Traducere din limba engleză de Gabriel Stoian
Coperta: Vasile ADNAN Prelucrare copertă: Alexandru CSUKOR Redactor: Mihaela STAN Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Elena‑Anca COMAN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GABALDON, DIANA Cercul de piatră / Diana Gabaldon; trad.: Gabriel Stoian. Ed. a 2-a. ‑ București : Nemira Publishing House, 2020 2 vol. ISBN 978‑606‑43-0915-0 Vol. 2. - 2020. - ISBN 978-606-43-0917-4 I. Stoian, Gabriel (trad.) 821.111
VOYAGER Copyright VOYAGER © 1994 by Diana Gabaldon © Nemira, 2017, 2020 Tiparul executat de tipografia PAPER PRINT INVEST Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978‑606‑43-0917-4
Pa r t e a
a șaptea
DI N NO U ACA S Ă
32. ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR
C
ălătoria călare de la Arbroath până la Lallybroch a durat patru zile şi abia dacă am discutat în tot acest timp. Atât Ian cel Tânăr, cât şi Jamie au fost cufundaţi în gânduri, probabil din motive diferite. Cât despre mine, mi‑am pus întrebări nu doar în legă‑ tură cu trecutul nostru recent, ci şi cu viitorul imediat. Ian sigur îi vorbise lui Jenny despre mine. Cum va interpreta ea apariţia mea? Jenny Murray îmi fusese aproape ca o soră şi de departe cea mai bună prietenă pe care o avusesem vreodată. Din cauza circumstanţelor, în ultimii cincisprezece ani, cei mai mulţi dintre prietenii mei fuseseră bărbaţi; nu existau alte doctoriţe, iar deosebirea firească dintre asistente şi medici mă împiedicase să am relaţii mai apropiate cu alte femei care lucrau la spital. Cât despre femeile din cercul de cunoştinţe al lui Frank, secretarele de catedră şi soţiile profesorilor… Însă, mai presus de toate, ştiam că, dintre toţi oamenii din lume, Jenny era cea care îl iubea pe Jamie la fel de mult – dacă nu chiar mai mult decât mine. Abia aşteptam să o revăd, dar nu puteam să nu mă întreb cum va primi povestea despre fuga mea în Franţa şi faptul că îl părăsisem pe fratele ei. Caii trebuiau să meargă în şir indian pe drumeagul îngust. Murgul meu a încetinit supus când bidiviul mai deschis la culoare al lui Jamie s‑a oprit, apoi s‑a întors când el l‑a îndemnat spre un luminiş pe jumătate ascuns de crengile lăsate ale unui arin.
8
DI ANA GAB ALDON
O stâncă cenuşie se înălţa la marginea luminişului, cu crăpăturile, pro‑ eminenţele şi marginile atât de năpădite de muşchi şi de licheni, încât arăta ca faţa unui om foarte bătrân, plină de păr, pistrui şi negi. Cu un suspin de uşurare, Ian cel Tânăr s‑a lăsat să alunece din şa; călăriserăm încă din zori. – Of! s‑a văicărit el, masându‑şi cu sinceritate şalele. Am amorţit. – Şi eu, am spus, imitându‑l. Cred că e mai bine aşa decât să faci iritaţii de la şa. Neobişnuiţi să parcurgem călare distanţe atât de mari, şi eu, şi Ian cel Tânăr suferiserăm foarte mult în cursul primelor două zile de călă‑ torie; de fapt, în prima seară mă simţisem prea înţepenită ca să cobor din şa fără ajutor, astfel că a trebuit să fiu ridicată ruşinos de pe cal şi dusă în braţe de Jamie până în han, ceea ce l‑a amuzat. – Cum de reuşeşte unchiul Jamie? m‑a întrebat Ian. Cred că fundul lui e făcut din piele tăbăcită. – Nici nu merită să‑l priveşti, i‑am răspuns cu un aer absent. Dar unde‑a dispărut? Murgul, deja împiedicat, păştea sub un stejar dintr‑o latură a lumi‑ nişului, dar nu se vedea nici urmă de Jamie. Eu şi Ian cel Tânăr ne‑am uitat nedumeriţi unul la celălalt; eu am ridicat din umeri şi m‑am dus spre partea din faţă a falezei, unde un firicel de apă curgea în josul stâncilor. Mi‑am aşezat mâinile căuş sub el şi, în ciuda aerului de toamnă care făcea ca obrajii să mi se înroşească şi nasul să‑mi amorţească, am băut recunoscătoare lichidul rece, care mi‑a alunecat pe gâtlejul uscat. Acel luminiş din vale, invizibil de pe drum, era caracteristic pentru mai toate peisajele din Highlands, m‑am gândit. Înşelător de pustii şi aspre, piscurile şi landa erau încărcate de secrete. Dacă nu ştiai încotro mergi, puteai trece la câţiva centimetri de o căprioară, de o potârniche sau de un om ascuns, fără să‑ţi dai seama. Nici nu era de mirare că foarte mulţi oameni care se ascunseseră în landă după Bătălia de la Culloden reuşiseră să scape cu viaţă, pentru că ştiinţa lor în materie de ascunzişuri îi făcuse invizibili pentru ochii orbi şi picioarele nesigure ale englezilor care îi urmăriseră. După ce mi‑am potolit setea, m‑am întors şi a fost cât pe ce să mă ciocnesc de Jamie, care parcă ar fi ţâşnit din pământ. Tocmai îşi vâra
C e rc u l
d e p i at r ă 9
cutia cu iască înapoi în buzunarul hainei, dar mirosul delicat de fum zăbovea pe haina lui. A lăsat să cadă pe iarbă un băţ ars şi l‑a strivit bine sub talpă. – De unde ai răsărit? l‑am întrebat, clipind mirată de apariţia lui bruscă. Şi unde ai fost? – Ştiam o mică peşteră pe aici, mi‑a explicat el, arătând cu degetul în spatele lui. Voiam doar să văd dacă a mai intrat cineva acolo. – Şi a intrat? Uitându‑mă mai atent, am reuşit să văd marginea unui afloriment care acoperea intrarea în peşteră. Confundându‑se cu alte crăpături adânci ale stâncii, nu era vizibilă decât dacă o căutai dinadins. – Da, a spus el şi a ridicat uşor din sprâncene, nu de îngrijorare, ci ca şi cum s‑ar fi gândit la ceva. Am găsit cărbune amestecat cu pământ; cineva a făcut focul acolo. – Şi cine crezi că a fost? l‑am întrebat. Mi‑am vârât capul prin intrarea în peşteră, dar nu am văzut decât o dâră îngustă de întuneric, o crestătură în munte. Nu arăta nicidecum ispititoare. M‑am întrebat dacă vreunul dintre cei cu care avusese legături impuse de contrabandă se ţinuse după el tocmai până la Lallybroch. Îl îngrijora ideea că era urmărit sau că va fi prins într‑o ambuscadă? Fără să vreau, am privit peste umăr, dar nu am văzut decât arini şi frunze uscate foşnind în adierea tomnatică. – Nu ştiu, a spus el cu gândul parcă în altă parte. Vreun vânător, probabil; am găsit acolo şi nişte oase de potârniche împrăştiate. Jamie nu arăta preocupat de identitatea persoanei necunoscute care pătrunsese în peşteră, aşa că m‑am liniştit, iar senzaţia de siguranţă oferită de Highlands m‑a învăluit din nou. Atât Edinburgh‑ul, cât şi golful contrabandiştilor păreau foarte îndepărtate. Fascinat de descoperirea peşterii ascunse, Ian cel Tânăr dispăruse prin intrarea îngustă. Apoi a reapărut, îndepărtându‑şi pânze de păian‑ jeni din păr. – Unchiule, asta seamănă cu Cuşca lui Cluny? a întrebat el, cu ochi scânteietori.
10
DI ANA GAB ALDON
– Nu e atât de mare, Ian, i‑a răspuns Jamie zâmbind. Sărmanul Cluny abia dacă s‑ar fi putut strecura prin intrarea asta; era un bărbat masiv, aproape de două ori mai mare decât mine. Gânditor, şi‑a atins pieptul cămăşii, de pe care se desprinsese un nasture când intrase cu greu prin gura îngustă a peşterii. – Ce e Cuşca lui Cluny? am întrebat, scuturându‑mi mâinile de ul‑ timele picături de apă şi vârându‑le la subraţ ca să se usuce. – A, e vorba de Cluny MacPherson, mi‑a răspuns Jamie. S‑a aplecat şi s‑a stropit cu apă pe faţă. Ridicându‑şi capul, a clipit ca să alunge picăturile sclipitoare de pe gene şi mi‑a zâmbit. – Un om foarte ingenios acel Cluny. Englezii i‑au incendiat casa şi i‑au distrus‑o din temelii, dar el a scăpat. Şi‑a înjghebat un mic adăpost într‑o peşteră din apropiere şi a mascat intrarea cu crengi de salcie îm‑ pletite şi lipite cu lut. Oamenii spuneau că puteai sta la un metru de intrare şi nu aveai cum să‑ţi dai seama că peştera era acolo, dacă nu simţeai mirosul fumului de la pipa lui Cluny. – Şi prinţul Charles a stat acolo o vreme, când era căutat de englezi, m‑a informat Ian cel Tânăr. Cluny l‑a ţinut ascuns câteva zile. Ticăloşii de englezi au scotocit peste tot, dar nu l‑au găsit pe Luminăţia Sa – şi nici pe Cluny! a încheiat el cu o satisfacţie deosebită. – Ian, vino să te speli, i‑a spus Jamie cu un glas tăios, care l‑a făcut pe Ian cel Tânăr să clipească mirat. Doar n‑o să‑ţi revezi părinţii atât de murdar. Ian a suspinat, dar, ascultător, și‑a aplecat capul spre firicelul de apă şi, gâfâind şi înfiorându‑se, s‑a spălat pe faţă, care, sincer vorbind, nu era murdară, dar purta semnele unei călătorii foarte lungi. M‑am întors spre Jamie, care stătea în picioare şi, cu un aer absent, îşi urmărea nepotul cum îşi clătea faţa. M‑am întrebat dacă se gândea la ceea ce promitea să fie o revedere dificilă cu cei de la Lallybroch sau la Edinburgh şi la rămăşiţele carbonizate ale tipografiei şi la bărbatul mort din subsolul bordelului. Ori gândurile lui mergeau şi mai departe, spre Charles Stuart şi vremurile răscoalei? – Ce le povesteşti nepoatelor şi nepoţilor despre el? l‑am întrebat calm, vocea mea amestecându‑se cu pufnetele lui Ian. Despre Charles?
C e rc u l
d e p i at r ă 11
Privirea lui Jamie a devenit mai vie când s‑a concentrat asupra mea; aşadar, avusesem dreptate. În ochi i‑a apărut o lumină mai caldă, iar zâmbetul schiţat a fost dovada că‑i citisem cu succes gândurile, însă apoi atât căldura, cât şi zâmbetul au dispărut. – Nu vorbesc niciodată despre el, mi‑a răspuns la fel de încet, apoi s‑a întors să plece după cai. Trei ore mai târziu, am trecut de ultimul dintre pasurile cutreierate de vânt şi ne‑am continuat drumul pe panta care ducea spre Lallybroch. Aflat în frunte, Jamie şi‑a oprit calul şi ne‑a aşteptat pe mine şi pe Ian cel Tânăr să ajungem lângă el. – Acolo e, a spus el zâmbind şi s‑a uitat la mine cu o sprânceană ridicată. S‑a schimbat mult, nu? Pierdută în contemplare, am clătinat din cap. De la depărtare, casa arăta neschimbată. Construite din piatră albă, cele două etaje sclipeau imaculat în mijlocul anexelor sărăcăcioase şi al şanţurilor pietruite din jurul câmpurilor. Pe mica ridicătură din spatele casei se înălţau rămăşi‑ ţele castelului circular1 din piatră, care dădea numele său acelui loc. Uitându‑mă mai atent, am observat că anexele se mai modificaseră puţin; Jamie îmi spusese că soldaţii englezi incendiaseră hulubăria şi capela la un an după Bătălia de la Culloden şi am văzut locurile goale în care se aflaseră ele. O porţiune din zidul grădinii de vară, care se dărâmase, fusese reparată cu piatră de altă culoare, iar o nouă anexă construită din piatră şi lemn slujea în prezent drept hulubărie, judecând după trupurile rotunjoare, acoperite cu pene, care stăteau aliniate pe coama acoperişului, bucurându‑se de soarele târziu de toamnă. Măceşul plantat de Ellen, mama lui Jamie, crescuse, devenind un vălmăşag de crengi încâlcite, care se prinseseră de peretele casei, pier‑ zându‑şi abia acum ultimele frunze. Un firicel de fum se înălţa din hornul dinspre apus, ducându‑se spre sud, purtat de vântul dinspre mare. Mi‑am amintit brusc de focul din căminul camerei de zi, de lumina flăcărilor roşietice reflectată pe chipul curat al lui Jenny, care stătea seara pe un scaun, citind cu voce tare În original, broch, turn circular din piatră care slujea în Scoţia drept fortificaţie (n. red.).
1
12
DI ANA GAB ALDON
dintr‑un roman sau dintr‑o carte de versuri, în vreme ce Jamie şi Ian, absorbiţi de o partidă de şah, ascultau cu jumătate de ureche. Câte seri petrecusem astfel, când copiii erau sus, în paturile lor, iar eu, la masa de scris din lemn de trandafir, scriam reţete de medicamente sau cârpeam câte ceva, ocupaţie care nu se încheia niciodată? – Ce crezi, o să locuim din nou aici? l‑am întrebat pe Jamie, având grijă să elimin din glas orice nuanţă care mi‑ar fi trădat dorul de acel loc. Mai mult decât oricare altul, casa de la Lallybroch îmi fusese cămin, însă asta se întâmplase cu multă vreme în urmă – iar unele lucruri se schimbaseră între timp. Dus pe gânduri, Jamie a tăcut îndelung. Într‑un târziu, a clătinat din cap şi a strâns frâul între mâini. – Nu am cum să ştiu, englezoaico, mi‑a răspuns. Ar fi plăcut, dar nu ştiu cum vor sta lucrurile, înţelegi? S‑a încruntat privind spre casă. – Nu‑i nimic. Indiferent că vom trăi în Edinburgh sau chiar în Franţa, mie îmi convine, Jamie. L‑am privit în ochi şi i‑am atins mâna, pentru a‑l convinge de spusele mele. – Câtă vreme rămânem împreună. Privirea uşor îngrijorată s‑a stins o clipă şi trăsăturile i s‑au înseninat. Mi‑a luat mâna, a ridicat‑o spre buze şi a sărutat‑o blând. – Nu‑mi pasă nici mie, englezoaico, atât timp cât vei fi alături de mine. Am rămas privindu‑ne în ochi, până când o tuse voită din spatele nostru ne‑a adus aminte de prezenţa lui Ian cel Tânăr. Dovedind o grijă scrupuloasă pentru intimitatea noastră, el se arătase jenant de circum spect în cursul călătoriei noastre de la Edinburgh, ducându‑se în desişuri până departe când făceam tabăra pentru noapte, şi făcuse mari eforturi ca să nu ne surprindă în vreo îmbrăţişare indecentă. Jamie a zâmbit şi mi‑a strâns mâna, apoi mi‑a eliberat‑o şi s‑a întors spre nepotul lui. – Aproape că am ajuns, Ian, a spus el, când băiatul şi‑a îmboldit poneiul până la noi. Dacă nu ne apucă ploaia, o să fim acolo înainte de masa de seară, a adăugat el, privind printre gene pe sub mâna ţinută
C e rc u l
d e p i at r ă 13
streaşină pentru a vedea dacă norii care călătoreau încet pe deasupra munţilor Monadhliath stăteau a ploaie. – Îhî. Ian cel Tânăr nu părea prea încântat de perspectiva de a ajunge acasă, aşa că m‑am uitat la el compătimitor. – „Căminul este locul în care, atunci când ajungi, oamenii trebuie să te primească“1, am citat. Ian cel Tânăr mi‑a aruncat o privire ironică. – Da, tocmai de asta mă tem, mătuşico. Auzind schimbul de replici, Jamie s‑a uitat în spate, spre Ian cel Tânăr, şi a clipit cu un aer solemn – versiunea lui de privire încurajatoare. – Nu mai fi atât de trist, Ian. Aminteşte‑ţi povestea fiului risipitor, bine? Mama ta se va bucura să te vadă din nou teafăr acasă. Ian cel Tânăr s‑a uitat la el profund dezamăgit. – Unchiule Jamie, dacă te aştepţi să fie sacrificat viţelul cel gras, nu o cunoşti pe mama aşa de bine cum îţi închipui. Flăcăul şi‑a muşcat buza de jos, apoi, inspirând adânc, s‑a ridicat în şa. – Mai bine să trecem peste asta, da? a adăugat el. – Chiar vor fi aspri părinţii cu el? l‑am întrebat pe Jamie, urmărindu‑l pe Ian cel Tânăr cum îşi alegea cu atenţie drumul pe panta stâncoasă. Jamie a ridicat din umeri. – Ei bine, îl vor ierta, desigur, dar e posibil să se aleagă cu o săpuneală straşnică, după care va rămâne cu pielea tăbăcită. Până şi eu o să mă socotesc norocos dacă scap, a completat el ironic. Jenny şi Ian nu se vor arăta prea încântaţi de prezenţa mea, îmi pare rău să spun asta. A dat pinteni calului şi a pornit în jos pe pantă. – Hai, englezoaico! Să facem faţă şi acestei situaţii, bine? Nu ştiam la ce să mă aştept în privinţa primirii la Lallybroch, însă, până la urmă, ea a fost liniştitoare. Ca şi în cazul altor vizite, prezenţa noastră a fost anunţată de lătratul unei adevărate haite de câini, care au venit alergând din ţarcul lor aflat în grădina bucătăriei, la început scheunând alarmaţi, apoi cu bucurie. 1
Maximă de Robert Frost (1874–1963), poet american (n. red.).
14
DI ANA GAB ALDON
Ian cel Tânăr a dat drumul frâului şi a alunecat în mulţimea de ani‑ male blănoase, lăsându‑se pe vine pentru a întâmpina câinii care au sărit pe el şi l‑au lins pe faţă. Zâmbind, s‑a ridicat cu un căţel în braţe, pe care l‑a adus să mi‑l arate. – El e Jocky, mi‑a explicat, ţinând în mâini animalul cu blană cafenie, pătată cu alb. E al meu, tata mi l‑a făcut cadou. – Frumos câine, am spus uitându‑mă la căţel şi scărpinându‑l între urechi. Animalul a lătrat şi s‑a zbătut extaziat, încercând să ne lingă în ace‑ laşi timp şi pe mine, şi pe Ian. – Ian, o să te umpli de păr de câine, s‑a auzit un glas limpede, ridicat, în care am perceput dezaprobarea. Luându‑mi ochii de la câine, am văzut o fată înaltă şi zveltă, de vreo şaptesprezece ani, săltându‑se de pe un scaun aflat pe marginea drumului. – Păi, şi tu eşti plină de scaieţi, uită‑te la tine! i‑a răspuns Ian cel Tânăr, răsucindu‑se pentru a se adresa celei care îi vorbise mai devreme. Fata şi‑a scuturat pletele castanii şi s‑a aplecat pentru a‑şi curăţa ro‑ chia din ţesătură făcută în casă, de care, într‑adevăr, se prinseseră câţiva scaieţi cu peri foarte mari. – Tata a spus că nu meriţi să ai câine, a remarcat ea. Mai ales după ce ai fugit şi l‑ai părăsit aşa. Faţa lui Ian cel Tânăr s‑a crispat, într‑o expresie defensivă. – M‑am gândit să‑l iau cu mine, dar mi‑am dat seama că nu ar fi în siguranţă la oraş, a spus el cu glas stăpânit, apoi a strâns câinele în braţe, lăsându‑şi bărbia între urechile păroase. A mai crescut ceva. Sper că a mâncat, da? – Ai venit să ne întâmpini, micuţă Janet? Ce drăguţ din partea ta! Glasul lui Jamie a sunat plăcut din spatele meu, dar pe un ton cinic, care a făcut‑o pe fată să arunce iute o privire în sus şi să roşească văzându‑l. – Unchiule Jamie! Vai, şi… Privirea ei a alunecat spre mine, după care fata a plecat fruntea, ro‑ şind şi mai şi. – A, ea este mătuşa ta, Claire. Am simţit mâna fermă a lui Jamie pe cot şi am observat gestul făcut din cap către fată.
C e rc u l
d e p i at r ă 15
– Micuţa Janet încă nu se născuse când am fost ultima oară aici, engle‑ zoaico. Sper că mama ta e acasă, da? a mai spus el, adresându‑i‑se lui Janet. Cu ochii mari, fata a dat din cap, dar nu şi‑a dezlipit privirea fascinată de pe faţa mea. Zâmbind, m‑am aplecat de pe cal şi i‑am întins o mână. – Sunt încântată să te cunosc, i‑am zis. Ea m‑a privit încă un moment, apoi şi‑a dat seama cum trebuia să se poarte şi a făcut o reverenţă. S‑a ridicat şi m‑a luat delicat de mână, ca şi cum s‑ar fi temut că aş fi putut cădea de pe cal dacă mă strângea mai tare. I‑am strâns mâna şi a părut oarecum liniştită, fiindcă descoperise că eram alcătuită din carne şi oase. – Sunt… sunt încântată, doamnă, a murmurat ea. – Jen, mama şi tata sunt foarte supăraţi? Ian cel Tânăr a aşezat căţelul uşor pe pământ, aproape de picioarele lui, şi a trezit‑o pe fată din transa în care căzuse. Ea a privit scurt spre fratele ei mai mic, iar expresia de iritare s‑a înmuiat, devenind oarecum compătimitoare. – Păi, de ce să nu fie, nătărăule? i‑a răspuns. Mama se temea că ai dat peste vreun mistreţ în pădure sau că ai fost prins de ţigani. Abia dacă a putut dormi până a aflat unde eşti, a adăugat ea, privind încruntată spre fratele ei. Ian a strâns din buze, a lăsat ochii în pământ, dar nu a spus nimic. Fata s‑a apropiat de el şi, cu un gest dezaprobator, a cules frunzele umede care se prinseseră de mânecile hainei lui. Chiar dacă era înaltă, Ian o domina cu vreo cincisprezece centimetri, părând deşirat şi nepriceput pe lângă ea, asemănarea dintre ei limitându‑se la părul bogat şi închis la culoare, la care se adăuga o similitudine fugară a expresiilor feţei. – Ian, arăţi cumplit. Ai dormit îmbrăcat? – Bineînţeles, a replicat el iritat. Păi, ce‑ţi închipui? C‑am fugit de acasă cu cămaşa de noapte şi am îmbrăcat‑o în fiecare seară? Ea a scos un pufnet care semăna a râs închipuindu‑şi situaţia, iar iritarea de pe faţa lui Ian s‑a mai risipit. – Ei, vino încoace, prostănacule, a spus ea, făcându‑i‑se milă de el. Hai cu mine în spălător, ca să te cureţi şi să te piepteni înainte să te vadă mama şi tata.