Penelopiada

BABEL

Margaret ATWOOD

PENELOPIADA Traducere din limba engleză de Gabriela Nedelea

Coperta: Imagine © Shutterstock, Design © Christopher Gale Prepress: Alexandru CSUKOR Redactor: Mihaela STAN Lector: Daniela ASAFTEI DTP: Magda BITAY

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ATWOOD, MARGARET Penelopiada / Margaret Atwood ; trad. din lb. engleză: Gabriela Nedelea. – București: Nemira Publishing House, 2021 ISBN 978-606-43-1045-3 I. Nedelea, Gabriela (trad.) 821.111 Margaret Atwood THE PENELOPIAD Copyright © 2005 by O.W. Toad Ltd. Published by arrangement with Canongate Books Ltd, 14 High Street, Edinburgh EH1 1TE. © Nemira, 2021

Tiparul este executat de tipografia ART GROUP PUBLISHING. Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor. ISBN 978-606-43-1045-3

Miturile sunt poveşti universale, în afara timpului, care ne reflectă şi ne conturează viețile – ele ne explorează dorințele, spaimele, dorurile şi ne oferă narațiuni ce ne readuc în minte semnificația umanului. Seria Miturilor adună câțiva dintre cei mai buni scriitori ai lumii, fiecare povestind câte un mit într-o manieră contemporană memorabilă. Seria de autori îi include pe: Chinua Achebe, Margaret Atwood, Karen Armstrong, A. S. Byatt, David Grossman, Milton Hatoum, Natsuo Kirino, Alexander McCall Smith, Tomas Eloy Martinez, Victor Pelevin, Ali Smith, Donna Tartt, Su Tong, Dubravka Ugresie şi Jeanette Winterson.

Familiei mele

„...Vicleanule Odiseu!... Cât de norocos ai fost să cucereşti o nevastă de-o asemenea virtute! Fără cusur credința Penelopei, fiica lui Icarius, ți-a fost! Şi cât de loial a păstrat ea amintirea soțului tinereților sale! Gloria virtuții ei nu se va şterge odată cu trecerea anilor, ci înşişi zeii cei nemuritori au să făurească o cântare minunată pentru urechile muritoare, în cinstea credincioasei Penelopa.“ Odiseea, Cartea 24 (191–194) „...luă un odgon pe care îl văzuse la treabă pe corabia cu prora albastră, legă un capăt bine de o coloană din portic, iar pe celălalt îl azvârli pe după o grindă rotundă de sus, astfel încât picioarele să nu atingă pământul. La fel ca atunci când se prind sturzii cei cu aripi lungi sau turturelele în laț... tot aşa şi capetele femeilor fură iute aranjate într-un şir, cu ştreanguri în jurul gâtului, ca să le ducă spre cel mai jalnic sfârşit. O clipă, picioarele zvâcniră, dar nu pentru multă vreme.“ Odiseea, Cartea 22 (470–473)

Introducere Povestea întoarcerii lui Odiseu în regatul său de acasă, din Itaca, după o absență de douăzeci de ani, e cunoscută cel mai bine din Odiseea lui Homer. Se spune că Odiseu şi-a petrecut jumătate din aceşti ani luptând în Războiul Troian şi pe cealaltă rătăcind de colo-colo, pe Marea Egee, încercând să se întoarcă acasă, îndurând greutăți, cucerind sau scăpând de monştri şi culcându-se cu zeițe. Asupra caracterizării „vicleanul Odiseu“ s-au făcut multe comentarii: el este văzut ca mincinos convingător şi ca artist deghizat – un bărbat care trăieşte inteligent, ticluieşte şiretlicuri şi stratageme şi e, uneori, prea deştept ca să-i fie bine. Protectoarea sa divină este Pallas Athena, zeiță care îl admiră pe Odiseu pentru disponibilitatea sa inventivă. În Odiseea, Penelopa, fiica lui Icarius din Sparta şi verişoara frumoasei Elena din Troia, e înfățişată drept chintesență a soției credincioase, o femeie cunoscută pentru inteligența şi consecvența ei. Pe lângă faptul că

PE NELOPIAD A

11

plânge şi se roagă ca Odiseu să se întoarcă acasă, ea îi amăgeşte pe numeroşii pretendenți ce roiesc prin palatul său şi îi mănâncă averea, încercând astfel să o forțeze să-l ia pe unul dintre ei de bărbat. Penelopa nu numai că îi duce de nas cu promisiuni false şi țese un giulgiu pe care îl strică noaptea, amânând astfel hotărârea de a se căsători până la terminarea acestuia, ci o bună parte din Odiseea se ocupă de problemele pe care le are cu fiul ei adolescent, Telemah, atât de înclinat să se impună nu numai în fața pețitorilor obraznici şi primejdioşi, ci şi în fața mamei sale. Cartea se sfârşeşte cu măcelărirea pețitorilor de către Odiseu şi Telemah, cu spânzurarea celor douăsprezece slujnice care s-au culcat cu pețitorii şi cu reunirea celor doi soți. Dar Odiseea lui Homer nu este singura versiune a poveştii. Substanța mitică a fost la origine orală, precum şi locală – mitul se povestea într-un fel într-un anumit loc şi total diferit într-altul. M-am inspirat şi din alte materiale decât Odiseea, mai ales în ceea ce priveşte detaliile descendenței Penelopei, copilăria şi căsătoria ei, precum şi zvonurile scandaloase care circulau despre ea. Am ales să atribui relatarea faptelor Penelopei şi celor douăsprezece slujnice care au fost spânzurate. Acestea din urmă formează un cor ce incantează sau cântă, axându-se pe două întrebări ce se ridică la orice lectură atentă a Odiseei: ce a condus la spânzurarea slujnicelor şi ce voia Penelopa. Povestea, aşa cum e relatată în Odiseea, nu ține: există prea multe inconsecvențe. Am fost mereu obsedată de slujnicele acelea spânzurate, la fel cum e şi Penelopa în Penelopiada.

I O artă inferioară Acum, c-am murit, ştiu totul. Aşa voiam să se întâmple, dar, ca atâtea alte dorințe de-ale mele, nu s-a împlinit. Știu doar câteva factoide1. Inutil să precizez că moartea constituie un preț mult prea mare pentru satis­ facerea curiozității. De când sunt moartă – de când am ajuns în această stare fără oase, fără buze, fără sâni –, am învățat unele lucruri pe care aş fi preferat să nu le ştiu, ca atunci când asculți pe la uşi sau când deschizi scrisorile altora. V-ar plăcea să citiți gândurile? Ia mai reflectați! Aici toată lumea soseşte cu un sac, precum cele în care se țin vânturile; numai că fiecare dintre sacii Un lucru acceptat, deşi s-ar putea să nu fie adevărat, adică o speculație sau o presupunere. Termenul a fost inventat de Norman Mailer în Marilyn: A Biography (1973), cu înțelesul de „fapte care nu au existat înainte de apariția lor într-o revistă sau într-un ziar“ (n. tr.). 1

PE NELOPIAD A

13

aceştia e plin de cuvinte – cuvintele pe care le-ai spus, pe care le-ai auzit, cuvintele care s-au spus despre tine. Unii saci sunt foarte mici, alții, mari; al meu e rezonabil ca mărime, deşi o mulțime dintre cuvintele aflate acolo au legătură cu eminentul meu soț. Cât m-a prostit el pe mine, zic unii. Asta era specialitatea lui, să prostească lumea. A plecat luând totul; altă specialitate de‑a lui: plecările. Părea totdeauna atât de veridic! Mulți sunt convinşi că versiunea lui asupra desfăşurării evenimentelor este cea adevărată, adică, mai mult sau mai puțin, câteva crime, câteva frumuseți seducătoare, câțiva ciclopi. Până şi eu îl credeam din când în când. Ştiam că era şmecher şi mincinos, numai că nu mi-a trecut prin minte că avea să îşi exerseze trucurile şi minciunile pe pielea mea. Oare nu îi fusesem credincioasă? Oare nu l-am tot aşteptat şi aşteptat, în ciuda tentațiilor – aproape imperioase – de a face altfel? Şi la ce altceva să fi nădăjduit, odată ce versiunea oficială câştiga teren? O legendă constructivă. O bâtă de altoit alte femei. De ce nu puteau ele să fie la fel de pline de tact, la fel de loiale şi de îndurătoare precum fusesem eu? Acela era drumul lor, al cântărețelor, al torcătoarelor. Nu-mi urmați exemplul, îmi vine să vă urlu în urechi; da, da, în ale dumneavoastră! Numai că, atunci când vreau să urlu, parcă sunt o bufniță. Fără îndoială, aveam nişte bănuieli legate de cât era el de lunecos, de viclean, de şiret şi de – cum să-i zic? – lipsit de scrupule, numai că mă făceam că nu văd nimic. Îmi țineam gura sau, dacă o deschideam, îi cântam în strună. Nu îl contraziceam, nu îi puneam

14

Margaret Atwood

întrebări, nu intram în amănunte. Pe vremea aceea, îmi doream finaluri fericite, iar acestea se obțin cel mai bine dacă te abții să deschizi anumite uşi şi dacă te duci la culcare în timpul scandalurilor. Dar, după ce evenimentele principale s-au încheiat şi lucrurile au intrat pe un făgaş mai puțin legendar, mi-am dat seama că atâta lume râdea de mine pe la spate – rânjea, făcând glume, mai mult sau mai puțin murdare, la adresa mea – şi că mă transformau într-o legendă sau în mai multe, pe care însă nu mi le doream spuse aşa. Ce poate să facă o femeie când o bârfă scandaloasă străbate lumea? Dacă se apără, pare vinovată. Aşa că am rămas în aşteptare, să se strângă mai multe zvonuri. Acum, că au mierlit-o cu toții, mi-a venit şi mie rândul să brodez un pic asupra faptelor. Îmi datorez acest lucru. A trebuit să mă autoconving că povestitul este o artă inferioară. Numai babele, cerşetorii vagabonzi, cântăreții orbi, slujnicele şi copiii apelează la ea – persoanele care au timp. Cândva pe oameni i-ar fi pufnit râsul dacă încercam să fac pe aedul – nimic nu e mai ridicol decât un aristocrat bâjbâind printre arte –, dar cui îi mai pasă de opinia publică acum? De opinia oamenilor de aici, de jos: de opinia umbrelor, a ecourilor? Aşa că am să îmi torc propriul fir. Dificultatea e că nu am gură să vorbesc. Nu mă pot face înțeleasă, cel puțin nu în lumea dumneavoastră, în lumea trupurilor, a limbilor şi a degetelor, şi, în mare parte din timp, nu am ascultători pe celălalt mal al râului. Aceia dintre dumneavoastră care s-ar putea să prindă câte o şoaptă ciudată sau un țipăt mai neobişnuit vor

PE NELOPIAD A

15