imprint coordonat de Eli Bădică
MARIAN COMAN s‑a născut în 1977 la Mangalia. A trăit, însă, o lungă perioadă la Brăila, unde a fost jurnalist în presa scrisă și tele viziune. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literatu rii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science‑Fiction. A scris scenariile benzilor desenate Harap Alb continuă (HAC!BD, 2012–2017) și Tinerețe fără bătrânețe (HAC!BD, 2015–2016), volu mele Nopți albe, zile negre (Tritonic, 2005), Testamentul de ciocolată (Tritonic, 2007), Teoria flegmei. Apel la mitocănie (Tritonic, 2008), Fluviul Șoaptelor (HAC!BD, 2015; n’autor/Nemira, 2026, ed. a II‑a, revizuită și adăugită), Furia Oarbă (HAC!BD, 2017; n’autor/Nemira, 2026, ed. a II‑a, revizuită și adăugită), Omulețul din perete și alte povestiri fantastice (n’autor/Nemira, 2019; 2023, ed. a II‑a, revizuită și adăugită), Ultima carte (n’autor/Nemira, 2024), Tristețea Zeilor (n’autor/Nemira, 2026) și scenariul romanului grafic TFB (HAC!BD, 2016), iar povestirile sale au fost incluse în numeroase antologii. În 2018, s‑a alăturat echipei Editurii Nemira, unde coordonează imprintul Armada, dedicat literaturii SF, Fantasy și Thriller, dar și producția de audiobook‑uri. În prezent, locuiește în București și este membru PEN Club România și Science Fiction & Fantasy Writers Association (SFWA).
Marian Coman
Fluviul Șoaptelor
seria Haiganu
Editori: Ana LOTTS‑NICOLAU, Cătălina
Imprint coordonat de Eli BĂDICĂ
Designul copertei: Adnan VASILE
Ilustrația copertei: Andrei MOLDOVAN
Ilustrații: Andrei MOLDOVAN
Editare: Eli BĂDICĂ
Redactare și corectură: Andreea IANCU
Tehnoredactare: Alexandru CSUKOR
NICOLAU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României COMAN, MARIAN
Fluviul ș oaptelor / Marian Coman; il.: Andrei Moldovan. Bucure ș ti: n'autor, 2026
ISBN 978 606 43 2207 4
I. Moldovan, Andrei (il.)
821.135.1
Marian Coman
FLUVIUL ȘOAPTELOR
SERIA HAIGANU, CARTEA ÎNTÂI
© Nemira, 2026
n’autor este un imprint al Grupului editorial NEMIRA. n’autor ficțiune este o colecție a imprintului n’autor.
Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978 606 43 2207 4
Irinei
„Slavă ție, Haiganu, fiu al lui Gebeleizis și al lui Neris, zeul viselor, al amintirilor și al năzuințelor noastre. Tu, care porți osânda în ochiul aprins, și taci sub povara șoaptelor lumii, Fă să curgă uitarea peste răni, și visul să‑și afle liman în noi.
Arată‑ne calea spre lumină Și ferește‑ne de cei ce calcă‑n întuneric.“
Rugă uitată
Prolog
În fața furtunii de praf, muntele părea un pitic.
Profetul privea de la distanță, din șaua antilopei sale, și se gândea că norul acela, de două ori mai înalt decât marele Korganon și fără capăt de‑a lungul zării, avea să se strecoare prin fiecare crăpătură și să murdărească odă ile călugărilor, să îngrozească vitele din grajduri, să culce la pământ tufele de lavandă, să umple aerul cu uscăciune.
Norul de praf părea un zid portocaliu, de neoprit, ori un lac murdar în care lumea se scufunda încet, așa cum se scufundă un dumicat de pâine într‑o cană cu ceai.
Veșmintele profetului fluturau sub bătaia din ce în ce mai aprigă și mai rece a vântului și, după ce bărbatul și‑a umezit buzele, primele fire de nisip i‑au scrâșnit în dinți. În câteva clipe, cel mai mare templu al lumii avea să fie înghițit de praf.
— Deșertăciune. Deșertăciune în deșert, a mur mu rat el.
Un praf amar i s‑a strâns pe limbă și i‑a înăbușit glasul.
Profetul și‑a întors antilopa și a lovit‑o ușor, îndemnând‑o să lungească pasul. O dată și încă o dată, să gonească re pede, mai repede, către primele orașe și chiar mai departe, în micile regate ori în Imperiu, dincolo de Brâul de Piatră, să spună ceea ce i‑a arătat făptura de fum, să le vorbească oamenilor despre zeul cel nou, despre Zeul Osândit, des pre zeul cu un singur ochi, zeul care le colindă lumea, singurul de la Neris încoace care pășește în carne și oase pe pământ.
S‑a gândit că norul acela vine după el, că un demon ori un balaur e supărat și încearcă să oprească profeția și, privind în spate, chiar i s‑a părut că norul întinde două
brațe și că are chip de fiară, că șuieră și că hârâie, ba i‑a auzit și dinții clănțănind, dinții din praf și din vânt.
Căci două fulgere au brăzdat cerul plecând din norul de praf, iar bubuiturile din urma lor l‑au speriat și l‑au făcut să tremure.
Și‑a înghiontit și mai tare antilopa, în vreme ce norul de praf mușca aproape, din ce în ce mai aproape.
PARTEA I
1. Vocile
Zis‑au unii și scris‑au alții că un oarecare Dekibalos, om de neam necunoscut și de purtare învăluită în ceață, ar fi primit de la mai‑marii Giradrigasului dregătorie mică și învoire să strângă pruncii rămași orfani din urgie, din boală, din război și din neorânduială. Și că, purtând straie curate și blazonul milostivirii în piept, ar fi jurat că le va da hrană și acoperiș, rost și învățătură, iar cei de la cetate l‑au crezut.
Dar să nu fim grabnici a crede pe cei ce strâng copii și cer tăcere în schimb.
Căci zvonurile, precum șerpii prin iarbă, umblă și mușcă. Și se spune că la hotarul cel uscat, unde‑i fortul lui
Dekibalos ridicat din lut, stuf și lemn putred, nu se aud gla suri de prunci jucându‑se, ci scâncete de osteneală și oftat de oase tinere. Se spune că acei copii sunt puși la muncă grea,
la săpături, la prășit ori trimiși încolo și‑ncoace să cerșească pită și să fure din pungile celor milostivi.
Mai spun și cei ce‑au trecut pe acolo, neguțători ori călători rătăciți, că în curtea acelui fort se văzură une ori jocuri ciudate, întâmplări necurate și bătăi necruță toare. Și că unii prunci n‑au mai fost zăriți nicicând ieșind pe porțile acelea groase, păzite de dulăi și de juni înarmați ce nu poartă privirea în ochii celor mari.
Iar dacă cineva a îndrăznit a întreba, a cerceta ori a în doi rânduiala, i s‑a spus că totul e sub oblăduire, că Dekibalos are hrisov și pecete și că nimeni nu poate pă trunde în ale sale fără voia Giradrigasului.
Așa stau lucrurile la arătare. Dar sub arătare e putre gai. Și fie că a fost vorba de pungi umplute cu galbeni, fie de alte pricini mai întunecoase, cei ce se cuvin a vedea aleg să‑și acopere ochii. Și cei ce se cuvin a grăi aleg să‑și muște limba.
Să scriu mai mult nu îndrăznesc. Cine are minte, să cer ceteze. Căci fumul se arată unde‑i foc. Și plânsul pruncilor nu vine din milă, ci din durere.
Giradrigas, rânduiala celor ce sunt, cronică scrisă de mâna lui Andir cel Tăcut în anul 491.
Haiganu
Toate celelalte or să vină
Aruncă toate pietrele și cântărește fulgii.
Nu podoabele sunt importante, cât măduva din oasele sufletului.
Iar apa care curge nu se mai întoarce
Mii. Mii de șoapte. În fiecare secundă, neobosite, de nestăvilit. Ca o apă. Ori ca un popor de greieri ce aleg să cânte în același timp. Mii. De câte ori nu‑și acoperise Haiganu urechile urlând, poruncind ori implorând să se facă liniște? De câte ori nu așteptase Haiganu un răspuns la întrebările pe care le arunca acolo, în mijlocul fluviu‑ lui de șoapte, ca pe o momeală într‑un cârlig de pescuit? Dar nu, niciodată nu primise răspuns. Vocile nu știau să asculte, nu știau să răspundă. Fluviul curgea mai departe, învolburat de cuvinte, întunecat și rece. Haiganu smul‑ gea uneori o singură voce din mulțime și o asculta cu atenție. În fundal, Fluviul Șoaptelor continua să mur mure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă, cu o singură voce în minte și cușma trasă pe față. O singură voce. De regulă una joasă, gravă: un vraci ce‑și rostea rugăciunile către Derzelas ori o femeie ce‑și mângâia copilul bolnav și o implora pe Kotys ori pe sora sa, Bendis, să‑l țină în viață. Erau voci calde, liniștitoare. Voci care te lăsau să adormi.
