Issuu

Seria BILL HODGES Mr. Mercedes Ce-am găsit al meu să fie Mort la datorie

Stephen King Mr. Mercedes

P R I M A PA R T E D I N S E R I A

BILL HODGES

Traducere din limba engleză de Ruxandra Toma

Redactor-șef: Marian COMAN Coperta: Adnan VASILE Prepress: Alexandru CSUKOR Redactor: Oana IONAȘCU Tehnoredactor: Antonela IVAN Corector: Anamaria MANOLESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KING, STEPHEN Mr. Mercedes / Stephen King ; trad. din lb. engleză: Ruxandra Toma. Ed. a 2-a. - Bucureşti : Armada, 2023 ISBN 978-606-43-1699-8 I. Toma, Ruxandra (trad.) 821.111

Copyright © NEMIRA, 2015, 2023 ARMADA este un imprint al Grupului Editorial NEMIRA. Tiparul a fost executat de Regia Autonomă Monitorul Oficial. Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-1699-8

În amintirea lui James M. Cain „M‑au azvârlit din camionul cu fân cam pe la prânz…“1

1 Citat din Poştaşul sună întotdeauna de două ori al celebrului romancier și ziarist american James M. Cain (1892–1977) (n. tr.).

M ER CED ES U L CEN U Ș I U

9 – 10 aprilie 2009

ugie Odenkirk avea un Datsun din 1997, care încă mer‑ gea bine în ciuda kilometrajului mare; însă consuma mult, iar benzina era scumpă, mai ales pentru un șomer. Din păcate, Centrul Municipal se afla în partea cealaltă a orașului, așa că s‑a hotărât să ia ultimul autobuz. A coborât la unsprezece și douăzeci, ducând rucsacul în spate și sacul de dormit sub braţ. Își zicea că sacul ăla îi va fi de mare folos, mai ales înspre ceasurile trei ale dimineţii. Căci vremea era umedă și rece. — Baftă, omule! îi urase șoferul autobuzului la coborâre. Măcar pentru că ești primul la coadă, tot trebuie să capeţi ceva. Numai că nu era primul. Când Augie ajunse la aleea în pantă, care ducea la amfiteatru, observă un grup de cel puţin douăzeci de oameni așteptând deja în faţa șirului de uși. Unii stăteau în picioare, cei mai mulţi își aduseseră scăunele pliante și se așezaseră pe ele. Fuseseră montaţi niște stâlpi între care era întinsă banda galbenă avertizând că TRECEREA era INTERZISĂ, iar aceștia creau un traseu complicat, asemănător unui labirint. Augie era familiarizat cu genul acesta de amenajări; le văzuse și în cinematografe, și în banca aceea căreia îi era dator‑vândut și le înţelegea foarte bine sco‑ pul: să înghesuie cât mai multe persoane într‑un spaţiu cât mai mic.

Stephen King

Când se apropie de capătul a ceea ce va deveni curând un rând lung de candidaţi în căutarea unui loc de muncă, înșiruiţi asemenea unor dansatori de conga, Augie se simţi deopotrivă uluit și șocat văzând că ultima femeie de la coadă avea un port‑bebe în care dor‑ mea un copilaș. Obrajii celui mic erau înroșiţi de frig și avea o ușoară hârâială în respiraţie. Femeia auzi gâfâitul lui Augie și se întoarse spre el. Era tânără și destul de drăguţă, în ciuda cearcănelor negre de sub ochi. La pi‑ cioare avea o sacoșă matlasată. Augie presupuse că în ea se aflau toate cele trebuincioase bebelușului. — Bună, îl întâmpină ea. Și bun-venit în Clubul Celor Care Se Scoală Devreme! — Să sperăm că vom ajunge departe. Se gândi puţin, ajunse la concluzia că „la naiba“ și întinse mâna. — August Odenkirk. Augie. Am fost disponibilizat de curând. Așa se zice în secolul douăzeci și unu când ești pus pe liber. Tânăra i‑o strânse ferm, câtuși de puţin timid. — Eu sunt Janice Cray, iar gogoloiul ăsta e fetiţa mea, Patti. Cred că pot spune că și eu am fost disponibilizată. Lucram ca menajeră la o familie drăguţă din Sugar Heights. Domnul are… cum să zic… o afacere cu mașini. Augie se strâmbă. Janice dădu din cap. — Da, știu. Mi‑a zis că‑i pare rău să mă dea afară, dar sunt nevoiţi să strângă cureaua. — Se tot întâmplă chestii dintr‑astea în ultima vreme, murmură Augie, spunându‑și în gând: Dar chiar n‑ai găsit pe nimeni să stea cu asta mică? Nicio bonă? Chiar nimeni? — A trebuit s‑o iau cu mine. Evident că Janice Cray nu trebuia să fie înzestrată cu calităţi te‑ lepatice ca să‑și dea seama ce gândește el.

Mr. Mercedes

— N‑am avut cu cine s‑o las. Zău că nu. Fata de la mine de pe stradă nu poate să stea toată noaptea, chiar dacă, prin absurd, mi‑aș permite s‑o plătesc, ceea ce nu e cazul. Nu știu ce‑am să mă fac dacă nu‑mi găsesc o slujbă. — Și nici la părinţii tăi n‑ai putut s‑o duci? o întrebă Augie. — Ai mei stau în Vermont. Dacă aș avea ceva minte, aș lua‑o pe Patti și m‑aș duce la ei. E frumos acolo. Numai că au și ei problemele lor. Tata zice că locuinţa lor a intrat la apă. Nu la propriu, evident, că doar casa nu‑i făcută pe râu. Nu, e o chestie legată de bani. Augie dădu din cap. Și chestii din astea se tot întâmplau în ultima vreme. Câteva mașini se apropiau acum, urcând dinspre Marlborough Street, unde se dăduse Augie jos din autobuz. Făcură la stânga, intrând în imensa parcare goală, care cu s iguranţă avea să fie plină ochi până în zori… cu destule ore înainte ca Primul Târg Anual de Locuri de Muncă să‑și deschidă porţile. Niciuna dintre ele nu părea nouă. Conducătorii le parcară și din majoritatea coborâră trei sau patru persoane în căutare de locuri de muncă, pornind să îngroașe rândurile celor deja sosiţi în faţa amfiteatrului. Augie nu mai era acum ultimul de la coada care se întinsese până aproape de prima buclă a labirintului. — Dacă‑mi fac rost de o slujbă, am să‑mi iau și o bonă, spuse tânăra. Dar deocamdată Patti și cu mine trebuie să strângem din dinţi și să îndurăm. Copila avu un acces de tuse cu o notă cam anginoasă care‑l neliniști pe Augie, se agită puţin în port‑bebe, apoi se liniști. Bine măcar că era înfofolită cum trebuie; ba avea și o pereche de mănuși în mânuţele ei mici.

Stephen King

Copiii sunt nişte supravieţuitori, încercă Augie să‑și calmeze în‑ grijorarea. Își aduse aminte de Dust Bowl1 și de Marea Criză Economică tot din anii aceia. Nu că această criză de acum nu ar fi fost suficient de mare din punctul lui de vedere. Cu numai doi ani în urmă totul fusese în regulă. Nu că ar fi trăit pe picior mare, nu, nici vorbă, dar reușea să se descurce. Ba chiar îi mai rămâneau ceva bani la sfârșitul lunii. Acum se dusese dracului totul. Făcuseră ceva cu banii. Nu reușea să înţeleagă; el fusese doar un biet șoarece de birou în cadrul departamentului de expediere a mărfurilor al companiei Great Lakes Transport și nu se pricepea decât la facturi și la programele de calculator cu ajutorul cărora dirija mărfurile ce aveau să fie transportate cu vaporul, trenul ori avionul. — O să mă vadă oamenii cu copilul în braţe și o să creadă că‑s iresponsabilă, se văicări Janice Cray. Știu asta, le‑am citit dezapro‑ barea pe chipuri, am citit‑o și pe al tău. Dar ce să fi făcut? Chiar dacă vecina mea ar fi putut să stea cu asta mică toată noaptea, m‑ar fi costat optzeci și patru de dolari. Optzeci şi patru! De unde? Am pus deoparte chiria pe luna viitoare și dup-aia sunt fiica ploii. Încercă să zâmbească, iar la lumina lămpilor cu vapori de sodiu din parcare Augie îi zări perlele lacrimilor pe gene. — Am luat‑o pe arătură, încercă ea să glumească. — Nu trebuie să‑ţi ceri scuze, dacă asta faci. Coada făcuse deja prima buclă și ajunsese paralel cu locul unde se afla Augie. În plus, fata avea dreptate. Oamenii se uitau urât la copilul care dormea în port‑bebe. — O, nu contează. Nu‑s decât o amărâtă de mamă singură, fără bărbat și fără serviciu. Voiam să‑mi cer scuze tuturor pentru tot. 1 Dust Bowl – nume dat perioadei de puternice furtuni de nisip care s‑au abătut asupra SUA și Canadei în anii treizeci (n. tr.).

Mr. Mercedes

Se întoarse să se uite la bannerul întins deasupra șirului de uși. Pe el scria 1 000 DE LOCURI DE MUNCĂ GARANTATE! Și dedesubt: Suntem alături de locuitorii oraşului nostru! – RALPH KINSLER, PRIMAR. — Câteodată îmi vine să‑mi cer iertare pentru masacrul de la Liceul Columbine1 și pentru unsprezece septembrie și pentru că Barry Bonds2 s‑a apucat să se îndoape cu steroizi. Scoase un chicotit cam isteric și continuă: — Ba chiar uneori mi se năzare să‑mi cer scuze pentru naveta aia care a explodat în spaţiu3, deși de‑abia învăţam să merg atunci când s‑a întâmplat. — Liniștește‑te, îi zise Augie. O să fie bine. Însă aceasta era doar o vorbă din multele pe care le spui adesea, fără să însemne nimic. — Măcar de n‑ar fi umezeala asta. Am îmbrăcat‑o bine, ca să nu‑i fie frig, dar umezeala asta… Clătină amărâtă din cap. — Da’ o să ne descurcăm, Patti, nu‑i așa? Îi adresă lui Augie un zâmbet mic și deznădăjduit. — Măcar să nu plouă. Nu a plouat, dar umezeala s‑a intensificat atât de mult, încât au ajuns să vadă stropi minusculi plutind în lumina lămpilor. La un moment dat, Augie și‑a dat seama că Janice Cray adormise de‑a‑n picioarelea. Stătea într‑o rână, cu umerii gârboviţi; părul îi atârna peste obraji în șuviţe ude, iar bărbia îi căzuse aproape de stern. Se uită la ceas și văzu că era trei fără un sfert. 20 aprilie 1999 (n. tr.). Barry Bonds – jucător profesionist de baseball (n. tr.). 3 Naveta spaţială Challenger a explodat la doar 73 de secunde de la lansare, 28 ianuarie 1986 (n. tr.). 1 2

Stephen King

Peste nici zece minute, Patti Cray se trezi și începu să plângă. Mama ei (tot o copilă, își spuse Augie) tresări puternic, scoase un fornăit ca de cal, înălţă capul și încercă să scoată sugarul din port‑bebe. Nu izbuti din prima, pentru că piciorușele fetiţei se în‑ curcaseră în materialul lui. Interveni Augie să o ajute și, când Patti ieși în sfârșit din culcuș, urlând acum cât o ţineau puterile, observă că hăinuţa ei roz și căciuliţa de aceeași culoare erau acoperite cu stropi de apă. — I‑e foame, spuse Janice. Pot să‑i dau să sugă. Dar plânge și pentru că a făcut pe ea. Se simte prin pantalonași. Ce mă fac, că n‑am cum s‑o schimb aici – uite ce ceaţă s‑a lăsat! Augie se întrebă care era zeitatea aceea, cu simţul umorului ex‑ trem de dezvoltat, care aranjase ca el să ajungă la coadă chiar în spatele tinerei mame. Și se mai întrebă cum naiba se va descurca ea tot restul vieţii – tot restul, nu doar în următorii optsprezece ani cât va mai răspunde de copilul acesta. Cum adică să ieși pe o asemenea vreme doar cu o traistă cu scutece?! Cât de disperată trebuie să fii?! Își lăsase sacul de dormit lângă traista lui Janice. Acum se lăsă pe vine, îl dezlegă, îl desfășură și desfăcu fermoarul. — Bagă‑te aici. Încălzește‑te și încălzește‑o și pe ea. Și o să‑ţi dau eu chestiile de care ai nevoie. Femeia îl privi lung, ţinând în braţe bebelușul care plângea și se zvârcolea. — Ești însurat, Augie? — Divorţat. — Ai copii? El clătină din cap. — Și atunci, de ce ești atât de bun cu noi? — Pentru că ne‑am nimerit aici împreună, spuse el ridicând din umeri.

Mr. Mercedes

Îl mai cercetă cu privirea o clipă, părând că încerca să se hotărască ce să facă, apoi îi întinse fetiţa. Augie o luă cu mâini neîndemânatice, uitându‑se fascinat la feţișoara furioasă, la mucul uscat de pe năsucul cârn, la piciorușele care se zbăteau în salopeta din flanel roz. Janice se strecură în sacul de dormit și apoi ridică mâinile: — Dă‑mi‑o, te rog. Augie i‑o dădu, iar femeia se îngropă și mai adânc în culcușul moale. Alături, în locul unde coada făcuse prima buclă, erau doi tineri care se zgâiau la ei. — Vedeţi‑vă de treburile voastre, le zise Augie și cei doi întoar‑ seră capetele. — Ești bun să‑mi dai un scutec? îi ceru Janice. Trebuie s‑o schimb înainte să‑i dau să mănânce. El se lăsă într‑un genunchi pe asfaltul ud și trase fermoarul de la sacoșa matlasată. Rămase surprins să descopere înăuntru scutece din cârpă în loc de pamperși, dar apoi înţelese. Scutecele din cârpă pu‑ teau fi spălate și folosite iar și iar. Înseamnă că mai exista ceva spe‑ ranţă pentru tânăra asta. — Văd aici și o sticluţă cu Baby Magic. Să ţi‑o dau și pe asta? Răspunsul înfundat veni din adâncurile sacului de dormit, care lăsa să se vadă doar un ciuf din părul ei castaniu: — Da, te rog. Îi înmână loţiunea și un scutec. Și atunci sacul de dormit începu să se clatine și să salte. La început, urletele copilei deveniră și mai puternice. Dintr‑una din buclele mai îndepărtate ale cozii, ascunse în ceaţa groasă, se auzi o voce enervată: — Da’ fă‑i, domnule, ceva să tacă! Și o alta: — Ar trebui să sunăm la Protecţia Copilului. Augie așteptă, cu ochii la sacul lui de dormit care se potolea treptat. Dinăuntru ieși o mână cu un scutec.

Stephen King

— Vrei, te rog, să‑l pui în sacoșă? Găsești acolo o pungă de plastic pentru astea murdare. Capul tinerei apăru din deschizătura sacului de dormit, așa cum se iţește capul unei cârtiţe din vizuină. — Fii pe pace, nu‑i căcălică. Doar pipi. Augie luă scutecul, îl vârî în punga din plastic (cu logoul firmei COSTCO1 pe o parte), apoi trase la loc fermoarul de la sacoșă. Plânsetele din sacul de dormit (o, câţi saci, câte pungi, câte traiste, filozofă el) continuară încă un minut, apoi încetară brusc atunci când Patti începu să sugă la sânul mamei ei în parcarea Centrului Municipal. Deasupra șirului de uși ce nu se vor deschide decât peste șase ore, bannerul fâlfâi apatic o singură dată. 1 000 DE LOCURI DE MUNCĂ GARANTATE! Sigur că‑s garantate, își zise Augie. La fel cum e garantat că nu faci SIDA dacă te îndopi cu vitamina C. Trecură douăzeci de minute. Alte mașini urcară panta dinspre Marlborough Street. Alţi oameni se așezară la coadă. Augie estimă că se strânseseră deja cam patru sute de persoane. În ritmul ăsta, se vor face două mii până la nouă, când se vor deschide ușile, iar soco‑ teala aceasta era una precaută. Dacă mi se oferă postul de bucătar de prăjelniţe la McDonald’s, o să‑l accept? Probabil. Dar cel de amfitrion la unul din magazinele Walmart? O, absolut! Surâs larg și bine aţi venit pe la noi. Augie ar fi fost în stare să se ia de gât cu toţi de la coadă pentru o slujbă de băgător de seamă, din ăla care întâmpină clienţii. Sunt într‑adevăr o fire prietenoasă, își spuse și chicoti înfundat. Din sacul de dormit: 1

COSTCO – cel mai mare lanţ de magazine cu vânzări en‑gros din SUA (n. tr.).

Mr. Mercedes

— Ce‑i de râs? — Nimic, zise el. Ţine‑o în braţe pe aia mică să se încălzească. — O ţin. Cu zâmbet în glas. La trei și jumătate se lăsă iar într‑un genunchi, ridică partea su‑ perioară a sacului și se uită înăuntru. Janice Cray dormea ghemuită, cu fetiţa la piept. Imaginea asta îl duse cu gândul la Fructele mâniei1. Cum o chema pe fata din carte? Aia care a ajuns să aibă grijă de bărbat? Avea un nume de floare, își aduse el aminte. Crina? Nu. Narcisa? Nici vorbă. Îi trecu prin minte să‑și ducă mâinile căuș la gură și să urle cât îl ţin puterile spre mulţimea de la coadă: CARE DINTRE VOI A CITIT FRUCTELE MÂNIEI? Se ridică (surâzând ca pentru sine la ideea asta trăsnită) și atunci își aminti. Roza. Pe fata din Fructele mâniei o chema Roza. Dar nu doar Roza și atât; ci Roza de Sharon. I se părea că numele acesta avea o sonoritate biblică, dar nu putea fi sigur; nu citise niciodată Biblia. Privi în jos la sacul de dormit, în care el sperase că‑și va petrece orele dintre miezul nopţii și zorii zilei, și se gândi cum îi spusese Janice Cray că vrea să‑și ceară scuze pentru masacrul de la Liceul Columbine și pentru unsprezece septembrie și pentru dopajul lui Barry Bonds. Probabil că ar recunoaște că‑i de vină și pentru încăl‑ zirea globală. Poate atunci când toate astea se vor fi terminat, iar ei își vor fi făcut rost de câte o slujbă – sau nu; și varianta asta era la fel de probabilă – o s‑o invite să ia micul-dejun împreună. Nu ca o în‑ tâlnire între un bărbat și o femeie, nu, nimic de felul acesta, doar un mic-dejun cu omletă și șuncă. Iar după aceea vor pleca fiecare la treburile lor și nu se vor mai vedea niciodată. 1

Fructele mâniei (Grapes of Wrath, 1939) – roman al lui John Steinbeck (n. tr.).

Stephen King

Apărură alţi oameni. Coada ajunsese acum la capătul labirintului de stâlpi cu banda fudulă de mesajul pe care‑l transmitea: TRECEREA INTERZISĂ. Depășind limita aceasta, coada intrase în parcare. Ce‑l surprinse pe Augie – și‑l făcu să se simtă cam neli‑ niștit – era tăcerea locului plin cu oameni. De parcă toţi ar fi știut că strădania lor era oricum sortită eșecului, iar acum așteptau doar confirmarea oficială. Bannerul mai flutură apatic o singură dată. Ceaţa se făcea tot mai deasă. Cu puţin înainte de ora cinci dimineaţa, Augie se smulse din propria‑i moţăială, bătu puternic din picioare ca să și le dezmor‑ ţească și observă că o lumină neplăcută, de culoarea fierului, se fu‑ rișase prin văzduhul nopţii. Nu avea nimic a face cu aurora gingașă și trandafirie din poeme și vechile filme tehnicolor; acesta era anto‑ nimul desăvârșit al zorilor de zi, umed, rece și palid, ca obrazul unui cadavru de o zi. Vedea cum amfiteatrul din Centrul Municipal își dezvăluie trep‑ tat întreaga‑i „splendoare“ arhitectonică de prost gust care a carac‑ terizat secolul nouăsprezece. Distingea cele vreo douăzeci de bucle ale șirului de oameni care așteptau răbdători să se deschidă porţile Târgului de Locuri de Muncă și vedea cum capătul cozii se pierde în ceaţă. Acum se auzeau discuţii de ici și colo, iar atunci când prin spatele ușilor de sticlă se văzu trecând un paznic în uniformă gri, din mulţime se ridicară câteva urale sarcastice. — Pe alte planete se descoperă viaţa! strigă unul dintre cei doi tineri care se uitaseră urât la Janice Cray. Bărbatul acesta se numea Keith Frias, iar în scurtă vreme braţul stâng îi va fi smuls din trup. Ironia îi fu întâmpinată cu câteva râsete moderate, iar oamenii reveniră la discuţiile lor. Lumina aceea urâtă nu era deosebit de

Mr. Mercedes

încurajatoare, dar oricum era ceva mai plăcută decât bezna ceţoasă a primelor ore ale dimineţii. Augie se lăsă iarăși în genunchi lângă sacul lui de dormit și își apropie urechea de el. Surâse ușor când auzi sforăitul slab și regulat dinăuntru. Poate că‑și făcuse degeaba griji pentru ea. Presupunea că sunt pe lume oameni care reușesc să supravieţuiască – ba chiar să o ducă destul de bine – pe seama bunăvoinţei străinilor. Iar tânăra care acum sforăia în sacul lui de dormit s‑ar putea să fie una dintre aceștia. Îi trecu prin minte că el și cu Janice Cray s‑ar putea prezenta la mesele diverșilor angajatori ca un cuplu. Și în cazul acesta prezenţa copilului nu ar mai sugera iresponsabilitate, ci mai degrabă devota‑ ment din partea amândurora. Nu știa de unde‑i venise ideea aceasta, căci firea omenească avea multe necunoscute pentru el, dar credea că ar fi putut să meargă. Hotărî să‑i împărtășească ideea aceasta lui Janice atunci când tânăra se va trezi. Ca să vadă ce părere are. Nu vor putea pretinde că sunt căsătoriţi: ea nu avea verighetă, iar el renun‑ ţase să o mai poarte pe a lui de vreo trei ani, dar ar putea spune că sunt… cum se zicea acum? Parteneri. Mașinile continuau să urce panta dinspre Marlborough Street la intervale regulate. Curând vor apărea și cei fără mașini, de‑abia co‑ borâţi din prima cursă a zilei. Augie era convins că autobuzele ieșeau pe traseu la ora șase. Din cauza ceţii dense, din mașini nu se vedeau decât farurile și niște siluete fantomatice în spatele parbrizelor. Unii dintre nou‑sosiţi făceau cale întoarsă, descurajaţi de marea de oa‑ meni din faţa amfiteatrului; dar majoritatea mergeau înainte, în‑ dreptându‑se către puţinele locuri rămase libere în parcarea uriașă. La un moment dat, Augie observă o formă de mașină care nici nu întorcea, nici nu‑și continua drumul spre sectoarele îndepărtate ale parcării. Farurile ei, nefiresc de strălucitoare, erau flancate de proiectoare galbene de ceaţă.

Stephen King

După mască pare un Mercedes‑Benz, își spuse Augie. Dar ce naiba să caute un Mercedes‑Benz la un târg de joburi? Probabil că era Primarul Kinsler, venit să spună câteva vorbe membrilor din Clubul Celor Care Se Scoală Devreme. Să‑i felicite pentru curajul de a‑și fi luat viaţa în propriile mâini, în buna tradiţie americană. Dacă așa stăteau lucrurile, își zise Augie, era de prost gust să‑și facă apariţia într‑un Mercedes, chiar dacă acesta era destul de vechi. Un individ mai în vârstă din faţa lui Augie (Wayne Welland, acum în ultimele clipe ale existenţei sale pământene) zise: — Ăla‑i un Benz? Arată ca un Benz. Augie deschise gura să‑i spună că bineînţeles că era, n‑aveai cum să confunzi farurile de Mercedes; dar chiar atunci șoferul mașinii (din care se deslușea doar o siluetă vagă) se propti în cla‑ xon, producând un ţiuit lung și iritat. Farurile sclipiră și mai pu‑ ternic, gravând conuri de lumină albă prin picurii de apă ai ceţii, iar mașina făcu un salt înainte, ca și cum ar fi fost îmbrâncită de zgomotul nervos al claxonului. — Hei! exclamă surprins Wayne Welland. Acesta a fost ultimul lui cuvânt. Mașina s‑a repezit drept spre ţarcul împrejmuit de banda gal‑ benă cu TRECEREA INTERZISĂ, unde mulţimea de oameni era cea mai compactă. Unii au încercat să fugă, dar nu au reușit să scape decât cei aflaţi în spate. Cei din apropierea ușilor – adică aceia care Se Scoală cu adevărat Devreme – nu au avut nicio șansă. S‑au lovit unii de alţii, au intrat în stâlpi și i‑au dărâmat. Mulţimea s‑a balansat încolo și încoace, formând valuri agitate. Cei mai bă‑ trâni și mai mici de statură au căzut și au fost călcaţi în picioare. Împins cu putere spre stânga, Augie se împiedică, își recăpătă echi‑ librul, apoi fu împins înainte. Un cot apăru din senin și‑l lovi tare în obraz, chiar sub ochiul drept, și nu mai văzu nimic cu el în afară

Mr. Mercedes

de artificii ca de Patru Iulie. Cu stângul, însă, reuși să observe cum Mercedesul nu doar că ieșea din ceaţă, ci părea a se întrupa din ea. Era un sedan mare și cenușiu, cel mai probabil un SL500, din cele cu doisprezece cilindri. Și în momentul acela toţi doisprezece zbie‑ rau din toate puterile. Îmbrâncit iarăși, Augie căzu în genunchi lângă sacul de dormit și primi lovituri repetate atunci când încercă să se ridice: lovituri în umeri, în braţe, în spinare. Oamenii urlau. Auzi un zbieret de fe‑ meie: Feriţi‑vă, feriţi‑vă! Nu opreşte! Văzu capul lui Janice Cray ieșit din sacul de dormit. Ochii tinerei clipeau nedumeriţi. Și îi sugeră încă o dată imaginea unei cârtiţe sfioase ivite în pragul vizuinii. O doamnă cârtiţă buimacă de somn. Reuși să se ridice în patru labe și se culcă peste sacul în care se aflau femeia și copilul, de parcă astfel ar fi reușit să le protejeze de impactul cu mașinăria germană de două tone. Auzi strigătele oame‑ nilor, acoperite aproape complet de mugetul motorului uriaș. Cineva îl lovi zdravăn în cap, dar abia dacă simţi durerea. A mai avut timp să‑și spună: Voiam să o invit la micul-dejun pe Roza de Sharon. A mai avut timp să‑și spună: Poate o să schimbe direcţia. Aceasta ar fi fost șansa lor, unica lor șansă. Vru să ridice capul ca să vadă ce se întâmplă și chiar atunci un cauciuc imens îi umplu câmpul vizual. Simţi cum femeia îl strânge tare de braţ. A mai avut timp să spere că fetiţa nu se trezise încă. Apoi timpul a expirat.