colecție coordonată de Eli Bădică
GABRIEL GAFIȚA (București, 1952) a absolvit Facultatea de Limbi Germanice a Universității București (1975). A lucrat ca redactor pentru traduceri în limba română la editura minorităților Kriterion (1977–90) și ca expert guvernamental pentru problemele minorităților (1990–91). Din 1991, a îmbrățișat cariera diplomatică, fiind consilier diplomatic la Londra, secretar de stat în MAE român, ambasador în Canada, Malaezia și Portugalia, director al Direcțiilor Asia–Pacific și America Latină. Din anul 2016, este ambasador al României în Peru. A debutat în revista Amfiteatru în 1968. Debut editorial în 1971 (Moartea măștilor, proză scurtă), urmat de romanele Lumină pentru cei singuri (1975), tradus în Bulgaria, Iarna e o altă țară (1980), tradus în Ungaria, Polonia și Germania, Martiriu parțial (1991), Schiță de portret pentru cap de familie (1995), și, după o întrerupere de douăzeci de ani, Du-te departe de mine (Editura Nemira, 2014). În anul 2015, i-a apărut volumul de proză scurtă Zahăr și Miere (Editura Nemira).
Coperta: Cristian FLORESCU, Ana NICOLAU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GAFIȚA, GABRIEL Alternativă la fuga în Egipt/ Gabriel Gafița. - București : Nemira Publishing House, 2018 ISBN 978-606-43-0305-9
821.135.1
Gabriel Gafița ALTERNATIVĂ LA FUGA ÎN EGIPT © Nemira, 2018
Redactor: Eli BĂDICĂ Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Dușa UDREA-BOBREL
Tiparul executat de tipografia Delta Print Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict interzisă şi se pedepseşte conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978-606-43-0305-9
E x p erim e nt pe pe rso ană pu b l i că
Un om la mall într-o zi de duminică nu interesează absolut pe nimeni. Un om la mall într-o zi de luni este cu totul altceva. Poate fi o știre. Una de senzație. Mai ales când omul acela sunt chiar eu. O persoană publică oarecare. Sau cel puțin așa credeam. – Vino repede! Repede, repede! îmi strigă soția mea din casă. Te dă la televizor. Când ajung în camera cu televizorul, apuc să mă văd fugitiv într-un cadru fix, înainte ca știrea să se schimbe. Lângă mine, în poză, o femeie. – Cine era femeia aia de lângă mine? întreb. – Nu știu, spune soția mea. Una tânără. Cel puțin așa arăta. Nu foarte distinctă. Apărea alături de tine în mai multe locuri. – Și unde exact eram eu în știrea lor? 5
Gabriel Gafița
– În mai multe locuri, cum îți spun. Prima dată mi s-a părut că e la AEKI. Pe urmă erai la Tănăsache. – Și ce spunea că fac? Dar, până să-mi răspundă ea, începe să sune disperat mobilul. Era sunetul acela special, presant, pe care-l instalasem anume pentru urgența de gradul 0. Șeful de cabinet privise probabil și el la televizor. – Salut, Sorine! (Ca întotdeauna sec, profesional, intransigent. American sadea.) Ai văzut știrea cu tine la TV? – N-am apucat, îi spun prudent, eram pe-afară, udam curtea. Dar ce zicea? – Spunea că azi ai fost la un magazin, parcă la AEKI, și că pe urmă te-ai dus la Tănăsache. – Eu azi am fost în biroul meu, îi spun pe un ton cât se poate de calm. Și m-ai chemat o dată la președinte. Cred că ții minte că ne-am văzut când am intrat la el. – Da, te-am chemat, dar nu știu ce-ai făcut în restul zilei. – În restul zilei mi-am văzut de treburile mele. Am discutat cu niște oameni. Am martori din sfert în sfert de oră că n-am ieșit de la Președinție. Îți poate confirma și secretara mea că am fost toată ziua la birou. Îți poate confirma șoferul meu că n-am avut nevoie de mașină. Și-ți poate confirma jandarmul de la poartă că nu apar că aș fi plecat sau că m-aș fi întors în timpul programului de lucru. Nici mașina nu a ieșit azi din curte. Deci am fost toată ziua la Palat. – Dar cine era femeia aia cu care apăreai în poză ? – Habar nu am. Eu nu am fost cu nicio tipă. 6
A LT E R N AT I VĂ L A F U G A Î N E G I P T
– Mă rog, dacă așa zici tu... Dar eu sunt nevoit să-l informez pe președinte, dacă n-o fi văzut cumva chiar el la știri. Încearcă până mâine să-ți aduci aminte exact contextul. Că ăștia au dat acum de gustul sângelui și n-o să se lase așa ușor. Tot restul serii, până m-am culcat, nu am făcut nimic altceva decât să privesc la toate canalele de știri, doar-doar s-o mai da o dată povestea despre mine. Nu s-a mai dat. Soția mea era de părere să căutăm jurnalul respectiv de știri pe site-ul canalului de televiziune, dar n-am găsit nimic. Probabil era prea devreme încă și nu avuseseră timp să pună emisiunea pe internet. L-am sunat pe fratele meu, am sunat-o pe sora ei, dar niciunul nu văzuse programul respectiv de știri. – Chiar nimeni nu s-a uitat la jurnalul ăsta? Nimeni n-a văzut? Pe ce canale se uită toată lumea? am sfârșit prin a mă întreba nervos. Când e câte o prostie, sună toți să comenteze. Și acum, când e vorba de un lucru serios, deodată nimeni n-a văzut nimic. Dar ce trebuiau să vadă oare? A, ce nu v-am spus e că dețin o anumită funcție, care mă face interesant din când în când. Sunt consilier prezidențial. Consilier pentru ce anume? Pentru politică externă. Al cui, încă o dată? Al Președintelui României. Nice or what? De aceea ieșirea mea la mall e într-adevăr o știre. Nici când am fost numit n-a fost tocmai simplu. Mi s-a reproșat că n-am expertiză pe Rusia, ceea ce aveam. S-a obiectat că n-am expertiză pe Ungaria și că las țara descoperită în fața iredentismului maghiar. Până la prima împrejurare, când președintele a reacționat ferm la niște declarații de la Budapesta și tema a dispărut. Însă a revenit curând: aveam doar experiență europeană și eram nul când venea vorba de restul lumii. Cum o să-l consiliez eu pe 7
Gabriel Gafița
președinte când se va întâlni cu americanii sau cu chinezii, când eu eram obișnuit doar cu domeniul foarte îngust al afacerilor europene? S-a dovedit, când a fost cazul, că era bine consiliat. Atunci mi s-a reproșat că, dimpotrivă, n-am experiență europeană și că-l orientez numai spre lumea a treia, unde fusesem la post ultima dată. Eram un tip frustrat care voiam să înec România în tiermondism, ca răzbunare că nu fusesem numit ambasador în nicio țară mare. Și aveam sechele comuniste evidente, fiind impregnat de zelul lui Ceaușescu de a fi prieten cu toți dictatorii din republicile bananiere. Ce importanță avea că eu nu lucrasem în MAE înainte de ’89 și că președintele actual nu se văzuse cu niciun dictator? Până la urmă, mi s-a adus și reproșul suprem: eram bătrân, la 62 de ani mai bine mă duceam la pensie sau ambasador la mine, în lumea a treia, pe care o iubeam atât de mult, și-i lăsam pe tineri în locul meu, care să aducă un suflu nou, de parcă locul pe care l-aș fi eliberat putea fi ocupat de un regiment întreg de tineri. Ei, începând din astă-seară, nu eram numai bătrân, ci mai umblam și cu femei tinere în vizită la AEKI și cumpăram mititei de la Tănăsache. Probabil ca să consum cu ele un extaz sordid cu mititei în promiscuitate. Oricum, mititeii treceau drept o mâncare a stângii, pe care o consuma doar plebea comunistă, în vreme ce în România elitele erau de dreapta. Mâncau somon și caviar. Când nu mai am încotro, o chestionez și pe soția mea. – Dar tu ce-ai auzit exact că-mi impută ei? – N-am auzit mare lucru, îmi spune ea, scuzându-se vinovată, fiindcă umblam pe canale și am prins doar finalul știrii. Am auzit când pretindeau că erai cu una tânără la AEKI și la Tănăsache. Atât. 8
A LT E R N AT I VĂ L A F U G A Î N E G I P T
– No further comments? – No further comments. – Și crezi și tu că am fost cu una tânără azi la AEKI? o întreb. – Eu cred că ai fost cu mine duminică la AEKI. De unde să știu ce-ai făcut tu azi? – Acum începi și tu? îi arunc eu, mai iritat decât aș fi dorit. Mă întreb de ce-o fi inventând așa, complet din senin, povestea asta cu mine la AEKI? Deși mă așteptam să sune, președintele n-o face. A doua zi, la Cotroceni este o furtună moderată. – Bravo, Sorine, mișto gagica! mă salută un imbecil pe sală. Secretara mă informează îngrijorată că se adresase dis-de-dimineață la Biroul de presă al Președinției pentru a obține secvențele cu știrea, dar că nu sunase nimeni înapoi să-i spună dacă era gata înregistrarea. – A, da, și au sunat de două ori de la cabinetul 1. Înainte să sun la cabinetul 1, cel al Președintelui, sun la purtătorul de cuvânt și întreb dacă aveau o înregistrare cu buletinul de știri din seara precedentă. Da, aveau. – O să te rog să-mi trimiți și mie știrea înregistrată. Când îi dau drumul, știrea sună relativ benign. Un cetățean făcuse niște poze și le trimisese la redacție. Comentariul nu numea în mod expres magazinul AEKI, însă imaginile erau inconfundabile. Părea într-adevăr că eram cu o tânără acolo și că ne uitam la mobile, dar erau și imagini în care doar eu mă uitam la mobile, iar ea se uita la mine. Ciudat era că în niciuna dintre acele fotografii nu se vedea soția mea, deși merseserăm împreună la AEKI cu două zile înainte, adică duminică. În fundal apăreau o 9
Gabriel Gafița
mulțime de oameni care umblau prin magazin, dar impresia era că eu cu tânăra formam un cuplu. Îmi aminteam foarte confuz că cineva îmi pusese o întrebare la un moment dat, iar eu am răspuns neutru, dar nu rețineam deloc figuri. Nici dacă era femeie sau bărbat. În orice caz, femeia care apărea alături de mine în poze nu îmi spunea absolut nimic. Era o figură blondă, ștearsă, cu o canadiană scurtă albă. Putea fi oricine din magazin. A treia oară când sună de la cabinetul 1 nu mai pot evita discuția. Mă cheamă la președinte. În biroul lui se află adunat un mic consiliu de război. Cel mai determinat pare să fie șeful lui de cabinet. – Ce s-a întâmplat, Sorine? mă întâmpină președintele cu un zâmbet larg. Te-au fotografiat ăștia ieri pe șest la mall? – Ieri n-am fost nicăieri, domnule președinte. Am stat toată ziua la Cotroceni. Se poate verifica foarte ușor, cu toate evidențele interne. Am fost la AEKI, într-adevăr, duminică, dar cu soția mea, nu cu femeia care apare în poze. – Nu cred că o să ne atace excesiv de mult pe chestia cu femeia, spune președintele, ci mai degrabă pe chestia cu vizita la mall într-o zi de lucru. Știi, o să spună că în jurul nostru se întâmplă atâtea chestii și noi… în timpul ăsta… înțelegi… – Dar noi putem explica foarte ușor că totul e o făcătură, spun. – Eu nu știu cum poți explica de ce pe poze apare data de luni și ora 12, rostește șeful de cabinet sentențios. Încerc să-l ignor pe junele individ, ca să nu-l bag direct în mă-sa. – Domnule președinte, spun, ieri la ora 11 am fost la dumneavoastră, țineți minte. Am stat vreo treizeci de minute, cu 10
A LT E R N AT I VĂ L A F U G A Î N E G I P T
problema vizitei pe care v-o pregătim. Se poate verifica în registrul de evidență de la secretariat. – Bine, spune președintele, lămuriți treaba și să încercăm să omorâm povestea în fașă. Ultimul lucru de care avem nevoie acum e un scandal pe un motiv sau altul. Afară îl iau pe purtătorul de cuvânt deoparte. – Dacă încep să sune telefoanele de la presă, răspunzi tu sau eu? – Răspunzi tu, bineînțeles, se apără el cu amândouă mâinile. Doar e povestea ta. – Eu mă gândeam că e povestea instituției, îi spun, și că există o noțiune numită solidaritate. – Sorine, îmi spune el, tu știi cel mai bine ce s-a-ntâmplat la mall, acolo. Dacă tipii încep să mă întrebe amănunte, ce vrei să le spun eu? Tu ai fost acolo, la fața locului, tu poți să le prezinți realitatea cel mai bine. Nu? Mă duc înapoi în biroul meu, fac un punctaj sumar cu filmul zilei de duminică, încerc să-mi aduc aminte amănunte și formulez răspunsuri cât mai explicite, după care încep să răspund la telefoane. Da, într-adevăr, fusesem la AEKI, dar duminică, în zi de weekend, împreună cu soția. Da, eram absolut sigur, fusesem cu soția, nu cu altcineva. Nu, n-o cunoșteam pe femeia care apărea alături de mine în poze. N-o mai văzusem niciodată. Nu, nu mi-o aminteam din magazin. Nu, nici de la Tănăsache nu mi-o aminteam. Cum să fie memorie selectivă? Doar știu foarte bine cu cine am ieșit duminică la mall: cu soția mea. Da, eram în AEKI pe la ora 12, dar nu luni, ci duminică. Puteam confirma informația ca sigură. În niciun caz nu fusesem luni. Ce dovezi aveam? Mărturiile colegilor de la Președinție, cu care mă 11
Gabriel Gafița
întâlnisem pe tot parcursul zilei de luni, și registrul de intrări-ieșiri de la Cotroceni. Da, Jandarmeria îl ținea cu maximă strictețe fiind vorba despre siguranța Președinției, care avea statut de obiectiv militar, se putea verifica registrul. Da, exista o evidență precisă a tuturor intrărilor și ieșirilor din incintă, atât în privința persoanelor, cât și a mașinilor. În jurnalele de la ora 14:00, știrea cu mine este cea dintâi. Apăream și eu telefonic pe ecran, dar, spre surprinderea mea, cuvintele „duminică“, „weekend“ și „soție“ fuseseră sistematic editate pe toate canalele și eliminate din declarații. Deci rezulta că fusesem la AEKI luni – când altcândva? –, pe la ora 12, așa cum apărea în poze, iar apoi la Tănăsache, dar, ce-i drept, apărea ca noutate faptul că, pretindeam eu, n-aș fi cunoscut-o pe tânăra cu care fusesem fotografiat. Cu alte cuvinte, negam o probă evidentă. În edițiile de după-amiază ale știrilor, informația devine mai bogată, în sensul că, deși îmi oferisem o plimbare galantă la mall urmată de un chiolhan la o bodegă cu grădină (după ce fusese folosit pe larg la prânz, acum deodată numele restaurantului dispăruse, ca să nu i se facă, pasămite, publicitate), mai și negam cu înverșunare faptul că ieșisem în zi de lucru cu o tânără, pe care continuam să neg că aș fi cunoscut-o. Cât îmi închipuiam eu că pot să neg o evidență atât de clară? Pe acest fond, mă sună soția mea să-mi spună că începuse să primească telefoane de la televiziuni, care o întrebau cum comenta faptul că ieșeam cu o femeie mult mai tânără decât ea la mall și ce putea declara despre acea femeie. O cunoștea? Făcea parte din cercul nostru de prieteni? Era de părere că ieșirea cu 12
A LT E R N AT I VĂ L A F U G A Î N E G I P T
„cealaltă“ la un magazin de mobilă putea însemna că voiam să mă mut de-acasă? Că voiam să-mi mobilez o altă locuință? – Ce fac? Le răspund sau nu? mă întreabă soția mea. – Tu cum vrei, să le răspunzi sau să-i ignori? – Eu fac așa cum crezi tu că-ți e ție mai util, îmi spune ea. – Atunci răspunde-le mai bine. Dar nu te certa cu ei și nu te enerva. Răspunde-le calm, simplu, cu fapte. Insistă pe ideea de „duminică“, „weekend“ și că ieșisem împreună. – Să spun că ni se întâmplă să ieșim la mall în weekend? – Nu, nu mai spune asta. Nu introduce detalii suplimentare despre ce facem noi de obicei. E bine să rămânem strict la povestea lor. Să dăm răspunsuri doar la ce ne întreabă. În mod surprinzător, în jurnalele de la ora 17:00 nu apare nicio declarație a soției mele. Era clar că răspunsurile ei nu conveneau. După jurnalul de la 17:00, urmează un consiliu de criză la Președinție. Atât șeful de cabinet, cât și cei de la „strategii comunicaționale“ erau de părere că Președinția trebuia să rămână complet neutră în problema acuzațiilor ce mi se aduceau și să fiu ajutat doar să clarific singur situația. Cer să mi se dea voie să arăt presei registrul de intrări-ieșiri de la poarta Palatului Cotroceni, în care nu apărea nicăieri vreo plecare a mea în timpul zilei. – Nu, n-are rost, stabilește scurt șeful de cabinet. În primul rând, serviciul de la poartă e militarizat și avem nevoie de aprobarea Jandarmeriei, care trebuie să declasifice registrul de intrări-ieșiri. – Foarte bine, să-l declasifice atunci, am spus. – Nu, nu, insistă ferm micuțul american. Nu are niciun rost să implicăm Jandarmeria într-o problemă personală a ta. Iar apoi tot nu ne vor crede. Vor spune că e un serviciu al Președinției și că 13
Gabriel Gafița
declară tot ce le spunem noi. Vrei să ne alegem cu o acuzație de falsificare a registrului de poartă ca să acoperim impasul personal? – Păi, dacă nu mă pot baza pe nicio mărturie din cadrul Președinției…, încep și eu să-mi pierd răbdarea. – Sorine – e de părere și purtătorul de cuvânt –, mai bine încearcă să-ți rezolvi problema prin mijloace proprii. Nu te recunoaște nimeni la AEKI? – Nu aveți vreun bon datat duminică, să-l arătăm? mă întreabă o fată de la „strategii comunicaționale“. – Nu am, dar un bon datat duminică nu e nicio dovadă că n-am fost și luni acolo, mă enervez eu că ăștia de la „strategii comunicaționale“ se pricepeau la orice altceva, dar la comunicare nu. Ce naiba, doar m-am întâlnit cu voi, cu toți, luni dimineața la Cotroceni. Acum de ce nu sunteți în stare să recunoașteți lucrul ăsta? Să ieși tu, mă adresez purtătorului de cuvânt, și să spui că sunt cel puțin douăzeci de persoane care pot depune mărturie că m-au întâlnit pe tot parcursul zilei de luni la Cotroceni și că, din punctul de vedere al Președinției, considerați problema inexistentă, fiindcă m-ați văzut toți la birou, nu am lipsit niciun moment. – Și Președintele a fost de acord cu noi că Președinția nu trebuie implicată în niciun fel, îmi dă verdictul șeful lui de cabinet. – Dar, când ați făcut ședința voastră de strategie, de ce nu m-ați chemat și pe mine? îi întreb. N-ar fi trebuit să fiu și eu de față, dacă tot v-ați hotărât să-mi decideți soarta? Se uită fiecare în altă parte și nu răspund. E clar că strategia lor era pe de-o parte să detașeze Președinția de problemă, iar pe 14
A LT E R N AT I VĂ L A F U G A Î N E G I P T
de altă parte să ia o distanță prudentă și față de mine, dacă tot urma să fiu executat. După jurnalul de la ora 19:00, când mă văd efectiv masacrat în privința ignorării obligațiilor de serviciu, pe fondul unui catalog întreg de teme internaționale, care păreau că se agravaseră brusc în timp ce eu umblam la AEKI în miezul zilei, sunt invitat la un talk-show seara târziu de către o televiziune serioasă. Mi se spune că vor să-mi ofere ocazia să-mi prezint punctul de vedere. În situații de acest fel, trebuia informat Biroul de presă, ceea ce fac, spre disperarea lor. Mi se dau indicații ce să evit să spun, adică tot ce putea fi în apărarea mea. – Și-atunci de ce mă mai duc la emisiune? o întreb pe consiliera de 25 de ani, abia intrată la Președinție, al cărei aviz trebuia să-l iau. – Ca să vă prezentați punctul de vedere, da? îmi spune ea foarte înțepată. Eu încerc să vă ajut, dar, sigur, ce spuneți acolo e opțiunea dumneavoastră. Nu mă mai privește pe mine. Răspundeți personal. În timpul talk-show-ului, moderatorul are tot felul de surprize pentru mine, iar dialogul o ia în cu totul altă direcție decât cea în care mă pregătisem eu. De la început, ecranul este invadat de o fâșie galbenă cu breaking news: „Consilier prezidențial la mall în toiul zilei. Dezvăluiri incendiare“. – Ce e cu asta? îl întreb eu în timp ce o voce din off face un rezumat al știrii. De ce oferiți această concluzie din start? – Asta e pusă la mișto, mă asigură el între două replici cu regia. De fapt, îi ironizăm pe ăia de la alte posturi care vă acuză că sunteți subiect de breaking news. 15
Gabriel Gafița
Prima dezvăluire incendiară este – ce să vezi! – că fotografiile, proiectate pe un ecran imens aflat în spatele nostru, apar cu dată și oră în dreapta jos. Rezulta că fuseseră făcute luni, între orele 12:00 și 13:00. – Cum comentați? mă întreabă moderatorul. – Orice copil știe că data se poate seta din comenzi, îi spun. O fotografie se poate antedata, se poate postdata, se poate retușa după cum dorește fotograful. Asta se cheamă photoshopping. – Și de ce ar dori cineva să vă însceneze tocmai dumneavoastră o situație precum cea de luni cu ajutorul unei fotografii trucate? revine el. – Asta mă-ntreb și eu. Și nu am răspuns, îi replic. Poate pentru că sunt o persoană publică. Pentru că lucrez la Cotroceni. Pentru că, prin mine, poate fi atacată implicit… – Luăm o scurtă pauză de publicitate, hotărăște moderatorul brusc, deși abia începuse interviul. Dar nu plecați, revenim după, spune el spre un cameraman și în același moment intră alt cadru. Degeaba încerc în pauza publicitară să-i expun ceva din apărarea pe care mi-o pregătisem. Nu mă ascultă. Dialoghează cu o persoană din regie, care-i spune ceva în ureche, și își verifică sms-urile în același timp. La reluarea emisiunii, devine deodată extrem de amabil. – Ca să încercăm să lămurim această situație destul de neobișnuită, postul nostru de televiziune a reușit să-l identifice și să-l contacteze pe autorul fotografiilor atât de controversate, care țin capul de afiș de două zile. Avem legătura în direct cu domnul Adrian Studentu din București. Bună seara, domnule Studentu! 16
A LT E R N AT I VĂ L A F U G A Î N E G I P T
– Mă numesc Studencu, rostește o voce la telefon, iar pe ecran apare o fereastră cu un individ bărbos în jur de patruzeci de ani. Vă doresc bună seara dumneavoastră și spectatorilor dumneavoastră! – Domnule Studencu, sunteți autorul fotografiilor cu domnul consilier prezidențial Sorin Nocasian la mall. Vă rugăm spuneți-ne când ați făcut aceste fotografii și în ce condiții. – Aceste fotografii eu le-am făcut luni înainte de amiază, începând aproximativ cu ora 12:00, în magazinul AEKI și la restaurantul Tănăsache. – În ce scop le-ați făcut? – Le-am făcut în scopul strângerii de probe împotriva soției mele, despre care începusem să am bănuieli că mă înșală cu alt bărbat. – Și acel bărbat este cel din fotografii? – Exact. – Domnule Studentu… – Studencu. Cu „c“. – Domnule Studencu, aici, în platou, avem o controversă. Domnul consilier prezidențial Sorin Nocasian susține că domnia sa a fost la mall duminică împreună cu soția sa, nu luni, împreună cu soția dumneavoastră. Și că fotografiile sunt postdatate. Ce ne puteți spune în acest sens? – Vă pot spune că minte ordinar, pentru ca să scape. Dar n-o să scape. Fotografiile n-au fost postdatate, de ce ar fi fost?, iar dumnealui nu mă interesează ce a făcut duminică și cu cine, dar știu cu certitudine că luni la prânz a fost la mall cu soția mea. – Cum puteți dovedi acest lucru și altfel decât cu fotografiile datate? 17
Gabriel Gafița
– Soția mea, duminică, a fost cu mine toată ziua. Nu am cum dovedi, însă jur pe mormântul mamei, Dumnezeu s-o ierte! În weekend suntem împreună acasă. Ea nu-și oferă program de infidelitate decât în zilele de lucru, când eu sunt la servici. – Dar, până la urmă, avem cuvântul dumneavoastră contra cuvântului altcuiva. De ce v-am crede pe dumneavoastră mai mult decât pe domnul Nocasian? – Vă pot spune că o urmăresc pe soția mea de mai multă vreme, având suspiciunea de infidelitate conjugală. Cred că nimeni nu mă poate condamna că am dorit să mă clarific într-o asemenea situație. Când am văzut-o prima dată întâlnindu-se cu domnul consilier prezidențial, aveam la mine doar mobilul, cu care nu ies poze foarte clare. Ieri, luni, m-am învoit de la servici, am luat aparatul de fotografiat și am urmărit-o, ca să-mi adun dovezi pentru proces. Știți, noi avem o anumită situație materială, drept care mă așteptam să am probleme cu partajul. – Și când v-ați dat seama că e vorba despre domnul consilier prezidențial? – Nu chiar din prima, recunosc. Dar mi s-a părut figura cunoscută, apoi mi-am dat seama că l-am văzut o dată la televizor și mi-am adus aminte. Am verificat pe internet și era clar. Asemenea întâlniri au loc de mai multă vreme între ei. Și întotdeauna în zi de lucru. – Domnule Studencu, am intervenit și eu, soția dumneavoastră unde este în acest moment? – Ea se găsește alături de mine, răspunde tipul precis ca la anchetă. 18
A LT E R N AT I VĂ L A F U G A Î N E G I P T
– Atunci o rog să spună dacă mă cunoaște și dacă a ieșit cu mine vreodată. De partea cealaltă, se aude un schimb de replici mormăite între cei doi soți, apoi individul revine și spune: – Da, vă cunoaște și a ieșit cu dumneavoastră, dar astă-seară a luat hotărârea să nu mai iasă și să pună capăt acestei relații… cum să spun eu… incorecte… neprincipiale. – Ar putea să spună acest lucru cu vocea ei, nu prin vocea dumneavoastră? întreb. – De ce? Nu puteți accepta că doamna nu vrea să vă mai vadă? intervine moderatorul emisiunii. – Nu, vreau să văd că soția domnului poate să mintă cu vocea ei, în direct, că mă cunoaște și că a ieșit cu mine la magazin și la restaurant într-o zi pe care eu o pot documenta minut cu minut ce am făcut, pe baza registrelor de evidență de la Palatul Cotroceni. Simt că nu mai pot accepta să văd cum indivizii mint de la obraz, iar eu nu aveam dreptul să invoc niciun act scris care mă putea absolvi de acuze. – Ba nu, domnule… individ, îmi spune tipul din poză. Soția mea a hotărât să rupă definitiv cu dumneata și să nu te mai vadă, să nu te mai audă niciodată. Cu ce drept o mai chinui acum, și anume în direct? Aici, slavă Domnului, nu suntem la Cotroceni, unde dați dumneavoastră ordine și faceți absolut ce vreți pe seama unor oameni simpli, ca noi, care nu au cum se apăra, cel mult cu o cameră foto, atât. – Stați puțin să clarificăm…, încearcă moderatorul să intervină. – Iar cât despre registrele voastre de la Cotroceni, continuă individul tot mai indignat, nu mă obliga să-ți spun ce fac pe ele. 19
Gabriel Gafița
– Nu, vă rog, fără acest limbaj, spune moderatorul. Vă rog reformulați. – În fine, scuzați, coboară tonul tipul de la telefon. Dar nu mai putem suporta să primim ordine de la indivizi ca invitatul dumneavoastră, care, de la înălțimea Cotrocenilor, ne sfidează cu aroganța lor și vin să ne fluture prin fața ochilor registrele lor în care mint și falsifică adevărul. A plecat la întâlniri galante și l-a pus pe amărâtul ăla de jandarm de la poartă să falsifice registrul de intrări-ieșiri. Păi ce încredere pot eu avea în orice vine de la Cotroceni, unde minciuna și falsificarea adevărului sunt la ea acasă? Unde pun să mintă în folosul lor până și militarii de la poartă. N-au niciun respect măcar pentru haina militară. Niște neica-nimeni… – Domnule Studentu! încearcă moderatorul să preia conducerea dialogului. – Studencu. – Domnule Studencu. Totuși, nu puteți… – Ba pot, domnule, ba pot! Pentru că eu știu ce vorbesc și știu că spun adevărul. Și îmi vine să mă sufoc de nervi când văd că domnul consilier a venit în studio ca să mă mintă în față. Dar nu numai pe mine, ci și pe dumneavoastră, și pe spectatorii dumneavoastră, pe care nu pot să nu-i avertizez că sunt mințiți… – Pe spectatorii noștri nu trebuie să-i avertizați dumneavoastră, domnule Studentu, despre nimic. Asta e datoria mea, ca moderator, și vă rog să nu vă mai arogați dumneavoastră calități pe care nu le aveți, rostește moderatorul iritat. – Ba pot să-i avertizez, pentru că sunt plătitor de taxe, ca și ei, spune omul. Și mă cheamă Studencu, nu Studentu. De câte ori să vă tot repet? 20
A LT E R N AT I VĂ L A F U G A Î N E G I P T
– Faptul că plătiți impozite nu vă dă dreptul să monopolizați o emisiune, care… – Ce emisiune monopolizez eu, domnule? Parcă postul vostru m-a sunat, nu eu v-am sunat pe voi. Și, dacă tot m-ați sunat, de ce-mi refuzați dreptul de a mă apăra și i-l acordați numai domnului din studio? – Aici sunt de acord cu domnul Studencu, am apucat să spun. Nici pe mine nu înțeleg de ce m-ați invitat în emisiune dacă nu acceptați să spun nimic în apărarea mea. – Pentru că dumneata, stimate domn, nu ai ce spune în apărarea ta, mă atacă iar bărbatul, vehement. Dumneata umbli să strici casele oamenilor ziua în amiaza-mare, și în zi de lucru pe deasupra. Și umbli să ne aburești pe noi cu registrele voastre de la Cotroceni și mai nu știu ce. Astea sunt bancuri, domnule, sunt bancuri. Pe mine mă interesează să plătești pentru ce-ai făcut. Da, să plătești. Dar aici intervine decis moderatorul emisiunii și introduce din nou publicitate, pentru că nu mai poate controla dialogul pe care l-a declanșat. Când nu mai este live, se mai ceartă scurt cu tipul de la telefon pe tema „să nu-mi spui tu mie ce să fac“ și individul îi închide telefonul în mijlocul frazei. Rămas numai cu mine, mă întreabă: – Vreți să continuăm? Să știți că va trebui să luăm pe rând toate acuzele pe care vi le-a adus imbecilul ăla. Publicul nu acceptă ca lucrurile să rămâne nelămurite și să nu răspundă cineva. Altfel ne acuză și pe noi că vă acoperim, că suntem intimidați pentru că veniți de la Cotroceni. 21
Gabriel Gafița
Îi spun că vreau să continui, dar, când intrăm în direct, îmi pare deodată rău, pentru că văd cum ne afundăm întruna în acuzații după acuzații la adresa mea. Principala este că aveam o relație amoroasă în zi de lucru. – Dar, dacă o aveam în weekend, era mai bine? încerc eu să fiu ironic. Atât mi-a trebuit. Ca la un semnal, mai intră o convorbire telefonică. Este o femeie care se prezintă drept mamă și soție și care dezaprobă ferm ușurința cu care mă refeream la o faptă condamnabilă moral, aceea de a strica o altă casă. – Și, dacă până la urmă nu v-a păsat de familia domnului care a intervenit înaintea mea și pe care voiați s-o destrămați, cum v-ați mai uitat în ochii soției dumneavoastră, știind că faceți ceea ce făceați? m-a întrebat femeia, indignată. – Doamnă, încerc eu să fiu cât puteam de calm, n-am nicio problemă să mă uit în ochii soției mele, fiindcă pe soția acelui individ eu n-o cunosc. Prin urmare, n-am ieșit cu ea nici în zi de lucru, nici în weekend, niciodată. Toată povestea asta e o făcătură. Nu știu când mi-a făcut fotografiile acelea, pentru că nu credeam că trebuie neapărat să mă feresc de cineva într-un magazin și n-am fost atent decât la ce avea legătură cu soția mea, cu casa noastră, cu ce voiam să cumpărăm de acolo. Am tot mai clară impresia că mă găsesc la o emisiune cu public plătit în platou și care râde la semnal, aplaudă la semnal, se indignează la semnal. – Atunci, nu vrea femeia să cedeze cu niciun chip, dacă nu aveți ce să vă reproșați, de ce v-ar acuza omul acela pe degeaba? 22
A LT E R N AT I VĂ L A F U G A Î N E G I P T
– Asta încerc să înțeleg și eu, îi spun. De ce mă acuză că ies cu soția lui, de ce a postdatat niște fotografii, de ce le face publice, dacă tot vrea să se-mpace cu soția lui? – Pentru că e un om disperat, domnule dragă, spune femeia pătimaș. Iar un om disperat nu-și mai alege mijloacele. E de înțeles. Dar ce mi se pare mie îngrozitor este că dumneavoastră, cei de la Cotroceni, vă puteți lega de un om oarecare de pe stradă, care nu e important ca dumneavoastră și n-are mașină la scară și avantaje, ci își duce traiul lui umil și cere numai dreptul la liniște familială, că v-a făcut și că v-a dres, adică tot felul de minciuni, ca să scăpați basma curată când, de fapt, soțul v-a prins cu pantalonii în vine, să mă ierte spectatorii. Îmi e rușine mie pentru dumneata, domnule consilier prezidențial sau ce-oi fi dumneata acolo, la Cotroceniul dumitale. Aici intervine moderatorul și îi mulțumește luându-i sonorul imediat. După câteva cuvinte de umplutură, regia îi mai transferă un telefon. E purtătorul de cuvânt al Președinției, care, pe tonul cel mai înțepat și grav, roagă respectuos ca Președinția să nu mai fie invocată în emisiune, întrucât nu are nimic de-a face cu problema. Moderatorul încearcă să-l atragă în discuție, dar junele profesionist refuză. – Atât am avut de spus, declară. Vă doresc o seară liniștită! A doua zi, la Cotroceni, mă duc direct în biroul lui. – Aseară te-a durut gura să spui o vorbă în apărarea mea. Ce dracu’! Chiar atât de curajoși sunteți? Ați luat repede distanță, să nu auziți că vă acuză și pe voi. Adică Sfâșiați-l pe-ăsta liniștiți, că noi n-avem legătură cu el. 23
C uprins
Experiment pe persoană publică ....................................... 5 Balada comitetului de bloc ................................................ 75 Problema de la Lima ......................................................... 141 Alternativă la fuga în Egipt ............................................... 173