Traducere din limba engleză de Silvia Năstasie
Imprint coordonat de Marian COMAN Fotografia copertei: Martin SCHOELLER / AUGUST Coperta: Adnan VASILE Prepress: Alexandru CSUKOR Redactor: Mihai FULGER Corector: Andreea IANCU Tehnoredactor: Antonela IVAN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HOPKINS, ANTHONY Hai că am reuşit, puştiule! / Anthony Hopkins ; trad. din lb. engleză: Silvia Năstasie. - Bucureşti : Orion, 2025 ISBN 978-606-43-2230-2 I. Năstasie, Silvia (trad.) 821.111 Anthony Hopkins WE DID OK, KID Copyright © 2025 by Anthony Hopkins All interior and insert images are courtesy of the author unless otherwise noted. Page 208, “The Silence of the Lambs, Best Actor, 1992”: Copyright © Academy of Motion Picture Arts and Sciences. All rights reserved Copyright © Nemira, 2025 pentru prezenta ediție în limba română. ORION este un imprint al Grupului editorial NEMIRA. Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.
ISBN: 978-606-43-2230-2
Stellei, cu dragoste
Să nu luăm în derâdere faptele omenești, să nu le plângem, să nu le ocărâm, ci doar să le înțelegem. Baruch Spinoza, Tractatus Politicus
PREFAȚĂ
HAI CĂ AM REUȘIT, PUȘTIULE!
Î
ntr-o dimineață cenușie de duminică din 1941, undeva printre dunele de nisip de la Aberavon Beach, un prieten al tatei, Cliff Mathers, mi-a dat câteva – prea multe nu aveau cum să fie – dulciuri sau dropsuri. Erau anii raționalizării. Fâstâcindu-mă, am scăpat bomboana în nisip și am început să mă smiorcăi. Tata și Cliff au râs. Am primit o altă bombonică, pentru tuse. Tata s-a aplecat spre mine să mă liniștească. Gata cu lacrimile. Cliff ne-a prins în poză. Una dintre primele mele amintiri. Aveam trei ani.
10
ANTHONY HOPKINS
Acum, la optzeci și șapte de ani, mă uit din când în când spre fotografie și îmi vine să-i spun băiețelului confuz de atunci: „Hai că am reușit, puștiule!“. Ca majoritatea copiilor, și eu am fost anxios și confuz. Dar asta face parte din procesul de maturizare – să fii prea tânăr ca să găsești un sens al existenței. Acea senzație stranie de a te simți pierdut, incapabil să faci față lumii, m-a însoțit mulți ani din viață. Sunt surprins – sau poate nedumerit e cuvântul? Uluit? Da, uluit – că încă mai sunt pe aici. Fără explicații. Semnul din naștere, de neșters, gravat în esența ființei mele, este sentimentul de a nu fi fost niciodată „cum trebuie“. Însă, am fost plămădit dintr-un aluat rezistent. Așa era și tata – fără prosteli, fără drăgălășenii. Sfatul lui pentru mine era: „Mergi mai departe și gata. Capul sus și nu te mai văita“. Era un pont bun. Altul: „Viața e grea. Și ce? Nu te da niciodată bătut.“ Cam dur, dar m-a ajutat să răzbesc. Așa era tata. Babacul. Richard Arthur Hopkins. Oale și ulcele acum. Habar n-am dacă există într-o altă dimensiune – în vreo viață de apoi sau în vreun alt vis frumos de felul ăsta. Dar trăiește adânc în mine, asemenea cioburilor dintr-un porțelan spart. Viața mea e retrasă. Așa a fost dintotdeauna. Dar nu-i bai, nu-i mare scofală. Chiar am avut parte de-o mare aventură. Nu sunt o victimă. Am pus la treabă părțile rănite din mine – singurătate, alienare, anxietate, orice-or fi fost țăndările alea. Și acum mă bucur de ele. Tot ce m-a iritat și m-a rănit m-a ținut în mișcare; m-a adus până aici.
UNU
CAP DE ELEFANT
Î
ntr-o altă duminică jilavă, cenușie – de data asta din septembrie 1949 – am devenit, la vârsta de unsprezece ani, un om pe picioarele lui. S-a întâmplat în după-amiaza în care mama și tata m-au dus la un internat de secol XIX, de cărămidă roșie, aflat pe-un deal dincolo de orașul Pontypool, în comitatul Monmouthshire. West Mon era o clădire gotică, cu turle impunătoare, iar deasupra intrării stăteau doi berbeci în basorelief, ținând un sul pe care scria „Slujește și supune-te“. Clădirea avea un aer amenințător, de casă
12
ANTHONY HOPKINS
bântuită, deloc îmblânzit de ploaia înfiorătoare de Monmouthshire, care-ți intră-n oase, de tunetele bubuitoare și de vântul biciuitor. Am urât-o de cum am văzut-o. M-au trimis acolo pentru că mama ținea neapărat să-mi ofere o educație decentă. Tata era așa-și-așa legat de ideea asta, pentru că o asemenea oportunitate se plătea cu o grămadă de bani munciți din greu. În ceea ce mă privește, eram de partea tatei, pentru că nici că-mi păsa de școală. De ce să aruncăm banii pe fereastră? Nu fusesem niciodată cel mai ascuțit creion din penar și nu se prefigurau prea multe șanse de îmbunătățire a situației. Deja primisem eticheta de cauză pierdută de la profesorii palizi ca varul de la școala mea primară din Port Talbot, ba chiar un anumit profesor, deosebit de neplăcut, chiar mă poreclise „Gogu Găgăuță“. Pentru copiii de pe strada noastră, eram „Cap de elefant“. Capul meu chiar era mare și părea oarecum nelalocul lui, bălăngănindu-se deasupra unui trup plăpând. Părinții mei credeau că sufăr de apă la creier, însă Dr. Bray, un pediatru, i-a asigurat că nu e nimic în neregulă cu mine. „Trebuie doar să mai pună niște carne pe el“, le-a spus bunul doctor. Faptul că am fost dus de părinții mei la West Mon nu a reprezentat un eveniment catastrofal. S-a întâmplat doar să fie unul dintre supărătoarele limitatoare de viteză de pe autostrada vieții, atât și nimic mai mult, însă, dintr-un motiv sau altul, a fost un eveniment care mi-a plantat în creier sămânța nepăsării. Mi-am jurat: O să risc și n-o să mă mai apropii niciodată de mama și de tata. De fapt, de nimeni altcineva. Nu-mi mai păsa. M-am hotărât să-mi trăiesc viața după regulile mele, să-mi deschid ochii spre viitor. Să uit de trecut. Gata cu copilăria. Recepționat. Terminat. Fantoma intrase în mașinărie. După o scurtă întrevedere cu directorul, domnul Harrison, și cu soția sa exuberantă și rotofeie, urmată de investigarea rapidă a dormitorului claustrofobic, cu șaisprezece paturi înghesuite într-o cameră pătrată cu pereți verzi, ca de spital, părinții mei și cu mine ne-am întors în parcarea de lângă treptele intrării principale. Mama și tata s-au urcat în mașină să plece acasă. Când au pornit din loc, soarele s-a reflectat în parbriz. Prin strălucirea razelor, am văzut-o pe mama făcându-mi cu mâna. Tata era cu ochii la drum, așa că mi-am ținut mâinile pe lângă corp și nu am făcut cu mâna înapoi.
HAI CĂ AM REUȘIT, PUȘTIULE
13
După ce mașina lor – un Ford Model C Ten bine lustruit – a dispărut în jos pe alee, am observat numărul de înmatriculare: BTX 698. Tot restul acelei după-amiezi umede de toamnă, am mormăit întruna numărul ăla: „BTX 698. BTX 698. BTX 698“. Mottoul școlii era: „Crede, obține, reușește, slujește și supune-te“. Imnul școlii era chiar și mai deprimant: „Mărșăluim cu vesel cântec, c-un cântec de victorie“. Trebuia să cântăm penibilitatea asta la fiecare întrunire de dimineață, în fața ursuzului corp profesoral. Unul dintre administratorii pușcăriei de cărămidă era un tip milităros cu inimă de gheață; fusese implicat în campania din Africa de Nord împotriva generalului Rommel. Eu îi spuneam „Racu’“, pentru că avea o față roșie ca racul. Mi-a spus că meritele și perspectivele mele nu erau „decât praf și pulbere“. Îmi plăcea cât de amuzant și de dramatic suna praf și pulbere. „Șșș, șșș, șșș“, am zis. „Sunt ceea ce sunt ceea ce sunt. Sunt Omul Prafului și-al Pulberii“. Mă pricepeam s-o fac pe clovnul. Mă prosteam de multe ori ca Sperietoarea de ciori din Vrăjitorul din Oz, ca Bela Lugosi în rolul lui Dracula sau ca Boris Karloff în monstrul lui Frankenstein. Eram ciudat de bun la imitat orice fel de voci sau sunete pe care le auzeam. Puteam să nechez ca un cal sau să latru ca un câine. Îi imitam și pe Bugs Bunny: „What’s up, Doc?“. Pe Elmer Fudd. Daffy Duck. Porky Pig. „That’s all, folks!“1. Când mi-am făcut sceneta cu praful și pulberea, unii băieți au râs, iar Racu’ a reacționat scriind pe tablă: Cu ce-s mai presus decât țapii ori berbecii, oamenii care cultivă existențe oarbe, în străfundurile minții lor? (Lord Alfred Tennyson). Ne-a spus să o transcriem de douăzeci de ori. Am tratat întâmplarea cu un soi de umor sinistru. În timp ce copiam cuvintele, behăiam „What’s up, Doc?“ și „That’s all, folks!“ sunt expresii emblematice din desenele animate Warner Bros., din a doua jumătate a secolului XX, prima fiind asociată personajului Bugs Bunny, iar cea de-a doua finalului episoadelor Looney Tunes. Simboluri ale animației americane, cele două expresii au devenit repere ale culturii pop, cunoscute, în limba originală, la nivel mondial (n. trad.). 1
14
ANTHONY HOPKINS
ca țapii și berbecii. Racu’ a pornit la atac spre mine. Palme. Mai multe behăituri. Mai multe palme. Cu cât mă pălmuia mai mult, cu atât apelam mai abitir la trucul meu de supraviețuire, o privire plină de pură și mută sfidare. Privirea asta îmi ilustra indiferența pasivă față de ostilitatea care mă-nconjura. Nu lăsa nimic la vedere. Țintuiește-i cu privirea. Prefă-te că nu există. M-am bucurat de puterea nou descoperită. Nu le arăta că te doare! Îngroapă orice durere, bag-o sub preș, mergi mai departe. Asta îi scotea pe adulți din sărite, iar eu fix asta îmi doream. Deși era deprimant să fiu nevoit să stau în locul ăla sinistru, acolo m-am întâlnit prima oară cu William Shakespeare. Era o seară de sâmbătă. Noi, băieții, fuseserăm strânși cu toții în sala de festivități a școlii, nu ca să cântăm imnul – slavă Domnului –, ci ca să ne uităm la un film, un film adevărat, cu sonor. Școala închiriase un proiector și un operator pentru acel proiector, pe domnul Gordon Phillips. Se întâmpla ceva nou și palpitant. Ne-am așezat în scaunele noastre de lemn și am așteptat. Într-un final, domnul Harrison, directorul, a venit val-vârtej în sală, cu roba fluturândă, pentru a sublinia importanța acestui eveniment memorabil. Era însoțit de soțioara lui impunătoare și temperamentală, ca un crucișător, bătrâna Ma Harrison. Îi urmau profesorii noștri. Max Horton, Racu’ Garnett și alții. Domnul Harrison ne-a avertizat să fim cuminți – fără vorbit, fără fâțâit, fără râs. Orice elev care încălca aceste reguli urma să fie dat afară – iar apoi, ne închipuiam noi, executat rapid în sala de sport. „Hamlet este un film foarte important“, ne-a anunțat domnul Harrison. „Domnul Laurence Olivier, cel mai mare actor shakespearian al lumii, a regizat acest film și, mai mult decât atât, el se dedică cu pasiune răspândirii puternicelor cuvinte și înțelepciunii bardului din Warwickshire, domnul William Shakespeare.“ O, ferească Dumnezeu! Nu Shakespeare. Cruță-ne de plicticoșenia asta nesuferită. Domnul Harrison a mai bătut câmpii vreo cinci minute despre Shakespeare și domnul Olivier. În cele din urmă, i-a mulțumit proiecționistului nostru, domnul Gordon Phillips din Griffithstown.
HAI CĂ AM REUȘIT, PUȘTIULE
15
Ce mai oră deprimantă ne așteaptă!, mi-am spus. Ne-am întors cu toții spre domnul Phillips din Griffithstown. Ma Harrison ne-a spus să zicem: „Mulțumim, domnule Phillips din Griffithstown.“ Mă simțeam în iad. Domnul Phillips din Griffithstown, așezat între două proiectoare, pe poziție și gata de treabă, era un tânăr rotunjor, cu față lucioasă. Își tencuise părul cu Brylcreem și purta o cravată albastră, special pentru marele eveniment. Chiar că eram în iad. Pe scenă fusese instalat un ecran mare de cinema. S-au stins luminile din sală. Pe ecran a apărut cunoscuta introducere marca J. Arthur Rank Organization: lovirea uriașului gong, cuvintele A J. Arthur Rank Enterprise, ecranul negru. Și apoi, deodată, impresionantele prime acorduri ale muzicii lui William Walton. A fost... uluitor. Scena de pe parapete. Fantoma tatălui lui Hamlet. Înteriorul castelului Elsinore. Olivier. Rostește primul monolog: Ah! Carnea asta mult, mult prea-ntinată De s-ar muia, topi și face rouă! Am rămas fascinat până la ultimul vers din monolog. Te frânge, inimă, căci va să tac.1 Până în clipa aia, nimic pe lume nu mă emoționase atât. Era exploziv. Încă nu puteam pricepe structura dramatică din Hamlet și nuanțele sale – cuvintele arhaice, limbajul inedit, nefamiliar, ritmul și frazarea. Dar simțeam că Olivier, în rolul lui Hamlet, îmi vorbea mine, adresându-se unei părți de mult dispărute, străvechi din mine. A fost o experiență nepământeană. Suferința lui Hamlet pentru moartea tatălui lui și trădarea mamei față de soțul ei răposat. Am plâns, copleșit de impresionanta reprezentare a taților și mamelor rănite și a modului în care suntem cu toții bântuiți de fantomele amintirilor. Eram prea mic să prind înțelesul modern al cuvintelor. Însă o forță năvălise în adâncurile a ce-oi fi fost eu.
William Shakespeare – Hamlet, traducere de Leon D. Levițchi și Dan Duțescu, în „Shakespeare – Opere complete“, vol. 5, Editura Univers, București, 1986, p. 335 (n. trad.). 1