Oare ţi-am spus vreodată? - Genevieve Kingston (preview) by Editura Nemira

OARE T I-AM SPUS VREODATĂ?

Un memoir despre dragostea de mamă

Traducere din limba engleză de Oana Ionaşcu

Editori: Ana LOTTS-NICOLAU, Cătălina NICOLAU

Coordonator: Anamaria MANOLESCU

Copertă: Adnan VASILE

Prepress: Alexandru CSUKOR

Redactor: Alunița VOICULESCU

Corector: Marilena BRÎNZAN

Lector: Claudia UNGUREANU

Tehnoredactor: Antonela IVAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KINGSTON, GENEVIEVE

Oare ţi-am spus vreodată? / Genevieve Kingston ; trad. din lb. engleză: Oana Ionaşcu. - Bucureşti : Editura Nemira, 2026

ISBN 978-606-43-2084-1

I. Ionaşcu, Oana (trad.)

821.111

Genevieve Kingston DID I EVER TELL YOU?

Jacket photograph courtesy of the author

RAFTUL ROZ este o colecție a Editurii NEMIRA

Tiparul a fost executat de tipografia MONITORUL OFICIAL R.A.

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări şi închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise şi se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-2084-1

Pentru Kristina, Peter și Jamie. Și pentru toți cei care ne-au ajutat să trecem peste toate.

Când aveam trei ani, mama mea a aflat că are o formă agresivă de cancer la sân. În fiecare zi, stătea ore întregi la masa din bucătărie, cu părul ei negru legat la spate, înconjurată de teancuri de hârtii scrise în termeni tehnici, cu paragrafe dense. O priveam din prag cum se documenta asupra tuturor tratamentelor disponibile: convenționale, alternative, Doamne-ajută.

În următorii patru ani, a apelat la medici, specialiști, homeopați și vindecători. Un chirurg i-a extirpat bucata de carne canceroasă. A respectat regimuri alimentare stricte și a înghițit un munte de pastile. Și-a inundat corpul cu chimioterapie și suc de morcovi. A căutat mereu o cale de supraviețuire.

Când aveam șapte ani, materialele de pe masa de sufragerie au început să se schimbe. Hârtia de împachetat și panglicile au luat locul paginilor subliniate, în timp ce brațele mamei mele, cu doar o umbră de puf acum pe capul tuns scurt, lucrau cu sârguință. Foarfeca a alunecat ușor de-a lungul ambalajului de cadou. Hârtia s-a pliat sub degetele ei. Panglica a fost tăiată la lungimea potrivită cu o singură mișcare. Buclele fundei s-au unit cu un foșnet slab. Alunecat, pliat, tăiat, foșnit. Începuse să umple două cufere pentru cadouri: unul pentru fratele meu mai mare, Jamie, și unul pentru mine. În cufere a pus cadouri și scrisori pentru evenimentele importante din viața noastră pe care ea avea să le rateze –permise de conducere, absolviri și toate zilele aniversare până la vârsta

de treizeci de ani. Când cuferele s-au umplut, tatăl meu le-a dus în camerele noastre.

De fiecare dată când deschideam cufărul, puteam pătrunde într-o realitate comună, ceva ce ea își imaginase pentru noi cu mulți ani înainte. Ca un parfum amintit doar pe jumătate sau ca primele note ale unui cântec familiar – de fiecare dată, o mică fărâmă din ea.

Ani buni după moartea ei, cufărul din carton roz a stat pe podeaua dormitorului copilăriei mele, iar eu îi deschideam capacul pentru a-mi trece degetele peste rândurile de pachete perfect ambalate, fiecare cu câte o bucată de carton agățată de o panglică subțire, încolăcită. Plicuri groase cu pagini dactilografiate erau clar etichetate cu scrisul îngrijit al mamei, o invitație învăluită într-un avertisment: nimic nu trebuia deschis înainte de momentul cuvenit. Pe atunci, cufărul era prea greu ca să-l pot ridica.

De-a lungul ultimilor douăzeci de ani, cufărul a călătorit cu mine pe tot continentul, s-a mutat din stat în stat și din apartament în apartament, fiind întotdeauna primul lucru pentru care găseam un loc imediat ce camionul de mutare se îndepărta. A trăit în spații înguste și în spatele dulapurilor; mereu am avut instinctul de a-l proteja. De a-l ascunde. Cu fiecare an, cufărul a devenit tot mai ușor.

Acum, au mai rămas înăuntru doar trei obiecte.

PARTEA ÎNTÂI

Lucrul de care mă temusem întotdeauna s-a întâmplat într-o seară de miercuri. Mă uitam la Jamie cum joacă Warcraft. Îmi plăcea să-l urmăresc jucându-se pe calculator; era forma sub care îmi tolera cel mai bine prezența. Puteam să stau lângă el mult timp, să-i privesc capul cu păr negru aplecat de atâta concentrare, să-i simt atenția focusată ca o rază laser, să-i simt mirosul liniștitor, de băiat, iar el nu mă gonea de acolo. Se lupta cu o bandă de orci înarmați cu săbii, în timp ce oi digitale rudimentare priveau de pe margine bătălia. Mi-a plăcut mult când Jamie a dat click pe o oaie pentru a o face să spună „Baa Ram Ewe“. Apoi a mai dat un click pe ea pentru a o face să explodeze. Tata a intrat în cameră și a spus că ar trebui să urcăm la etaj.

Jamie nu putea să-și salveze progresul făcut și nu voia să se oprească din joc.

— Imediat! a zis el, lovind un alt orc pixelat.

Tata l-a apucat de braț cu blândețe.

— Haide! a spus el, cu vocalele line și rotunjite ale accentului său englezesc, ușor atenuat după mai bine de douăzeci de ani petrecuți în California.

— Mă lași? a țipat Jamie, smulgându-și brațul din strânsoarea tatei.

După ce și-a salvat jocul, Jamie și cu mine l-am urmat pe tata pe scările cu mochetă gri și am intrat în dormitorul mamei. Nu am priceput

din prima, chiar dacă mi-am imaginat scena aceea de multe ori. Stătea întinsă acolo unde stătuse luni de-a rândul, în patul de spital pe care i-l instalaserăm în cameră. Ploaia răpăia în fereastră. Încet, am întins mâna. Nu teamă era sentimentul care mă cuprinsese, dar nu știam un cuvânt mai bun pentru a-l descrie. Să o ating acum însemna să ating un mister. Nu era rece, dar sursa căldurii ei dispăruse. Ceea ce rămăsese era doar un ecou, ca amintirea unei arsuri. M-am uitat la Jamie și chipul lui m-a lăsat fără suflare. A îngenuncheat lângă pat și a întins mâna să atingă diferite părți ale trupului ei, piciorul, mâna, obrazul, ca și cum ar fi căutat ceva. I-a ridicat, ușor, o pleoapă.

— Vrei s-o faci să pară mai vie? l-am întrebat eu.

A clătinat din cap, și-a lipit obrazul de burta ei și a început să plângă. Eu nu am plâns. Plânsesem mulți ani, iar acum părea că lacrimile îmi secaseră. O parte din mine se simțea chiar ușurată. Obosisem de atâta teamă.

Tata i-a ridicat trupul și l-a dus în dormitor, cel pe care îl împărțiseră cândva, pentru ca perfuziile și alte echipamente medicale să poată fi scoase din cameră. M-a surprins puterea lui. Când mama era în viață, nu-l mai văzusem niciodată purtând-o pe brațe. Acum, femeile din familie aveau să spele și să îmbrace cadavrul. Mama îmi spusese că așa avea să se întâmple. Era un ritual pe care îl îndeplinise pentru mama ei și pe care, așadar, l-a cerut îndeplinit și pentru ea. Sora mamei, Antoinette, verișoara ei, Sandy, și prietena ei, Sobonfu, m-au chemat în dormitor. La vârsta de unsprezece ani, inclusă în grupul lor, am aflat că sunt femeie.

I-am scos tricoul extrem de larg și tăiat la spate. În ultimele luni, ajunsese să poarte doar tricouri supradimensionate, despicate la spate, fiindcă erau ușor de pus și de scos fără să fie nevoie să se ridice în capul oaselor. Pe cel de acum se afla un desen cu o rață lipită pe perete cu bandă adezivă și scria Duck Tape1. Mama zăcea goală pe pat și parcă nu mai era mama mea, ci mai degrabă o înregistrare a tuturor lucrurilor care i se făcuseră. Sânul stâng era brăzdat de o cicatrice lungă și

1 Marcă de bandă adezivă (n. tr.).

orizontală, iar sfârcul lipsea. O altă cicatrice se întindea de-a lungul coloanei vertebrale, unde fusese operată pentru fractură. Un cateter din plastic forma o mică protuberanță în pielea pieptului ei. Fața și corpul îi erau puhave din cauza administrării de steroizi. Avea părul scurt de la o ultimă rundă de chimioterapie, iar pe frunte i se vedeau cicatrici fine, acolo unde un cerc metalic îi fusese cândva atașat de craniu pentru a trata cancerul care se răspândise în creier. Era ca o hartă rutieră, m-am gândit. Dar încotro ducea? Nu știam.

Cineva a umplut un lighenaș cu apă. Am înmuiat cârpe în el și i-am șters pielea. Acum era mai rece, pierdea căldură cu fiecare minut. M-am luptat cu impulsul de a o acoperi din nou, de a mă culca peste ea, pentru a-i păstra căldura încă puțin. Deja timpul se scurgea cu repeziciune. Îmi aluneca printre degete ca apa, oricât de tare m-aș fi străduit să lungesc secundele.

Am observat o aluniță pe pieptul ei și am încercat să-i memorez forma și poziția exactă. Am observat vergeturile fine trasate în jurul sânilor și al abdomenului ei, amintiri a două sarcini. Am observat striațiile delicate de pe unghiile ei și liniile adânci ale palmelor, și mi-am dorit să le pot citi. Poate că spuneau o poveste cu un alt final. Afișajul verde incandescent al ceasului deșteptător mi-a furat privirea: era ora 22:00, într-o zi de miercuri. Acum ar fi trebuit să ne uităm la Star Trek. Mama fusese o adolescentă slăbuță, cu părul negru, când a fost difuzat pentru prima dată serialul original Star Trek. La fel ca multe fete de vârsta ei, îmi imaginez că făcuse o pasiune pentru căpitanul Kirk, interpretat de tânărul, pe atunci, William Shatner. Când continuarea serialului, The Next Generation, a început să fie difuzată, pe la sfârșitul anilor 1980, familia noastră a urmărit-o cu religiozitate. Din câte îmi amintesc, ne îngrămădeam toți patru pe canapeaua din imitație de piele maro, cam jupuită, în timp ce cuvintele „Spațiul, ultima frontieră…“, rostite de Patrick Stewart pe tonul baritonal marca Royal Shakespeare Company, răsunau din difuzorul televizorului nostru negru, mare cât un bolovan. Aceste cuvinte anunțau că, pentru următoarea oră, aveam să fiu înconjurată de familia mea, că eram toți în siguranță. Personajul meu preferat era consilierul navei, Deanna Troi, și visam că într-o zi

bretonul meu drept, blond-închis, se va transforma în superbele ei bucle de culoarea nopții.

Acel serial a fost cel care mi-a dezvăluit și o nouă percepție asupra timpului. În Star Trek, timpul era ceva ce putea fi modificat, modelat și reproiectat. Dacă Enterprise exploda, știam că cineva va trebui să se întoarcă în timp ca să o repare. De mii de ori, în imaginația mea, m-am adâncit prin straturile timpului până în momentul în care a apărut cancerul mamei și l-am smuls înainte ca acesta să prindă rădăcini. După difuzarea ultimului episod din The Next Generation, mama a început să mă lase să stau cu ea până târziu în nopțile de miercuri și să urmărim împreună Star Trek: Voyager. Adorația mea pentru comandanta navei Voyager, Kathryn Janeway, a eclipsat cu mult sentimentele pe care le nutrisem față de Deanna Troi. Nava lui Janeway se pierduse într-un punct îndepărtat al galaxiei, lăsându-și echipajul la mii de ani-lumină depărtare de casă. Voyager a reprezentat o saga a dorului de casă, iar mie îmi era dor de casă de când mă știam – nu doar de un loc sau de o persoană anume, ci de o lume în care mama mea nu avea să moară. Iar căpitanul Janeway avea părul drept, blond-închis.

Miercuri de miercuri, mama și cu mine am urmărit cum echipajul navei USS Voyager rezista în cvadrantul Delta și mai depășea câte un obstacol dintr-o călătorie care se preconiza a dura mai mult de șaptezeci de ani. La început, mama și cu mine ne uitam stând împreună pe canapea. Apoi ne-am uitat stând întinse una lângă alta pe patul ei de spital. Iar la final, când ea nu mai era trează, am urmărit serialul de la căpătâiul ei, ținând-o de mână. Ea avea să rateze ultimul episod cu trei luni.

Și astfel, miercuri, 7 februarie 2001, la ora 22:00, în timp ce spălam trupul mamei mele, îmi doream să pot urmări episodul din Star Trek. M-am uitat la chipurile celorlalte femei și mi-am dat seama că nu voi putea niciodată să le explic de ce voiam să deschid televizorul. De ce voiam să mai stau pentru o ultimă oară alături de mama, cu genericul de început al serialului inundându-ne fețele în luminile novelor și ale motoarelor cu viteze superluminice. De ce, mai ales în acel moment, aveam nevoie să știu că unele lucruri rămăseseră neschimbate. De ce tânjeam după o altă înțelegere a timpului. Niciodată nu aș fi putut să le explic

cum călătoriserăm împreună ani la rând, eu, și mama, și căpitanul Janeway, și Voyager, o călătorie spre casă despre care știam că ne va lua toată viața.

Peste zece zile am împlinit doisprezece ani.

M-am trezit devreme într-o casă tăcută și, așa cum o făcusem și în cele zece dimineți precedente, m-am întrebat dacă nu cumva a fost doar un vis. Poate că, dacă aș fi deschis ușa și aș fi mers pe holul cu mochetă gri până în camera de alături, aș fi văzut-o întinsă pe pat, cu perfuziile picurând, aparatele zumzăind, respirația ei tulburând aerul liniștit ce-i învăluia somnul. În dimineața aceea, ca și în ultimele zece dimineți, am stat în pat până când îndoiala s-a risipit. Era ceva real. Avea să fie ceva real pentru tot restul vieții. Ba chiar și după moartea mea.

Mi-am coborât picioarele goale jos din pat. Purtam una dintre cămășile de noapte pe care mi le făcuse ea. În fiecare vară îmi făcea câte trei: două cu mânecă lungă, una cu mânecă scurtă; două din bumbac, una din finet. În fiecare an le făcea cu o mărime mai mare, aliniind cu grijă buzunarele din față, astfel încât să se încadreze perfect în model. Cea de acum îmi era prea mică, pentru că în ultimii doi ani nu mai văzuse suficient de bine pentru a mai coase cum trebuie și nici nu mai putuse sta pe un scaun, pentru a folosi mașina de cusut. Mă strângea la subraț.

Mama și cu mine eram născute în aceeași zi și, în orice alt an, acum aș fi dat fuga pe hol și m-aș fi strecurat în patul ei. Tata ne-ar fi adus ciocolată caldă sau un buchet de flori și ne-ar fi numit „sărbătoritele“ lui. Mama m-ar fi strâns în brațe și mi-ar fi spus, așa cum făcea an de an: „Cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată de ziua mea.“ Dar azi am rămas în dormitorul meu, amânând momentul în care aveam să fiu nevoită să deschid ușa și să nu o mai găsesc nicăieri.

Luni în șir rămăsese cufărul de carton pe podeaua dormitorului meu, iar eu încercasem să-l ignor. În decursul acelor luni, cufărul reprezentase un viitor despre care sperasem că nu va veni niciodată. Acum m-am dat jos încetișor din pat și am îngenuncheat lângă el. I-am desfăcut

încuietorile pe rând, prelungind momentul. Când am ridicat capacul, primul lucru pe care l-am observat a fost un carnet de schițe, mare, negru, legat cu spirală și cu două pere roșii pe copertă. Respirația mi s-a precipitat când l-am scos și l-am deschis la prima pagină.

Draga mea Gwenny,

Acesta este un registru al scrisorilor și al amintirilor puse aici pentru a marca și a sărbători evenimente importante din viața ta. Ți-am lăsat acest registru pentru cazul în care se întâmplă ceva cu scrisorile și amintirile în sine. Îți dăruiesc de asemenea și stiloul cu care am scris și fie ca el să-ți aducă bucurie.

Cu dragoste, Mami

De spirala carnetului era agățat un stilou verde cu auriu, de tipul celor cu rezervor de cerneală. L-am tras afară, simțindu-i greutatea surprinzătoare în palmă. Lacrimile încețoșau cuvintele de pe pagina dinaintea mea. Mama îmi arătase carnetul de schițe cu ani în urmă și, exact ca în cazul cufărului, îl împinsesem și pe el în fundul minții, era un alt instrument pe care nu voiam să învăț cum să-l folosesc. I-am măsurat grosimea între degete și l-am strâns la piept, însetată de cuvintele promise înăuntrul lui.

Sub carnetul de schițe, cufărul era umplut aproape până în buză. Cutii de diferite forme și mărimi se potriveau într-un puzzle tridimensional. Lipită cu bandă adezivă de interiorul capacului bombat, o foaie matematică inventaria întregul conținut al cufărului. Am urmărit cu degetul lista. Zile de naștere, absolviri, căsătorie și copii. În dreptul fiecărui punct al listei, o bifă arăta că există și un cadou aferent.

Am căutat în ultimul strat de pachete până când l-am găsit pe cel pe care scria „A 12-a aniversare a lui Gwenny“. Era o cutiuță de carton cu model de scoici, legată cu o panglică roz, spiralată. Ținând-o în mână, am simțit prima împunsătură de curiozitate să văd ce îmi alesese mama. Am dezlegat panglica și am deschis capacul. Înăuntru, am găsit un ineluș

de alamă în formă de floare, cu un mic ametist încastrat în centru.

Ametistul era piatra noastră norocoasă. Pe spatele felicitării scria: „La mulți ani, draga mea fată! pag. 8“, iar eu am răsfoit paginile de culoare crem ale carnetului de schițe. În partea de sus a paginii 8 era o fotografie a inelului, iar sub ea mama scrisese câteva fraze.

Dragă Gwenny,

Acesta a fost al doilea inel cu piatră norocoasă pe care l-am avut. Când eram mică, îmi doream mult un inel cu piatră norocoasă și am implorat-o pe bunica Liz să-mi cumpere unul. În cele din urmă, a cedat rugăminților mele și am ales un inel mic și drăguț de la un magazin local de bijuterii. Nu am cuvinte să spun cât de mult mi-a plăcut. Într-o zi, când m-am dus să înot la Terrace Plunge, l-am înfășurat în prosop ca să nu-l pierd. Când am ieșit din bazin, dispăruse. Am fost distrusă. Bunica Liz și cu mine am găsit acest înlocuitor la Cost Plus din San Francisco. Sper să-ți placă și ție.

xox Mami

Inelul mi se potrivea pe degetul arătător de la mâna dreaptă.

L-am pus și am încercat să-mi imaginez cum și-a pus mama pentru prima dată același inel pe deget. Am încercat să o păstrez în mintea mea așa, o fetiță, vinovată că a pierdut vechiul inel, dar recunoscătoare pentru cel nou. Mai mult de trei decenii separau acel moment de cel de acum. Mă născusem în dimineața în care mama mea împlinise 37 de ani. Acum, ar fi împlinit 49. Am ținut carnetul de schițe deschis în poală și am urmărit semnele lăsate de stiloul ei. Cuvintele ei, scrise pentru a crea o punte peste prăpastia dintre noi, au străpuns spațiul și timpul. Le-am citit iar și iar.