Issuu

Seria CÂNTEC DE GHEAŢĂ ŞI FOC: Urzeala tronurilor Încleştarea regilor, vol. I și II Iureşul săbiilor, vol. I și II Festinul ciorilor Dansul dragonilor, vol. I și II

Traducere din limba engleză de Laura Bocancios Silviu Genescu Ediţia a V‑a, revizuită

Coperta: Vasile ADNAN Prelucrare copertă: Alexandru CSUKOR Redactor‑șef: Marian COMAN Redactor: Nicoleta GHEMENT Tehnoredactor: ALEXANDRU CSUKOR Lector: Monica ANDRONESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României MARTIN, GEORGE R.R. Festinul ciorilor / George R.R. Martin; trad.: Silviu Genescu, Laura Bocancios. ‑ Ed. a 5‑a. ‑ București: Nemira Publishing House, 2020 ISBN 978-606-43-0987-7 I. Genescu, Silviu (trad.) II. Bocancios, Laura (trad.) 821.111

George R.R. Martin A FEAST FOR CROWS © 2005 by George R.R. Martin All rights reserved. © Nemira, 2009, 2011, 2013, 2017, 2020 ARMADA este un imprint al editurii NEMIRA Tiparul executat de ARTPRINT SRL Tel: 0723.13.05.02, e-mail: office@artprint.ro

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-0987-7

Pentru Stephen Boucher, vrăjitor al Windows‑ului, dragon al sistemelor DOS, fără de care această carte ar fi fost scrisă cu creionul.

P RO LO G

– D

ragoni, zise Mollander. Înhăţă un măr zbârcit de pe jos şi îl azvârli dintr‑o mână în alta. – Aruncă mărul! îl îndemnă Alleras Sfinxul. Scoase o săgeată din tolbă şi o potrivi în arc. – Mi‑ar plăcea să văd un dragon. Roone era cel mai tânăr dintre ei, un băiat scund şi îndesat, căruia îi mai lipseau doi ani până să devină bărbat. Mi‑ar plăcea foarte mult. Iar mie mi‑ar plăcea să dorm în braţele lui Rosey, gândi Pate. Se foi neliniştit pe bancă. Mâine fata putea să fie a lui. Am s‑o duc departe de Oraşul Vechi, peste Marea Îngustă, într‑unul dintre Oraşele Libere. Acolo nu erau maesteri, nu era nimeni care să‑l învinuiască. Auzea râsul Emmei prin fereastra cu obloane de deasupra, înge‑ mănat cu glasul mai grav al bărbatului cu care se întreţinea. Era cea mai vârstnică dintre slujnicele de la Pana şi Stacana, trecută de patru‑ zeci de ani, dar încă atrăgătoare în felui ei plinuţ. Rosey era fiica ei, un boboc abia înflorit, de cincisprezece ani. Emma decretase că fecio‑ ria lui Rosey avea să coste un dragon de aur. Pate economisise nouă cerbi de argint şi un urcior plin cu stele de aramă şi gologani, dar nu‑i slujeau la nimic. Ar fi avut mai multe şanse să clocească un dragon adevărat decât să strângă toţi banii de care avea nevoie pentru un dragon de aur. – Te‑ai născut prea târziu pentru dragoni, flăcăule, îi spuse lui Roone Armen Acolitul. Armen purta la gât o curea de piele, pe care erau înşirate zale de metal, cositor, plumb, aramă şi, ca majoritatea acoliţilor, părea să creadă că novicilor le creşteau napi pe umeri în loc de capete. Ultimul a pierit în timpul domniei Regelui Aegon al Treilea.

ge orge r . r . ma rti n

– Ultimul dragon din Westeros, spuse Mollander. – Aruncă mărul, îl îndemnă Alleras. Era un tânăr chipeş Sfinxul lor. Toate slujnicele se dădeau în vânt după el. Până şi Rosey îl atingea uneori pe braţ când îi aducea vin, iar Pate nu putea decât să scrâşnească din dinţi, prefăcându‑se că nu observă. – Ultimul dragon din Westeros a fost ultimul dragon, zise Armen cu încăpăţânare. E un lucru bine ştiut. – Mărul, insistă Alleras. Dacă nu cumva ai de gând să‑l mănânci. – Poftim. Târându‑şi piciorul şchiop, Mollander făcu un salt scurt, se răsuci şi azvârli mărul, cu braţul întins, direct în ceţurile ce atârnau deasu‑ pra râului Mied. De n‑ar fi fost piciorul, ar fi devenit cavaler, întoc‑ mai ca taică-său. Dar avea putere în braţele alea groase şi în umerii laţi. Departe şi iute zbură mărul… …dar nu la fel de iute ca săgeata care şuieră în urma lui, o vergea lungă de un metru din lemn auriu, cu pene stacojii. Pate nu văzu săgeata înhăţând mărul, dar o auzi. O bufnitură înfundată răsună peste râu, urmată de un pleoscăit. Mollander fluieră. – L‑ai nimerit. Frumos. Nici pe jumătate la fel de frumos ca Rosey. Pate adora ochii ei că‑ prui, sânii ei înmugurind şi felul în care zâmbea ori de câte ori îl vedea. Îi adora gropiţele din obraji. Uneori umbla desculţă când servea, ca să simtă iarba sub picioare. Lui îi plăcea la nebunie şi asta. Adora mirosul ei proaspăt şi curat, felul în care i se cârlionţa părul pe după urechi. Îi adora până şi degetele picioarelor. Într‑o seară, îl lăsase să‑i maseze picioarele şi să se joace cu ele, iar el născocise câte o istorioară amuzantă pentru fiecare deget, ca s‑o facă să chicotească. Poate că ar face mai bine să rămână pe acest ţărm al Mării Înguste. Cu banii strânşi, ar putea să cumpere un măgar, iar el şi Rosey ar putea să‑l călărească pe rând, cutreierând prin Westeros. Poate că Ebrose nu‑l socotea demn să poarte argintul, dar Pate ştia să pună un os la loc sau să vindece o febră cu lipitori. Oamenii din popor i‑ar fi recunoscători pentru ajutor. Dacă ar învăţa să tundă părul şi să bărbierească, ar putea chiar să devină frizer. Ar fi de‑ajuns, atât timp cât aş avea‑o pe Rosey. Rosey era tot ce‑şi dorea pe lume.

Festinul

c i o r i l o r 11

Nu fusese mereu aşa. Cândva, visase să devină maester într‑un castel, în slujba unui lord cu dare de mână, care să‑l preţuiască pentru înţelepciunea lui şi să‑i ofere un cal alb, de rasă, drept mulţumire pentru serviciile aduse. Cât de mândru ar mai fi călărit, cât de măreţ, zâmbindu-le oamenilor de rând când trecea pe lângă ei pe drum… Într‑o seară, în sala comună de la „Pana şi Stacana“, după cea de‑a doua stacană de cidru teribil de tare, Pate se fălise că nu va fi mereu un novice. – Cât se poate de adevărat, strigase Leneşul Leo. Vei fi un fost novice care va creşte porci. Goli stacana, până la ultimele drojdii. Terasa hanului, scăldată în lumina torţelor, era în dimineaţa aceasta o insulă de lumină într‑un ocean de neguri. În aval, flacăra îndepărtată a Turnului Înalt plutea în întunericul umed ca o lună portocalie, înceţoşată, dar lumina nu reuşea să‑i ridice moralul. Alchimistul ar fi trebuit să sosească deja. Oare fusese totul doar o glumă nemiloasă, sau omul păţise ceva? N‑ar fi fost prima oară când norocul îi juca feste lui Pate. Odată, se socotise norocos să fie ales să‑l ajute pe Arhimaesterul Walgrave la îngrijirea corbilor, fără să‑i treacă măcar prin minte că va ajunge să‑i aducă bătrânului mâncarea, să‑i măture camerele şi să‑l îmbrace în fiecare dimineaţă. Toată lumea spunea că Walgrave uitase despre corbi mai mult decât ştiuseră vre‑ odată majoritatea maesterilor, aşa că Pate presupusese că putea să spere cel puţin la o verigă neagră de fier, dar descoperise că Walgrave nu avea cum să-i acorde aşa ceva. Bătrânul rămăsese arhimaester doar cu titlu onorific. Chiar dacă fusese cândva un mare maester, acum veşmintele sale îi ascundeau cel mai adesea lenjeria murdară, şi, cu o jumătate de an în urmă, nişte acoliţi îl găsiseră plângând în biblio‑ tecă, incapabil să găsească drumul înapoi spre camerele sale. Maester Gormon stătea în spatele măştii de fier în locul lui Walgrave, acelaşi Gormon care îl acuzase cândva de furt pe Pate. În mărul de pe malul apei, o privighetoare începu să cânte. Era un sunet dulce, o bine‑venită alinare după ţipetele stridente şi nesfâr‑ şitele cârâieli ale corbilor pe care‑i îngrijise ziua întreagă. Corbii albi îi ştiau numele şi şi‑l murmurau unul altuia, ori de câte ori dădeau cu ochii de el: Pate, Pate, Pate, până când îi venea să urle. Păsările mari şi albe erau mândria Arhimaesterului Walgrave. Voia să fie

ge orge r . r . ma rti n

mâncat de ele după ce va muri, dar Pate avea o bănuială că păsările voiau să‑l mănânce şi pe el. Poate că de vină era cidrul teribil de tare – nu venise aici cu gând să bea, dar Alleras făcea cinste, sărbătorindu‑şi veriga de aramă, iar sentimentul de vinovăţie îi făcuse sete – însă aproape că i se părea că trilurile privighetorii spuneau: Aur pentru fier, aur pentru fier, aur pentru fier. Ceea ce era de‑a dreptul ciudat, căci erau vorbele pe care i le spusese străinul în seara când Rosey îi adusese faţă în faţă. – Cine eşti? îl întrebase Pate, iar bărbatul răspunsese: – Un alchimist. Pot preschimba fierul în aur. Şi pe urmă moneda se afla în mâna lui, dansându‑i pe deasupra degetelor, cu aurul moale, galben, strălucind în lumina lumânărilor. Pe o parte era un dragon cu trei capete, pe cealaltă, capul unui rege mort. Aur pentru fier, îşi amintea Pate, n‑ai să mai găseşti o asemenea ocazie. O doreşti? O iubeşti? – Nu sunt hoţ, îi răspunsese omului care‑şi zicea alchimist. Sunt un novice al Citadelei. Alchimistul îşi înclinase capul şi spusese: – Dacă te răzgândeşti, eu mă întorc aici peste trei zile, cu drago‑ nul meu. Trecuseră trei zile. Pate revenise la Pana şi Stacana, încă neştiind sigur ce anume era, dar în loc de alchimist, dăduse peste Mollander şi Armen Sfinxul, cu Roone după ei. Ar fi dat de bănuit dacă nu li s‑ar fi alăturat. „Pana şi Stacana“ nu se închidea niciodată. De şase sute de ani, hanul stătea neclintit pe insula sa de pe Mied şi nici măcar o dată uşile lui nu fuseseră închise. Deşi clădirea înaltă, din lemn, era încli‑ nată spre sud, aşa cum se înclinau uneori novicii după ce dădeau pe gât o halbă, Pate se aştepta ca hanul să rămână în picioare încă şase sute de ani, vânzând vin şi bere şi cidru teribil de tare oamenilor râului şi ai mării, fierarilor şi cântăreţilor, preoţilor şi prinţilor, no‑ vicilor şi acoliţilor Citadelei. – Oraşul Vechi nu e lumea întreagă, declară Mollander, zgomotos. Era fiul unui cavaler şi cât se poate de beat. De când primise vestea că tatăl său murise la Apa Neagră, se îmbăta aproape în fiecare seară. Chiar şi în Oraşul Vechi, departe de lupte şi apărat de ziduri, Războiul Celor Cinci Regi îi atinsese pe toţi… deşi Arhimaesterul Benedict insista că nu avusese loc niciodată

Festinul

c i o r i l o r 13

un război dus de cinci regi, de vreme ce Renly Baratheon fusese ucis înainte ca Balon Greyjoy să se încoroneze. – Tatăl meu spunea mereu că lumea e mai mare decât castelul oricărui lord, continuă Mollander. Dragonii trebuie să fie cele mai neînsemnate dintre lucrurile pe care le poţi găsi în Qarth, Asshai şi Yi Ti. Poveştile marinarilor… – …sunt poveşti marinăreşti, îl întrerupse Armen. Marinari, dragul meu Mollander. Du‑te la docuri şi pun rămăşag că vei găsi mateloţi care să‑ţi povestească despre sirenele cu care s‑au culcat sau cum şi‑au petrecut un an în burta unui peşte. – Şi de unde ştii tu că nu‑i adevărat? Mollander umbla prin iarbă, cu pas apăsat, căutând mere. Ar trebui să fi fost şi tu în burta peştelui, ca să poţi jura că nu s‑au aflat acolo. O poveste spusă de un singur marinar, da, pe seama asta am putea râde, însă când vâslaşii de pe patru corăbii diferite spun aceeaşi poveste în patru limbi diferite… – Poveştile nu sunt aceleaşi, insistă Armen. Dragoni în Asshai, dragoni în Qarth, dragoni în Meereen, dragoni dothraki, dragoni eliberând sclavi… fiecare istorisire e altfel cea dinaintea ei. – Diferă doar în amănunte. Mollander devenea mai încăpăţânat la beţie; şi era căpos chiar şi treaz. Cu toţii vorbesc despre dragoni şi despre o frumoasă tânără regină. Singurul dragon de care‑i păsa lui Pate era făcut din aur galben. Se întreba ce se întâmplase cu alchimistul. Cea de‑a treia zi. A spus că va fi aici. – Mai e un măr lângă piciorul tău, îi strigă Alleras lui Mollander, iar eu mai am două săgeţi în tolbă. – La naiba cu tolba ta! Mollander ridică fructul căzut. Ăsta e plin de viermi, se plânse el, dar îl aruncă. Săgeata ajunse mărul din urmă în timp ce începea să coboare şi îl despică în două. O jumătate ateriză pe acoperişul unui turnuleţ, se rostogoli pe un acoperiş aflat mai jos, săltă şi căzu la două palme de Armen. Dacă tai un vierme în două, ai doi viermi, îi informă acolitul. – Dacă ar merge aşa şi cu merele, nimeni n‑ar mai trebui să sufere vreodată de foame, zise Alleras, afişând unul dintre zâmbetele sale blajine. Sfinxul zâmbea mereu, ca şi cum ar fi ştiut vreo ghiduşie secretă. Asta îi dădea un aer răutăcios, care se potrivea de minune cu bărbia‑i

ge orge r . r . ma rti n

ascuţită, cu şuviţa de păr coborâtă pe mijlocul frunţii şi cu desişul de bucle negre ca tăciunele, tunse scurt. Alleras avea să devină maester. Se afla doar de un an la Citadelă, dar îşi făurise deja trei zale în colanul de maester. Armen avea într‑adevăr mai multe, dar pe fiecare şi‑o dobândise cu câte un an de trudă. Cu toate acestea, avea să devină şi el maester. Roone şi Mollander rămăse‑ seră novici cu gâturile goale, dar Roone era prea tânăr, iar Mollander prefera să bea în loc să citească. Însă Pate… Era de cinci ani la Citadelă, sosit pe când nu avea mai mult de treisprezece ani, dar gâtul îi rămânea la fel de golaş ca în ziua în care venise din Ţinuturile Vestului. De două ori se considerase pregătit. Prima oară, i se înfăţişase Arhimaesterului Vaellyn ca să‑şi demon‑ streze cunoştinţele de astronomie. În schimb, aflase de unde i se tră‑ gea lui Vaellyn Oţet porecla. Doi ani i‑au trebuit lui Pate să‑şi adune curajul să încerce din nou. De data aceasta s‑a supus examinării bu‑ nului, bătrânului Arhimaester Ebrose, renumit pentru glasul său blajin şi mâinile delicate, dar suspinele lui Ebrose se dovediseră la fel de dureroase ca înţepăturile lui Vaellyn. – Un ultim măr, promise Alleras, şi am să‑ţi spun care e bănuiala mea despre aceşti dragoni. – Ce‑ai putea să ştii tu şi să nu ştiu eu? mormăi Mollander. Ochi un măr de pe o creangă, făcu un salt, îl culese şi‑l aruncă. Alleras trase coarda arcului lângă ureche, întorcându‑se cu graţie pentru a urmări ţinta în zbor. Slobozi săgeata în clipa în care mărul începu să coboare. – Întotdeauna ratezi ultima oară, zise Roone. Mărul căzu în apele râului, neatins. – Vezi? adăugă novicele. – Ziua în care le nimereşti pe toate e ziua în care încetezi să mai progresezi. Alleras destinse coarda şi vârî arcul în husa lui de piele. Era sculp‑ tat din inimă‑de‑aur, un lemn rar şi legendar din Insulele Verii. Pate încercase odată să‑l îndoaie, dar nu reuşise. Sfinxul pare sfrijit, dar are putere în braţele‑i subţiri, cugetă el, în timp ce Alleras îşi azvârli un picior peste bancă, întinzându‑se după cupa cu vin. – Dragonul are trei capete… anunţă el, cu vorba lui tărăgănată, dornisheană.

Festinul

c i o r i l o r 15

– Asta e o şaradă? vru să ştie Roone. În poveşti, sfincşii vorbesc întotdeauna în şarade. – Nicio şaradă. Alleras sorbi din vin. Ceilalţi dădeau pe gât sta‑ cane din cidrul teribil de tare pentru care era renumit hanul „Pana şi Stacana“, dar el prefera vinurile exotice, dulci, din ţara mamei sale. Nici măcar în Oraşul Vechi asemenea vinuri nu se vindeau pe puţin. Cel care îl poreclise Sfinxul pe Alleras fusese Leo Leneşul. Un sfinx are puţin de aici, puţin de colo: chip de om, trup de leu, aripi de şoim. Alleras era la fel: tatăl său era dornishean, mama, o băştinaşă cu pielea tuciurie din Insulele Verii. Avea şi el pielea neagră ca tăciu‑ nele. Şi, asemenea sfincşilor din marmură verde care străjuiau poarta principală a Citadelei, Alleras avea ochii de onix. – Nu s‑a pomenit vreodată un dragon cu trei capete, doar pe scuturi şi flamuri, zise hotărât Armen Acolitul. A fost o figură heral‑ dică, nimic mai mult. În plus, Targaryenii sunt toţi morţi. – Nu toţi, spuse Alleras. Regele Cerşetor avea o soră. – Credeam că i‑au zdrobit capul de zid, zise Roone. – Nu, preciză Alleras. Capul lui Aegon, fiul cel mic al Prinţului Rhaegar, a fost zdrobit de zid, de către bravii oameni ai Leului de Lannister. Noi vorbim despre sora lui Rhaegar, născută la Piatra Dragonului, înainte de căderea sa. Cea căreia i se spune Daenerys. – Născută din Furtună, acum îmi amintesc. Mollander ridică sta‑ cana, împroşcând cidrul rămas: În cinstea ei! Înghiţi cu nesaţ, izbi stacana de masă, râgâi şi se şterse la gură cu dosul palmei. Unde e Rosey? Regina noastră de drept merită încă un rând de cidru, ce ziceţi? Armen Acolitul îl privi alarmat: – Mai încet, nebunule! N‑ar trebui nici să glumeşti cu asemenea lucruri. Nu ştii niciodată cine te poate auzi. Păianjenul are urechi peste tot. – Hai, nu face pe tine, Armen! Propuneam o băută, nu o rebeliune. Pate auzi un chicot. Un glas molcom, mucalit, strigă din spatele lui: – Ştiam eu că eşti un trădător, Broscoiule! Leo Leneşul se clătina lângă piciorul podului vechi de lemn, în haine de satin cu dungi verzi şi aurii şi o capă scurtă din mătase nea‑ gră prinsă pe umăr cu un trandafir de jad. Vinul pe care şi‑l vărsase pe piept fusese unul roşu, vârtos, judecând după culoarea petelor. O şuviţă de păr blond‑cenuşiu îi cădea peste un ochi. Văzându‑l, Mollander se zbârli: