Traducere din limba engleză de Silviu Genescu Ediţia a V‑a, revizuită
Coperta: Vasile ADNAN Prelucrare copertă: Alexandru CSUKOR Redactor‑șef: Marian COMAN Redactor: Nicoleta GHEMENT Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Monica ANDRONESCU
Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României MARTIN, GEORGE R.R. Urzeala tronurilor / George R.R. Martin; trad.: Silviu Genescu, - Ed. a 5-a., rev. București: Nemira Publishing House, 2020 ISBN 978-606-43-0980-8 I. Genescu, Silviu (trad.) 821.111(73)-31=135.1
George R.R. Martin A GAME OF THRONES © George R.R. Martin, 1996 All rights reserved. © Nemira, 2011, 2012, 2013, 2017, 2020 ARMADA este un imprint al Editurii NEMIRA Tiparul executat de ART PRINT S.A.
Tel: 0723.13.05.02, e-mail: office@artprint.ro Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978-606-43-0980-8
Pentru Melinda
P RO LO G
– A
r trebui să ne întoarcem, ceru Gared pe când desişurile începură să se întunece tot mai tare în jurul lor. Sălbaticii sunt morţi. – Ţi‑e frică de moarte? întrebă Ser Waymar Royce cu umbra unui zâmbet. Gared nu muşcă momeala. Era un om bătrân, trecut de cincizeci de ani, şi văzuse destui stăpâni venind şi plecând. – Ce‑i mort e mort, zise el. Nu avem nimic cu ce‑i mort. – Sunt morţi? întrebă Royce cu voce moale. Ce dovezi avem? – Will i‑a văzut, răspunse Gared. Dacă el spune că sunt morţi, pentru mine asta‑i o dovadă suficientă. Will ştiuse că‑l vor atrage la sfadă, mai devreme sau mai târziu. Și‑ar fi dorit să se întâmple asta cât mai târziu. – Mama mi‑a spus că morţii nu cântă nimic, interveni el. – Dădaca mea spunea la fel, Will, răspunse Royce. Să nu crezi niciodată ce auzi la ţâţa unei femei. Există lucruri pe care le poţi învăţa chiar şi de la morţi. Glasul său reverbera, poate prea puternic, prin pădurea întunecată. – Avem un drum lung înaintea noastră, sublinie Gared. Opt zile, poate nouă. Și noaptea se apropie. Ser Waymar Royce privi spre cer fără niciun interes. – Aşa se întâmplă în fiecare zi pe la ora asta. Îţi piere curajul pe întuneric, Gared? Will vedea gura încordată a lui Gared, furia abia stăpânită din ochii lui, sub gluga neagră şi groasă. Gared petrecuse patruzeci de ani în Rondul de Noapte, bărbat şi băiat, şi nu era obişnuit să fie luat în râs. Și totuşi, era mai mult de atât. Dincolo de mândria lui rănită,
10
ge orge r . r . ma rti n
Will simțea şi altceva înlăuntrul bărbatului mai în vârstă. O putea ve‑ dea: o tensiune nervoasă care se apropia periculos de mult de frică. Will îi împărtăşea nesiguranţa. Petrecuse patru ani la Zid. Prima dată când fusese trimis dincolo, toate vechile legende îi reveniseră în amintire, iar maţele i se transformaseră în apă. Pe urmă a râs de toate astea. Acum era un veteran cu o sută de ieşiri, iar sălbăticia nesfârşită şi întunecoasă pe care cei din sud o numeau „pădurea bântuită“ nu‑i mai provoca nicio spaimă. Până acum. Ceva era altfel în noaptea asta. În beznă exista o tensi‑ une care‑i ridicase părul de pe ceafă. Călăriseră timp de nouă zile, spre nord şi nord‑vest şi apoi din nou spre nord, tot mai departe de Zid, ţinându‑se cu încăpăţânare pe urmele unei bande de călăreţi liberi din sălbăticie. Fiecare zi fusese mai rea decât cea dinainte. Ziua de astăzi era mai rea decât toate. Un vânt rece bătea dinspre nord, făcând copa‑ cii să freamăte ca nişte vietăţi. Will nu‑și dorise toată ziua decât să go‑ nească mâncând pământul spre siguranţa oferită de Zid, dar nu era tocmai un simţământ pe care‑l puteai împărtăşi comandantului tău. Și mai ales unui astfel de comandant. Ser Waymar Royce era fiul cel mic al unei vechi familii nobiliare, cu prea mulţi moştenitori. Era un tânăr chipeş de optsprezece ani, cu ochi cenuşii, graţios şi subţire ca un pumnal. Urcat în şaua uriaşului său armăsar negru de luptă, cavalerul îi domina pe Will şi Gared, călare pe bidiviii lor mai mici. Purta cizme din piele neagră, pantaloni negri din lână, mănuşi negre din moleschin şi o cămaşă suplă şi stră‑ lucitoare de zale negre, aşezată peste straturi de lână neagră şi piele întărită. Ser Waymar era Frate Jurat al Rondului de Noapte de mai puţin de jumătate de an, dar nimeni nu putea spune că nu era pregă‑ tit pentru vocaţia sa. Cel puţin în privinţa garderobei, până acum. Mantia era încununarea gloriei sale; zibelină groasă şi neagră, moale ca păcatul. – Pun rămăşag că le‑a ucis chiar el, pe toate, povestea Gared la cazarmă, bând vin. Le‑a smuls capetele lor mici, mândrul nostru războinic. Toată lumea râsese. Era greu să primeşti ordine de la un bărbat de care ai râs la un pahar cu vin, se gândi Will pe când stătea, zgribulindu‑se, în şaua bidiviului său. Gared simţea probabil la fel.
Urzeala
t ro n u r i l o r 11
– Mormont zicea că trebuie să le luăm urma şi asta am făcut, spuse Gared. Sunt morţi. Nu ne vor mai face niciun fel de necazuri. Avem un drum lung de străbătut. Nu‑mi place vremea asta. Dacă ninge, ne va lua două săptămâni să ne întoarcem, iar zăpada este cel mai bun lucru la care putem spera. Aţi văzut vreodată o furtună de gheaţă, stăpâne? Nobilul nu părea să‑l asculte. Studia lumina crepusculară, tot mai redusă, pe jumătate plictisit şi neatent, ca şi înainte. Will călărise împreună cu el destul de mult ca să înţeleagă că era mai bine să nu‑l deranjezi când era în starea asta. – Spune‑mi din nou ce ai văzut, Will! Toate amănuntele. Să nu laşi nimic pe dinafară! Will fusese vânător înainte de a se alătura Rondului de Noapte. Ei bine, adevărul era că fusese braconier. Hăitaşii lui Mallister îl prinse seră asupra faptului, în pădurea Mallister, jupuind unul dintre iepurii lui Mallister, şi i se dăduse de ales între a se înrola sau a pierde o mână. Nimeni nu se putea deplasa prin pădure atât de neauzit ca Will, iar fraţilor în negru nu le trebuise mult până să‑i descopere talentul. – Tabăra se află la trei kilometri şi jumătate distanţă de aici, dincolo de dealul acela, aproape de un pârâu, zise Will. M‑am apropiat pe cât am îndrăznit. Erau opt – bărbaţi şi femei. Nu am văzut copii. Au ri‑ dicat o colibă lângă stâncă. Zăpada o acoperise de acum, dar am putut s‑o văd destul de bine. Nu ardea niciun foc, însă vatra era curată lună. Nu mişca nimeni. Nicio fiinţă vie nu ar fi zăcut atât de neclintită. – Ai văzut sânge? – Ei bine, nu, recunoscu Will. – Ai văzut arme? – Câteva săbii, câteva arcuri. Unul dintre bărbaţi avea o secure. Părea grea, cu lamă dublă, o bucată de fier brut. Era la pământ, lângă el, chiar lângă mâna lui. – Ai studiat poziţia cadavrelor? Will înălţă din umeri. – Doi stăteau ridicaţi, sprijiniţi de stâncă. Majoritatea erau la pă mânt. Căzuţi precum... – Sau poate dormeau, sugeră Royce. – Erau căzuţi, insistă Will. Era o femeie în picioare, în pădure, pe jumătate ascunsă de crengi. O iscoadă. Zâmbi uşor. Am avut grijă să nu mă zărească. Însă când m‑am apropiat, am văzut că nici ea nu se mişca. Se zgribuli fără să vrea.
12
ge orge r . r . ma rti n
– Ți‑e frig? întrebă Royce. – Puţin, murmură Will. Vântul, stăpâne. Tânărul cavaler se întoarse spre armurierul său cărunt. Frunze îngheţate, căzute, şopteau în urma lor şi armăsarul lui Royce se mişca nervos. – Ce crezi că i‑a răpus pe aceşti oameni, Gared? întrebă Ser Waymar cu prudenţă, potrivindu‑şi faldurile mantiei lungi, din zibelină. – Frigul, zise Gared cu o siguranţă de nezdruncinat. Am mai văzut oameni îngheţaţi, iarna trecută, şi atunci când eram un băietan. Toată lumea vorbeşte de zăpadă de cincisprezece metri adâncime şi despre cum se năpusteşte, urlând, vântul de gheaţă dinspre nord, însă ade‑ văratul duşman este frigul. Te fură mai pe nesimţite decât Will, iar la început tremuri şi‑ţi clănţăne dinţii, baţi din picioare şi visezi la vin fiert şi un foc bun, care să te încălzească. Arde, aşa face. Nimic nu arde mai tare decât frigul. Dar numai pentru o vreme. Apoi se stre‑ coară înlăuntrul tău şi începe să te amorţească, iar după o vreme nu mai ai putere să lupţi împotriva lui. Ți‑e mai lesne să te întinzi sau să adormi. Se spune că nu mai simţi durerea, spre sfârşit. În primul rând, te moleşeşti şi devii somnoros, totul începe să fie şters şi apoi este ca şi cum te‑ai afunda într‑o mare de lapte cald. Pare ceva paşnic. – Câtă elocvenţă, Gared, remarcă Ser Waymar. N‑aş fi bănuit niciodată că ai aşa ceva. – Am avut şi frigul în mine, stăpâne. Gared îşi dădu gluga jos, oferindu‑i lui Ser Waymar o bună privelişte a cioturilor care‑i fuse‑ seră urechile. Ambele urechi, trei degete de la picioare şi degetul mic de la mâna stângă. Am scăpat ieftin. L‑am găsit pe fratele meu dege‑ rat în schimbul lui de gardă, cu un zâmbet pe faţă. Ser Waymar dădu din umeri. – Ar trebui să te îmbraci mai gros, Gared. Bărbatul se încruntă spre nobil, iar cicatricile din jurul fostelor sale urechi se aprinseră înroşindu‑se de furie, acolo unde Maester Aemon i le tăiase. – Vom vedea cât de gros te poţi îmbrăca atunci când vine iarna. Îşi ridică gluga şi‑şi îmboldi bidiviul, tăcut şi îmbufnat. – Dacă Gared a spus că a fost frigul..., începu Will. – Ai mai făcut câteva gărzi în această săptămână, Will? – Da, stăp’ne.
Urzeala
t ro n u r i l o r 13
Nu trecea nicio săptămână fără să aibă parte de vreo duzină de afurisite de gărzi. Unde ţintea omul ăsta? – Și cum ţi s‑a părut Zidul? – Umed, zise Will încruntându‑se. Acum îşi dădea seama clar, după ce nobilul îi atrăsese atenţia. N‑ar fi putut îngheţa. Nu dacă Zidul era umed. Nu era destul de frig. Royce dădu din cap. – Isteţ băiat! Am avut câteva îngheţuri uşoare săptămâna trecută şi câte o fulguială rapidă, din când în când, dar în mod sigur nu a fost destul de frig ca să ucidă opt oameni în toată firea. Bărbaţi îm‑ brăcaţi în blănuri şi piele, dacă‑mi daţi voie să vă reamintesc, cu un adăpost la‑ndemână şi mijloace să‑şi facă un foc. Zâmbetul cavalerului era arogant şi încrezător. – Will, condu‑ne acolo! Vreau să‑i văd cu ochii mei pe aceşti bărbaţi răpuşi. Nu mai era nimic de făcut. Ordinul fusese rostit, iar onoarea‑i obliga să se supună. Will trecu în frunte, bidiviul lui cu păr lăţos avan‑ sând cu prudenţă prin desişuri. Cu o noapte înainte căzuse un strat subţire de zăpadă şi sub crustă se ascundeau pietre şi rădăcini, pân dindu‑i pe cei nepăsători sau imprudenţi. În urma lui venea Ser Way mar Royce, armăsarul său negru, masiv, fornăind de nerăbdare. Calul de război era prost ales pentru ieşire, dar încearcă să‑i spui asta lordului. Gared încheia şirul. Bătrânul armurier călărea mormăind în barbă. Întunericul se adânci. Cerul lipsit de nori se făcu purpuriu‑închis, culoarea unei răni vechi, apoi se înnegri. Începură să răsară stelele. Se ridică şi luna, la jumătate. Will era mulţumit de lumină. – Putem merge mai repede de atât, sunt sigur, zise Royce când se arătă luna plină. – Nu cu bidiviul ăsta, răspunse Will. Frica îl făcuse obraznic. Poate că stăpânul meu ar vrea să conducă el? Ser Waymar Royce nu catadicsi să răspundă. Undeva, în pădure, urla un lup. Will îşi conduse calul sub un arbore bătrân şi încovoiat şi descălecă. – De ce te‑ai oprit? întrebă Ser Waymar. – E mai bine să mergem pe jos restul drumului, stăp’ne. E dincolo de colina aceea.
14
ge orge r . r . ma rti n
Royce se opri o clipă, uitându‑se în depărtare, cu o expresie gândi toare. Un vânt rece şuieră printre copaci. Mantia de zibelină se învol bură în spatele lui de parcă s‑ar fi trezit la viaţă. – Ceva nu‑i bine aici, mormăi Gared. Tânărul cavaler îi oferi un zâmbet dispreţuitor. – Aici e? – Nu simţiţi? întrebă Gared. Ascultaţi bezna! Will putea simţi. Patru ani în Rondul de Noapte şi nu‑i fusese niciodată frică. Ce putea fi acum? – Vântul. Copacii foşnind. Un lup. Care dintre aceste zgomote te face să‑ţi pierzi curajul, Gared? Când Gared întârzie cu răspunsul, Royce alunecă cu graţie din şa. Îşi legă armăsarul de o creangă aplecată, destul de departe de ceilalţi cai, şi‑şi trase sabia lungă din teacă. Pe mâner scânteiau pietre preţioase, iar lumina lunii aluneca pe oţelul strălucitor. Era o armă frumoasă, confecţionată la castel şi nouă, după aspect. Will se îndoia că fusese vreodată folosită în luptă. – Copacii sunt deşi aici, avertiză Will. Sabia aia vă va îngreuna, stăpâne. E mai bun un cuţit. – Dacă‑mi trebuie sfaturi, am să le cer, zise tânărul nobil. Gared, rămâi aici! Păzeşte caii! Gared descălecă. – Ne trebuie un foc, am să mă îngrijesc de asta. – Cât poţi fi de smintit, bătrânule? Dacă sunt duşmani în pădure, focul este ultimul lucru de care avem nevoie. – Sunt unii duşmani pe care focul îi ţine departe, răspunse Gared. Urşi şi lupi străvechi şi... şi alte vietăţi... Gura lui Ser Waymar deveni o strâmbătură aspră. – Niciun foc. Gluga lui Gared îi umbrea faţa, însă Will zări licărul dur cu care‑l privea pe cavaler. O clipă se temu că bătrânul va trage sabia. Era un obiect scurt şi urât, cu mânerul decolorat de transpiraţie, cu muchia ştirbită de atâta folosinţă, însă Will n‑ar fi dat nicio ceapă degerată pen‑ tru viaţa nobilului dacă Gared ar fi tras‑o din teacă. În cele din urmă, Gared privi în jos. – Fără foc, murmură el, cu o voce joasă. Royce consideră asta o acceptare fără crâcnire şi‑i întoarse spatele. – Ia‑o înainte, îi zise el lui Will.
Urzeala
t ro n u r i l o r 15
Will îşi croi drum prin desiş, apoi o luă în sus pe pantă, pe colina domoală unde‑şi găsise punctul de observaţie sub un arbore măreţ. Sub crusta subţire de zăpadă, pământul era reavăn şi noroios, alune‑ cos, cu pietre şi rădăcini ascunse, care te împiedicau. Will nu făcu niciun zgomot pe când urca. În urma lui auzi clinchetul metalic, uşor, scos de zalele nobilului, foşnetul frunzelor şi blesteme şoptite când crengile apucătoare ale copacilor îi înşfăcară sabia lungă şi tra‑ seră de frumoasa lui mantie de zibelină. Copacul cel mare era acolo, chiar în vârful colinei, în locul unde Will ştia că trebuia să se afle, crengile sale cele mai de jos fiind la treizeci de centimetri distanţă de pământ. Will se strecură pe dede‑ subt, târându‑se pe burtă, prin zăpadă şi noroi, şi se uită spre poiana pustie de jos. Inima i se opri în piept. Pentru o clipă nici nu îndrăzni să respire. Lumina lunii coborâse peste poiană, peste cenuşa din vatră, peste coliba acoperită de zăpadă, peste stânca cea mare, peste pârâul pe jumătate îngheţat. Totul rămăsese ca acum câteva ore. Numai că nu mai erau acolo. Toate cadavrele dispăruseră. – Zeilor! auzi în spatele lui. Sabia reteză o creangă atunci când Ser Waymar Royce urcă pe culme. Rămase acolo, lângă copacul singuratic, cu sabia lungă în mână, cu mantia fluturând în spatele lui în bătaia vântului năpustit în sus, scoţându‑l în evidenţă cu măreţie pe cerul înstelat, sub privirile tuturor. – Jos! şopti Will cu grabă. Ceva nu e bine. Royce nici nu se clinti. Privi în jos, spre poiana pustie, şi începu să râdă. – Morţii tăi par să‑şi fi mutat tabăra, Will. Will rămase fără glas. Căută, bâjbâind, cuvinte care nu veneau. Nu era posibil. Privi de la un capăt la altul al taberei abandonate și ochii i se opriră asupra securii. O uriaşă secure de luptă, cu lama dublă, zăcând acolo unde o văzuse ultima dată, neatinsă. O armă de valoare... – Ridică‑te, Will! ordonă Ser Waymar. Nu‑i nimeni aici. Nu te‑aş mai lăsa să te ascunzi sub tufe. Will se supuse fără nicio tragere de inimă. Ser Waymar îl privi cu o dezaprobare făţişă. – Nu mă întorc la Castelul Negru cu un eşec la prima mea ieşire. Îi vom găsi pe aceşti bărbaţi. Se uită împrejur. Urcă‑te în copac! Re pede! Caută un foc!