PARTEA ÎNTÂI
1
Nu mai vorbisem cu Whitley Lansing – și cu niciunul dintre ei – de mai bine de un an. Mesajul ei, care a sosit după ultimul meu examen, părea inevitabil, ca o cometă străpungând cerul nocturn, aducând un semn al sorții. Prea lung. WTF#deloc cool. Scuze. Din nou sindromul meu Tourette. Cum a fost primul an? Super? Îngrozitor? Serios! Ne e dor de tine. Am dezvăluit că gașca vine în Wincroft de ziua mea. Linda o să fie în Mallorca&ESS Burt se însoară în St Bart a treia oară. (Yoghin vegan) Așa că e al nostru în weekend. Ca anul trecut. Poți să vii? Ce zici, Bumble Bee? Carpe noctem. 11
Trăiește noaptea. Era singura fată pe care o știam ce măsura din priviri pe toată lumea ca un model de la Dior, încotoșmănat în piele, și care cita din latină ca și cum ar fi fost limba ei maternă. – Cum a fost la examen? m-a întrebat mama când a venit să mă ia. – L-am încurcat pe Socrate cu Platon și n-am mai avut timp la eseu, i-am răspuns, trăgând centura de siguranță. – Sunt sigură că te-ai descurcat foarte bine. A zâmbit cu o privire precaută. – Trebuie să mai facem și altceva? Am dat din cap. Eu și tata eliberaserăm deja camera de cămin. Eu returnasem manualele asociației de studenți ca să obțin reducerea de treizeci la sută pentru anul următor. Colega mea de cameră era o fată din New Haven, pe nume Casey, care se ducea în fiecare weekend să-și vadă prietenul. Aproape că nici nu o mai văzusem de când ne instalaserăm. Sfârșitul primului meu an la Colegiul Emerson venise și se dusese cu o tăcere indiferentă, rezervată în mod normal lichidării de stoc a unui mini mall ieșit de pe piață. – Se pune la cale ceva ciudat, ar fi spus Jim. Alte planuri nu aveam pentru vară, decât să lucrez cu părinții mei la Cioara căpitanului. Cioara căpitanului – Cioara, așa o numesc localnicii – este o cafenea gelaterie la malul mării, pe care o au părinții mei în Watch Hill, Rhode Island, micul sat de pe coastă unde am crescut. Watch Hill, Rhode Island. Populația: cunoști pe toată lumea. 12
Străbunicul meu, Burn Hartley, deschisese prăvălia în 1885, când Watch Hill nu era decât un cătun pe stânci, unde veneau căpitanii de pe baleniere să se dezmorțească de pe mare și să-și țină copiii în brațe prima oară, înainte să pornească iar spre Marele Necunoscut al Atlanticului. Portretul în creion al lui Burn atârna înrămat deasupra ușii de la intrare, dezvăluind privirea de nebun a vreunui scriitor de geniu decedat sau a vreunui explorator care nu s-a mai întors din Oceanul Arctic. Adevărul e, de fapt, că el abia citea, că prefera figurile familiare celor necunoscute și uscatul mării. Altceva nu făcuse toată viața decât să administreze micul nostru restaurant de pe doc și să îmbunătățească rețeta pentru cea mai bună supă de scoici din lume. Toată vara am pus înghețată la cupă pentru puștani bronzați, în șlapi și pulovere pastel. Veneau și plecau în grupuri mari, sperioase, precum bancurile de pești. Făceam cheeseburgeri și sendvișuri cu ton, salată de varză și milkshake-uri. Măturam nisipul de pe podeaua cu plăci albe și negre, în șah. Aruncam șervețele, ambalaje de ketchup, pachete de sare, brățări cu însemnul peste 21 de ani, pahare de limonadă Del’s Frozen, broșuri cu petreceri de pescuit în larg. Puneam telefoane mobile pierdute lângă tejghea, ca să fie reperate ușor de proprietarii panicați, care dădeau buzna: „Mi-am pierdut... A... mersi, ești cea mai tare!“ Adunam biletele albastre, rupte, de la caruselul din 1893, localizat la câțiva pași mai încolo, pe plajă, și care, în loc de cai, înfățișează sirene decolorate, fără față. Lucrul cu care se lăuda cel mai tare Watch Hill era că Eleanor Roosevelt fusese fotografiată călărind o sirenă roșcată, cu o coadă turcoaz pe post de șa. (Sătenii se amuzau de cât de enervată arăta în 13
fotografie, cât de stânjenită și îngropată de vie se simțea în fusta ei înfoiată, în straturi de plăci tectonice.) Curățam sosul de grătar de pe coșurile de gunoi, resturile topite de Wreck Rummage de pe mese (Wreck Rummage e înghețata preferată a oricărui copil, un amestec de cocă pentru fursecuri, castane, aluat pentru prăjituri și bucățele de ciocolată neagră). Dădeam cu Clorox, Fantastick și Mr. Clean pe geamuri, pe tejghele și pe clanțe. Înlăturam sarea de pe midii și scoici, lustruind-o pe fiecare în parte ca un negustor de nestemate care inspectează obsesiv smaralde. De cele mai multe ori, mă trezeam la cinci și mă duceam cu tata să luăm fructele de mare când bărcile de pescuit trăgeau la mal, cercetând picioare de crab și calcan, stridii și bibani, trecându-mi mâinile peste cleștii și picioarele lor mișcătoare, lipitori și burți iridescente. Compuneam versuri pentru coloana sonoră a unui film inventat, numit Jaful de pe autostradă al Lolei Anderson, desenând cuvinte, rime, fețe și mâini pe șervețele și meniuri cu mâncare la pachet și vârându-le în coșul de gunoi înainte să le vadă cineva. Mergeam la un grup de susținere pentru adolescenții în suferință, la centrul comunitar „North Stonington“. Mai era doar un copil acolo, un băiat tăcut, pe nume Turks, al cărui tată murise de ALS (scleroză laterală amiotrofică). După două ședințe nu s-a mai întors, lăsându-mă singură cu consilierul, o femeie nervoasă, pe care o chema Deb, care purta costume bărbătești și mânuia o carte groasă de șapte centimetri, Managementul tristeții la tineri. – „Scopul acestui exercițiu este să construiești un sens pozitiv în jurul relației pierdute“, a citit ea din capitolul șapte, dându-mi o fișă de lucru Scrisoare de rămas-bun. 14
– „Pe pagina aceasta scrie un mesaj celui pe care l-ai pierdut, detaliind amintiri dragi, speranțe sau orice altă întrebare.“ Mi-a aruncat pe bancă un pix ros, pe care scria stațiuni pe insula tabeego și s-a făcut nevăzută. O auzeam pe hol, certându-se la telefon cu un anume Barry, întrebându-l de ce nu venise cu o seară în urmă. Pe Scrisoarea de rămas-bun am desenat un uliu cu ciocul deschis și am scris niște versuri dintr-un film animat japonez închipuit, despre un gând uitat, numit Pierdut într-un cap. M-am strecurat apoi pe lângă ieșirea de incendiu și dusă am fost. L-am învățat pe Sam cel Somnoros (un adolescent din Anglia, cu un căscat uriaș, venit în vizită la tatăl lui american) să facă prăjituri din scoici și brânza pe grătar perfectă. O ții pe grătar la foc mediu, patru minute pe fiecare parte, șase felii de brânză cheddar de Vermont, două de fontina. De 4 Iulie m-a invitat la petrecerea unui prieten al altui prieten. Spre consternarea lui, chiar mi-am făcut apariția. Am stat lângă un felinar din podea, cu o bere caldă în mână, ascultând o conversație despre lecții de chitară și Zach Galifianakis, încercând să găsesc momentul potrivit ca să evadez. – Aceea, apropo, e Bee, a spus Sam cel Somnoros. Chiar vorbește, jur. N-am pomenit nimănui de mesajul lui Whitley, deși era mereu într-un colțișor al minții mele. Era rochia nouă-nouță, însă mult prea extravagantă, pe care o cumpărasem, dar nu o scosesem niciodată din sacoșă. 15
O lăsasem pur și simplu în fundul dulapului, împăturită în hârtie, cu bon și etichetă și cu intenția de a o returna. Și totuși, exista o mică posibilitate de a-mi face curaj s-o îmbrac. Știam weekendul zilei sale de naștere cum o știu pe a mea: 30 august. Era vineri. Marele eveniment al zilei fusese apariția unui câine vagabond, care hoinărea pe Strada Principală. Avea privirea bântuită a unui prizonier de război și niciun element de recunoaștere. Era cenușiu, lățos și tresărea când încercam să-l mângâi. Un claxon l-a făcut să aterizeze direct în tomberoanele din spatele Ciorii căpitanului. – Vezi noroiul ăla uscat și gălbui de pe labele din spate? E din partea de vest a Golfului Nickybogg, a anunțat ofițerul Locke, încântat să aibă de-a face cu un mister, primul pe anul acela. Câinele vagabond fusese pe buzele tuturor întreaga zi – ce să facem cu el, de unde vine – și abia mult mai târziu m-am trezit gândindu-mă din nou la potaia care sosise în oraș din senin. Mă întrebam dacă nu cumva era vreun semn, un avertisment că urma să se întâmple ceva teribil, că nu ar trebui să urmez Calea Nebătută, incitantă și misterioasă, ci pe cea bătută, largă și bine luminată, drumul pe care-l știm. Dar atunci era prea târziu. Soarele apusese. Sam cel Somnoros plecase. Întorsesem scaunele din cafenea și le pusesem pe mese. Scosesem gunoiul. Și oricum, asta sfida natura umană. Nimeni, niciodată, nu a luat aminte la vreun semn când acesta a venit. Mama și tata credeau că îi însoțesc la Cinematograful „Dreamland“ pentru maratonul de comedie clasică, așa cum făceam în fiecare vineri. 16
– Să știți că am planuri în seara asta, le-am spus. Tata era încântat. – Serios, Bumble? E grozav. – O să merg cu mașina până în Wincroft. Au amuțit. Mama tocmai întorsese plăcuța cu Închis la fereastră și s-a întors, înfășurându-se în geacă, deși erau douăzeci și patru de grade afară. – De cât timp știi de chestia asta? m-a întrebat. – Nu de mult. O să am grijă. Mă întorc până la miezul nopții. Sunt cu toții acolo de ziua lui Whitley. Cred că o să-mi facă bine să-i văd. – E o distanță cam mare ca să conduci pe întuneric, a zis tata. Mama arăta de parcă tocmai mi se dăduseră doar șase săptămâni de trăit. Uneori, când se supăra foarte tare, mesteca o gumă imaginară. Asta făcea acum. – Mă confrunt cu o parte din suferința pe care am îndurat-o cu trecutul, am zis. – Nu asta e ideea. Eu... – E în regulă, Victoria. Tata i-a pus mâna pe umăr. – Dar doctorul Quentin a spus să nu te pui în situații stresante, care... – Am căzut de acord că doctorul Quentin este un idiot, am adăugat. – Doctorul Quentin chiar este un idiot, a replicat tata, dând din cap a regret. Ar fi trebuit să ne dea de gândit că numele lui e jumătate dintr-o închisoare de stat. – Știți că nu-mi place când vă aliați împotriva mea, a ripostat mama. 17
În acel moment, cineva – un petrecăreț în pantaloni scurți, de bumbac, care băuse prea multe beri negre la O’Malligan – a încercat să deschidă ușa. – Am închis, s-a răstit mama. Așa am ajuns să conduc anticul Dodge RAM verde al tatei, cu țeava de eșapament emfizem, optzeci de kilometri pe coasta din Rhode Island. Wincroft. Numele semăna cu al unui roman prăfuit, plin de fantome și oameni nebuni. Conacul era o adunătură lăbărțată de cărămizi roșii, turnulețe, grădini și ornamente cu ciori, construit în anii ’30 de un Mare Vânător Alb care, pare-se, era prieten cu Hemingway și Lawrence al Arabiei. Cutreierase lumea ucigând creaturi frumoase și astfel Wincroft, proprietatea lui de vară, nu fusese niciodată locuită mai mult de câteva săptămâni în șaizeci de ani. Când cel de-al doilea fost tată vitreg al lui Whitley, ciudatul Burt – adesea numit E.S.S. Burt – l-a cumpărat prin executare silită în anii ’80, a renovat interioarele într-un stil nefericit, pe care Whitley îl numea „dacă Madonna ar umple-o de vomă pe Cyndi Lauper.“ Totuși, nu era ieșit din comun să deschizi un dulap cu sertare în podul cu mansardă sau vreun cufăr mucegăit și să găsești fotografii cu străini ce țineau strâns puști și purtau blănuri de vulpe sau vreo ciudățenie împăiată – un dihor, o broască roșie sau alt rozător dintr-o specie necunoscută. Asta făcea ca fiecare vizită la Wincroft să aibă aerul misterios al unei expediții arheologice, ca și cum peste tot în jurul nostru, în podele, pereți și tavane, o civilizație necunoscută aștepta să fie descoperită. 18
– Noi suntem propriul nostru gunoi, a zis Jim odată, scoţând o şopârlă împăiată dintr-o cutie de pantofi. După ce am ieșit de pe şoseaua principală, drumul până acolo a devenit întortocheat şi ameţitor, ca şi cum ar fi încercat să te zguduie. Coasta din Rhode Island – nu partea simandicoasă din zona Newport, cu stânci ascuțite şi vile colosale, care priveau de sus bărcuțele din port, ci restul – era aspră şi surpată, molcomă şi arsă de soare. Pe plajă era un căutător de comori, bătrân şi fără adăpost, într-un tricou decolorat, care nu-şi amintea unde dormise cu o noapte în urmă. Iarba era sârmoasă şi ofilită, drumurile uscate şi cu crăpături, cu semne de trafic şterse şi semafoare nefuncţionale. Podurile se arcuiau deasupra mlaştinilor înainte să se prăbuşească epuizate de cealaltă parte a drumului. Încă aveam numerele lor de telefon, dar nu voiam să sun. Nu ştiam nici măcar dacă vor fi acolo. În toate aceste luni, planurile lor ar fi putut să se schimbe. Puteam să sun şi să nu-mi răspundă Whitley, ci al doilea ei fost tată vitreg, Burt, E.S.S. Burt, cu părul lui mult prea lung, cenuşiu şi ondulat; Burt, care cu un milion de ani în urmă scrisese un cântec pentru o tragică poveste de iubire ce-l avea ca protagonist pe Ryan O’Neill și care fusese nominalizat la Oscar. Sau poate că erau toţi acolo. Poate că voiam să le văd privirile când dădeau ochii cu mine, priviri pe care nu le exersaseră. Apoi, dacă nu ştiau că vin, mă puteam întoarce din drum. Mai aveam timp să-mi însoţesc părinţii la „Dreamland“, să văd His Girl Friday, după care să mergem la „Shakedown“ să mâncăm prăjituri cu raci şi stridii, să-l salut pe proprietar, pe Artie, și să mă prefac că nu-l aud şoptindu-i tatei când mă duc la baie „Bee începe să îşi revină“, de parcă aș fi fost un 19
cal de curse rănit, pe care se hotărâseră să nu-l eutanasieze. Nu că ar fi fost vina lui Artie. Era reacţia normală când oamenii aflau ce se întâmplase: iubitul meu, Jim, murise în clasa a douăsprezecea. Moartea subită a Iubirii Vieţii Tale n-ar trebui să se întâmple când eşti adolescent. Dacă se întâmplă, totuşi, ar fi bine să fie din cauza unuia dintre cele Top Trei Motive Raţionale să Mori Tânăr: A. accident de Maşină. B. cancer. C. sinucidere. Astfel, după ce ai selectat una dintre opţiuni, cel mai apropiat adult ar putea să-ţi direcţioneze imediat atenţia către varietatea de filme (multe avându-l ca protagonist pe Timothy Hutton) şi cărţi de self-helf care să te învețe să Faci Față. Dar ce faci când moartea iubitului tău rămâne nesoluţionată şi tu stai și te holbezi la o gaură neagră de vinovăţie şi de necunoscut? Nu există niciun film şi nicio carte care să te ajute. Poate doar Exorcistul. Dacă nu aș fi apărut în seara asta, vechii mei prieteni ar fi venit și ar fi plecat de la Wincroft şi asta ar fi fost tot. Să nu apar ar fi fost ca și cum aș fi împins ultima oară vechea barcă de jucărie din copilărie și aș fi dat ultima vâslă, care ar fi trimis-o cu adevărat să plutească în derivă spre mijlocul lacului, departe de mal, pe veci pierdută. Şi atunci n-aş mai afla niciodată ce s-a întâmplat cu Jim. Conduceam mai departe. Drumul întortocheat părea că mă trage după el, fagi îngălbeniţi rămâneau în urma mea; un pod; priveliştea neaşteptată a unui golf în care se îngrămădeau bărci cu pânze albe, înalte, ca o herghelie de unicorni care pasc înainte să dispară. Nu-mi venea să cred cât de bine îmi aminteam 20
drumul: stânga la Exxon, dreapta la Elm, chiar la semnul Stop, unde joci zaruri cu Moartea, rulote obosite, cu rufe puse la uscat şi roţi dezumflate în curte. Apoi copacii au făcut loc respectuos celui mai frumos sărut dintre cer și mare la asfințit, presărat cu dungi portocalii şi roz. Şi iată. Poarta de fier cu blazoane în W. Era deschisă. Felinarele erau aprinse. Am luat curba şi am accelerat, crengi de stejar zburând ca panglicile desprinse dintr-o coadă de cal, vântul vuia prin ferestrele deschise. O altă curbă şi a apărut conacul cu ferestrele vii şi luminate, din plăci şi cărămizi mari, roşii, cu ornamente în formă de cioară, cocoţate pentru totdeauna pe acoperiş. Când am oprit, aproape că m-a pufnit râsul, văzând cele patru maşini parcate acolo, una lângă alta. N-am recunoscut niciuna – doar Honda Accordul Marthei, ce avea pe claxon un abţibild cu relativitatea generală. Dacă aș fi fost supusă presiunii, aş fi putut, cu puţin efort, să asociez celelalte maşini cu proprietarii lor. Mă schimbasem atât de mult. După cum arătau maşinile, ei nu se schimbaseră. M-am uitat în oglinda retrovizoare să văd cum arăt și imediat am fost oripilată: o coadă de cal neîngrijită, buzele crăpate, fruntea lucioasă. Arătam de parcă aș fi alergat la maraton şi aș fi ajuns ultima. Mi-am şters faţa cu nişte şerveţele de hârtie pe care le ţinea tata în uşa maşinii, m-am ciupit de obraji şi mi-am îndesat după urechi şuviţele rebele de păr castaniu. Apoi am sărit pe treptele de piatră şi am bătut cu mânerul de alamă sub formă de leu. Nu s-a întâmplat nimic. 21
Am sunat la uşă o dată, de două ori, de trei ori, într-o singură mişcare nebună, spasmotică, întrucât ştiam că, dacă aș fi ezitat vreun pic, mi-aş fi pierdut tot curajul. M-aş fi scufundat precum o gheată pierdută, prinsă într-o capcană pentru homari, direct pe fundul mării. Uşa s-a deschis. Era Kipling. Purta o perucă roz până la bărbie, un tricou polo albastru, bermude şi şlapi. Era extrem de bronzat şi molfăia un pai roşu pentru amestecat băuturi, care i-a căzut din gură când m-a văzut. – Doamne, Dumnezeule, trăsneşte-mă! a rostit el cu accent tărăgănat, specific plantaţiilor de bumbac.
2 Marile intrări în scenă nu se întâmplă în viaţa reală. Nu aşa cum îţi doreşti. Ce îţi doreşti tu e o combinație între o telenovelă columbiană (ţipete, feţe crispate, rimel care curge) şi un moment de la Oscaruri al lui Meryl Streep (dialoguri întrerupte, îmbrăţişări, toată lumea adunată acolo, cântând în armonie). Dar ele sunt stânjenitoare. Apariţia mea neaşteptată la Wincroft era o torpilă ţintită prost. Nu luase foc la timp şi acum plutea fără noimă, explozivă, dar fără ţintă. Stând în holul de la intrare, sub candelabru, în pantaloni scurţi din blugi, adidași, un tricou pătat cu Wreck Rummage, mă simţeam ridicolă în comparaţie cu ei, care erau strălucitori şi proaspăt spălaţi. Nu trebuia să vin. Mergeau la un concert punk rock cu casa închisă, la „Able Seaman“, în Newport, barul de pe plajă, unde petrecuserăm multe sfârşituri de săptămână în clasa a douăsprezecea, cu buletine false şi permise de weekend, aşa că m-au întâmpinat, dar în același timp se pregăteau să plece. Era o senzație oribilă de zăpăceală, alături de conversații fără noimă. 23
Mai întâi, Kip m-a îmbrăţişat. Apoi m-a supravegheat politicos, de parcă am fi făcut turul unui muzeu de artă, iar eu eram un tablou mic şi insignifiant, despre care tortorocea un ghid. A apărut și Whitley, alergând spre mine. – Doamne, Beatrice! a făcut ea un semn de sărut în aer. Chiar ai venit. Uau! Era și mai izbitor de frumoasă decât mi-o aminteam: cizme înalte, din jeans, cu toc subţire, o cămaşă largă, cu buze din paiete pe piept, pantaloni scurţi, negri, cu franjuri, parfum de gardenie şi piele. Am fost frapată de apariţia ei de revistă şi mi-era greu să cred că fusese cândva cea mai bună prietenă a mea. Nenumărate nopţi la Liceul DarrowHarker din Warwick, Rhode Island – căminul Cruciaţilor – stătusem treze după ora de stingere, cu obrajii punctaţi cu cremă pentru coşuri, cu şosete de lână în picioare. Îi spusesem lucruri pe care nu le mai povestisem nimănui. Acum părea ca o scenă desprinsă dintr-un alt film. – Ce mai faci, Bee? m-a întrebat, strângându-mi tare mâna. – Bine. – Asta e cea mai frumoasă surpriză. Adică, aş putea – sunt – o, la naiba! Trebuie să aducem înăuntru pernele din curte. Au zis că plouă, nu? Apoi a plecat în grabă, cu părul blond unduindu-i-se pe spate. – Kip avea dreptate, a strigat ea, pe când dispărea în bucătărie. A zis el că o să apari de nicăieri, ca un personaj pe care lumea îl crede mort, dintr-un film cu Jake Gyllenhaal, dar noi i-am spus că e nebun. Avea impresia că preferi să mori decât să mai vezi pe vreunul dintre noi. Acum îi datorez cam cincizeci de dolari. 24
– O sută de dolari, a intervenit Kip, ţinând un deget sus. Nu încerca să scapi! Cel mai mare defect al tău e că nu îți plătești datoriile, Lansing. – Ce? Ia stai. Trebuie să-i dăm lui Gandalf Prozacul, altfel, o să facă pipi peste tot. – Gandalf e deprimat, mi-a explicat Kip, dând din cap pretenţios. De asemenea, suferă de personalitate multiplă. E un dog german care se crede câine de buzunar. – Îl ştiu pe Gandalf, i-am reamintit repede. – Beatrice. Cannon alerga pe trepte în jos, desculţ, cu adidașii Puma în mână. S-a oprit în capătul scărilor, măsurându-mă din ochi cu un zâmbet cald. – Nu pot să cred! Sora Bee în persoană! Ce mai face Dumnezeu? – Amuzant! Şi el arăta altfel. Purta hanoracul gri, cu glugă, în stilu-i caracteristic, dar nu mai era lălâu şi acoperit cu pudră portocalie Cheez-Its, după ce îl purtase două săptămâni la rând în sala calculatoarelor din subsolul arctic al Liceului Darrow. Era din caşmir. Cannon devenise celebru când, în clasa a zecea, descoperise un virus în sistemul de operare OS X de la Apple: când apăsai din greşeală anumite taste, îngheţa ecranul, iar desktopul se transforma în peisajul de iarnă suprarealist al temei de fundal de la Apple. A botezat virusul Colivia lui Cannon, ceea ce l-a propulsat pe prima pagină a un milion de bloguri din Silicon Valley. Din câte auzisem ultima oară, studia IT la Stanford. A sărit de pe scări şi m-a îmbrăţişat. Mirosea a podea de lemn scumpă. 25
– Cum e la facultate? Ce mai fac mama şi tatăl tău? Mai ţin gelateria aceea mică? – Da. Se holba la mine cu o expresie intensă şi de nepătruns. – Ador locul ăla. – Salut, Bee! s-a auzit o voce solemnă. Întorcându-mă, am zărit-o pe Martha. Se uita la mine, clipind din spatele ochelarilor cu lentile groase ai unui om de ştiinţă trăsnit, ce îi creau privirea aceea fixă, atotcuprinzătoare şi amplificată pentru care era celebră. Renunţase la cămăşile cu guler kaki şi pătrăţoase, iar acum purta jeanşi negri, rupţi şi un tricou larg, pe care scria ceva în germană: torschlusspanik. De asemenea, îşi vopsise albastru electric părul şaten şi subţire. – Bună! am zis. – Incredibil! Nu te-ai schimbat deloc, a replicat Kip tărăgănat, cu zâmbetul ca un năsturel pe o tapiserie pretențioasă într-o cameră de zi. Te congelezi în vreun experiment de criogenie? Nu e corect! Eu am picioare de cioară şi gută. Whitley a venit înapoi, evitându-mi privirea şi luând poşeta Chanel. – Vii cu noi, nu? Și-a pus pantofii Lanvin, fără toc, în picioarele ei îngrijite, părând foarte puţin încântată de idee. – De fapt, eu… – Bineînţeles că vii, a intervenit Cannon, aruncându-şi braţele pe umărul meu. Îţi fac rost de un bilet. Sau o să iau pe cineva la rost pentru un bilet. Vedem cum facem. – Laissez les bons temps rouler! a zis Kip, ridicând paharul. În timp ce ne aliniam spre ieşire, s-a lăsat o tăcere mare cât întinderile de teren din Texas, se auzeau doar paşii 26
noştri pe trotuar şi vântul ce răscolea copacii. Inima îmi bătea cu putere, eram aprinsă la faţă. Nu-mi doream decât să merg la maşină şi să plec de acolo cu o sută șaizeci de kilometri la oră, să mă prefac că nimic din toate astea nu se petrecuse. – Luăm două maşini? a întrebat Martha. – Suntem cinci, a răspuns Whitley. Ne înghesuim într-a mea. – Promiţi că te uiţi în oglinda aia retrovizoare măcar o dată, copile? a întrebat Kip. – Ce haz ai! Ne-am îngrămădit în Jaguarul ei verde, decapotabil. Whitley, cu o privire severă – care însemna că avea emoţii – a apăsat niște butoane pe ecranul de la bord. Motorul a tuşit elegant şi jumătatea de sus a maşinii a început să se descojească precum un ou pus la clocit. O clipă mai târziu, goneam pe alee, Whitley accelerând ca un şofer veteran de NASCAR, virând prin iarbă, tăind-o prin rododendroni. Eu eram în spate, între Kip şi Martha, încercând să nu mă aplec prea tare către niciunul. Kip îşi rotea peruca roz în aer. – Ah! a ţipat el, cu capul înapoi, iar peruca a aterizat pe alee, în spatele mașinii. După o lungă absenţă, trupa e din nou împreună! Hai să nu ne mai despărţim niciodată! Să facem înconjurul lumii! Şi solistul? Nu puteam să nu mă întreb în timp ce mă uitam la el. Nu cumva uiţi de Jim? Trupa care cânta în deschidere începuse deja când am ajuns. N-aveam timp să vorbim. Împingeam frenetic prin mulţimea de afară, în timp ce Whitley îl aborda pe tipul de 27
la intrare. Martha a intrat să ocupe o masă, iar Cannon se învârtea prin zonă, întrebând niște tipi raşi în cap, care miroseau a Budweiser, dacă aveau vreun bilet în plus. Iar eu am rămas înghesuită şi fără scop lângă bara de securitate. – Intraţi numai voi! am strigat la Kip, care apăruse lângă mine. – Taci! Şi-a încolăcit braţul de al meu. – Acum, că te-am găsit din nou, nu te mai lăsăm să pleci. Sunt lipitoarea ta, copile. Descurcă-te! Am râs. Părea începutul primei discuţii adevărate din seara aceea. Eu și Kipling fuseserăm dintotdeauna apropiaţi. Lungan şi subţire, cu părul ruginiu şi o „faţă de gentleman antic“ – aşa cum se descria singur –, era cea mai amuzantă persoană pe care o cunoscusem vreodată. Era excentric şi ciudat, ca un talisman rupt pe din două, găsit pe raftul prăfuit din fundul unui magazin de antichităţi şi care te duce cu gândul la o istorie sfâşietoare şi la noroc. Era gay, deşi pretindea că e mai interesat de o poveste bine spusă decât de sex şi vedea Liceul Darrow mai mult ca pe un club country decât ca pe o instituţie în care trebuia să înveţe ceva. O întâlnire de studiu la bibliotecă alături de Kipling însemna tot timpul întreruperi, ca să-şi spună anecdote şi observaţii despre viaţă, despre prieteni şi despre lungul șir de personaje spumoase care populau micul său oraş natal, Moss Bluff, Louisiana – ca şi cum nu ne-am fi aflat în separeuri lipicioase, stresaţi din cauza examenelor finale, ci ne-am fi relaxat pe o verandă, alungând muşte. Deşi era la fel de bogat ca ceilalți („depozit bancar din departamenul defuncţilor“), avusese o „copilărie 28
ratată“, aşa cum o numea el, din cauza mamei sale înfricoșătoare, Momma Greer. Prea puţine se ştiau de fapt despre Momma Greer, în afara detaliilor pe care Kipling le scăpa ca pe un pumn de confetti, pe care îi plăcea să le arunce în aer fără avertisment. Când era bebeluş, îl încuia singur zile întregi în Camera 2 a motelului Royal Sonata („la subsol, lângă tonomate, ca ea să se poată strecura fără să plătească“), nu mânca altceva decât o mână de biscuiţi și nu avea niciun tovarăș, în afară de Delta Burke, care vindea brăţări pe QVC. Din cauza neglijenței ei, Kipling a fost atacat de un pitbull legat în spatele unei curţi, care i-a muşcat trei degete de la mâna stângă şi i-a lăsat „o mini muşcătură de rechin“ pe bărbie – desfigurări pe care el le etala ca pe o decoraţie. „Spune-mi pur și simplu Fantoma de la operă“, zicea el, fluturându-și voios prin față mâna mutilată. Când tribunalul l-a scos, în sfârşit, de sub tutela mamei, trimiţându-l să locuiască cu o mătuşă infirmă, el a continuat să fugă de acolo, încercând să se întoarcă la Momma Greer. Din câte auzisem ultima oară, se afla într-un ospiciu din Baton Rouge. Voiam să-l întreb cum fusese anul pentru el, dar în acel moment a venit Whitley, în stilul ei caracteristic şi, fără o vorbă, m-a apucat de mână, împingându-mă prin mulţime. Făcuse o înţelegere cu portarul. M-a lăsat să intru fără bilet, ştampilându-mi mâna şi într-o clipă eram la masa rezervată din faţă, cu ochii la o fată cu păr sârmos, care se voia a fi Kurt Cobain. Era ciudat. Toboşarul semăna cu Jim. Nu eram sigură dacă mai observase cineva, dar semăna cu fratele mai mic al lui Jim, cu ochii lui de ciocolată cu lapte şi părul ciufulit, cu 29
aerul lui jalnic de prinţ alungat. Era asurzitor înăuntru, prea tare ca să vorbeşti, aşa că ne zgâiam toți la trupă, pierduţi în marasmul propriilor gânduri. Poate că doar eu mă simțeam pierdută. Poate că avuseseră cu toţii experienţe incredibile la facultate, care le diminuaseră pe cele din liceu și tranformaseră însăși moartea lui Jim într-un tricou decolorat, spălat de zece mii de ori. Odată, cândva, la Darrow, ei fuseseră familia mea. Ei au fost primii mei prieteni adevăraţi, un grup de oameni atât de efervescenţi şi de loiali şi, asemenea unui copil născut într-o mare dinastie, nu puteam să nu mă mir de norocul meu. Eram un club, o societate secretă pe care toţi ceilalţi elevi de la Darrow o priveau cu invidie – nu că ne-ar fi păsat vreun pic. Prietenia, atunci când e profundă, te face orb la restul lumii. E ţara ta exclusivistă, cu graniţe pecetluite, distribuire nedreaptă a vizelor și o cultură bogată, pe care niciun străin n-o poate înţelege. Să fiu ruptă de ei, exilată prin propria mea voinţă, aşa cum fusesem cu un an în urmă, părea ceva fără noimă, o existenţă temporară a valizelor, a camerelor închiriate şi a drumurilor pe care nu le ştiam. Moartea lui Jim fusese cutremurul care înghiţise oraşe. Deşi anul trecut fusesem sigură că prietenii mei ştiau mult mai multe decât lăsau să se vadă, ştiam totodată că adevărul era tot mai greu de atins cu fiecare zi care se ducea. Verificasem snapchatul lui Whitley și, din când în când, îi vedeam pe cei patru împreună. Păreau atât de fericiţi, atât de relaxaţi. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi totuşi, acum vedeam că atmosfera dintre ei se schimbase. Kip bătea darabana pe masă cu mâna lui desfigurată, Whitley își verifica telefonul. Martha părea să aibă o stare 30
neobişnuit de proastă, dând pe gât shoturi pe care barmanul continua să le trimită la masa noastră – ceva ce se numea Scufundarea Generalului Grant, cu gust de ulei neprocesat. Am surprins-o cu ochii ațintiți spre mine, o expresie vag acuzatoare. I-am zâmbit înapoi, dar s-a întors într-o parte ca plantele acelea din junglă ce tresar la cea mai mică atingere, refuzând să se mai uite la mine. O dată, când Cannon s-a aplecat să-i şoptească ceva lui Whitley, i-a dat părul după ureche, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă sunt iar împreună. Era mai degrabă un obicei. Când trupa care cânta în deschidere a terminat, am vrut să dispar. Am vrut să iau un taxi înapoi spre Wincroft, să urc în maşina tatei, să pornesc şi să nu mă mai uit în urmă. Ce aşteptam – ca adevărul să fie chiar acolo, evident ca o buruiană uriașă, care creşte printre lalele, aşteptându-mă pe mine să o smulg? Dar am rămas. Am rămas și la a doua trupă și la trupa de după. Am băut paharele de Moscow Mules pe care Whitey mi le-a pus în faţă. L-am lăsat pe Kipling să mă ridice în picioare şi am dansat Charleston cu el şi foxtrot, lăsându-l să mă învârtească printre petrecăreţii de plajă, hipsteri şi motociclişti, sub lămpile de hârtie, tremurânde, şi posterele cu nave scufundate. Încă puţin, mă gândeam, şi-l aduc în discuţie pe Jim. Când a terminat și următoarea formație, Whitley a vrut să ne întoarcem la Wincroft, numai că nu-l puteam găsi pe Cannon. Din câte am aflat, era pe aleea din spatele barului, ajutând o fată care băuse prea mult şi leşinase lângă ieşirea de incendiu. – Uite-l şi pe Lancelot! a remarcat Whitley. 31