Diana Gabaldon s-a născut pe 11 ianuarie 1952 în Arizona, unde locuiește și astăzi, împreună cu familia. A studiat zoologia la Northern Arizona University și biologia marină la University of California, San Diego, și are un doctorat în ecologie. A fost profesor universitar înainte de a se dedica în întregime literaturii. În anul 1991 a debutat cu romanul Călătoarea (recompensat, printre altele, cu Romance Writers of America’s RITA Award), primul volum din seria Outlander, concepută inițial ca trilogie. După mărturisirea scriitoarei aflate la debut, care era departe de a bănui succesul ce va urma, cartea a rezultat, după o documentare „de modă veche“, din interesul pentru călătoria în timp și pentru universul scoțian. Romanul a cucerit imediat publicul și au urmat încă șapte romane în aceeași serie, toate bestselleruri New York Times: Dragonfly in Amber (Talismanul – Nemira, 2016), Voyager (Cercul de piatră – Nemira, 2017), Drums of Autumn (Tobele toamnei – Nemira, 2017), The Fiery Cross (Crucea de foc – Nemira, 2018), A Breath of Snow and Ashes (Prin zăpadă și cenușă – Nemira, 2019), An Echo in the Bone și Written in My Own Heart’s Blood. Seria a fost publicată în 26 de țări și a inspirat, începând cu anul 2014, un serial de televiziune american care se bucură de mare succes. Printre celelalte scrieri ale autoarei se numără seria Lord John, precum și povestiri apărute în antologii și volume colective.
Traducere din limba engleză de Gabriel Stoian
Coperta: Adnan VASILE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României GABALDON, DIANA Prin zăpadă și cenușă / Diana Gabaldon; trad. din lb. engleză: Stoian Gabriel. ‑ București : Nemira Publishing House, 2020 2 vol. ISBN 978‑606‑43‑0546‑6 Vol. 2 - 2020. - ISBN 978-606-43-0900-6 I. Stoian, Gabriel (trad.) 821.111
Diana Gabaldon A BREATH OF SNOW AND ASHES Copyright © 2005 by Diana Gabaldon All rights reserved. © Nemira, 2019 Redactor: Mihaela STAN Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Marian COMAN Tiparul executat de ART PRINT S.A.
Tel: 0723.13.05.02, e-mail: office@artprint.ro Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978‑606‑43‑0900-6
PA RT E A A OP TA
CHEMAREA
58
S Ă VĂ I U B I Ț I U N U L P E A LT U L 1 Roger a tras aer în piept şi a strigat din toți rărunchii. Însă strigătul nu a ieşit nicidecum puternic. A strigat încă o dată. Şi încă o dată. Îl durea gâtul. Era chinuitor; sunetul slab şi sec l-a făcut să tacă şi să-şi dorească să nu mai deschidă gura. Cu toate acestea, a inspirat din nou, a închis ochii şi a răcnit cu toată puterea. Sau măcar a încercat s-o facă. O durere arzătoare i-a săgetat gâtlejul în partea dreaptă. S-a oprit din nou, gâfâind. Era în ordine. A respirat uşor câteva momente, a înghițit în sec şi a încercat iarăşi. Doamne, ce dureri! Și-a trecut mâneca peste ochii care îi lăcrimau şi s-a pregătit pentru o nouă încercare. În timp ce îşi umfla pieptul, ținând pumnii strânşi, a auzit voci şi a expirat în voie. Oamenii aceia se strigau unii pe alții, nu departe de el, însă bătea vântul şi nu reuşea să le distingă vorbele. Probabil erau vânători. Era o zi frumoasă de toamnă, cu un aer precum vinul nou, iar pădurea fremăta neliniştită, cu lumini schimbătoare. Frunzele abia începuseră să se îngălbenească, însă unele cădeau deja, ca un licăr tăcut şi neîntrerupt, la marginea câmpului său 1
Evanghelia după Ioan, 13:34 (n. tr.).
8
DI ANA GAB ALDON
vizual. În asemenea locuri, orice mişcare putea să trădeze prezența vânatului. Roger o știa prea bine. A tras aer în piept din nou, ca să strige, dar a şovăit şi și-a spus în şoaptă: „La naiba!“ Grozav! Mai bine să fie luat drept căprior şi împuşcat din greşeală, decât să se facă de râs strigând. Prostule, şi-a zis în gând, după care a inspirat şi a scos un „uuuu!“ din capul pieptului, cu glas subțire şi fără forță. A repetat strigătul. Încă o dată. Şi încă o dată. Când a strigat a cincea oară, și-a zis că ar prefera să fie împuşcat decât să continue să strige ca să se facă auzit, dar, în cele din urmă, un „uuuu“ slab a venit spre el prin aerul tare şi răcoros. S-a oprit uşurat şi a tuşit, surprins că nu scuipa sânge; îşi simțea tot gâtlejul carne vie. Cu toate acestea, a încercat să murmure slab, apoi, cu precauție, să intoneze arpegiul tot mai tare. A reuşit oarecum, însă efortul i-a dat dureri cumplite în laringe. Totuşi, emisese o octavă completă. Era prima oară când reuşea asta de când suferise rana la gât. Încurajat de micul progres, i-a întâmpinat vesel pe vânători când aceştia au apărut în câmpul lui vizual: Allan Christie şi Ian Murray, ambii cu puşti în mâini. – Domnule predicator MacKenzie! l-a salutat Allan, zâmbind ca o bufniță neobişnuit de prietenoasă. Ce cauți aici, singur-singurel? Îți pregăteşti predica? – Să fiu sincer, da, a răspuns Roger cu amabilitate. Într-un fel, era adevărat – şi nu exista altă explicație plauzibilă a prezenței lui de unul singur în pădure, fără armă, capcană sau undiță. – Ei bine, să fie frumoasă, a zis Allan, dând din cap. Va veni toată lumea. Tata a pus-o din greu la treabă pe Malva, din zori pân’ la asfințit, să măture şi să deretice. – Da? Ei, transmite-i că-i mulțumesc, bine? După ce se gândise îndelung, îl întrebase pe Thomas Christie dacă slujbele de duminică puteau fi ținute în casa învățătorului. Nu era decât o cabană modestă, ca majoritatea celor de la Ridge, dar, cum acolo se țineau lecții, camera principală era ceva mai spațioasă decât multe altele. Şi, deşi James Fraser ar fi permis folosirea Casei
Prin
z ă pa dă ș i c e n u ș ă vo l . II
9
Mari, Roger intuia că enoriaşii lui – ce cuvânt apăsător – nu s-ar fi simțit în largul lor dacă slujbele s-ar fi ținut în casa unui papistaş, indiferent cât de primitor şi de îngăduitor ar fi fost acesta. – Vii şi tu, da? l-a întrebat Allan pe Ian. Ian a părut surprins de invitație şi, cu un aer nesigur, și-a frecat nasul cu mâna făcută pumn. – Dar eu am fost botezat după canoanele Romei, nu? – Măcar eşti creştin, a replicat Allan, oarecum încordat. Sau nu? Unii spun că ai devenit păgân de când cu indienii şi nu te-ai întors la credință. – Aşa spun? a întrebat Ian calm, dar Roger a observat că fața i se crispase puțin. A remarcat şi că Ian ignorase întrebarea, preferând să i se adreseze lui Roger: – Vine şi soția ta, vere? – Da, a zis el, făcându-şi curaj în sinea lui, în aşteptarea acelei zile. Și o să vină şi micuțul Jem. Cum e asta? îl întrebase Bree, privindu-l fix, gânditoare, cu bărbia uşor ridicată şi cu buzele întredeschise. Jackie Kennedy. E bine, nu crezi? Ori să arăt ca regina Elisabeta când trece în revistă trupele? Apoi strânsese din buze, îşi coborâse bărbia, iar fața ei mobilă trecuse de la o expresie de atenție extaziată la una de aprobare plină de demnitate. O, doamna Kennedy, categoric, o asigurase el. El unul ar fi fost încântat dacă ea ar fi rămas serioasă, fără a mai vorbi de alții. – Ei, în fine, o să vin şi eu – dacă nu crezi că lumea va interpreta greşit prezența mea acolo, a adăugat Ian către Allan, care respinse ideea cu o fluturare de mână. – Da, toată lumea va fi acolo, a repetat Allan. Roger a simțit cum i se strânge stomacul la acest gând. – Ați plecat la vânătoare de căprioare, da? a întrebat el, făcând semn către puşti şi sperând că va îndrepta conversația spre alt subiect decât iminentul lui debut ca predicator.
10
DI ANA GAB ALDON
– Da, dar am auzit un țipăt ascuțit venind din partea asta, a răspuns Allan arătând din cap spre pădurea din jurul lor. Ian a spus că, dacă pe-aici e vreo pumă, căprioarele au dispărut de mult. Roger s-a uitat printre gene la Ian, a cărui expresie neobişnuit de neutră spunea mai multe decât voia Roger să afle. Allan Christie, născut şi crescut la Edinburgh, probabil că nu ştia să deosebească urletul unei pume de strigătul unui om, dar Ian sigur ştia. – Mare păcat dacă strigătele mele au pus pe goană vânatul, a zis Roger, ridicând o sprânceană spre Ian. Haideți, o să mă întorc cu voi. * Alesese ca text pentru prima predică „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți“1. „O învățătură veche, dar valoroasă“, după cum îi spusese Briannei, provocându-i o ușoară agitație. Şi, după ce ascultase vreo sută de variațiuni pe aceeaşi temă, Roger era destul de convins că va avea suficient material pentru a vorbi treizeci sau patruzeci de minute. O slujbă obişnuită dura mult mai mult – citirea câtorva psalmi, discutarea temei din ziua respectivă, intervențiile enoriaşilor –, dar vocea lui încă nu rezista atâta timp. Trebuia să se pregătească pentru o slujbă completă, care putea ține cu uşurință chiar şi trei ore. Stabilise cu Tom Christie, care se număra printre enoriaşii vârstnici, să citească şi să rostească rugăciunile de început. Apoi vor vedea cum decurg lucrurile. Brianna se aşezase cuviincioasă într-o parte a încăperii şi îl urmărea – nu ca Jackie Kennedy, slavă Domnului, ci cu un zâmbet tainic, care îi încălzea privirea de fiecare dată când ochii lor se întâlneau. Îşi făcuse câteva însemnări pentru situația în care ar fi intrat într-un impas sau și-ar fi pierdut inspirația, dar a descoperit că nu avea nevoie de ele. Rămăsese fără suflu la un moment dat – când Tom Christie închisese Biblia cu un pocnet şi se uitase cu 1
Evanghelia după Matei, 22:39 (n. tr.).
Prin
z ă pa dă ș i c e n u ș ă vo l . II
11
subînțeles la el –, însă, odată pornit, începuse să se simtă în largul lui; totul semăna foarte mult cu prelegerile de la universitate, deşi Dumnezeu îi era martor că enoriaşii se dovedeau cu mult mai atenți decât studenții pe care îi avusese. Nu îl întrerupeau cu întrebări şi nici nu îl contraziceau – cel puțin câtă vreme le vorbea. În primele momente, conştientizase intens ceea ce îl înconjura: mirosul uşor neplăcut al trupurilor nespălate şi izul de ceapă mâncată în seara precedentă, scândurile tocite ale podelei, curățate şi mirosind a săpun cu leşie, şi aglomerația, oamenii aşezați pe bănci, atât de mulți, încât ocupau fiecare colț, unii stând chiar în picioare. Cu toate acestea, după câteva minute, în afară de fețele oamenilor, nu mai vedea şi nu mai simțea nimic. Allan Christie nu exagerase; venise toată lumea. Încăperea era aproape la fel de aglomerată ca la ultima lui apariție în public, slujind la reînvierea neobişnuită a bătrânei doamne Wilson. Se întreba cât de mare legătură are povestea aceea cu popularitatea lui de acum. Câțiva oameni îl priveau fără fereală, cu un aer expectativ, ca şi cum el ar putea transforma apa în vin la final. Însă, în general, păreau mulțumiți de predica lui. Avea vocea hârâită, însă suficient de puternică, slavă Cerului! Credea în ceea ce spune; după ce a început, a constatat că vorbea cu mai multă uşurință şi, fără să simtă nevoia de a se concentra asupra cuvintelor, a reuşit să îşi mute privirea de la o persoană la alta, lăsând impresia că se adresează personal fiecăreia – făcând în treacăt observații în sinea sa. Marsali şi Fergus nu apăruseră – nicio surpriză –, însă Germain era prezent; stătea lângă Brianna, împreună cu Jem şi cu Aidan McCallum. Când Roger începuse să vorbească, băieții se înghiontiseră agitați, arătând spre el, însă Brianna îi potolise mormăind câteva amenințări cu suficientă convingere. Mama lui Aidan stătea de cealaltă parte a lui, uitându-se la Roger cu o expresie de adorație care îl făcea să se simtă stânjenit. Membrii familiei Christie ocupau locurile de onoare, în mijlocul primei bănci. Lângă Malva Christie, timidă, purtând o bonetă din dantelă, stătea într-o parte, protector, fratele ei, iar în partea
12
DI ANA GAB ALDON
cealaltă, tatăl ei, care lăsa impresia că nu e conştient de privirile pe care unii tineri i le aruncau fetei. Spre uimirea lui Roger, veniseră şi Jamie şi Claire, dar rămăseseră în spate. Socrul lui era impasibil şi calm, dar fața lui Claire era ca o carte deschisă; se vedea clar că totul i se părea amuzant. – ... şi de ar fi să cercetăm cu adevărat iubirea lui Hristos aşa cum este ea… Datorită instinctului, perfecționat de nenumărate prelegeri, şi-a dat seama că e ceva în neregulă. A remarcat o uşoară foială într-un colț, unde se strânseseră câțiva flăcăi nu tocmai maturi. Doi dintre băieții familiei McAfee şi Jacky Lachlan, cunoscut de toată lumea drept un drac împielițat. Nu fusese vorba decât de o împingere cu cotul, o sclipire a ochilor, o senzație de freamăt subteran. Însă el observase şi continua să se uite printre gene spre colțul acela, sperând să îi determine să stea liniştiți. Şi astfel s-a întâmplat să vadă şarpele furişându-se printre încălțările doamnei Crombie. Era un şarpe regal comun destul de mare, cu dungi sclipitoare de roşu, galben şi negru şi, având în vedere situația, deloc agitat. – Acum, puteți întreba: „Cine e aproapele meu?“ O întrebare potrivită, dacă ne gândim că trăim într-un loc în care jumătate dintre oamenii pe care îi întâlnim ne sunt străini, iar mulți dintre ei sunt oarecum ciudați. Chicote aprobatoare s-au auzit din partea enoriaşilor. Şarpele se comporta cu dezinvoltură, ținându-şi capul ridicat şi mişcându-şi curios limba despicată, parcă gustând aerul. Probabil că era un şarpe îmblânzit, pentru că nu părea deranjat de mulțimea de oameni. Opusul nu era adevărat; şerpii fiind rari în Scoția, mai toți imigranții se temeau de ei. În afară de fireasca asociere cu diavolul, cei mai mulți nu puteau deosebi şerpii veninoşi de cei inofensivi, deoarece singurul şarpe scoțian, vipera, era veninos. Vor intra în panică, s-a gândit Roger cu un aer sumbru, dacă vor coborî privirile şi vor vedea ce se târăște în tăcere pe podea, pe lângă picioarele lor. Dinspre colțul în care se aflau făptaşii, s-a auzit un chicotit slab, redus imediat la tăcere, când câțiva enoriași au întors capetele spre ei, scoțând la unison un „sst“.
Prin
z ă pa dă ș i c e n u ș ă vo l . II
13
– … căci flămând am fost şi Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-ați dat să beau.1 Şi care dintre voi ar izgoni chiar şi… chiar şi un englez, să spunem, care vă vine în prag mort de foame? A răsunat un val de râsete şi câteva priviri uşor scandalizate s-au îndreptat spre Claire, care se îmbujorase, însă, cum râsetele erau înăbușite, Roger şi-a spus că nu reprezentau o jignire. A aruncat o privire spre podea; şarpele, care se oprise pentru a se odihni, se mişca din nou, căutând să se strecoare, atent, în jurul capătului unei bănci. O mişcare bruscă i-a atras atenția lui Roger; Jamie văzuse şarpele şi tresărise. Acum stătea încremenit, urmărindu-l de parcă ar fi fost o bombă. Roger înălțase scurte rugăciuni în pauzele din cursul predicii, sugerând ca, prin bunăvoința Cerului, şarpele să iasă neobservat pe uşa deschisă din spatele lui. Și-a întărit rugile, desfăcându-şi în acelaşi timp, discret, nasturii hainei pentru a putea acționa neîngrădit. Dacă blestematul de şarpe ajungea în partea din față a încăperii, în loc să iasă prin spate, va trebui să se arunce la podea şi să încerce să-l prindă, înainte să-l vadă toată lumea. S-ar fi stârnit agitație, dar ar fi fost o nimica toată pe lângă ce s-ar fi putut întâmpla dacă… – … ştiți cu toții ce a spus Iisus când i-a vorbit femeii samaritene la fântână… Şarpele era pe jumătate încolăcit pe piciorului băncii, parcă hotărându-se ce să facă în continuare. Era cam la un metru de picioarele socrului său. Jamie îl urmărea cu ochi ca de şoim, iar pe frunte îi apăruseră broboane fine de sudoare. Roger ştia că socrul lui avea o ură neîmpăcată față de şerpi – nici nu era de mirare, având în vedere că un şarpe cu clopoței fusese cât pe ce să-l ucidă în urmă cu trei ani. Acum şarpele se afla prea departe de Roger pentru a-l prinde; îi despărțeau trei rânduri de bănci pe care stăteau oameni. Bree, care s-ar fi putut ocupa de el, stătea pe cealaltă latură a încăperii. Nu exista soluție, şi-a spus Roger cu un oftat lăuntric de resemnare. 1
Evanghelia după Matei, 25:35 (n. tr.).
14
DI ANA GAB ALDON
Va trebui să oprească slujba şi, cu glas foarte stăpânit, să cheme pe cineva de încredere, dar pe cine? S-a uitat repede în jur şi l-a zărit pe Ian Murray, care, slavă Domnului, era destul de aproape ca să prindă animalul şi să-l ducă afară. Tocmai deschidea gura pentru a-l ruga să facă asta, când şarpele, plictisit de ceea ce vedea, s-a strecurat cu rapiditate pe după bancă şi s-a îndreptat spre ultimul rând din biserică. Cu ochii la reptilă, Roger a rămas la fel de surprins ca toată lumea – inclusiv şarpele, fără îndoială – când Jamie s-a aplecat şi l-a înşfăcat de pe podea, strecurându-l sub haină. Jamie era un bărbat masiv, iar mişcarea lui bruscă i-a făcut pe unii să se uite peste umăr pentru a vedea ce se întâmplă. Jamie s-a foit şi a tuşit, străduindu-se să pară extrem de interesat de predica lui Roger. Constatând că nu aveau ce să vadă, oamenii au întors capetele, aşezându-se mai comod pe bănci. – Acum să revenim la samariteni, nu-i aşa, cu povestea bunului samaritean. Cei mai mulți dintre voi o ştiți, dar pentru copiii care încă nu au auzit-o… Roger a zâmbit uitându-se la Jem, la Germain şi la Aidan, care se zvârcoleau ca nişte viermi şi scoteau chicote slabe şi extaziate de emoție, pentru că fuseseră menționați. Cu coada ochiului, l-a văzut pe Jamie stând ca înghețat, la fel de palid precum cămaşa lui cea mai bună din pânză. Sub ea ceva se mişca, iar între degetele strânse, luceau solzii animalului. Era evident că şarpele încerca să urce pe brațul lui, împiedicat să iasă pe sub gulerul cămăşii doar de strânsoarea disperată a lui Jamie. Iar Jamie transpira din greu, la fel ca Roger. O văzu pe Brianna încruntându-se ușor la el. – … şi samariteanul i-a spus celui care avea casa de oaspeți să aibă grijă de bietul om, să îi lege rănile şi să îi dea de mâncare, căci el îi va da bani când se va întoarce din treburile lui. Şi aşa… Roger a văzut-o pe Claire lipindu-se de Jamie şi şoptindu-i ceva. Socrul lui a clătinat din cap. Din câte se părea, Claire văzuse şarpele – ar fi fost imposibil să nu îl observe – şi îl îndemna pe Jamie să-l ducă
Prin
z ă pa dă ș i c e n u ș ă vo l . II
15
afară, însă el refuza cu noblețe, fiindcă nu dorea să tulbure predica. Nu putea ieşi fără să deranjeze mulți oameni în drum spre uşă. Roger a făcut o pauză pentru a-şi şterge fața cu batista mare pe care Brianna i-o dăduse în acest scop şi, la adăpostul ei, a văzut-o pe Claire ducând mâna spre despicătura fustei şi scoțând o pungă de stambă. Părea că se contrazice în şoaptă cu Jamie; el scutura din cap, arătând ca un spartan care ține o vulpe sub haine. Apoi, cu limba scoasă, şarpele a ițit capul de sub bărbia lui Jamie, care a căscat ochii. Claire s-a ridicat imediat pe vârfuri, a prins animalul de gât şi, trăgându-l de sub cămaşa soțului ca pe o bucată de odgon, l-a îndesat cu capul înainte în pungă şi a strâns băierile. – Lăudat fie Domnul! a exclamat Roger, la care enoriaşii, supuși, au răspuns în cor cu „amin“, oarecum nedumeriți de această intervenție. Bărbatul aflat lângă Claire, care îi urmărise atent mișcările rapide, continua să se holbeze la ea. Claire a strâns mai bine punga – care acum se mișca vizibil – şi a vârât-o înapoi, între faldurile fustei, a lăsat şalul să cadă peste ea şi i-a aruncat vecinului o privire care voia să spună: „La ce te uiți, omule?“ După care a rămas cu privirea ațintită înainte, într-o atitudine de concentrare pioasă. Roger a reuşit să ajungă la sfârşitul predicii, atât de uşurat că şarpele fusese prins, încât, în momentul în care a dat tonul imnului final – unul interminabil, în care trebuia să scandeze fiecare vers, iar enoriașii să-l repete –, nu și-a mai făcut mari griji, deşi puțina voce care îi rămăsese suna scârțâit, ca o balama neunsă. Cămaşa i se lipise de corp și simțea aerul răcoros de afară ca o mângâiere în timp ce strângea mâinile oamenilor, făcând plecăciuni şi acceptând cuvintele de laudă ale turmei lui de credincioși. – O predică extraordinară, domnule MacKenzie, grozavă! l-a asigurat doamna Gwilty, apoi i-a tras un cot în coaste domnului grizonant care o însoțea și care putea fi soțul sau chiar socrul ei. Domnule Gwilty, nu-i aşa că a fost o predică deosebită? – Hmm, a făcut domnul cărunt, stând pe gânduri. N-a fost rău, n-a fost rău deloc. Puțin cam scurtă şi a lăsat deoparte frumoasa