Issuu

BABEL

Traducere din limba engleză și note de Radu Paraschivescu

Coperta: Yanna ZOSMER Copryright ilustrație copertă: Dr. Pozzi at Home, 1881 (ulei pe pânză) Sargent, John Singer (1856-1925) Credit: Armand Hammer Foundation, USA/Bridgeman Images. Pre‑press: Alexandru CSUKOR Redactor: Irina CERCHIA Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Georgiana PARASCHIV

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BARNES, JULIAN Bărbatul cu haină roşie / Julian Barnes ; trad. din lb. engleză și note: Radu Paraschivescu. – București: Nemira Publishing House, 2020 ISBN 978‑606‑43-0689-0 I. Paraschivescu, Radu (trad.) 821.111 Julian Barnes THE MAN IN THE RED COAT Copyright © Julian Barnes 2020 © NEMIRA 2020 Tiparul este executat la tipografia ART GROUP Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor. ISBN 978‑606‑43‑0689-0

Lui Rachel

În iunie 1885, trei francezi au sosit la Londra. Unul era prinț, altul era conte şi al treilea era un om de rând, cu un nume de familie italienesc. Ulterior, contele a descris scopul vizitei drept „cumpărături intelectuale şi decorative“. Sau am putea să începem la Paris, cu o vară mai devreme, cu Oscar şi Constance Wilde în luna de miere. Oscar citeşte un roman francez publicat de curând şi, cu toate acestea, acordă bucuros interviuri presei. Sau am putea să începem cu un glonț şi cu arma din care a fost tras. Asta merge de obicei: o regulă de bază a teatrului spune că dacă arăți o armă în actul întâi, o să se tragă în mod sigur cu ea în ultimul. Însă care armă şi care glonț? Au fost foarte multe la vremea aceea. Ba chiar am putea să începem de pe celălalt mal al Atlanticului, în Kentucky, înapoi în 1809, când Ephraim McDowell, fiul unor emigranți scoțieni şi irlandezi, a operat-o pe Jane Crawford ca să-i scoată un chist ovarian care conținea cincisprezece litri de lichid. Măcar acest fir al poveştii are un final fericit. B ĂRBATU L CU H A I NĂ ROȘI E

Pe urmă, mai e bărbatul întins în patul lui din Boulogne-sur-Mer – poate cu o soție alături, poate singur –, întrebându-se ce să facă. Nu, nu e chiar aşa: ştia ce să facă, atâta doar că nu ştia când sau dacă o să fie în stare să facă ce voia să facă. Sau am putea începe, prozaic, cu haina. Dacă nu cumva ar fi mai bine să-i spunem halat. Roşu – mai precis, stacojiu –, lung, de la gât până la glezne, lăsând să se vadă un pic de olandă albă cu volănaşe la încheieturi şi la gât. Sub el, un singur papuc de brocart lasă mici pete de galben şi de albastru să intre în compoziție. E nedrept să începem cu haina şi nu cu bărbatul care o poartă? Însă tocmai haina sau, de fapt, descrierea ei ne ajută să ni-l amintim astăzi așa, dacă ni-l mai amintim cât de cât. El cum s-ar fi simțit în situația asta? Uşurat, amuzat, un pic insultat? Depinde de felul în care îi desluşim, de la distanța aceasta, caracterul. Însă haina lui ne aminteşte de o alta, pictată de acelaşi artist. E înfăşurată în jurul unui tânăr arătos, dintr-o familie bună – sau cel puțin importantă. Însă deşi îi pozează celui mai cunoscut portretist al zilei, tânărul nu e mulțumit. Vremea e blândă, dar haina pe care i se cere s-o poarte e din tweed greu, potrivit pentru un cu totul alt anotimp. I se plânge pictorului de alegerea făcută. Pictorul răspunde – şi avem doar cuvintele lui, aşa că nu putem remarca tonul care evoluează de la tachinarea blândă la fermitate profesională şi, mai departe, la dispreț autoritar – pictorul răspunde: „Nu e despre dumneata, ci despre haină“. Şi e adevărat că, la fel ca în cazul halatului roşu, oamenii îşi amintesc mai degrabă de haină decât de tânărul din ea. Arta supraviețuieşte 8

Julian Barnes

capriciului individual, mândriei de familie, ortodoxiei sociale; arta are întotdeauna timpul de partea ei. Aşa că hai să continuăm cu tangibilul, cu particularul, cu obişnuitul: cu haina roşie. Fiindcă aşa am dat pentru prima dată peste tablou şi peste bărbat: în 2015, expus la National Portrait Gallery din Londra, împrumutat din America. Adineauri i-am spus hainei „halat“. Dar nici aşa nu e foarte bine. Nu poartă pijama pe dedesubt – asta dacă nu cumva gulerul şi manşetele dantelate sunt ale unei cămăşi de noapte, ceea ce e improbabil. Să trebuiască oare să-i spunem haină de zi? Proprietarul ei nici nu s-a dat bine jos din pat. Ştim că tabloul a fost pictat mai multe zile la rând înainte de ora prânzului, după care artistul şi modelul mâncau împreună; mai ştim că soția modelului a fost uimită de apetitul grozav al pictorului. Ştim că modelul este acasă, fiindcă ne-o spune titlul tabloului. Fiindcă „acasă“ este exprimat printr-o nuanță mai închisă de roşu: un fundal roşu-închis pe care se profilează figura centrală, stacojie. Se văd nişte draperii grele, date în lături şi prinse cu un cordon; şi un alt tip de țesătură, care se topeşte toată într-o podea de acelaşi roşu-închis, fără nicio linie de demarcație vizibilă. E o imagine pronunțat teatrală: fanfaronada nu se vede doar în poziția modelului, ci şi în stilul de a picta. A fost pictat cu patru ani înainte de călătoria la Londra. Subiectul – omul de rând cu nume italienesc – are treizeci şi cinci de ani, e chipeş, poartă barbă şi se uită încrezător peste umărul nostru drept. E viril şi, totuşi, zvelt, şi treptat, după primul impact al tabloului, când am putea foarte bine să credem că „e doar despre haină“, ne dăm seama că nu e. E mai degrabă despre mâini. Mâna stângă e în şold; mâna dreaptă e pe piept. Degetele sunt partea cea mai expresivă B ĂRBATU L CU H A I NĂ ROȘI E

a portretului. Fiecare este articulat altfel: complet întins, strâns pe jumătate, strâns cu totul. Dacă ni s-ar cere să ghicim profesia bărbatului, l-am putea crede un virtuoz al pianului. Mâna dreaptă pe piept, mâna stângă în şold. Sau poate ceva mai sugestiv decât asta: mâna dreaptă pe inimă, mâna stângă pe coapse. Să fi făcut şi asta parte din intenția artistului? Trei ani mai târziu a pictat un portret al unei femei de societate, care a provocat un scandal la Salon. (Putea Parisul din La Belle Époque să fie şocat? Cu siguranță; şi se pricepea să fie exact la fel de ipocrit ca Londra.) Mâna stângă e petrecută peste una dintre cele două sfori gemene ale halatului, care sunt ecoul cordoanelor de draperii din fundal. Ochiul le urmăreşte până la un nod complicat, de care atârnă un singur ciucure mare şi stacojiu. (Unde e perechea lui? Pare prinsă în mâna dreaptă, cea lipită de inimă.) Ciucurele acesta atârnă imediat mai jos de vintre, aidoma unui penis stacojiu de taur. Asta o fi avut de gând pictorul? Cine poate spune? N-a lăsat nicio explicație legată de tablou. Dar a fost un pictor în egală măsură pişicher şi măreț; de asemenea, un pictor al măreției, care nu se temea de controverse, ba dimpotrivă, poate chiar îl atrăgeau. Postura este nobilă, eroică, însă mâinile o fac mai subtilă şi mai complicată. Nu sunt mâinile unui pianist de concert, după cum reiese, ci ale unui medic, ale unui chirurg, ale unui ginecolog. Şi penisul stacojiu? Toate la timpul lor. Prin urmare, da, să începem cu acea călătorie la Londra din vara lui 1885. Prințul era Edmond de Polignac. Contele era Robert de Montesquiou-Fézensac. 10

Julian Barnes

Omul de rând cu nume italienesc era doctorul Samuel Jean Pozzi. Prima achiziție de pe lista cumpărăturilor intelectuale a fost Festivalul Händel de la Crystal Palace, unde au ascultat Israel în Egipt pentru a sărbători două secole de la naşterea compozitorului. Polignac şi-a notat că „Spectacolul a avut un impact colosal. Patru mii de executanți l-au sărbătorit regeşte pe le grand Händel [sic].“ Cei trei cumpărători au adus de asemenea o scrisoare de prezentare de la John Singer Sargent, cel care pictase Doctorul Pozzi acasă. Îi era adresată lui Henry James, care văzuse tabloul la Royal Academy în 1882 şi pe care Sargent avea să-l picteze cu deplină măiestrie mulți ani mai târziu, în 1913, când James avea şaptezeci de ani. Scrisoarea începea astfel: Dragă James, Țin minte că ai spus cândva că întâlnirea ocazională cu un francez n-ar fi o diversiune neplăcută pentru dumneata la Londra, aşa că am avut îndrăzneala să le dau o scrisoare de prezentare în fața dumitale unei perechi de prieteni ai mei. Unul este doctorul S. Pozzi, bărbatul cu halat roşu (nu întotdeauna), un ins absolut sclipitor, pe când celălalt este unicul extraom Montesquiou.

Ciudățenia face ca aceasta să fie singura scrisoare de la Sargent pentru James care supraviețuieşte. Pictorul nu pare să-şi dea seama că din grup făcea parte şi Polignac, o completare care cu siguranță că i-ar fi plăcut lui James şi l-ar fi interesat. Sau poate nu. Proust spunea că prințul era „ca un donjon abandonat şi transformat în bibliotecă“. B ĂRBATU L CU H A I NĂ ROȘI E

Doctorul Pozzi acasă, John Singer Sargent (1881) 12

Julian Barnes

Pozzi avea treizeci şi opt de ani, Montesquoiu, treizeci, James, patruzeci şi doi şi Polignac, cincizeci şi unu. James închiriase o căsuță în Hampstead Heath cu două luni în urmă şi se pregătea să se întoarcă la Bournemouth, dar şi-a amânat plecarea. Şi-a petrecut două zile, 2 şi 3 iulie 1885, ocupându-se de aceşti trei francezi care, a consemnat ulterior romancierul, „tânjiseră să vadă estetismul Londrei“. Biograful lui James, Leon Edel, îl prezintă pe Pozzi ca pe un „medic din lumea bună, colecționar de cărți şi capabil de o conversație în general cultivată“. Conversația nu a fost înregistrată, iar colecția de cărți s-a risipit de mult, lăsându-l doar pe medicul din lumea bună. În acel halat roşu (nu întotdeauna). Contele şi prințul aveau o descendență aristocratică veche. Contele susținea că se trage din muschetarul D’Artagnan şi că bunicul lui îi fusese aghiotant lui Napoleon. Bunica prințului fusese o prietenă apropiată a Mariei Antoaneta; tatăl ei a fost ministru de stat sub domnia lui Carol X şi autorul Ordonanțelor din Iulie, al căror absolutism a declanşat Revoluția din 1830. Sub noua conducere, tatăl prințului a fost condamnat la „moarte civilă“, ceea ce înseamnă că nu mai exista din punct de vedere legal. Francezii fiind totuşi francezi, bărbatului inexistent i s-au permis vizitele conjugale pe durata detenției, iar rodul lor a fost Edmond. Pe certificatul de naştere, la rubrica „tată“, aristocratul mort din punct de vedere civil a fost trecut ca „prințul numit marchizul de Chalançon, actualmente în călătorie“. Alde Pozzi erau protestanți italieni din Valtellina, în nordul Lombardiei. În războaiele religioase de la începutul secolului al şaptesprezecelea, un Pozzi s-a numărat printre cei arşi pe rug pentru credința lor, în B ĂRBATU L CU H A I NĂ ROȘI E

templul protestant din Teglio, în 1620. La puțin timp după aceea, familia s-a mutat în Elveția. Bunicul lui Samuel Pozzi, Dominique, a fost primul care a ajuns în Franța, străbătând țara în etape lente şi devenind pâtissier în Agen; tot el a franțuzit numele familiei: Pozzy. Ultimul dintre cei unsprezece copii ai lui – numit inevitabil Benjamin – a ajuns preot protestant în Bergerac. Familia pastorului era pioasă şi republicană, devotată Celui de Sus şi conştientă de îndatoririle ei sociale şi morale. Mama lui Samuel, Inès Escot-Meslon, din mica nobilime a Périgord-ului, a contribuit la averea familiei cu fermecătorul conac de secol al optsprezecelea, La Graulet, la câțiva kilometri de Bergerac, pe care Pozzi avea să-l prețuiască şi să-l extindă toată viața. Mereu fragilă şi extenuată din cauza sarcinilor, a murit când el avea zece ani; pastorul s-a recăsătorit rapid cu o englezoaică „tânără şi robustă“, Marie-Anne Kempe. Samuel a crescut vorbind atât franceză, cât şi engleză. De asemenea, în 1873 el a redat numele Pozzi familiei. „Ce trio straniu“, meditează biograful lui Pozzi, Claude Vanderpooten, cu gândul la călătoria aceea la Londra. Pe de o parte, are în vedere diferența de rang; dar poate şi prezența unui om de rând profund heterosexual lângă doi aristocrați cu „tendințe elenice“. (Iar dacă par nişte personaje din Proust, asta e din cauză că sunt cu toții legați – parțial, prin reflexie – de personajele lui Proust.) Existau două destinații imediate pentru parizienii care vizitau Londra pe atunci: Liberty & Co., deschisă pe Regent Street în 1875, şi Grosvenor Gallery. Montesquiou admirase Ademenirea lui Merlin a lui Burne-Jones la Salonul de la Paris din 1875. Acum s-au întâlnit cu pictorul în persoană, care i-a dus la „AbațiaFalanster“ a lui William Morris, unde contele a ales 14

Julian Barnes

câteva stofe, şi la studioul lui William De Morgan. În plus, l-au cunoscut pe Lawrence Alma-Tadema. S-au dus pe Bond Street pentru tweed-uri şi stofe de costum, pentru pălării, sacouri, cămăşi, cravate şi parfumuri; în Chelsea ca să caute casa lui Carlyle; şi prin librării. James i-a găzduit şi i-a tratat cu mare atenție. A transmis că Montesquiou i s-a părut „curios, dar superficial“, iar Pozzi „şarmant“ (şi de data asta Polignac pare să fi trecut neobservat). I-a scos la cină la Reform Club, unde i-a prezentat lui Whistler, căruia Montesquiou ajunsese să-i fie profund devotat. Totodată, James le-a aranjat să viziteze Sala Păunilor a lui Whistler din casa armatorului F. R. Leyland. Între timp însă, Pozzi fusese rechemat la Paris printr-o telegramă trimisă de soția unuia dintre clienții lui celebri, Alexandre Dumas fils. Din Paris, pe 5 iulie, Pozzi a scris cerându-i contelui să se întoarcă la Liberty’s şi să completeze comanda pe care o făcuse deja. Voia „treizeci de suluri din materialul de draperii verde-algă din care anexez o mostră. Te rog să plăteşti în numele meu. O să-ți rămân dator treizeci de șilingi [sic] şi multă recunoştință“. Se semnează „Devotatul prieten al prerafaelimii dumitale“. Când acel „trio straniu“ a sosit la Londra, niciunul dintre ei nu prea era cunoscut în afara anturajului imediat. Prințul Edmond de Polignac avea ambiții muzicale neîmplinite şi petrecuse mulți ani, la insistențele familiei, făcând turul Europei în căutarea afabilă, chinuită şi pur teoretică a unei soții; într-un fel, el – mai mult decât ea – nu s-a dat niciodată prins. Pozzi avea un deceniu de carieră ca medic, chirurg şi om de societate, lucrând într-un spital de stat şi creându-şi în acelaşi timp o clientelă privată compusă din oameni pe val. Fiecare avea să ajungă la un anumit nivel de notorietate şi de B ĂRBATU L CU H A I NĂ ROȘI E