ca soția lui să moară înaintea sa; strămoşul ei spiritual trăise mai mult decât soțul ei. Şi apoi, e firesc ca soțiile să trăiască mai mult decât soții. Femeile sunt mai desăvârşite în forul lor lăuntric şi mai apte să supraviețuiască prin copiii lor. Niciodată nu se simt la fel de singure ca un bărbat văduv. Jiang‑Qing nu‑i îngădui să se întoarcă la melancolia lui. — Când soția unui bărbat moare, după ce tânjeşte el? În semn de revoltă, Han Fei‑Tzu îi dădu cel mai fals răspuns cu putință: — Să se culce cu ea. — Dorința trupului, zise Jiang‑Qing. Întrucât ea era hotărâtă să poarte această conversație, Han Fei‑Tzu reluă discuția: — Dorința trupului este că acționeze. Ea include toate atingerile, întâmplătoare sau intime, precum şi toate mişcările familiare. Astfel, el vede cu coada ochiului o mişcare şi crede că a zărit‑o pe soția lui moartă trecând pragul uşii, şi nu va fi mulțumit până nu se va duce la uşă şi se va convinge că nu fusese soția lui. Tot aşa se trezeşte dintr‑un vis în care i‑a auzit vocea şi se pomeneşte rostind răspunsul cu glas tare, ca şi cum ea l‑ar fi putut auzi. — Şi altceva? întrebă Jiang‑Qing. — Sunt obosit de‑atâta filozofie, spuse Han Fei‑Tzu. Se poate ca grecii să‑şi fi găsit în ea tihna, dar nu şi eu. — Dorința spiritului, insistă Jiang‑Qing. — Pentru că spiritul este al pământului, este acea parte care face lucruri noi din cele vechi. Soțul tânjeşte după lucrurile neterminate pe care el şi soția lui le‑au început înainte ca ea să moară şi după toate visurile neîncepute despre ceea ce ar fi trebuit

Orson Scott Card

să facă împreună dacă ea ar fi trăit. Astfel, un bărbat devine tot mai mânios pe copiii săi pentru că seamănă prea mult cu el şi prea puțin cu soția lui moartă. Tot aşa, bărbatul urăşte casa în care au trăit împreună, fie pentru că nu o schimbă, astfel că e la fel de moartă ca soția lui, fie pentru că o schimbă, astfel că nu mai e decât pe jumătate opera ei. — Nu trebuie să fii mânios pe micuța noastră Qing‑Jao! spuse Jiang‑Qing. — De ce? întrebă Han Fei‑Tzu. Ai să rămâi, atunci, să mă ajuți s‑o învăț să fie femeie? Eu nu pot s‑o învăț decât să fie ca mine: rece şi dură, aspră şi puternică, precum obsidianul. Dacă o să crească astfel, când, de fapt, îți seamănă atât de mult, cum aş putea să nu fiu supărat? — Pentru că tu poți s‑o înveți şi tot ceea ce sunt eu, spuse Jiang‑Qing. — Dacă vreo părticică din făptura ta s‑ar fi găsit în mine, n‑ar mai fi fost nevoie să mă căsătoresc cu tine ca să devin un om desăvârşit. Acum el o tachina, folosind filozofia pentru a îndepărta conversația de la durere. — Aceasta este dorința sufletului. Deoarece sufletul este făcut din lumină şi sălăşluieşte în aer, este acea parte a ființei care concepe şi păstrează ideile, îndeosebi ideea despre sine. Soțul tânjeşte după eul său întreg, care a fost alcătuit din soț şi soție laolaltă. Astfel, el nu‑şi crede niciodată propriile gânduri, pentru că întotdeauna în mintea sa există o întrebare la care gândurile soției sale erau singurul răspuns posibil. Tot aşa, întreaga lume i se pare moartă, căci nu poate crede că totuşi ceva îşi va păstra înțelesul sub asaltul acestei întrebări fără răspuns. — Foarte profund, murmură Jiang‑Qing. — De‑aş fi fost japonez, mi‑aş fi făcut seppuku şi mi‑aş fi vărsat măruntaiele în urna cu cenuşa ta. — Foarte umed şi slinos, spuse ea. El zâmbi:

Xenocid

— Atunci ar trebui să fiu un hindus din vechime şi să‑mi dau foc pe rugul tău funerar. Dar ea se săturase de glume şi şopti: — Qing‑Jao… Îi reamintea astfel că nu putea comite gestul spectaculos de a muri odată cu ea. Cineva trebuia să se îngrijească de micuța Qing‑Jao. Han Fei‑Tzu îi răspunse cu seriozitate: — Cum aş putea s‑o învăț să fie ceea ce eşti tu? — Tot ce e bun în mine, spuse Jiang‑Qing, vine de la Cale. Dacă o înveți să se supună zeilor, să‑şi cinstească strămoşii, să‑i iubească pe oameni şi să‑i slujească pe conducători, eu voi fi în ea în aceeaşi măsură ca tine. — O voi învăța Calea ca parte din mine însumi, zise Han Fei‑Tzu. — Nu aşa! Calea nu este o parte firească a ta, dragul meu soț. Cu toate că zeii îți vorbesc în fiecare zi, insişti să crezi într‑o lume în care totul poate fi pus în seama unor cauze fireşti. — Mă supun zeilor! Se gândi cu amărăciune că nu avea de ales; că era o tortură până şi întârzierea supunerii. — Dar nu‑i cunoşti! Nu le iubeşti înfăptuirile. — Calea înseamnă să‑i iubeşti pe oameni. Zeilor doar ne supunem. Cum aş putea să iubesc nişte zei care mă umilesc şi mă chinuiesc cu fiecare prilej? — Îi iubim pe oameni pentru că sunt creația zeilor. — Te rog să nu‑mi ții predici! Ea oftă. Tristețea ei îl duru ca o înțepătură de păianjen. — Aş vrea să‑mi poți spune predici o veşnicie, spuse Han Fei‑Tzu. — Te‑ai căsătorit cu mine pentru că ştiai că‑i iubeam pe zei şi că dragostea pentru ei lipsea cu desăvârşire din tine. În felul acesta, te‑am completat. Cum putea s‑o contrazică acum, când ştia că exact în clipa aceea îi ura pe zei pentru tot ce‑i făcuseră vreodată, pentru tot ce‑l obligaseră să facă, pentru toate câte îi luaseră în viață?

Orson Scott Card

— Făgăduieşte‑mi! îi ceru Jiang‑Qing. Ştia ce înțeles aveau cuvintele acestea. Soția lui simțea moartea pogorându‑se asupra ei şi trecea povara vieții asupra lui. O povară pe care avea s‑o poarte bucuros. De faptul că rămânea singur, fără ea, să urmeze Calea, îi era lui groază de atât timp. — Făgăduieşte‑mi c‑ai s‑o înveți pe Qing‑Jao să‑i iubească pe zei şi să păşească întotdeauna pe Cale. Promite‑mi c‑ai s‑o faci să fie în aceeaşi măsură fiica mea şi a ta. — Chiar dacă nu va auzi niciodată glasul zeilor? — Calea există pentru toată lumea, nu numai pentru Vorbitorii cu Zeii. „Probabil, gândi Han Fei‑Tzu, dar e mult mai uşor pentru Vorbitorii cu Zeii să urmeze Calea, căci pentru ei prețul abaterii de la aceasta e groaznic. Oamenii de rând sunt liberi, ei pot părăsi Calea fără să simtă durerea ani în şir. Vorbitorii cu Zeii nu se pot abate de la Cale nici măcar pentru o oră.“ — Făgăduieşte‑mi! „Aşa voi face. Îți făgăduiesc.“ Dar nu putu rosti cuvintele cu glas tare. Fără să ştie de ce, împotrivirea lui era profundă. În tăcerea în care ea îi aştepta legământul, auziră sunetul unor paşi grăbiți pe pietrişul din fața casei. Nu putea fi decât Qing‑Jao, care se întorcea acasă de la grădinile Sun Cao‑Pi. Numai ei i se îngăduia să alerge şi să facă gălăgie în această perioadă de tăcere. Aşteptară tăcuți, ştiind că fetița avea să vină direct în odaia mamei sale. Uşa lunecă într‑o parte aproape fără zgomot. Până şi Qing‑Jao se deprinsese îndeajuns cu liniştea impusă ca să păşească neauzită când se afla în prezența mamei sale. Deşi mergea pe vârfuri, abia se putea abține să nu țopăie şi traversă încăperea aproape în fugă. Dar nu îşi aruncă brațele în jurul gâtului mamei; îşi amintise lecția, chiar dacă vânătaia oribilă dispăruse de pe fața lui Jiang‑Qing, din locul unde îmbrățişarea înflăcărată a lui Qing‑Jao îi zdrobise falca, în urmă cu trei luni.

Xenocid

— Două’ş’trei de crapi albi am numărat în pârâul din grădină, anunță Qing‑Jao. — Ce mulți! se minună Jiang‑Qing. — Cred că mi s‑au arătat înadins ca să‑i pot număra. Niciunul n‑a vrut să rămână pe dinafară. — Te iubesc, şopti Jiang‑Qing. Han Fei‑Tzu surprinse un nou sunet în respirația ei şuierată – pocnituri, ca şi cum o mulțime de băşicuțe de aer s‑ar fi spart odată cu vorbele rostite. — Crezi că, dac‑am văzut atâția crapi, am să fiu Vorbitoare cu Zeii? întrebă Qing‑Jao. — Am să‑i rog pe zei să‑ți vorbească, spuse Jiang‑Qing. Deodată respirația ei deveni aspră şi repezită. Han Fei‑Tzu îngenunche şi se uită la soția lui. Ochii ei mari priveau înspăimântați. Clipa sosise. Buzele ei se mişcară. „Făgăduieşte‑mi“, spunea, deşi aerul expirat de plămânii ei nu reuşea să producă decât suspine. — Îți făgăduiesc, spuse Han Fei‑Tzu. Apoi respirația încetă. — Ce spun zeii când vorbesc cu tine? întrebă Qing‑Jao. — Mama ta e foarte obosită. Ar fi bine să pleci acum. — Dar nu mi‑a răspuns. Ce spun zeii? — Spun taine, zise Han Fei‑Tzu. Niciun om dintre cei care le aud nu le repetă. Qing‑Jao încuviință din cap cu înțelepciune. Făcu un pas înapoi, ca pentru a pleca, dar se opri: — Pot să te sărut, mamă? — Uşor, pe obraz, spuse Han Fei‑Tzu. Qing‑Jao, mititică la cei patru ani ai ei, nu avea nevoie să se aplece prea mult ca să‑şi sărute mama pe obraz. — Te iubesc, mamă! — Acum ar fi bine să pleci, Qing‑Jao. — Bine, dar mami nu mi‑a spus că mă iubeşte şi ea. — Ba ți‑a spus. Ți‑a spus‑o mai devreme, nu mai ții minte? Dar e foarte obosită şi slăbită. Du‑te, acum!

Orson Scott Card

Îşi înăsprise îndeajuns glasul pentru ca fetița să plece fără să mai pună vreo întrebare. Abia după plecarea ei, Han Fei‑Tzu îşi îngădui să mai simtă şi altceva în afară de grija pentru ea. Îngenunche lângă trupul lui Jiang‑Qing şi încercă să‑şi închipuie ce se întâmpla cu ea acum. Sufletul ei îşi luase zborul şi ajunsese deja în rai. Dar spiritul său avea să zăbovească mult mai mult; poate că spiritul ei va sălăşlui în această casă, dacă într‑adevăr fusese pentru ea un loc al fericirii. Oamenii superstițioşi cred că toate spiritele morților sunt primejdioase, aşa că născocesc tot felul de mijloace pentru a se apăra de ele sau pentru a le izgoni. Dar cei care urmează Calea ştiu că spiritul unui om bun nu e niciodată vătămător sau distructiv, căci bunătatea lor în viață provenea de la dragostea spiritului de a face lucruri. Spiritul lui Jiang‑Qing avea să fie o binecuvântare pentru această casă mulți ani de acum încolo, dacă hotăra să rămână. Totuşi, chiar în timp ce încerca să‑şi imagineze sufletul şi spiritul ei, conform învățăturilor Căii, stăruia în inima lui un loc înghețat, în care era sigur că tot ce mai rămăsese din Jiang‑Qing era acest trup fragil şi ofilit. În seara aceea avea să ardă la fel de repede ca hârtia, şi apoi nu va mai rămâne nimic din ea, în afara amintirilor din sufletul lui. Jiang‑Qing avusese dreptate. Acum, când ea nu mai era aici să‑i desăvârşească sufletul, deja începea să se îndoiască de zei. Iar zeii băgaseră de seamă, căci niciodată nu le scăpa nimic. Dintr‑odată, simți apăsarea de nesuportat a nevoii de îndeplinire a ritualului purificării, până reuşea să scape de gândurile sale nevrednice. Nici măcar acum nu îl puteau lăsa nepedepsit. Chiar şi acum, când soția sa zăcea fără suflare lângă el, zeii insistau ca mai întâi să‑şi prezinte omagiile față de ei, şi abia apoi să poată vărsa o lacrimă de durere pentru ea. La început a vrut să întârzie, să amâne supunerea. Se antrenase în aşa fel încât să fie în stare să amâne ritualul o zi întreagă, ascunzându‑şi totodată semnele exterioare ale chinului lăuntric. Putea s‑o facă şi acum, dar numai menținându‑şi sufletul cât se poate de rece. Nu avea niciun rost. Adevărata suferință nu putea

Xenocid

veni decât după ce le va fi dat satisfacție zeilor. Aşa încât căzu în genunchi şi începu ritualul. Încă se mai răsucea şi se învârtea în mişcările ritualului, când un servitor se uită înăuntru. Deşi acesta nu spuse nimic, Han Fei‑Tzu auzi zgomotul uşor al alunecării uşii şi ştiu ce avea să‑şi zică servitorul: „Jiang‑Qing a murit, iar Han Fei‑Tzu e atât de virtuos, încât a intrat în comunicare cu zeii chiar înainte de a anunța moartea ei celor din casă.“ Fără îndoială că unii vor presupune chiar că zeii veniseră să o ia pe Jiang‑Qing, dat fiind că era cunoscută pentru cucernicia ei ieşită din comun. Nimeni nu avea să ghicească faptul că, exact în clipele în care Han Fei‑Tzu îşi făcea închinăciunile, sufletul său era cuprins de amărăciune pentru că zeii îndrăzniseră să‑i impună ritualul chiar atunci. „O, Zei, îşi spuse el, dacă aş şti că retezându‑mi un braț sau scoțându‑mi ficatul aş putea să scap de voi pentru totdeauna, aş pune mâna pe cuțit şi m‑aş desfăta cu durerea şi cu pierderea, numai de dragul libertății.“ Gândul acela era şi el nevrednic şi cerea şi mai multă curățire. Au trecut câteva ore până când zeii i‑au dat, în sfârşit, dezlegare, şi atunci era prea obosit, prea nefericit ca să mai poată simți durerea sufletească. Se ridică şi chemă femeile să pregătească trupul lui Jiang‑Qing pentru incinerare. Sosi ultimul lângă rug, la miezul nopții, purtându‑şi în brațe copilul somnoros. Fetița ținea strâns în pumni cele trei bilețele pentru mama ei, mâzgălite cu scrisul ei copilăresc. Pe ele scrisese „peşte“, „carte“ şi „secrete“. Acestea erau lucrurile pe care Qing‑Jao i le încredința mamei sale, să le poarte cu ea la ceruri. Han Fei‑Tzu încercase să ghicească la ce se gândise Qing‑Jao când scrisese cuvintele acelea. „Peşte“, fără îndoială din pricina crapilor văzuți în pârâul din grădină. Iar „carte“, era uşor de înțeles, pentru că cititul cu glas tare fusese unul dintre ultimele lucruri pe care Jiang‑Qing mai putuse să le facă împreună cu fiica ei. Dar de ce „secrete“? Ce secrete avea Qing‑Jao pentru mama ei? Nu putea să întrebe. Bilețele oferite morților nu se discutau.

Orson Scott Card

Han Fei‑Tzu o lăsă pe Qing‑Jao pe picioarele ei. Nefiind adormită profund, fetița se trezi imediat şi privi în jur, clipind cu încetineală. Han Fei‑Tzu îi şopti ceva şi ea vârî bilețelele în mâneca mamei sale. Nu părea afectată de atingerea trupului rece al mamei – era prea devreme pentru ca ea să fi învățat să se înfioare la atingerea morții. Nici pe Han Fei‑Tzu nu‑l afectă atingerea trupului soției sale în timp ce‑şi strecura propriile bilețele în mâneca ei. Pentru ce s‑ar mai fi temut de moarte acum, când aceasta făcuse deja ce era mai rău? Nimeni nu ştia ce scrisese pe bilețelele lui, altfel ar fi fost cu toții îngroziți, căci scrisese „trupul meu“, „spiritul meu“ şi „sufletul meu“. În felul acesta şi el avea să ardă pe rugul funerar al lui Jiang‑Qing şi se trimitea alături de ea oriunde s‑ar fi dus. Slujnica de taină a decedatei, Mu‑Pao, coborî apoi făclia pe lemnele sacre şi flăcările cuprinseseră cu iuțeală rugul. Arşița focului era insuportabilă, făcând‑o pe Qing‑Jao să se ascundă în spatele tatălui şi să arunce din când în când câte‑o privire pe după el, s‑o vadă pe mama ei plecând în călătoria fără de sfârşit. Totuşi, pentru Han Fei‑Tzu căldura uscată care‑i ofilea pielea şi făcea ca mătasea mantiei sale să devină sfărâmicioasă era binevenită. Trupul soției sale nu fusese atât de uscat precum păruse; mult timp după ce hârtiile se prefăcuseră în cenuşă şi zburaseră spre cer purtate de fum, corpul ei continuă să sfârâie şi fumul dens de tămâie ce împrejmuia rugul ca o perdea nu‑l putea împiedica să simtă mirosul de carne arsă. „Asta ardem noi aici: carne, peşte, un hoit, nimic. Nu pe Jiang‑Qing a mea, ci doar costumul pe care l‑a purtat în timpul vieții. Ceea ce a făcut ca acel trup să fie femeia pe care am iubit‑o trăieşte încă, trebuie să trăiască.“ Şi, preț de o clipă, i se păru că poate să vadă sau să audă, sau, într‑un anume fel, să simtă trecerea lui Jiang‑Qing. „În aer, în pământ, în foc. Sunt alături de tine.“