Issuu

Ediția a II-a Traducere din limba engleză de Gabriel Stoian

Coperta: Vasile ADNAN Prelucrare copertă: Alexandru CSUKOR Redactor: Mihaela STAN Tehnoredactor: Corina REZAI Lector: Cătălina MIHAI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GABALDON, DIANA Cercul de piatră / Diana Gabaldon ; trad. din lb. engleză: Gabriel Stoian. - Ed. a 2-a. Bucureşti : Nemira Publishing House, 2020 2 vol. ISBN 978-606-43-0915-0 Vol. 1. - 2020. - ISBN 978-606-43-0916-7 I. Stoian, Gabriel (trad.) 821.111 Diana Gabaldon VOYAGER Copyright VOYAGER © 1994 by Diana Gabaldon All rights reserved. © Nemira, 2017, 2020

Tiparul executat de ARTPRINT SRL Tel: 0723.13.05.02, e‑mail: office@artprint.ro

Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor. ISBN 978-606-43-0916-7

Copiilor mei, Laurei Juliet, lui Samuel Gordon şi lui Jennifer Rose, care mi‑au dăruit inima, sângele şi scheletul acestei cărți.

PROLOG

ând eram mică, nu voiam niciodată să calc prin băltoace. Nu din teama că acolo se aflau râme înecate sau că‑mi voi uda şosetele; în general, eram un copil murdar, care manifesta un dispreț plin de veselie față de murdăria de orice fel. Pur şi simplu nu puteam crede că acea suprafață perfect netedă era doar o peliculă subțire de apă deasupra solului solid. Îmi închipuiam că era o deschizătură spre cine ştie ce spațiu insondabil. Câteodată, văzând vălurelele provocate de paşii mei, socoteam că băltoaca era nespus de adâncă, o mare fără fund, în care stăteau la pândă încolăciri lenevoase de tentacule şi luciri de solzi, amenințări ale unor trupuri uriaşe cu dinți ascuțiți care pluteau tăcute, duse de apă în adâncimi de neconceput. Şi apoi, privind reflectarea din apă, îmi vedeam chipul rotund şi părul ondulat pe o întindere albastră, lipsită de trăsături, şi îmi imaginam că băltoaca era intrarea spre alt cer. Călcând în ea, mă voi scufunda pe neaşteptate şi voi continua să cad la nesfârşit în spațiul albastru. Singura dată când îndrăzneam să trec printr‑o băltoacă era la crepuscul, când începeau să apară stelele. Dacă priveam în apă şi vedeam un punctişor iluminat, puteam călca şi stropi în jur fără nicio teamă, pentru că, dacă aş fi căzut prin băltoacă direct în spațiu, m‑aş fi putut agăța de o stea şi aş fi scăpat teafără. Chiar şi acum, când văd o băltoacă în fața mea, mintea mea pare să se oprească pe jumătate – deşi picioarele nu îi urmează exemplul –, apoi goneşte mai departe, lăsând în urmă doar ecoul gândului. Ce s‑ar întâmpla dacă, de data asta, te‑ai prăbuşi?

Pa r t e a

î n tâ i

B ĂTĂ L I A Ş I I U B I R I L E B Ă R B AȚ I L O R

1. OSPĂȚUL FAMILIEI CORBIE

Nenumărate căpetenii highland au luptat, Şi mulți bărbați viteji în luptă au căzut. Şi scump plătită le‑a fost viața ce şi‑au dat Pentru al Scoției rege şi legea de‑nceput. – Oare te vei întoarce acasă?

16 aprilie 1746

ra mort. Cu toate acestea, lucru bizar în acele condiții, simțea o durere pulsatilă la nas. Deşi avea o încredere nețărmurită în înțelegerea şi îndurarea Creatorului, păstra în sine şi urmele vinovăției elementare care îi făcea pe toți oamenii să se teamă de iad. Şi totuşi, lucrurile pe care le auzise despre iad îl făceau să creadă că era aproape imposibil ca toate chinurile destinate nefericitelor suflete de acolo să se limiteze la o durere de nas. Pe de altă parte, nu ajunsese în rai, din câteva motive. În primul rând, nu merita să ajungă acolo. Apoi, nu arăta defel a rai. Şi, în al treilea rând, se îndoia că sufletele binecuvântate meritau mai mult decât cele damnate să se aleagă cu nasul spart. Deşi socotise mereu purgatoriul drept un loc destul de cenuşiu, lumina roşiatică, destul de slabă, care ascundea tot ce se afla în jurul lui, părea convingătoare. Mintea i se limpezise puțin, iar capacitatea de a gândi îi revenea, chiar dacă destul de încet.

DI ANA GAB ALDON

Supărat, se gândea că ar fi trebuit să apară cineva care să îi spună care îi era sentința, cât va trebui să sufere pentru a fi purificat, pentru ca apoi să intre în Împărăția Domnului. Nu era sigur ce aştepta să vadă: un demon sau un înger. Nu avea habar care erau criteriile de personal ale purgatoriului; pedagogul lui din vremea şcolii nu abordase acel subiect. Cât a rămas în aşteptare, s‑a apucat să analizeze ce alte chinuri va trebui să îndure. Avea multe tăieturi, superficiale şi adânci, dar şi vânătăi ici şi colo, şi era aproape convins că îşi rupsese din nou degetul inelar de la mâna dreaptă – aşa cum îi ieşea în afară, cu încheietura înghețată, era greu să îl protejeze. Însă nimic din toate acestea nu era prea grav. Ce altceva mai era? Claire. Numele i‑a săgetat inima, pricinuindu‑i o durere mai chinuitoare decât orice i se ceruse corpului său să suporte vreodată. Era sigur că, dacă ar mai fi avut corp, acesta i s‑ar fi chircit de durere. Când o trimisese înapoi la cercul de piatră, ştiuse că aşa se va întâmpla. Suferința spirituală putea fi considerată drept o stare obişnuită în purgatoriu şi se aşteptase tot timpul ca durerea provocată de despărțire să fie pedeapsa lui principală – suficient, îşi spunea el, pentru a ispăşi tot ce făptuise până atunci: între altele, crime şi trădări. Nu ştia dacă persoanelor din purgatoriu li se îngăduia sau nu să se roage, dar a făcut o încercare. Doamne, s‑a rugat el, fă ca ea să fie în siguranță! Ea şi copilul! Era sigur că ea reuşise să ajungă la cercul de pietre; însărcinată în două luni, încă era iute de picior şi se dovedise a fi cea mai încăpățânată şi mai hotărâtă femeie pe care o cunoscuse. Însă nu avea cum să ştie dacă ea reuşise acea trecere periculoasă înapoi, spre locul din care venise – alunecând precar prin straturile misterioase dintre trecut şi prezent, neputincioasă în strânsoarea rocii –, iar acest gând a fost de ajuns pentru a‑l face să uite până şi durerea chinuitoare de nas. A reluat inventarierea suferințelor corporale şi, descoperind că piciorul stâng părea să fi dispărut, a devenit nespus de îndurerat. Senzațiile se opreau la coapsă, unde avea gâdilături şi înțepături ca

C e rc u l

d e p i at r ă

de ace la încheietura genunchiului. Probabil că îşi va reveni cu vremea, fie când va ajunge în rai, ori măcar la Ziua Judecății de Apoi. Şi, la urma urmelor, Ian, cumnatul lui, se descurca foarte bine cu proteza din lemn pe care o purta în locul piciorului lipsă. Cu toate acestea, orgoliul lui era tulburat. A, asta trebuia să fie; o pedeapsă menită să îl lecuiască de păcatul trufiei. Hotărât să accepte cu tărie orice i s‑ar fi rezervat, a strâns din dinți, dând dovadă de toată umilința de care era în stare. Cu toate astea, nu s‑a putut abține, astfel că a dus o mână (ori ceea ce folosea drept mână) mai jos de genunchi, pentru a vedea unde se sfârşea membrul acum. Mâna s‑a lovit de ceva dur, iar degetele i s‑au încurcat în părul ud şi zbârlit. S‑a ridicat brusc în capul oaselor şi, cu puțin efort, a crăpat stratul de sânge care îi acoperise pleoapele, ținându‑le închise. Se înşelase. Acela era iadul. Însă, la urma urmelor, James Fraser nu murise. Peste el, zăcea cadavrul unui bărbat. Greutatea lui de mort îi strivise piciorul stâng, ceea ce explica de ce nu şi‑l simțea. Capul, aflat cu fața în jos şi greu ca o ghiulea, îl apăsa pe abdomen, iar părul împâslit şi umed era ca o revărsare întunecată pe pânza udă a cămăşii lui. Cuprins brusc de panică, a tresărit şi s‑a ridicat în şezut; capul s‑a rostogolit în lateral în poala lui, iar un ochi pe jumătate deschis a privit fără să vadă dinapoia şuvițelor de păr care îl adăposteau. Era Jack Randall, iar tunica lui roşie de căpitan era atât de întunecată de umezeală încât părea aproape neagră. Nesigur, Jamie a făcut un efort să îndepărteze cadavrul, dar a descoperit că era uimitor de slăbit; degetele mâinii s‑au răsfirat slabe pe umărul lui Randall, iar cotul celălalt i s‑a curbat brusc în momentul în care a încercat să se sprijine în braț. S‑a trezit din nou zăcând pe spate, având deasupra cerul cenuşiu, care cernea lapoviță, învârtejindu‑se amețitor deasupra. La fiecare respirație chinuită a lui, capul lui Jack Randall se mişca obscen în sus şi în jos pe abdomen.

DI ANA GAB ALDON

Şi‑a afundat ambele mâini în pământul mocirlos – rece, apa îi trecuse printre degete şi îi udase spatele cămăşii – şi s‑a răsucit într‑o parte. Între ei se păstrase o oarecare căldură; când cadavrul moale şi greu a alunecat şi l‑a eliberat, ploaia rece ca gheața i‑a izbit pielea proaspăt expusă, provocându‑i un şoc asemenea unei lovituri, aşa că, brusc cuprins de frig, a început să tremure violent. În timp ce se zbătea pe pământ, luptându‑se cu pliurile mototolite şi mânjite de noroi ale straiului din material ecosez, a auzit ceva mai puternic decât şuieratul vântului de aprilie; strigăte îndepărtate, gemete şi vaiete, precum chemarea unor fantome în vânt. Şi, mai presus de tot, cârâielile răguşite ale ciorilor. După cum se auzea, erau zeci şi zeci de ciori. Ciudat, şi‑a zis el ca prin vis. Nu era normal ca păsările să zboare pe o asemenea furtună. Cu un ultim efort, a eliberat mantaua de sub el, după care şi‑a pipăit corpul. Când a vrut să îşi acopere picioarele, a constatat că stângul, precum şi kiltul îi erau scăldate în sânge. Imaginea nu l‑a făcut să dispere; i s‑a părut oarecum interesantă, petele de un roşu‑închis contrastând cu verdele‑cenuşiu al plantelor de landă din jurul lui. Ecourile bătăliei s‑au stins în urechile lui şi a plecat de pe câmpia Culloden în țipetele ciorilor. S‑a trezit mult mai târziu, când cineva i‑a rostit numele. – Fraser! Jamie Fraser! Eşti aici? Nu, şi‑a zis el, cuprins de amețeală. Nu sunt aici. Locul în care zăcuse câtă vreme fusese lipsit de cunoştință se dovedise mai bun decât cel în care se afla acum. Acum stătea pe spate într‑o mică adâncitură, pe jumătate plină de apă. Lapovița se oprise, dar vântul continua să bată; pătrunzător şi rece, şuiera peste landă. Cerul se întunecase, devenind aproape negru; însemna că se apropie înserarea. – L‑am văzut prăbuşindu‑se acolo, te asigur. Chiar lângă tufişul acela mare şi încâlcit. Glasul venea de departe, scăzând în intensitate în timp ce omul se certa cu cineva. A auzit un foşnet în apropiere şi, întorcând capul, a văzut o cioară. Stătea pe iarbă, la câțiva centimetri de el, iar o pală de vânt

C e rc u l

d e p i at r ă

i‑a răsfirat penele negre. S‑a uitat la el cu un ochi strălucitor, ca o mărgică. Socotind că omul nu reprezenta nicio amenințare, şi‑a întors gâtul cu o uşurință deosebită şi şi‑a înfipt ciocul gros şi ascuțit în ochiul lui Jack Randall. Scoțând un strigăt de repulsie şi zbătându‑se, Jamie a sărit în sus, făcând cioara să‑şi ia zborul, cârâind alarmată. – Hei! Veniți aici! Jamie a auzit plescăit de paşi prin mlaştină, apoi un chip şi‑a făcut apariția în fața lui, iar el a simțit o mână atingându‑l pe umăr. – Trăieşte! Vino, MacDonald! Dă o mână de ajutor; nu poate merge pe propriile picioare. Erau patru bărbați care, cu puțin efort, l‑au ridicat, astfel că, neajutorat, şi‑a petrecut brațele pe după umerii lui Ewan Cameron şi ai lui Ian MacKinnon. Voia să le spună să îl lase acolo; îşi amintise scopul lui imediat după ce se trezise, şi anume că dorise să moară. Însă bucuria de a‑i avea din nou drept camarazi era prea mare pentru a i se opune. Odihna îi trezise senzațiile din piciorul amorțit, dar cunoştea gravitatea rănii. Oricum va muri curând; slavă Cerului că nu va trebui să îndure asta singur, pe întuneric! – Apă? A simțit apăsarea unei căni peste buze şi s‑a trezit îndeajuns de mult cât să bea, având grijă să nu verse nicio picătură. O mână l‑a atins fugar pe frunte şi s‑a retras fără ca persoana care o făcuse să spună ceva. Avea senzația că arde; simțea arşița flăcărilor înapoia ochilor, când îi închidea. Buzele îi erau crăpate şi iritate din cauza fierbințelii, dar era mai bine decât cu fiorii de frig care îl cuprindeau din când în când. Când îl biruia febra, măcar putea sta nemişcat; tremurul provocat de frisoanele reci îi trezea la viață demonii din picior. Murtagh. Trăia un sentiment groaznic în privința naşului său, dar nu avea amintiri care să‑i dea o formă. Murtagh murise; ştia că aşa se întâmplase, dar nu ştia de ce şi nici de unde aflase asta. Mai bine de jumătate dintre oamenii armatei highlanderilor muriseră,

DI ANA GAB ALDON

măcelăriți pe landă – măcar atât înțelesese din discuțiile bărbaților din fermă, însă el nu îşi amintea defel cum se desfăşurase bătălia. Mai luptase în rândurile altor armate şi ştia că o astfel de pierdere de memorie nu era neobişnuită pentru soldați; văzuse, dar nu suferise niciodată de aşa ceva. Ştia că amintirile revin şi spera că va muri înainte de a se întâmpla asta. Gândul l‑a făcut să se cutremure, mişcarea făcând ca durerea să‑i săgeteze piciorul, de parc‑ar fi fost atins cu un fier înroşit, ceea ce l‑a silit să scoată un geamăt. – Jamie, ți‑e mai bine? Aflat alături de el, Ewan s‑a ridicat într‑un cot, iar chipul lui a părut palid în lumina zorilor. Avea un bandaj în jurul capului, iar pe guler erau pete ruginii, sânge închegat provenit de la o rană provocată de un glonț care îi trecuse razant peste cap. – Da, mă simt mai bine. A întins o mână şi, recunoscător, şi‑a lăsat‑o pe umărul lui Ewan, care a atins‑o uşor şi a aşezat‑o la loc pe pat. Ciorile reveniseră. Negre ca noaptea, plecaseră să clocească laolaltă cu întunericul, dar, odată cu zorii, se întorseseră – păsări de război, corbii veniseră să se ospăteze din carnea celor căzuți. Era foarte posibil ca ochii să‑i fi fost ciuguliți de păsările crude, a gândit el. Simțea forma globilor oculari pe sub pleoape, rotunzi şi calzi, bucățele gustoase de gelatină care se rostogoleau neliniştite încoace şi încolo, căutând în zadar uitarea, în vreme ce soarele care răsărea dădea pleoapelor lui o nuanță întunecată de roşu‑sângeriu. Patru dintre bărbați se strânseseră în apropierea singurei ferestre a casei şi discutau cu voce scăzută. – Să scăpăm cu fuga? a spus unul dintre ei, făcând un semn cu capul spre ceea ce se afla afară. Iisuse, omule, cel mai teafăr dintre noi abia dacă se mai împleticeşte, iar şase nu se pot ține pe picioare. – Dacă tu poți merge, du‑te, l‑a îndemnat un bărbat care zăcea întins pe podea, făcând o grimasă spre propriul picior, înfăşurat în rămăşițele unui kilt. Nu mai pierde vremea din cauza noastră.

C e rc u l

d e p i at r ă

Duncan MacDonald s‑a întors de la fereastră cu un zâmbet sumbru şi a clătinat din cap. Lumina reflectată de geam îi evidenția trăsăturile aspre ale chipului, adâncindu‑i ridurile provocate de epuizare. – Nu, vom rămâne aici, s‑a împotrivit el. Pe de o parte, englezii au împânzit pământul ca nişte păduchi; de la fereastra asta îi putem vedea cum viermuiesc. Nimeni nu ar reuşi să scape acum teafăr din Drumossie. – Nici măcar cei care au fugit ieri de pe câmpul de luptă nu vor ajunge prea departe, a intervenit cu glas reținut MacKinnon. N‑ați auzit soldații englezi trecând în noapte în marş forțat? Credeți că le va fi greu să doboare grupul nostru dezlânat? Nimeni nu a putut oferi un răspuns la acea întrebare. Îl ştiau cu toții prea bine. Mulți dintre scoțieni abia fuseseră capabili să stea pe picioare înainte de bătălie, pentru că erau slăbiți de frig, de oboseală şi de foame. Jamie s‑a întors spre perete, rugându‑se ca oamenii lui să fi început lupta suficient de devreme. Lallybroch era departe; dacă ei se puteau îndepărta suficient de mult de Culloden, era puțin probabil să fie prinşi. Şi totuşi, Claire îi spusese că trupele lui Cumberland vor pustii Highlands, înaintând mult, împinşi de setea de răzbunare. De astă dată, amintirea ei nu a făcut decât să‑i stârnească un val de dor îngrozitor. Doamne, să o fi avut alături, să îl atingă, să îi trateze rănile şi să îi țină capul pe genunchi… Însă ea plecase – la depărtare de două sute de ani de el – şi slavă Domnului că o făcuse! Lacrimile s‑au prelins încet pe sub pleoapele strânse. S‑a rostogolit cu greu pe o parte, ca să nu fie văzut de ceilalți. Doamne, fă să ajungă în siguranță! s‑a rugat el. Ea şi copilul! Pe la mijlocul după‑amiezii, în aer s‑a simțit brusc miros de ars, trecând prin fereastra fără geam. Era mai gros decât cel de fum de praf de puşcă, înțepător, aducând o duhoare aproape insuportabilă, care amintea de mirosul de carne friptă. – Ard morții, a spus MacDonald.

DI ANA GAB ALDON

Aproape că nu se clintise din locul lui de la fereastră de când se aflau în casa țărănească. Cu părul negru ca pana corbului şi plin de praf, dat pe spate de pe fruntea şi de pe fața numai piele şi os, arăta ca un cap de mort. Ici şi colo, pe landă răsunau pocnete slabe. Focuri de puşcă. Lovituri de grație, trase de ofițerii englezi cuprinşi de compasiune, după care nenorocitul îmbrăcat în costum scoțian era stivuit pe rug, alături de camarazii lui mai norocoşi. Când a ridicat privirea, Jamie l‑a văzut pe Duncan MacDonald stând încă la fereastră, dar cu ochii închişi. Alături de el, Ewan Cameron şi‑a făcut cruce. – Măcar să avem parte de tot atâta îndurare, a spus el în şoaptă. Aşa s‑a întâmplat. În a doua zi la fermă, puțin după ora amiezii, au auzit paşi grei apropiindu‑se, după care uşa prinsă în chingi din piele s‑a deschis larg. – Iisuse! a exclamat cineva în barbă, la vederea celor din casă. Curentul stârnit de deschiderea uşii a agitat aerul cu miros fetid ce plutea peste bărbații murdari, zdrențăroşi şi mânjiți de sânge, care stăteau întinşi sau ghemuiți pe podeaua plină de praf. Nici nu fusese vorba despre o rezistență armată; oamenii aceia nu aveau atâta putere şi oricum nu ar fi avut niciun rost să se opună. Iacobiții stăteau jos, aşteptând ca vizitatorul să facă orice dorea cu ei. Era un maior, foarte proaspăt şi elegant în uniforma fără nicio cută şi cu cizmele lustruite. După un moment de ezitare, timp în care i‑a măsurat pe locatari din cap până‑n picioare, a păşit înăuntru, urmat imediat de locotenentul lui. – Sunt lord Melton, s‑a prezentat el, uitându‑se în jur ca şi cum l‑ar fi căutat din ochi pe liderul acelor oameni, căruia se cuvenea să îi adreseze remarcile lui. După ce i‑a aruncat o privire, Duncan MacDonald s‑a ridicat încet şi a înclinat din cap.

C e rc u l

d e p i at r ă

– Duncan MacDonald, din Glen Richie, a început el. Şi ceilalți – a făcut un gest cu mâna –, foşti oameni din armata Maiestății Sale regele James. – Aşa am bănuit şi eu, a spus sec englezul. Era tânăr, puțin trecut de treizeci de ani, dar avea o ținută care evidenția siguranța de sine a unui soldat încercat. Şi‑a trecut privirea în mod deliberat de la un bărbat la altul, apoi a băgat o mână sub veston şi a scos o foaie de hârtie împăturită. – Am aici un ordin al Înălțimii Sale, ducele de Cumberland, a spus el. Autorizează executarea neîntârziată a oricărei persoane care se dovedeşte că a participat la rebeliunea trădătoare recent înăbuşită. Şi‑a plimbat din nou privirea prin încăperea casei de țară. E cineva care îşi susține nevinovăția față de acuzația de trădare? Scoțienii au râs discret. Nevinovăție, când încă aveau pe fețe fumul bătăliei, şi aici, la marginea câmpului de măcel? – Nu, milord, a spus MacDonald, schițând un zâmbet. – Toți suntem trădători. Înseamnă că vom fi spânzurați? Fața lui Melton a tresărit, străbătută de o scurtă grimasă de dezgust, apoi a devenit impasibilă. Era un bărbat destul de firav, cu oase mici şi delicate, dar atitudinea lui trăda autoritatea. – Veți fi împuşcați, a răspuns el. Aveți la dispoziție o oră în care să vă pregătiți. A şovăit, l‑a privit scurt pe locotenent, de parcă s‑ar fi temut să nu pară mai generos decât era cazul în fața subordonatului său, apoi a continuat: – Dacă vreunul dintre voi doreşte ceva de scris – să întocmească o scrisoare, poate –, secretarul companiei mele vă va ajuta. L‑a salutat din cap pe MacDonald, s‑a răsucit pe călcâie şi a ieşit. A urmat o oră sumbră. Câțiva dintre ei au profitat de oferta făcută şi au primit pene şi cerneală, apoi au scris cu tenacitate, ținând hârtia lipită de hornul înclinat din lemn, pentru că altă suprafață tare nu au găsit. Alții s‑au rugat în tăcere sau au rămas pur şi simplu nemişcați, aşteptând. MacDonald a cerut îndurare pentru Giles McMartin şi Frederick Murray, susținând că aceştia abia împliniseră şaptesprezece ani şi

DI ANA GAB ALDON

nu trebuiau judecați la fel ca restul. Solicitarea i‑a fost respinsă, iar băieții, cu chipurile palide şi ținându‑se de mână, au rămas aşezați alături, rezemați de perete. Jamie regreta profund soarta lor, dar şi a celorlalți camarazi devotați şi soldați viteji. În ceea ce îl privea, se simțea uşurat. Nu mai avea griji, nu mai avea nimic de înfăptuit. Făcuse tot ce putuse pentru oamenii lui, pentru soție şi pentru copilul lui încă nenăscut. Chinurile trupeşti se vor sfârşi şi va pleca recunoscător pentru a‑şi găsi pacea. Deşi nu simțea nevoia, ci mai degrabă ca să respecte ritualul, a închis ochii şi a început să rostească în gând rugăciunea de căință, în franceză, aşa cum făcea întotdeauna. Mon Dieu, je regrette1… Şi totuşi nu regreta; era mult prea târziu pentru a regreta ceva. O va găsi pe Claire imediat ce va muri? s‑a întrebat el. Ori, poate, aşa cum anticipa, va fi condamnat la despărțire o vreme? În orice caz, o va revedea; s‑a agățat de acea convingere cu mai multă fermitate decât îmbrățişa datinile Bisericii. Dumnezeu i‑o dăduse; tot El i‑o va readuce. Uitând să se mai roage, a început să îi evoce chipul înapoia pleoapelor, curbura obrazului şi a tâmplelor, fruntea lată şi albă care îl îndemna mereu să o sărute, exact acolo, în acel punct mic şi neted dintre sprâncene, deasupra nasului, între ochii limpezi, de culoarea ambrei. Şi‑a concentrat atenția asupra formei gurii ei, imaginându‑şi buzele ei pline şi arcuite şi gustul, senzația, dar şi bucuria de a o săruta. Sunetele rugăciunilor, scârțâitul penelor pe hârtie şi suspinele înfundate ale lui Giles McMartin i s‑au şters din urechi. Melton a revenit la mijlocul după‑amiezii, de astă dată însoțit de şase soldați, dar şi de locotenent şi de secretar. S‑a oprit din nou o clipă în pragul uşii, dar MacDonald s‑a ridicat înainte ca el să vorbească. – Doresc să fiu primul, a spus el, traversând încăperea. 1

„Doamne, îmi pare rău…“ - în lb. fr. în orig. (n. tr.).

C e rc u l

d e p i at r ă

Când şi‑a aplecat capul ca să treacă de uşa scundă, lordul Melton a pus o mână pe brațul lui. – Sir, vrei să‑mi spui numele tău complet? Secretarul meu îl va nota. MacDonald a aruncat o privire spre secretar, iar în colțul gurii i‑a apărut un mic surâs amar. – O listă de trofee, nu‑i aşa? Mda, bine, a ridicat el din umeri şi apoi s‑a îndreptat de spate. Duncan William MacLeod MacDonald, din Glen Richie, a zis, înclinându‑se politicos în fața lui Melton. La dispoziția dumneavoastră… sir. A trecut de uşă şi curând, din apropiere, s‑a auzit un singur foc de pistol. Ținându‑se strâns de mână când au trecut pragul uşii, băieților li s‑a îngăduit să meargă împreună. Restul au fost duşi unul câte unul, fiecăruia cerându‑i‑se să îşi spună numele pentru ca secretarul să îl noteze. Acesta stătea lângă uşă pe un taburet, cu capul aplecat spre hârtiile pe care le ținea în poală, fără să ridice ochii spre cei care treceau prin dreptul lui. Când i‑a venit rândul lui Ewan, Jamie s‑a chinuit să se sprijine pe coate şi l‑a prins de mână pe prietenul lui, strângând‑o cât de tare a putut. – Ne revedem curând, i‑a şoptit el. Mâna lui Ewan tremura, dar Cameron s‑a mulțumit să zâmbească. S‑a aplecat şi l‑a sărutat pe Jamie pe gură, apoi s‑a îndreptat şi a plecat. Pe cei care nu puteau merge i‑au lăsat la urmă. – James Alexander Malcolm MacKenzie Fraser, a rostit el rar, pentru a‑i permite secretarului să scrie totul corect. Stăpânul de la Broch Tuarach. Răbdător, a pronunțat pe litere, apoi a ridicat privirea spre Melton. – Trebuie să vă cer îngăduința, milord, de a mă ajuta să mă ridic. Melton nu i‑a răspuns, ci a coborât ochii spre el, iar expresia de dispreț distant s‑a transformat într‑un amestec de uimire şi groază. – Fraser? a făcut el. De la Broch Tuarach?

DI ANA GAB ALDON

– Eu sunt acela, a spus Jamie răbdător. Nu putea să se grăbească puțin? Resemnarea că va fi împuşcat era una, dar să audă cum prietenul lui era ucis la câțiva paşi de el era cu totul alta, şi acest lucru nu îl liniştea câtuşi de puțin. Brațele îi tremurau de efortul de a sta pe coate, iar măruntaiele, care nu împărtăşeau resemnarea din mintea lui, îi forfoteau îngrozitor. – La naiba! a mormăit englezul. S‑a aplecat şi s‑a uitat mai atent la Jamie, care se afla în umbra peretelui, apoi s‑a întors şi i‑a făcut semn locotenentului să se apropie. – Ajută‑mă să îl aduc la lumină, a poruncit el. Nu l‑au ridicat cu blândețe, astfel că Jamie a gemut, pentru că mişcarea i‑a trimis o durere fulgerătoare din picior până spre creştetul capului. Senzația l‑a făcut să amețească o clipă, aşa că i‑a scăpat ce îi spunea Melton. – Eşti iacobitul căruia i se zice „Jamie cel Roşu“? a întrebat el din nou, de astă dată impacientat. Auzind acestea, Jamie a fost străbătut de un val de spaimă; dacă le va spune că e faimosul Jamie cel Roşu, nu îl vor împuşca. Îl vor duce în lanțuri la Londra pentru a fi judecat – o adevărată pradă de război. Apoi va vedea ştreangul călăului şi va zăcea pe jumătate strangulat pe eşafod, în timp ce îi vor despica burta şi îi vor smulge măruntaiele. Mațele i‑au chiorăit din nou prelung şi zgomotos; nici lor nu le surâdea ideea. – Nu, a spus el cu toată hotărârea de care era în stare. Faceți‑vă treaba, bine? Ignorându‑i vorbele, Melton s‑a lăsat în genunchi şi i‑a sfâşiat gulerul cămăşii. L‑a prins apoi de păr pe Jamie şi i‑a tras capul pe spate. – Fir‑ar să fie! a exclamat Melton. L‑a împuns cu degetul în gât, puțin deasupra claviculei. Micuța cicatrice triunghiulară de acolo părea să‑l îngrijoreze pe anchetator. – James Fraser din Broch Tuarach; păr roşcat şi o cicatrice în trei colțuri pe gât.

C e rc u l

d e p i at r ă

Melton i‑a eliberat părul şi s‑a aşezat pe călcăie, după care şi‑a frecat bărbia cu un aer abătut. Apoi şi‑a revenit şi s‑a întors spre locotenent, făcând semn către cei cinci bărbați rămaşi în casă. – Luați‑i pe ceilalți! a ordonat el. Era atât de încruntat, încât sprâncenele lui blonde se uniseră. A rămas aplecat deasupra lui Jamie, privindu‑l insistent, în timp ce restul prizonierilor scoțieni au fost scoşi din încăpere. – Trebuie să mă gândesc, a murmurat el. Fir‑ar să fie, trebuie să mă gândesc! – Fă‑o, a spus Jamie, dacă eşti în stare. Eu trebuie să mă întind. Îl rezemaseră în capul oaselor, lipit de un perete, cu piciorul întins în față, dar, după ce stătuse două zile lungit, îi era peste putință să rămână în acea poziție; încăperea se legăna de parcă ar fi fost beată, iar în fața ochilor vedea întruna mici scântei luminoase. S‑a aplecat într‑o parte şi s‑a lăsat cu grijă pe podea, îmbrățişând pământul şi ținând ochii închişi în timp ce aştepta să îi treacă starea de amețeală. Melton murmura ceva în barbă, dar Jamie nu a reuşit să distingă vorbele lui şi oricum nu îi păsa prea mult. Stând în şezut la lumină, îşi văzuse limpede piciorul pentru prima oară şi era convins că nu va apuca să trăiască până va fi spânzurat. Roşul intens şi furibund al inflamației se întindea în sus pe coapsă, mai strălucitor decât petele de sânge uscat. Rana era purulentă; cum duhoarea emanată de ceilalți se mai stinsese, simțea acum mirosul vag dulceag şi neplăcut al supurației. Cu toate astea, un glonț în cap părea preferabil durerii şi delirului provocat de moartea cauzată de infecție. Ai auzit bubuitura? s‑a întrebat el şi şi‑a pierdut cunoştința, simțind pământul bătucit şi rece, neted şi liniştitor ca sânul unei mame, sub obrazul înfierbântat. Nu dormea cu adevărat, ci doar era cuprins de o somnolență febrilă, dar glasul lui Melton la ureche l‑a făcut să tresară şi să devină atent. – Grey, a spus Melton, John William Grey! Îți este cunoscut numele ăsta?

DI ANA GAB ALDON

– Nu, a răspuns el, amețit de somn şi de fierbințeală. Ascultă, domnule, ori mă împuşti, ori du‑te de aici, bine? Sunt bolnav. – În apropiere de Carryarrick, a continuat Melton cu glas sâcâitor, nerăbdător. Un băiat, un băiat cu părul blond, în jur de şaisprezece ani. L‑ai întâlnit în pădure. Jamie şi‑a mijit ochii spre cel care îl tortura. Fierbințeala îi tulbura vederea, dar fața cu oase delicate de deasupra lui, cu ochi mari, aproape ca de fată, îi părea oarecum familiară. – A, a zis el, surprinzând o singură față din noianul de imagini care i se învârtejeau nebuneşte prin cap. Flăcăiaşul scund care a încercat să mă ucidă. Da, îmi aduc aminte de el. A închis din nou ochii. Aşa cum se întâmplă de obicei când ai febră, o senzație părea să se combine cu alta. Îi rupsese brațul lui John William Grey; amintirea osului subțire al băiatului în mâna lui a devenit osul antebrațului lui Claire, când o smulsese din prinsoarea pietrelor. Adierea rece şi încețoşată i‑a mângâiat fața cu degetele lui Claire. – Trezeşte‑te, blestematule! l‑a scuturat Melton, dându‑i senzația că îi pocneşte o vertebră a gâtului. Ascultă‑mă! Epuizat, Jamie a deschis ochii. – Da? – John William Grey e fratele meu, a zis Melton. Mi‑a povestit de întâlnirea cu tine. I‑ai cruțat viața, iar el ți‑a făcut o promisiune. Este adevărat? Cu mare efort, a reuşit să îşi îndrepte mintea înapoi în trecut. Îl întâlnise pe băiat cu două zile înainte de prima bătălie a rebeliunii, victoria scoțiană de la Prestonpans. Cele şase luni scurse de atunci păreau un hău uriaş; multe se întâmplaseră în acel răstimp. – Da, țin minte. A promis că mă va ucide. Dar nu‑mi pasă că o vei face în locul lui. Pleoapele grele îi coborau din nou peste ochi. Oare trebuia să fie treaz pentru a fi împuşcat? – A spus că avea o datorie de onoare față de tine, şi încă o are.

C e rc u l

d e p i at r ă

Melton s‑a ridicat, şi‑a scuturat praful de pe genunchii pantalonilor şi s‑a întors către locotenentul său, care urmărise interogatoriul cu o uimire crescândă. – Suntem într‑o situație al naibii de delicată, Wallace. Acest… iacobit nemernic e renumit. Ai auzit de Jamie cel Roşu? Cel de pe afişe? Locotenentul a confirmat cu o mişcare din cap şi a coborât ochii spre silueta zdrențăroasă care zăcea pe pământ la picioarele lui. Melton a zâmbit amar. – Nu, acum nu pare chiar atât de primejdios, nu‑i aşa? Dar tot Jamie cel Roşu este, iar Luminăția Sa va fi mai mult decât încântată să afle de un prizonier atât de ilustru. Încă nu l‑au găsit pe Charles Stuart, dar câțiva iacobiți bine‑cunoscuți le‑ar oferi la fel de multă satisfacție mulțimilor strânse la Tower Hill. – Să îi transmit vreun mesaj Luminăției Sale? Locotenentul a dus mâna spre tolba pentru mesaje. – Nu! s‑a răsucit Melton pentru a privi cu asprime spre prizonier. Aici apare dificultatea! În afară de faptul că ar fi o pradă deosebită pentru ştreang, acest nenorocit mizer este şi cel care l‑a prins pe fratele meu mai mic în apropiere de Preston şi, în loc să‑l împuşte pe flăcău, lucru pe care îl merita din plin, i‑a cruțat viața şi l‑a dus înapoi la camarazii lui, impunând aşadar o mare datorie de onoare asupra familiei mele! a explicat el printre dinții încleştați. – Vai de mine! a exclamat locotenentul. Prin urmare, nu‑l puteți preda Înălțimii Sale. – Nu, fir‑ar să fie! Nici măcar nu‑l pot împuşca pe nenorocit fără a dezonora jurământul fratelui meu! Prizonierul a deschis un ochi. – Nu voi dezvălui nimănui că nu respecți jurământul acela, a zis el, după care l‑a închis la loc. – Ține‑ți gura! Pierzându‑şi stăpânirea de sine, Melton l‑a lovit cu piciorul pe Jamie, care a gemut de durere, dar nu a mai spus nimic.

DI ANA GAB ALDON

– L‑ați putea ucide sub alt nume, a sugerat locotenentul, dorind să îi sară în ajutor. Lordul Melton i‑a aruncat omului său o privire încărcată de dispreț suprem, apoi s‑a uitat pe fereastră pentru a‑şi da seama cam ce oră era. – Peste trei ore se va întuneca. Voi urmări înhumarea celorlalți prizonieri executați. Găseşte o căruță mică şi cere să fie încărcată cu fân. Găseşte un căruțaş – alege unul discret, Wallace, adică unul care poate fi mituit – şi adu‑l aici imediat ce se lasă întunericul. – Am înțeles, domnule. Ăăă, sir? Ce facem cu prizonierul? Locotenentul a făcut semn către bărbatul aflat pe podea. – Ce e cu el? a întrebat Melton cu bruschețe. E prea slăbit ca să se poată târî, ca să nu mai vorbim că nu poate nicidecum să meargă. Nu are unde să plece – cel puțin până când căruța ajunge aici. – Căruță? Prizonierul dădea semne de viață. De fapt, stimulat de toată agitația din jur, reuşise să se ridice într‑un cot. Ochii lui albaştri, sclipitori şi injectați s‑au dilatat de spaimă pe sub părul roşcovan şi împâslit. – Unde mă duceți? Ajuns la uşă, Melton s‑a întors şi i‑a aruncat o privire plină de dispreț. – Eşti stăpânul de la Broch Tuarach, da? Ei bine, acolo te trimit. – Dar nu voiam să ajung acasă! Vreau să fiu împuşcat. Cei doi englezi au schimbat o privire. – Aiurează, a conchis locotenentul pe un ton apăsat, iar Melton a dat aprobator din cap. – Nu cred că va supraviețui acestei călătorii, dar, cel puțin, moartea lui nu îmi va fi pusă în cârcă. Uşa s‑a închis cu un pocnet în urma celor doi, iar Jamie Fraser a rămas singur… şi încă în viață.

2. ÎNCEPE VÂNĂTOAREA

– S

INVERNESS 2 MAI 1968

igur e mort! Glasul lui Claire devenise ascuțit din cauza agitației; răsuna puternic în biblioteca pe jumătate goală, creând ecou printre rafturile cu cărți răsfoite. Ca un prizonier care aşteaptă în fața plutonului de execuție, a rămas în picioare, lipită de peretele acoperit cu plută, privind când la fiica ei, când la Roger Wakefield. – Nu cred. Roger se simțea cumplit de obosit. Şi‑a trecut o mână peste față, apoi a luat dosarul de pe birou, cel care cuprindea toate rezultatele cercetărilor făcute de el de când Claire şi fiica ei veniseră prima oară la el, cu trei săptămâni înainte, pentru a‑i cere ajutorul. A deschis dosarul şi l‑a răsfoit încet. Iacobiții din Culloden. Revolta din ’45. Curajoşii scoțieni care se strânseseră sub stindardul prințului Charlie cel Frumos şi trecuseră prin Scoția ca o sabie înroşită în foc, ajungând să fie distruşi şi înfrânți în confruntarea cu ducele de Cumberland, pe câmpia cenuşie de la Culloden. – Uitați‑vă, a spus el, extrăgând câteva file prinse laolaltă. Scrisul arhaic arăta bizar, mai ales astfel fotocopiat în alb şi negru. Aceasta este lista de apel a regimentului stăpânului domeniului Lovat.

DI ANA GAB ALDON

I‑a întins mănunchiul subțire de foi lui Claire, însă cea care le‑a luat a fost Brianna, fiica ei, care s‑a apucat să le răsfoiască, încruntând uşor din sprâncenele roşcate. – Citeşte pagina de început, a îndemnat‑o Roger. Acolo unde scrie „Ofițeri“. – Am înțeles. „Ofițeri“, a citit ea cu voce tare. Simon, stăpân al Lovat… – Vulpoiul Tânăr, a întrerupt‑o Roger. Fiul lui Lovat. Şi alte cinci nume, adevărat? Brianna a ridicat o sprânceană spre el, dar a continuat să citească: – William Chisholm Fraser, locotenent; George D’Amerd Fraser Shaw, căpitan; Duncan Joseph Fraser, locotenent; Bayard Murray Fraser, maior. A făcut o pauză, înghițind în sec, după care a citit ultimul nume: – … James Alexander Malcolm MacKenzie Fraser, căpitan, a lăsat ea foile în jos, uşor palidă. Tatăl meu. Claire s‑a apropiat imediat de fiica ei şi a strâns‑o de mână. Şi ea era un pic lividă. – Da, i‑a spus lui Roger. Ştiam că s‑a dus la Culloden. Când a plecat de lângă mine… de acolo, de la cercul de pietre… voia să se întoarcă pe câmpia Culloden, ca să‑şi salveze oamenii care erau cu Charles Stuart. Şi ştim că aşa a procedat – a făcut un semn din cap spre dosarul de pe birou, a cărui suprafață lucioasă era albă şi nevinovată în lumina lămpii –, le‑ai găsit numele. Dar… Dar Jamie… Numele rostit cu voce tare a părut că o tulbură, aşa că a strâns ușor din buze. Acum venise rândul Briannei să îşi sprijine mama. – Spui că a vrut să se întoarcă, a reluat ea, cu ochii de un albastru‑închis şi încurajatori ațintiți asupra chipului mamei ei. Dorea să îşi îndepărteze oamenii de pe câmp, apoi să se întoarcă la luptă. Claire a încuviințat din cap, revenindu‑şi puțin.

C e rc u l

d e p i at r ă

– Ştia că nu avea prea multe şanse să plece de acolo; dacă englezii îl prindeau… el spunea că ar prefera să moară în luptă. Asta voia să facă. S‑a întors spre Roger şi l‑a privit cu ochi tulburători, de culoarea ambrei. Ochii ei îi aminteau mereu de ai unui şoim, ca şi cum ea ar fi fost capabilă să vadă mult mai departe decât alți oameni. Nu pot să cred că nu a murit acolo – pentru că mulți au pierit, şi el voia asta! La Culloden murise aproape jumătate din armata highlanderilor, doborâtă de focurile de tunuri şi de gloanțe de muschete. Dar nu şi James Fraser. – Nu, a spus Roger cu îndărătnicie. Partea aceea, pe care ți‑am citit‑o din cartea lui Linklater… A întins mâna pentru a ridica un volum alb, intitulat Prințul din Heather. După bătălie, a citit el, optsprezece ofițeri iacobiți s‑au adăpostit într‑o fermă din apropierea landei. Acolo au zăcut în mari suferințe, cu rănile neîngrijite, vreme de două zile. Apoi au fost prinşi şi împuşcați. Un bărbat, pe nume Fraser, din regimentul stăpânului de la Lovat, a scăpat de măcel. Restul sunt înhumați la marginea parcului local. – Ai înțeles? a spus el, lăsând cartea în jos şi uitându‑se serios la cele două femei peste paginile ei. Un ofițer din regimentul Stăpânului domeniului Lovat. A luat paginile listei de apel. – Iată‑i! Doar şase. Bun, ştim că bărbatul de la fermă nu putea fi Simon cel Tânăr, e o figură istorică bine‑cunoscută şi ştim prea bine ce i s‑a întâmplat. S‑a retras de pe câmpul de bătălie – fără nicio rană, să nu uităm asta – cu un grup de oameni de‑ai săi şi şi‑a croit drum spre miazănoapte, reuşind să ajungă în cele din urmă la castelul Beaufort, în apropiere de acest loc. A arătat cu mâna spre fereastra foarte lată, prin care se vedeau luminile din Inverness licărind în noapte. – Şi nici bărbatul care a scăpat din ferma Leanach nu a fost unul dintre ceilalți patru ofițeri – William, George, Duncan și Bayard, a spus Roger. De ce? A smuls o altă filă din teanc şi, cu

DI ANA GAB ALDON

un aer aproape triumfător, a fluturat‑o deasupra capului. Pentru că toți au murit la Culloden! Toți patru au fost ucişi pe câmpul de luptă – le‑am găsit numele înscrise pe o placă din biserica de la Beauly. Claire a oftat prelung, apoi s‑a lăsat moale pe scaunul rotativ îmbrăcat în piele din spatele biroului. – Dumnezeule mare! a exclamat ea. A închis ochii şi s‑a aplecat în față, sprijinindu‑şi coatele pe birou şi prinzându‑şi capul între mâini, iar părul ei castaniu, des şi ondulat, s‑a revărsat, ascunzându‑i chipul. Brianna şi‑a pus o mână pe spatele lui Claire, iar pe față i s‑a întipărit o expresie tulburată, când s‑a aplecat peste mama ei. Era o fată înaltă, cu o față cu oase delicate şi mari, iar părul ei roşcat şi lung lucea în lumina caldă a lămpii de birou. – Dacă nu a murit, atunci… a început ea. Claire a ridicat capul brusc. – Dar este mort! a întrerupt‑o ea. Avea chipul încordat şi riduri fine în jurul ochilor. Pentru numele lui Dumnezeu, au trecut două sute de ani, fie că s‑a prăpădit sau nu la Culloden, acum e mort! Vehemența mamei a făcut‑o pe Brianna să se retragă un pas şi să îşi plece capul, astfel că părul roşcat – al tatălui ei – i‑a acoperit obrajii. – Aşa cred, a şoptit ea. Roger şi‑a dat seama că ea se chinuia să îşi rețină lacrimile. Şi nu era de mirare, şi‑a zis el. Să descoperi pe neaşteptate că, în primul rând, bărbatul pe care l‑ai iubit şi căruia i‑ai spus „tată“ toată viața nu este tatăl tău natural, iar în al doilea rând, că tatăl tău adevărat a fost un scoțian din Highlands care a trăit în urmă cu două sute de ani şi, în al treilea rând, să înțelegi că a murit într‑un mod oribil, incredibil de departe de soția şi de copilul pentru care se sacrificase… toate astea erau suficiente ca să tulbure pe oricine, a socotit Roger. A traversat încăperea spre Brianna şi i‑a atins brațul. Ea i‑a aruncat o privire scurtă, absentă şi a încercat să surâdă. El i-a cuprins umerii cu brațul şi, deşi o compătimea pentru suferința ei, se

C e rc u l

d e p i at r ă

gândea că ea îi dădea o senzație minunată, de căldură, de moliciune şi totodată de vioiciune. Claire rămăsese la birou, nemişcată. Ochii ei gălbui ca de şoim căpătaseră o culoare mai caldă, încărcați de amintiri. Erau ațintiți asupra peretelui dinspre răsărit al bibliotecii, acoperit încă din podea până la tavan cu notițe şi obiecte de colecție ce‑i aparținuseră reverendului Wakefield, regretatul tată adoptiv al lui Roger. Uitându‑se şi el spre perete, Roger a văzut anunțul referitor la întrunirea anuală, trimisă de Societatea Trandafirului Alb – nişte suflete excentrice, entuziaste, care încă susțineau cauza independenței Scoției, care se întâlneau în semn de omagiu nostalgic față de Charles Stuart şi față de eroii highland ce îi urmaseră. Roger şi‑a dres discret glasul. – Hmm… Dacă Jamie Fraser nu a murit la Culloden… a spus el. – Înseamnă că a murit curând după aceea. Ochii lui Claire i‑au întâlnit pe ai lui Roger, iar privirea rece a redevenit cafeniu‑gălbuie. Nu ai idee cum a fost, a spus ea. În Highlands izbucnise foametea – înainte de bătălie, niciun om nu mâncase nimic. El a fost rănit – ştim asta. Chiar dacă a evadat, nu s‑ar fi găsit nimeni care să îi poarte de grijă… Spunând acestea, vocea ei a devenit nesigură; acum ajunsese medic, fusese vindecătoare chiar şi pe vremea aceea, în urmă cu douăzeci de ani, când păşise printr‑un cerc de pietre aşezate în picioare şi îşi unise destinul cu James Alexander Malcolm MacKenzie Fraser. Roger era conştient de prezența amândurora; fata înaltă, care tremura, pe care o îmbrățişase, şi femeia de la birou, care rămăsese atât de nemişcată şi de echilibrată. Ea călătorise prin piatră, prin timp; fusese bănuită de spionaj, arestată ca vrăjitoare şi smulsă în împrejurări ciudate din brațele primului ei soț, Frank Randall. Iar trei ani mai apoi, James Fraser, cel de‑al doilea soț al ei, o trimisese înapoi prin pietre, însărcinată, în efortul disperat de a‑i salva pe ea şi pe copilul nenăscut de la dezastrul iminent care avea să îl lovească.

DI ANA GAB ALDON

Desigur, şi‑a zis el, a trecut prin destule experiențe. Însă Roger era istoric. Era animat de o curiozitate amorală, insațiabilă, tipică unui savant, prea puternică pentru a fi diminuată de simpla compasiune. Mai mult decât atât, în mod ciudat, era conştient de prezența celei de‑a treia persoane din tragedia familiei în care se simțea amestecat – Jamie Fraser. – Dacă nu a murit la Culloden, a reluat Roger, cu glas ceva mai hotărât, atunci probabil că aş putea descoperi ce s‑a întâmplat cu el. Vreți să încerc? Ținându‑şi răsuflarea, a aşteptat, simțind prin țesătura cămăşii respirația caldă a Briannei. Jamie Fraser trăise şi murise. În mod confuz, Roger simțea că avea datoria de a afla adevărul, că rudele lui Fraser meritau să ştie tot ce se putea despre el. Pentru Brianna, asemenea cunoştințe aveau să fie tot ce va şti vreodată despre tatăl pe care nu îl întâlnise. Iar pentru Claire – dincolo de întrebarea pe care el i‑o pusese, era gândul care nu îi venise ei în minte încă, din cauza şocului: traversase bariera timpului de două ori până acum. Probabil că o putea face încă o dată. Iar dacă Jamie Fraser nu murise la Culloden… A observat înțelegerea licărind în ochii de culoarea ambrei ai lui Claire, în momentul în care gândul i‑a încolțit în minte. De obicei, avea pielea palidă; acum, fața ei devenise albă ca fildeşul mânerului de la cuțitul pentru scrisori, aflat în fața ei pe birou. L‑a apucat strâns, degetele noduroase ieşindu‑i astfel în evidență. Claire a rămas tăcută multă vreme. Apoi şi‑a ațintit privirea asupra Briannei, a zăbovit un moment, după care a revenit la Roger. – Da, a şoptit ea atât de încet încât el abia a auzit‑o. Da. Află asta pentru mine, te rog. Află.

Cuprins Prolog. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 PARTEA ÎNTÂI. BĂTĂLIA ŞI IUBIRILE BĂRBAȚILOR 1. Ospățul familiei Corbie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11 2. Începe vânătoarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26 3. Frank şi o dezvăluire completă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32 PARTEA A DOUA. LALLYBROCH 4. Bonetă‑Sură. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61 5. Căci Prunc s‑a născut nouă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69 6. Îndreptați prin sângele Lui…. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92 PARTEA A TREIA. CÂND SUNT CAPTIVUL TĂU 7. Credința în documente. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8. Prizonierul onoarei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9. Rătăcitorul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. Blestemul vrăjitoarei albe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. Gambitul Torremolinos. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12. Sacrificiul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13. Mijloc de partidă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

107 126 146 160 187 199 211

570

DI ANA GAB ALDON

PARTEA A PATRA. DISTRICTUL LACURILOR 14. Geneva. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15. Urmarea unui accident . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16. Willie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17. Monştri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

215 242 257 289

PARTEA A CINCEA. FĂRĂ PUTINȚĂ DE ÎNTOARCERE 18. Rădăcini. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19. Trecerea în uitare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20. Diagnosticul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21. Q.E.D.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22. Sărbătoarea de Halloween. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23. Craigh na Dun. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

303 312 329 339 346 355

PARTEA A ŞASEA. EDINBURGH 24. A. Malcolm, tipograf. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25. Casa bucuriei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26. Dejunul târfei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27. În flăcări. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28. Gardianul virtuții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29. Ultima victimă a Bătăliei de la Culloden. . . . . . . . . . . . . 30. Întâlnirea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31. Luna contrabandiştilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

361 386 422 471 518 528 551 564