BILLIE
H O L I DAY și William Dufty Traducere din limba engleză de Ruxandra Toma
LADY SINGS THE BLUES
Coperta: Redactor: Irina CERCHIA Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Ecaterina DERZSI
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HOLIDAY, BILLIE Lady sings the blues / Billie Holiday, William Dufty ; trad. din lb. engleză: Ruxandra Toma. ‑ București : Nemira Publishing House, 2020 ISBN 978‑606‑43-0702-6 I. Dufty, William II. Toma, Ruxandra (trad.) 821.111 Billie Holiday, William Dufty
LADY SINGS THE BLUES Copyright © © Nemira, 2020
Tiparul executat de tipografia Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978‑606‑43-0702-6
INT R ODUCE R E Îmi place nespus de mult această carte. Mi-a plăcut și la treisprezece ani, când eram un puști înnebunit după jazz. Mi-a plăcut și la șaizeci și doi, când am recitit-o probabil pentru a cincea oară. Îi sunt profund recunoscător, și nu doar pentru frumusețea picantă a prozei și nici pentru lirismul rafinat al onestității, ci pentru că mă aduce mai aproape de Billie. Am cunoscut-o pe Billie doar din cântecele ei și din paginile acestei cărți, care, după cum s-a dovedit, mi-a schimbat viața. După ce am citit-o prima dată, i-am spus tatălui meu – cel care mă sfătuise să ascult muzica lui Billie – că avusesem sentimentul că Billie îmi vorbea mie și doar mie, că îmi spunea povestea vieții ei, în timp ce amândoi stăteam față în față la masa din bucătărie. Însă mă nedumereau cuvintele de pe copertă: „Destăinuiri făcute lui William Dufty“. – Cine-i William Dufty? am vrut eu să știu. – Cel care a scris cartea, mi-a explicat tata. – Ba nu, Billie a scris-o, l-am contrazis eu. Ea îți vorbește din carte. 7
Lady
sings the blues
– Nu prea cred că Billie are atâta pregătire literară. Așa că Dufty i-a pus tot felul de întrebări și a făcut în așa fel încât cartea să pară scrisă chiar de ea. – S-a dus la ea acasă? – Așa îmi imaginez. I-o cere meseria. – Atunci, vreau să am și eu meseria asta. Și iată-mă, după cinci decenii: exact meseria asta o am. În urmă cu treizeci de ani, când am devenit ghostwriter1, profesie adesea înțeleasă greșit și formă de artă subapreciată, am avut două modele – Lady Sings the Blues și The Autobiography of Malcolm X. Dacă nu aș fi citit aceste cărți, în care Dufty și Alex Haley dau glas unor gânduri și amintiri de o autenticitate incontestabilă, nu aș fi înțeles niciodată cât de important este să te dai la o parte și să lași artistul să-și trăiască propria viață în paginile cărții. Această a cincizecea ediție aniversară a volumului Lady Sings the Blues este motiv de sărbătoare. Și, pentru că a făcut obiectul unor dezbateri aprinse, al scepticismului și al criticii, longevitatea acestei cărți stă mărturie pentru una dintre cele mai seducătoare calități ale ei: energia emoțională. Dovada clară a acestei energii o găsim chiar în atracția pe care cartea o exercită asupra noastră. Aidoma muzicii lui Billie, autobiografia ei a cucerit generații întregi de fani. Iar eu în calitate de fan o ridic în slăvi – nu în calitate de scriitor și nici de critic. În calitate de fan îi prețuiesc eu nesfârșita popularitate în rândul 1
Ghostwriter – scriitor din umbră/scriitor la comandă, persoană care scrie pentru alții (n. tr.).
8
I N T R ODUCERE
tuturor celor care deja o iubesc ori vor ajunge cu siguranță să o iubească pe această femeie enigmatică și genială. Spre marele ei noroc, mai mulți cercetători, oameni de cultură și oameni de muzică, i-au analizat cu atenție arta și viața. Fiecare dintre ei a început ascultându-i muzica și citind Lady Sings the Blues. Și, cu toate că această carte a fost acuzată de inexactități și denaturări, ea este – și va fi mereu – punctul de plecare al oricărui studiu despre viața lui Billie. Fie că vă place sau nu, aceasta era părerea ei despre sine. Câteva informații. În 1947, Billie a cunoscut-o pe Maely Bartholomew, care la vremea respectivă era căsătorită cu actorul Freddie Bartholomew. Cele două femei au devenit prietene și, o bună perioadă de timp, Maely s-a ocupat de cariera și turneele lui Billie. Maely s-a recăsătorit în anii cincizeci. Noul ei soț, William Dufty, era ziarist și redactor la New York Post. Și el i-a devenit prieten foarte apropiat lui Billie. De fapt, Billie a fost nașa lui Bevan, fiul lui William și a lui Maely. În 1954, William Dufty și Billie au început să lucreze la biografia ei. În 1955, i‑au trimis primul capitol și o prezentare generală a cărții lui Bill Barker, redactorul-șef de la editura Doubleday, care a cumpărat imediat drepturile de publicare. Cartea a apărut în 1956 și costa 3,75 dolari. Titlul propus de Dufty și Holiday – Bitter Crop (Recolta amară) – i s-a părut lui Barker mult prea deprimant. Cei trei au ajuns la un compromis. În primul an, s-au vândut 12.000 de exemplare din Lady Sings the Blues. În același timp, Norman Granz, impresarul lui Billie și fondatorul casei de discuri Verve, a scos un album care purta același nume. 9
Lady
sings the blues
(Cântecul Lady Sings the Blues, care a dat titlul cărții și al albumului, a fost compus de Billie împreună cu Herbie Nichols.) În noiembrie, același an, Billie a avut un concert la Carnegie Hall, în timpul căruia Gilbert Millstein a citit mai multe fragmente din carte. O femeie de șaptezeci și ceva de ani, pe numele ei Linda Kuehl, a fost atât de impresionată atunci când a ascultat înregistrarea acelui concert de la Carnegie Hall, încât a luat aproape 150 de interviuri oamenilor care o cunoșteau pe cântăreață și a strâns un număr impresionant de documente. Din păcate, Kuehl s-a sinucis înainte de a-și termina cartea despre viața lui Billie. Însă au fost și alți scriitori – unii dintre aceștia folosindu-se de documentația lui Kuehl, alții adunându-și propriile informații – care, prin cărțile scrise, ne-au ajutat să înțelegem mai bine caracterul remarcabil al lui Billie. Printre ei se numără John Chilton (Billie´s Blues: The Billie Holiday Story, 1933-1959), John White (Billie Holiday), Robert O´Meally (The Many Faces of Billie Holiday), Stuart Nicholson (Billie Holiday), Donald Clarke (Wishing on the Moon: The Life and Times of Billie Holiday). Farah Jasmine Griffin (In Search of Billie Holiday: If You Can´t Be Free, Be a Mystery) și Julia Blackburn (With Billie). Unii dintre acești buni cunoscători ai vieții lui Billie o acuză că ar fi scris cartea doar pentru bani. Dar, în fond, Billie tot pentru bani cânta (așa cum o făceau toți, de la Enrico Caruso până la Ray Charles). Ei sunt de părere că Billie și-a pus nevoile financiare mai presus de integritatea literară. Mie această acuzație mi se pare ipocrită și, mai ales, în totală 10
I N T R ODUCERE
contradicție cu caracterul necesar și cu incontestabila pasiune din paginile cărții. Nu este nimic gratuit sau superficial în descrierea copilăriei chinuite, nimic gratuit sau superficial în ceea ce privește părerile despre mama ei, despre iubiții ei, nimic gratuit sau superficial în explicarea relației ei cu muzica, heroina și sistemul de justiție penală. Când citești, îți dai seama că-și deschide inima, pentru că simte nevoia s-o facă. De asemenea, Billie a fost acuzată că a acceptat acest proiect doar pentru că voia să se facă un film despre viața ei. Dorință deloc absurdă pentru o femeie care luase numele unei vedete de cinema – Billie Dove. Și cu toate că au trecut șaisprezece ani până când Hollywoodul a scos filmul Lady Sings the Blues, în ciuda tuturor defectelor lui și dincolo de valoarea muzicală, acesta i-a îndeplinit cea mai arzătoare dorință: i-a păstrat vie amintirea. De fapt, filmul a făcut-o cunoscută în plan internațional. La fel și cartea. O face accesibilă și, din punctul meu de vedere, mult mai simpatică. Altă acuzație a fost aceea că Billie ar denatura adevărul și că există o mulțime de inexactități în Lady Sings the Blues. De fapt, unii dintre biografi chiar au dovedit acest lucru. (A se vedea exemplele oferite de Nicholson, Clarke și O´Meally.) Însă Farah Jasmine Griffin spune cu multă sensibilitate că Lady „nu trebuie considerată a fi o carte care nu s-ar ridica la înălțimea pretențiilor de «copie fidelă a realității», ci, mai degrabă, un alt spectacol al omului Holiday“. Griffin explică faptul că titlurile capitolelor – versuri din cele mai cunoscute cântece ale lui Billie – oferă cheia pentru înțelegerea memoriilor ei. Această carte autobiografică este un cântec, o 11
Lady
sings the blues
improvizație lungă și melancolică. În sens metaforic, este la fel de adevărată și de emoționantă ca orice melodie pe care a cântat-o vreodată. Dacă muzica ei era adevărată din punct de vedere autobiografic, atunci autobiografia ei este adevărată din punct de vedere muzical. Muzica lui Billie este puternică și dură; muzica ei este sensibilă și delicată; este categorică și supusă, sigură de sine și sfâșiată de sentimente contradictorii. La fel este și această carte violent de sinceră. Este cu totul irelevant faptul că sinceritatea ei nu este întotdeauna conformă cu realitatea. Billie nu a scris-o pentru specialiști în istoria muzicii sau pentru etnomuzicologi. A scris-o din același motiv pentru care cânta: ca să-și exprime emoțiile. Trebuie să-i apreciem cartea după aceleași criterii emoționale pe care le folosim când îi apreciem muzica. Ne dă sentimentul că ar fi adevărat? Evident că își creează propriile mituri, așa cum se întâmplă în toate autobiografiile. Indiferent dacă ne cheamă Sfântul Augustin, Rousseau, Montaigne sau Malcolm X, atunci când ne punem viața pe hârtie, nu urmărim iluzia adevărului literal, ci a aceluia metaforic, a adevărului mai profund – acel adevăr care ne susține și ne inspiră. S-a mai pus și problema statutului de autor. Criticii nu au crezut că Billie a scris cartea. Dufty a fost acuzat că ar fi făcut un colaj din interviuri vechi. Eu am citit majoritatea interviurilor date de Billie Holiday și spun categoric că toate împreună nu fac nici cât jumătate de carte, darămite o carte întreagă. Plus că în Lady apar mult prea multe informații noi ca să se poată justifica o asemenea acuzație. Însă mult mai important mi se pare faptul că „paternitatea“ este și ea lipsită de relevanță. 12
I N T R ODUCERE
Evident că Billie avea încredere în Dufty. Evident că își deschisese sufletul în fața lui. Își expune vulnerabilitatea, tehnică prin care orice carte de memorii te poate convinge și poate ajunge la inima ta. Vocea ei, indiferent de felul în care s-au desfășurat convorbirile dintre Dufty și Holiday, este limpede ca apa de izvor. Rolul ei de narator este o minune a expunerii dramatice. Cunosc din lunga mea experiență că planează un mister impenetrabil asupra acelui „eu“ din cărțile scrise în colaborare de doi oameni. Tu vorbești; tu pui întrebări; tu înregistrezi; tu transcrii; tu scrii; tu redactezi; tu rescrii. Valoarea care rezultă în urma acestui proces neștiințific se află în lectură. Ca să ai dovada, trebuie să citești. Capitol după capitol, paragraf după paragraf, Lady Sings the Blues abundă în asemenea dovezi. Stilul ei este mereu proaspăt, descrierile, încântătoare. – Dacă ar trebui să cânt Doggie in the Window, aș fi nevoită să depun un adevărat efort, scrie Billie. Dar cântece precum The Man I Love sau Porgy necesită la fel de mult efort ca mâncatul unei fripturi de rață. Și eu sunt înnebunită după friptura de rață. Sau citiți ce spune despre Gladys, impresara/soția lui Lionel Hampton: – Ei (Lionel și Gladys) n-aveau la vremea aia bani nici să-și cumpere o sticlă de șampanie proastă. Dar acum Gladys are o grămadă de pălării care costă peste două sute de dolari fiecare. E înnebunită după pălării, biata fată! Dar a muncit din greu ca să-și permită toate tichiile alea. 13
Lady
sings the blues
Sau cum o caracterizează pe moștenitoarea unei averi imense, obținute doar din tranzacții la bursă: – Ori de câte ori își sufla nasul, mai făcea o căruță de bani. Sau cum a început colaborarea cu Artie Shaw, un bărbat alb, compozitor și șef de orchestră: – Să n-aud de toate fătucile alea ale coloniștilor care au plecat la drum în căruțe cu coviltir și au ajuns pe teritoriul pieilor roșii. Eu sunt fata care a plecat spre Vest în 1937, cu șaișpe tineri albi ca să-mi poarte noroc, în Rolls-Royce-ul lui Artie Shaw și toate dealurile alea erau pline de sărăntoci albi. Sau cum descrie condițiile de muncă ale muzicienilor din New York: – Poți să-ți înfășori țâțele în satin alb și să-ți pui gardenii în păr și să nu fie nici urmă de trestie de zahăr pe o rază de mulți kilometri în jur, dar tot e ca și cum ai trudi pe o plantație. Sau acest autoportret foarte concis, dar extrem de percutant: – Restul războiului mi l-am petrecut pe 52nd Street și pe alte câteva străzi. Am purtat rochii albe și pantofi albi. Și în fiecare noapte îmi aduceau gardenii albe și prafuri albe. Îmi place foarte mult stilul cărții, dar și felul în care Billie redă atmosfera anilor douăzeci din Baltimore; amintirile ei despre peisajul jazzului din New York și Los Angeles în anii de dinainte, din timpul și de după Al Doilea Război Mondial; îmi place extrem de mult lista impresionantă a personajelor – Ethel Waters, Sarah Vaughan, Benny Goodman, Orson Welles, Lester Young, Bob Hope și, mai ales, mama ei, Ducesa – care defilează prin paginile vieții ei. Iubesc umorul lui Billie, respect furia lui Billie, mă simt inspirat de candoarea lui Billie. 14
I N T R ODUCERE
„Doamna asta a fost o femeie tare aprigă“, mi-a spus odată cântăreața Carmen McRae, care a cunoscut-o foarte bine. Ei bine, Lady Sings the Blues este o carte aprigă. Billie a murit în 1959, la doar patruzeci și patru de ani și la trei ani după apariția cărții, din cauza dependenței de heroină. Dufty, care se căsătorise între timp cu Gloria Swanson și scrisese renumitul tratat împotriva consumului de zahăr, Sugar Blues, a murit în 2002, la vârsta de optzeci și șase de ani. Însă colaborarea dintre ei nu a încetat. Vreau să profit de faptul că această autobiografie a intrat deja în a doua jumătate de secol de viață ca să-i aplaud pe amândoi pentru remarcabila lor realizare. Le mulțumesc din tot sufletul pentru că au creat o literatură a muzicii și o muzică a literaturii, în care muzica a triumfat în fața suferinței. În paginile acestei cărți și în muzica de pe discurile ei, Billie Holiday continuă să ne hrănească spiritul. Ea este îngerul nostru rănit1, a cărui voce nu se va stinge niciodată. DAVID RITZ a colaborat cu Ray Charles, Aretha Franklin, B. B. King, Marvin Gaye, Etta James, The Neville Brothers și Smokey Robinson la realizarea autobiografiilor acestora. De asemenea, a scris texte pentru numeroase cântece, cel mai cunoscut fiind „Sexual Healing“ al lui Marvin Gaye.
1
„Îngerul rănit“ – tablou al pictorului finlandez Hugo Simberg (n. tr.).