Issuu

Traducere din limba engleză de Florența Simion

Coperta: Vasile ADNAN Redactor-șef: Marian COMAN Redactor: Roxana POPESCU Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Daniela ASAFTEI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STIEFVATER, MAGGIE Toţi sfinţii rebeli / Maggie Stiefvater ; trad. din lb. engleză: Florenţa Simion. Bucureşti : Nemira Publishing House, 2021 ISBN: 978-606-43-1082-8 I. Simion, Florenţa (trad.) 821.111

Maggie Stiefvater ALL THE CROOKED SAINTS Copyright © 2017 by Maggie Stiefvater. All rights reserved. Published by arrangement with Scholastic Inc., 557 Broadway, New York, NY 10012, USA. © NEMIRA, 2021 ARMADA este un imprint al Grupului editorial NEMIRA. Tiparul executat de tipografia EVEREST. Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor. ISBN 978-606-43-1082-8

Pentru David, în sfârşit

C OLOR A D O, 1962

iracolele pot fi auzite la mult timp după ce se lasă seara. Din punctul ăsta de vedere, miracolele se aseamănă foarte mult cu undele radio. Destul de puțini oameni pricep că banalele unde radio şi extraordinarul miracol au multe în comun. Dacă ar fi lăsate de capul lor, undele radio nu ar putea fi auzite pe o distanță mai mare de 65, cel mult 80 de kilometri. Ele se propagă în linii perfect drepte de la sursa de emisie şi, cum Pământul e rotund, nu le trebuie mult să se despartă de el şi să o ia spre stele. N-am face cu toții aşa dacă am avea ocazia? Mare păcat că atât undele radio, cât şi miracolele sunt invizibile, pentru că ar fi o privelişte pe cinste: panglici de miracole şi de sunete care îşi urmează calea dreaptă, pornind din toate colțurile lumii. Numai că nici undele radio, nici miracolele nu scapă fără a fi auzite. Unele ricoşează în ionosferă, unde o mulțime de electroni liberi şi folositori oscilează într-o armonie veselă

Maggie Stiefvater

împreună cu ele, după care le trimit înapoi pe Pământ, în alte unghiuri. În felul acesta, un semnal poate să-şi ia zborul din Rosarito sau Nogales, să se dea cu capul de ionosferă şi să aterizeze în Houston sau Denver, puternic ca un leu. Iar dacă e trimis după apusul soarelui… Multe lucruri merg mai bine pe lume când nu-şi bagă soarele nasul, iar procesul despre care vorbim e unul dintre ele. Noaptea undele radio şi miracolele pot țopăi în sus şi-n jos de atâtea ori, încât în anumite situații, absolut imprevizibile, ajung la transmițătoare sau la sfinți aflați la mii de kilometri depărtare de sursele lor. Astfel, un miracol mititel produs în sătucul Bicho Raro1 poate să fie auzit tocmai în Philadelphia sau viceversa. E vorba de ştiință? De religie? Nici măcar oamenilor de ştiință sau sfinților nu le e uşor să facă diferența între una şi cealaltă. Poate că nici nu contează. Cine cultivă semințe invizibile nu se poate aştepta ca toată lumea să fie de acord în privința felului în care arată recolta sa nevăzută. E mai înțelept să recunoaştem doar că le merge bine împreună. În noaptea în care începe povestea asta, un sfânt şi un om de ştiință ascultau miracolele. Era întuneric, o beznă profundă, aşa cum e în deşert. Cei trei veri Soria se adunaseră în partea din spate a unei camionete. Deasupra lor, stelele cele mari le izgoniseră pe cele mai mici din căsuța lor cerească, într-un spectacol Expresie în limba spaniolă care înseamnă, literalmente, „gândac rar”, dar care a pătruns în engleza americană cu sensul de „excentric, aiurit, trăsnit“ (n. red.). 1

Toți sfinții r ebeli

drăguț, care durase vreo oră. Dedesubt, cerul era negru ca smoala până la tufişurile țepoase care umpleau valea. Domnea o tăcere aproape deplină, întreruptă doar de undele radio şi de miracole. Camioneta fusese lăsată între tufişurile dese aflate la kilometri buni de cel mai apropiat oraş. Nu era mare lucru de ea, o camionetă Dodge din 1958, cu un aer, oarecum, optimist. Unul dintre farurile de la spate era spart. Cauciucul din față din dreapta era un pic mai dezumflat decât cel din stânga. Pe scaunul pasagerului era o pată care avea să miroasă mereu a cola cu aromă de cireşe. O figurină din lemn, din cele numite alebrije, înfățişând o creatură jumătate sconcs, jumătate coiot atârna de oglinda retrovizoare. Camioneta avea număr de Michigan, deşi nu se afla în Michigan. Radioul mergea. Nu cel din cabină, ci cel aflat în partea din spate, un Motorola albastru-verzui luat din bucătăria Antoniei Soria. La radio se auzea postul verilor Soria. Nu cel pe care îl preferau, ci postul pe care îl creaseră ei înșiși. Camioneta era studioul lor de radio mobil. Ei, al lor! De fapt, era camioneta lui Beatriz Soria şi postul de radio al lui Beatriz Soria. Povestea aceasta este a tuturor celor din neamul Soria, dar, în primul şi în primul rând, e povestea ei. Chiar dacă nu vocea ei se auzea pe undele radio AM, puterea acestora venea din sufletul său complicat şi țepos. Alți oameni se folosesc de zâmbete şi de lacrimi să arate ce simt; enigmatica Beatriz Soria avea o camionetă plină de transmițătoare în deşertul Colorado.

Maggie Stiefvater

Dacă ea s-ar fi tăiat, oriunde s-ar fi aflat, difuzoarele din camionetă ar fi început să sângereze. – …Dacă v-ați săturat să cântați doar ca să vă legănați, promitea DJ-ul, o să ne găsiți după ce se lasă întunericul, dar numai până răsare soarele. Vocea îi aparținea lui Joaquin, cel mai tânăr dintre veri. Avea şaisprezece ani, se lua foarte în serios şi voia ca şi ceilalți să facă la fel. Era un tip spilcuit, cu obrazul ras cu grijă; îşi pusese căştile doar pe o ureche, să nu-şi strice freza foarte înaltă, pe care şi-o dăduse cu ulei să semene cu a lui Elvis. Două lanterne îl luminau, ca nişte mici reflectoare aurii, lăsând restul cufundat în nuanțe de purpuriu, albastru şi negru. Purta o cămaşă de care nu se mai dezlipise de două luni: cu mâneci scurte şi imprimeuri hawaiiene, căreia îi ridica gulerul. Îi plăcuse o cămaşă purtată în felul ăsta în unicul film pe care reuşise să-l vadă în 1961 şi îşi pusese în minte să adopte şi el acelaşi look. La picioare avea un munte de sticle de apă minerală pline cu apă chioară. Avea fobie de deshidratare şi, ca să o combată, avea mereu lângă el destulă apă, încât să rămână jilav zile întregi. După lăsarea întunericului, nu mai răspundea la numele Joaquin Soria. În studioul mobil care se plimba prin deşertul alpin înalt îşi spunea Diablo Diablo. Era un nume de DJ care le-ar fi scandalizat atât pe mama, cât şi pe bunica lui – dacă ar fi ştiut. Păi, chiar asta era şi ideea. Dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, îl scandaliza un pic şi pe Joaquin. Îi plăcea fiorul pericolului pe care îl simțea de fiecare dată când îl pronunța, căci avea superstiția că, dacă mai şoptea

Toți sfinții r ebeli

şi a treia oară Diablo după acest nume, diavolul ar fi putut să-şi facă, într-adevăr, apariția. Un singur lucru voia Joaquin Soria: să fie celebru. Şi de un singur lucru se temea: să nu moară singur, pe pământul crăpat de secetă de dincolo de Bicho Raro. – …şi mai multe dansuri şi visuri, continua vocea lui Diablo Diablo, cele mai tari sounduri din ’62, din Del Norte până în Blanca și din Villa Grove până în Antonito... muzicile care o să vă salveze sufletele. Ceilalți doi veri din camionetă, Beatriz şi Daniel, se încruntară. Pretenția că ar fi acoperit toată valea San Luis era, fără îndoială, exagerată rău, însă Joaquin era interesat mai degrabă de lucrurile „frumoase dacă ar fi şi adevărate“ decât de cele care chiar erau adevărate. Nu, stația de radio nu avea acoperire în toată valea, dar ce tare ar fi fost dacă ar fi avut! Daniel îşi schimbă poziția. Cei doi veri stăteau în genunchi, unul lângă altul în camionetă, şi, din cauza poziției incomode, Daniel izbi cu picioarele lui lungi una dintre sticlele cu apă ale lui Joaquin. Capacul de metal se izbi de podea, lovind-o parcă înadins. Cablurile de pe jos păreau că o să fie atinse de apă. Dezastrul era iminent. Joaquin însă înşfăcă sticla şi i-o flutură în față lui Daniel. – Nu distruge camioneta, îi zise. E nouă. Nu era deloc nouă, dar era nouă pe post de stație radio. Înainte să aibă rolul ăsta, fusese folosită de familia surorii cumnatei Anei Maria Soria pentru a-i transporta pe frații Alonso, care erau zugravi, de la muncă la bar. Camioneta se săturase de corvoada asta şi decisese să se strice şi, cum

Maggie Stiefvater

frații Alonso preferau să zugrăvească şi să bea, nu să întremeze vehiculul, o lăsaseră să se umple de ierburi. Şi, în toată vremea asta, strânsese în ea atâta umezeală, cât să îi crească repejor un covor de timoftică şi rogoz, care se întinsese pe acoperiş şi pe prelată, transformând-o cu totul într-o mică mlaştină în mijlocul deşertului. Animalele veniseră de la mulți kilometri depărtare să se stabilească în oaza aceasta: mai întâi, un castor, pe urmă douăsprezece broaşte-leopard, care îşi trâmbițau peste tot orăcăitul strident, pe urmă vreo treizeci de păstrăvi, atât de dornici să aibă o nouă casă, încât străbătuseră toată valea până la camionetă. Lovitura de grație o dăduse apariția a optzeci de cocori de dune, mari cât un om şi de două ori mai gălăgioşi. Haosul din mlaştina asta nu lăsa pe nimeni să închidă un ochi, în fiecare zi, ceas de ceas. În spinarea lui Beatriz căzuse sarcina de a izgoni viețuitoarele. Atunci descoperise şi camioneta dedesubt, pe care o refăcuse treptat, iar animalele fuseseră îndepărtate pe rând, astfel încât mlaştina cea nouă nici nu apucase să realizeze că trebuie să se care – curând, cei mai mulți din familia Soria nici nu-şi mai aminteau că acolo fusese o mlaştină. Până şi camioneta părea să fi uitat aproape complet de ea. Chiar dacă scândurile de lemn ale podelei purtau încă urmele de un roşu-ruginiu ale canistrelor de vopsea, unica amintire din vremea ecosistemului era un ou pe care Beatriz îl găsise sub pedala de accelerație. Era ditamai oul, cât palma, marmorat ca luna şi uşor ca un fulg. Ea îi făcuse un hamac transparent din plasă şi îl atârnase în partea din spate a camionetei, să le poarte noroc. Acum se

Toți sfinții r ebeli

legăna peste transmițătoarele din timpul Războiului din Coreea, peste panourile luate la mâna a treia, peste platanele sparte, tuburile recuperate din gunoi, peste rezistențe şi condensatoare. Diablo Diablo (Diablo!) fredona: – O să ne învârtim acum pe muzica celor de la The Drifters. „Save the Last Dance for Me…“, dar noi încă n-am terminat cu dansul, aşa că rămâneți pe recepție! De fapt, Joaquin nu a pus un cântec al celor de la The Drifters, deşi începuse să-l redea de pe o bandă de magnetofon. Toată emisiunea fusese deja înregistrată, în caz că trebuiau să o şteargă la repezeală cu stația. FCC (Federal Communications Commission, Comisia Federală pentru Comunicații) nu-i privea cu ochi buni pe tinerii Americii care-şi făceau în timpul liber posturi de radio fără licență, cu atât mai mult, cu cât tinerii americani păreau a avea nişte gusturi oribile în materie de muzică şi nu visau decât la revoluții. Iar cei ce încălcau legea erau pedepsiți cu amenzi şi cu închisoarea. – Crezi că ar fi putut să ne ia urma? întrebă Joaquin cu speranță în glas. Nu voia să fie luat la ochi de guvern, dar voia să fie auzit şi tânjea cu atâta disperare după a doua posibilitate, încât simțea că e de datoria lui să facă în aşa fel încât prima să devină inevitabilă. Beatriz se aşezase lângă transmițător, cu mâna lăsată uşor deasupra lui, pierdută pe tărâmul propriei imaginații. Abia când îşi dădu seama că Joaquin şi Daniel îi aşteptau răspunsul, spuse:

Maggie Stiefvater

– Dacă aria de acoperire nu s-a mărit, în niciun caz. Beatriz era verişoara mijlocie. Dacă Joaquin era zgomotos şi plin de viață, Beatriz era liniştită şi ciudată. Avea optsprezece ani şi arăta ca o Madonna hipiotă: avea părul negru, care-i încadra fața de-o parte şi de alta în mod egal, nasul în formă de J şi gura mică şi enigmatică, pe care probabil că bărbații ar fi asemănat-o cu un boboc de trandafir, în timp ce Beatriz i-ar fi spus doar „gura mea“. Avea nouă degete la mâini, căci îşi pierduse unul într-un accident pe când avea doisprezece ani, însă asta nu-i prea dădea bătaie de cap; era doar degetul mic de la mâna dreaptă (şi ea era stângace). Putea spune, cel mult, că fusese o experiență interesantă şi, oricum, nu-l mai putea lipi la loc. Joaquin se ocupa de postul de radio pentru faima pe care i-o putea aduce, însă Beatriz se implica numai şi numai pentru satisfacția ei intelectuală. Atât restaurarea camionetei, cât şi construcția radioului fuseseră nişte puzzle-uri, iar ea se dădea în vânt după puzzle-uri. Le înțelegea. Când avea trei ani, ticluise un pod secret, care se putea ridica de la fereastra camerei ei până la padocul cailor, astfel încât putea să-l treacă în puterea nopții fără să se înțepe în scaieții care se găseau peste tot. La şapte ani, născocise o combinație între păpuşile mobile şi marionetele pe sfori ca să poată sta în pat şi să pună păpuşile familiei Soria să danseze pentru ea. La nouă ani, începuse să creeze un limbaj secret împreună cu tatăl ei, Francisco Soria, şi chiar şi acum, după atâția ani, tot mai lucrau la el, perfecționându-l. În forma scrisă, era făcut în întregime din şiruri de numere; în forma orală, era cântat pe note care corespundeau formulei matematice a sentimentului dorit.

Toți sfinții r ebeli

Un singur lucru îşi dorea Beatriz: să aibă destul timp ca să poată înțelege în ce fel se aseamănă un fluture cu o galaxie. Şi de un singur lucru se temea: că o să i se ceară să facă orice altceva. – Crezi că mama sau buna ascultă? insistă Joaquin (Diablo Diablo!). Nu voia să-i fie descoperită identitatea alternativă de către mama sau bunica lui, dar tare ar mai fi dorit ca ele să-l audă pe Diablo Diablo şi să şuşotească între ele că DJ-ul ăsta pirat, după voce, pare tare chipeş şi seamănă cu Joaquin. – Dacă nu s-a mărit aria de acoperire, în niciun caz, repetă Beatriz. Şi ea îşi pusese întrebarea asta. Semnalul primei lor emisii ajunsese doar până la câteva sute de metri depărtare, chiar dacă ea integrase în sistem o antenă TV mare. Acum, urmărea în minte toate locurile în care semnalul ar fi putut dispărea înainte să ajungă la antenă. Joaquin părea îmbufnat: – Nu trebuie s-o spui chiar aşa! Beatriz nu se simțea deloc prost. N-o spusese în niciun fel. Doar o spusese. Dar, uneori, asta nu era de ajuns. Acasă, în Bicho Raro, oamenii o numeau câteodată la chica sin sentimientos. Pe Beatriz n-o deranja că i se spune „fata fără sentimente“. Din punctul ei de vedere, era o afirmație corectă. – În orice caz, cum să ne poată asculta? Doar am luat radioul cu noi. Cei trei îşi îndreptară privirile spre radioul pe care îl şterpeliseră de pe blatul din bucătăria Antoniei Soria.