Issuu

Traducere din limba rusă de Valerian Stoicescu

Director editorial: Alexandra RUSU Redactor-șef: Marian COMAN Coperta: Adnan VASILE Prepress copertă: Alexandru CSUKOR Redactor: Andreea IANCU Tehnoredactor: Magda BITAY, Antonela IVAN Lector: Irina SÂRBU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STRUGAȚKI, ARKADI & BORIS Melcul pe povârniş / Arkadi & Boris Strugațki ; trad. din lb. rusă: Valerian Stoicescu.- Bucureşti: Nemira Publishing House, 2022 ISBN 978-606-43-0715-6 I. Strugațki, Boris Natanovici II. Stoicescu, Valerian (trad.) 821.161.1

© NEMIRA, 2022 ARMADA este un imprint al Grupului Editorial NEMIRA. Tiparul executat de ARTPRINT S.A. Tel: 0723.13.05.02, e-mail: office@artprint.ro Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor. ISBN 978-606-43-0715-6

„După cotitură, la abis, De râpă-mpădurită, Soarta ce mi-e hărăzită Mai sigură-i decât un zapis. Deja n-o mai atragi în dispute Şi nici măcar cu linguşeli Se desface larg precum brădetul Totul în adânc, vraişte peste tot.“1 Boris Pasternak

„Încet, încet se târăşte Un melc, pe povârnişul muntelui Fuji În sus, până la cele mai înalte culmi!“ Issa2

Fragment din poezia „La cotitură“ (1958) (n. tr.). Kobayashi Issa (1763–1828), poet japonez şi preot budist din secta Jodo Shinshu, cunoscut pentru haikuurile sale. Considerat unul dintre cei patru maeştrii haiku, alături de Bashō, Buson şi Shiki (n. tr.). 1 2

CA P ITO LU L 1

P E REȚ1 e la această înălțime pădurea părea o spumă aerată; ca un imens burete poros aruncat peste întreaga lume; ca un animal furişat cândva la pândă şi care apoi a adormit, năpădit de licheni aspri. Precum o mască amorfă ce ascunde o față pe care nimeni nu a văzut-o niciodată. Pereț îşi scoase sandalele şi se aşeză, lăsându-şi picioarele desculțe să atârne deasupra prăpastiei. Imediat simți cum i se umezesc călcâiele, de parcă realmente le-ar fi scufundat în ceața caldă, vineție, adunată în umbra stâncii abrupte. Scoase din buzunar pietricelele adunate şi le aşeză alături cu grijă, apoi o alese pe cea mai mică şi o aruncă uşor în străfundurile vietății amuțite, adormite, indiferente şi veşnic devoratoare, dar licărirea albă se stinse şi nu se întâmplă nimic – nu se mişcă nicio ramură şi nici nu se deschise vreun ochi să-l privească. Atunci aruncă a doua pietricică. Dacă ai fi aruncat câte o pietricică la fiecare minut şi jumătate, dacă ar fi fost adevărată povestea bucătăresei oloage poreclite Panseluța şi presupunerea lui madam Bardot, şefa grupului Asistența Populației Locale, dacă nimic din ce i-a şoptit şoferul „Ardei gras“, în lb. rusă, dar și trimitere la numele propriu ebraic Perets, sau Perez (Fares, în română) (n. red.). 1

ARKAD I ȘI BORIS ST R UGAȚ K I

Tuzik1 Necunoscutului din grupul Penetrarea Inginerească nu ar fi fost adevărat, dacă mai valorează ceva intuiția omului şi dacă aşteptările se împlinesc măcar o dată în viață – atunci, la a şaptea pietricică, ar fi trebui să se audă freamătul tufişurilor din spate date la o parte şi ar fi apărut în poiană directorul păşind pe iarba moale şi încărunțită de rouă, gol până la brâu, cu pantaloni gri din gabardină cu vipuşcă liliachie, respirând zgomotos, lucind în tonuri rozalii-gălbui, care ar fi început să se aplece, fără a privi nicăieri anume, nici la pădurea de dedesubt, nici la cerul de deasupra, îngropându-şi mâinile în iarbă, şi să se ridice vânturând aerul cu palmele lui late şi, de fiecare dată, un strat gros de burtă s-ar fi revărsat peste betelia pantalonilor, iar aerul încărcat de bioxid de carbon şi nicotină ar fi țâşnit cu şuierături şi horcăieli din gura lui larg deschisă. Aşa cum răsuflă rezervoarele unui submarin. Precum un gheizer sulfuros din Paramushir2… Tufişurile din spate se dădură la o parte cu zgomot. Pereț privi prudent în jur, dar nu era directorul, ci doar cineva cunoscut: Claudius-Octavian Meşterilă din grupul Eradicarea. Se apropie încet şi se opri la doi paşi de Pereț privindu-l de sus în jos, cu ochi negri, pătrunzători. Ştia sau bănuia ceva foarte important şi această cunoaştere sau suspiciune îi împietrea fața prelungă, fața împietrită a unui om care venise aici cu o noutate stranie şi alarmantă, despre care nimeni în lumea asta nu aflase încă, dar deja era limpede că totul se schimbase în mod hotărâtor, că tot ceea ce fusese până acum nu mai avea nicio importanță şi că, în sfârşit, fiecare va trebui să dea tot ce putea. — Ai cui sunt pantofii? întrebă el şi se uită împrejur. — Nu sunt pant ofi, îi răspunse Pereț. Sunt sandale. — Aşa deci? Meşterilă zâmbi ironic şi scoase din buzunar o agendă. Sandale? Foarte bine. Dar ale cui sunt sandalele? Nume folosit îndeosebi pentru câini, formă diminutivală a substantivului tuz, în lb. rusă, „birlic, as la jocul de cărți“. Am optat să îl păstrăm în limba rusă (n. red.). 2 Insulă vulcanică în regiunea nordică a insulelor Kurile (n. tr.). 1

Melcul

pe povârniș

Se apropie de coasta abruptă, se uită prudent în jos şi imediat se dădu înapoi. — Un om stă aşezat lângă o râpă, spuse el, iar alături sunt nişte sandale. Inevitabil apare întrebarea: ale cui sunt sandalele şi unde este proprietarul lor? — Sandalele sunt ale mele, spuse Pereț. — Ale dumneavoastră? Meşterilă privi cu îndoială în agendă. Deci stați aşezat desculț? De ce? Închise grijuliu agenda şi scoase din buzunarul de la spate un carnețel. — Sunt desculț, pentru că altfel nu se poate, explică Pereț. Ieri am scăpat acolo pantoful drept şi am hotărât ca de-acum înainte să stau mereu desculț. Se aplecă şi se uită printre genunchii desfăcuți: Uite-l cum zace acolo! Stai să arunc o pietricică în el… — Un moment! Meşterilă îi prinse rapid mâna şi îi luă pietricica. — Într-adevăr, o simplă piatră, constată el. Dar asta nu schimbă nimic deocamdată. Nu înțeleg, Pereț, de ce mă păcăliți? Că doar nu poți vedea pantoful de aici şi, chiar dacă este într-adevăr acolo, încă nu se ştie cu certitudine şi asta e deja o cu totul altă problemă de care ne vom ocupa mai târziu; deci, din moment ce pantoful nu se poate vedea înseamnă că dumneavoastră nu puteți spera să-l nimeriți cu piatra, chiar dacă sunteți un țintaş corespunzător şi într-adevăr ați vrea asta şi numai asta: şi mă refer aici la nimerire… Dar noi o să clarificăm totul acum. Strecură carnețelul în buzunarul de la piept şi scoase iarăşi agenda. Îşi suflecă pantalonii şi se lăsă pe vine. — Vasăzică, şi ieri ați fost aici, spuse el. De ce? De ce ați venit deja a doua oară aici, la râpă, unde ceilalți colaboratori de la Administrație, ca să nu mai vorbim de specialiştii externi, vin doar pentru a-şi satisface nevoile? Pereț se chirci. Asta-i doar din cauza ignoranței, se gândi. Nu, nu… Nu-i o provocare şi nici răutate şi nu merită băgată în

ARKAD I ȘI BORIS ST R UGAȚ K I

seamă. Este pur şi simplu ignoranță. Nu trebuie să i se dea atenție ignoranței, nimeni nu bagă în seamă ignoranța. Ignoranța se răhățeşte în pădure. Întotdeauna ignoranța se cacă pe ceva şi, de obicei, acest lucru nu se observă. Aceasta întotdeauna ignoră ignoranța… — Probabil vă place să stați aici, continuă insinuant Meşterilă. Probabil că vă place foarte mult pădurea. Vă place? Răspundeți! — Dar dumneavoastră? întrebă Pereț. Meşterilă pufni. — Ia nu fiți obraznic, ripostă el ofensat şi deschise agenda. Dumneavoastră ştiți foarte bine ce slujbă am, că fac parte din grupul Eradicarea, şi de aceea întrebarea dumneavoastră, mai degrabă contraîntrebarea, este complet lipsită de sens. Dumneavoastră înțelegeți foarte bine că relația mea cu pădurea este dependentă de îndatoririle mele de serviciu, dar cum este determinată relația dumneavoastră cu pădurea – asta încă nu îmi este clar. Nu e bine, Pereț, trebuie să reflectați neapărat la asta şi vă sfătuiesc pentru binele dumneavoastră, nu al meu. Nu se poate să fiți atât de nătărău. Stă desculț deasupra râpei, aruncă pietre… De ce, vă întreb? Să fi fost în locul dumneavoastră, aş fi spus imediat totul. Şi toate s-ar fi aşezat la locul lor. De unde ştiți, poate că există nişte circumstanțe atenuante şi, în ultimă instanță, nu vă amenință nimic. Nu-i aşa, Pereț? În fond, sunteți un om matur şi trebuie să înțelegeți că avem de-a face cu o ambiguitate inacceptabilă. El închise agenda şi căzu pe gânduri: Iată, de exemplu, piatra. Atâta timp cât stă nemişcată, este o simplă piatră şi nu creează îndoieli. Dar uite că mâna cuiva o apucă şi o aruncă. Înțelegeți? — Nu, răspunse Pereț. Adică, bineînțeles, da. — Evident. Simplitatea dispare imediat şi nu mai este. A cui este mâna? întrebăm noi. Unde o aruncă? Sau poate, cui? Sau poate, în cine? Şi de ce?… Şi cum puteți sta pe marginea râpei? Aşa e firea dumneavoastră sau v-ați antrenat în mod special? Eu, de exemplu, nu pot să stau la marginea râpei. Mi-e frică şi totodată mă gândesc: la ce bun să mă antrenez? Oricum amețesc. Şi asta e

Melcul

pe povârniș

ceva normal. Omul n-are de ce să stea la marginea râpei. Mai ales, dacă n-are permis pentru pădure. Arătați-mi, vă rog, Pereț, permisul dumneavoastră. — N-am permis. — Aşa, deci. Nu aveți. De ce? — Nu ştiu… Nu mi l-au acordat. — Corect, nu vi l-au acordat. Noi știm asta. Ei, dar de ce nu vi l-au acordat? Mie mi l-au dat, lui i l-au dat, lor le-au dat şi încă multor altora, dar, nu se ştie de ce, dumneavoastră nu vi s-a aprobat. Pereț se uită prudent cu coada ochiului. Nasul lung şi subțire a lui Meşterilă se smiorcăi, iar el clipi des. — Poate pentru că sunt străin, presupuse Pereț. Probabil că de aceea. — Şi nu doar eu m-am interesat de dumneavoastră, continuă hotărât Meşterilă. Dacă aş fi doar eu! De dumneavoastră se interesează însă oameni mult mai importanți… Ascultați-mă, Pereț, poate vă aşezați mai departe de râpă ca să putem continua? Mi se învârte capul doar privindu-vă. Pereț se ridică. — Asta pentru că sunteți nervos, spuse el. Nu vom continua nimic. E timpul să mergem la cantină, o să întârziem. Meşterilă se uită la ceas. — Într-adevăr, e timpul, spuse el. Pare-se că astăzi m-am antrenat destul. Dumneavoastră, Pereț, mereu mă… cumva… nici nu ştiu ce să spun… Pereț sări într-un picior, încercând să-şi pună sandaua. — Of, îndepărtați-vă de margine! țipă disperat Meşterilă, fluturând agenda spre Pereț. O să mă omorâți într-o zi cu glumele dumneavoastră! — Deja sunt gata, spuse Pereț, tropăind. N-am să mai fac. Mergem? — Să mergem, spuse Meşterilă. Constat însă că nu mi-ați răspuns la nicio întrebare. Tare mult mă mai necăjiți, Pereț. E posibil oare aşa ceva? Se uită în agendă şi, ridicând din umeri,

ARKAD I ȘI BORIS ST R UGAȚ K I

o strecură sub braț: E chiar ciudat. Absolut niciun fel de impresie, ce să mai vorbim de informații. O nebuloasă totală. — Dar ce răspuns să vă dau? spuse Pereț. Pur şi simplu am vrut să vorbesc aici cu directorul. Meşterilă se opri brusc, de parcă s-ar fi încurcat în tufişuri. — Aha, vasăzică aşa se aranjează treburile la voi, spuse el cu voce schimbată. — Ce să se aranjeze? Nu se aranjează nimic… — Nu-nu, spuse în şoaptă Meşterilă, uitându-se în jur. Tăceți şi nu spuneți nimic! Nu e nevoie de niciun cuvânt. Deja am înțeles. Dumneavoastră ați avut dreptate. — Ce-ați înțeles dumneavoastră? De ce am dreptate? — Nu-nu, eu n-am înțeles nimic. N-am înțeles şi asta-i tot. Puteți fi absolut liniştit. N-am înțeles şi n-am priceput nimic. Şi-n general, eu nici n-am fost aici şi nici nu v-am văzut. Eu, dacă vreți să ştiți, am stat pe băncuța asta toată dimineața. Foarte mulți pot confirma asta. O să vorbesc şi o să rog pe cineva. Trecură de băncuță, urcară treptele ştirbite, străbătură aleea presărată cu nisip mărunt şi roşu şi intrară pe teritoriul Administrației. — O claritate totală nu poate exista decât la anumite niveluri, sporovăia Meşterilă. Şi fiecare trebuie să ştie ce poate pretinde. Eu am pretins claritate la nivelul meu, ăsta-i dreptul meu, dar l-am epuizat. Iar acolo unde se termină drepturile, încep obligațiile. Şi îndrăznesc să vă asigur că îmi cunosc obligațiile tot atât de bine ca şi drepturile… Trecură pe lângă vilele cu zece apartamente, cu perdele de tul la ferestre, lăsară în urmă un garaj cu acoperiş din tablă gofrată, traversară terenul de sport, unde zăceau atârnate de stâlpi plase de volei zdrențuite, îşi continuară drumul pe lângă depozite, unde nişte hamali târau dintr-un tir un container roşu, imens, şi pe lângă hotel, la uşa căruia stătea cu o servietă în mână un administrator palid-bolnăvicios şi cu ochii holbați, nemişcați, şi se deplasară tot înainte, pe lângă gardul lung, dincolo de care se auzeau scrâşnete de motoare, apoi iuțiră pasul fiindcă timpul

Melcul

pe povârniș

era tot mai scurt, iar Meşterilă deja nu mai vorbea, ci doar se sufoca şi şuiera, până când începură să fugă şi, cu toate astea, când dădură buzna în cantină, era deja prea târziu şi toate locurile erau ocupate, cu excepția a doar două locuri dintr-un colț îndepărtat, la măsuța de serviciu, unde cel de-al treilea loc era ocupat de şoferul Tuzik, care, observând că stau nehotărâți în prag, flutură spre ei furculița, invitându-i la masa lui. Toată lumea bea chefir, așa că Pereț luă şi el puțin, ca toți ceilalți, aşa că, în cele din urmă, pe fața lor scorojită de masă se aliniară şase sticle, iar când Pereț îşi mişcă picioarele, aranjându-se cât mai comod pe scaunul lipsit de spătar, de sub masă zornăiră nişte sticle şi pe culoarul dintre mese se rostogoli o sticlă plină cu brandy. Şoferul Tuzik o prinse cu dexteritate şi o băgă rapid înapoi sub masă, de unde se auzi iarăşi zornăitul de sticle. — Fiți mai atent cu picioarele! spuse el. — N-a fost cu intenție, spuse Pereț. De unde era să ştiu? — Dar eu am ştiut? îl repezi şoferul Tuzik. Acolo sunt patru bucăți; demonstrează tu pe urmă că n-ai nimic de-a face cu asta. — Eu, de exemplu, nu prea beau, spuse demn Meşterilă. Aşa că, în general, pe mine nu mă privesc toate astea. — Las’ că ştim noi cum nu beți dumneavoastră, spuse Tuzik. Aşa cum nu bem nici noi. — Dar eu am ficatul bolnav! se nelinişti Meşterilă. Cum puteți să spuneți? Uitați adeverința, vă rog frumos… O scoase de undeva şi băgă sub nasul lui Pereț o foaie dictando mototolită, pe care se observa o ştampilă triunghiulară. Într-adevăr, era o adeverință pe care era aşternut un scris indescifrabil de medic. Pereț nu desluşi decât un singur cuvânt: „Antabuz“1 şi când, interesându-se de cuvânt, încercă să ia foaia, Meşterilă nu i-o dădu şi o vârî sub nasul şoferului Tuzik. Antabuz și Antalcol sunt denumirile unor medicamente folosite ca adjuvante în curele de dezalcoolizare; ele au drept substanță activă disulfiramul (n. red.). 1

ARKAD I ȘI BORIS ST R UGAȚ K I

— Asta e ultima. Şi mai am una pentru anul trecut şi încă una de acum doi ani, numai că le țin în seif. Şoferul Tuzik nu se uită la adeverință. Sorbi un pahar plin cu chefir, râgâi şi spuse cu o voce scăzută, mişcat până la lacrimi: — Uite, de exemplu, ce mai e prin pădure? Arborii. Îşi şterse ochii cu mâneca. Însă ei nu stau pe loc, ci sar. Înțelegeți? — Așa? întrebă Pereț cu atenția încordată. Cum adică sar? — Uite-aşa. Stă nemişcat. Într-un cuvânt, un arbore. Apoi începe să se chircească, să se strâmbe şi, dintr-o dată, vrruumm! Zgomot, trosnet, nici nu poți să-ți dai seama. Vreo zece metri. Mi-a strivit cabina. Şi iar stă. — De ce? întrebă Pereț. Îşi imagină totul foarte clar. Desigur, nu s-a chircit şi nici nu s-a strâmbat, începe să tremure când cineva se apropie de el şi se străduiește să plece. Poate că îi e silă sau, poate, frică. — De ce sare? repetă întrebarea. — Pentru că se numeşte arborele-săritor, explică Tuzik, turnându-şi chefir. — Ieri a sosit un nou lot de fierăstraie electrice, anunță Meşterilă lingându-şi buzele. Productivitate fenomenală. Aş fi spus că de fapt nici nu sunt fierăstraie, ci combine tăietoare. Combinele noastre tăietoare ale dezrădăcinării. Iar împrejur toți beau chefir – din pahare lustruite, din căni de tablă, din ceşcuțe de cafea, din cornete de hârtie sau direct din sticlă. Toți aveau picioarele băgate sub scaune. Şi toți, probabil, puteau să arate adeverințe pentru boli ale ficatului, ale stomacului, ale duodenului. Şi pentru acest an, şi pentru anii trecuți. — Apoi m-a chemat managerul, continuă pe un ton ridicat Tuzik, şi m-a întrebat de ce este strivită cabina. „Derbedeule“, zice el, „iar te-ai dus pe stânga!“ Dumneavoastră, pan1 Pereț, jucați şah cu el, interveniți şi pentru mine, el vă respectă, vorbeşte deseori despre dumneavoastră… „Pereț“, zice el, „ăsta, zice 1

„Domnule“, în lb. poloneză, în original (n. tr.).

Melcul

pe povârniș

el, e o figură! Eu“, zice el, „nu dau nicio maşină pentru Pereț şi nu mă mai rugați. N-avem voie să-i dăm drumul unui asemenea om! Înțelegeți, bă, proştilor, zice el, ce plictisitor ar fi fără el?“ Nu-i aşa c-o să interveniți? — Bine, rosti Pereț cu o voce pierdută. Am să-ncerc. Dar cum aşa totuşi… cu maşina? — Pot să vorbesc şi eu cu managerul, spuse Meşterilă. Am făcut armata împreună, eu eram căpitan şi el locotenent. El şi acum mă mai salută cu mâna la chipiu. — Şi-apoi mai sunt sirenele, spuse Tuzik, ținând în sus paharul cu chefir. În lacurile mari, curate. Stau culcate acolo, înțelegeți? Goale. — Măi Tuzik, asta poate ți s-a năzărit din cauza chefirului, spuse Meşterilă. — Dar eu nici nu le-am văzut, îl contrazise Tuzik şi duse paharul la gură. Şi nu se poate bea apa din lacurile acelea. — Dumneavoastră nu le-ați văzut pentru că nu există, spuse Meşterilă. Sirenele – ăsta-i misticism. — Ba tu ești mistic! spuse Tuzik, ştergându-şi ochii cu mâneca. — Ia stați un pic, spuse Pereț. Stați un pic. Tuzik, spui că stau culcate… Şi altceva? Nu se poate să stea doar culcate şi atât. …Poate că trăiesc sub apă şi ies la suprafață aşa cum ieşim noi în balcon din camerele încețoşate de fum de țigară, în nopțile cu lună, stând cu ochii închişi ca să ne răcorim fața, şi uite că atunci pot şi ele să stea lungite pur şi simplu. Să se odihnească. Şi să sporovăiască leneşe şi să-şi zâmbească… — Nu mă contrazice, spuse Tuzik, privindu-l țintă pe Meşterilă. Tu ai fost măcar o dată în pădure? Doar n-ai fost niciodată în pădure, ce mai tura-vura. — Dar ce prostie, spuse Meşterilă. Ce să fac eu în pădurea voastră? Eu am permis pentru pădurea voastră. Şi uite că dumneavoastră, Tuzik, nu aveți niciun fel de permis. Arătați-mi, vă rog, permisul dumneavoastră, Tuzik.

ARKAD I ȘI BORIS ST R UGAȚ K I

— Eu n-am văzut personal sirenele astea, repetă Tuzik întorcându-se spre Pereț. Dar eu cred că ele există. Pentru că băieții tot povestesc. Chiar şi Candid a povestit. Şi doar Candid ştia absolut totul despre pădure. Mergea în această pădure ca la muierea lui şi cunoştea absolut totul, nu doar aşa, ci prin atingere. De altfel, a şi pierit acolo, în pădurea lui. — Dacă a pierit, spuse sugestiv Meşterilă. — Cum adică „dacă“? A zburat omul cu elicopterul şi de trei ani nu mai avem niciun semn de viață de la el. În ziar i-a apărut şi necrologul, s-au făcut parastase, ce-ți mai trebuie? Candid s-a prăbuşit, e un lucru evident. — Ştim prea puține, spuse Meşterilă, ca să afirmăm ceva în mod categoric. Tuzik scuipă şi se îndreptă spre tejghea să-şi mai ia o sticlă de chefir. Meşterilă se aplecă atunci spre urechea lui Pereț şi şopti, uitându-se în jur: — Trebuie să aveți în vedere faptul că s-a dat o dispoziție secretă referitoare la Candid… Iar eu cred că am dreptul să vă informez, pentru că dumneavoastră sunteți străin… — Ce dispoziție? — Să fie considerat viu, şopti tare Meşterilă şi se îndepărtă. Ce bun şi ce proaspăt e chefirul astăzi! rosti el cu voce tare. În cantină începu să se întețească zgomotul. Cei care luaseră deja masa se ridicară, mutând scaunele şi îndreptându-se spre ieşire, vorbind tare, aprinzându-şi țigările şi aruncând chibriturile pe jos. Meşterilă se uita duşmănos împrejur şi spunea tuturor celor care treceau pe lângă ei: — Ce anapoda, domnilor, doar vedeți că purtăm o conversație… Când Tuzik se întoarse cu sticla, Pereț i se adresă: — O fi vorbit serios managerul, că nu-mi dă maşina? Poate a glumit, pur şi simplu? — De ce să glumească? Pan Pereț, el ține mult la dumneavoastră, s-ar plictisi dacă n-ați fi aici şi ar fi de-a dreptul dezavantajos

Melcul

pe povârniș

să vă lase să plecați de… Ei bine, vă lasă el să plecați şi… ce-i iese în toată afacerea asta? Unde-i gluma aici? Pereț îşi muşcă buza. — Cum să fac să plec? N-am ce să fac aici. Se termină şi viza. Şi-apoi, eu chiar vreau să plec. — Oricum, spuse Tuzik, dacă primeşti de trei ori un avertisment sever, te zboară de aici în doi timpi şi trei mişcări. Ți se dă un autobuz special, un şofer este trezit în toiul nopții şi n-ai timp să-ți strângi nici măcar un lucruşor… Deci cum fac băieții la noi? Primul avertisment şi o retrogradare. Al doilea avertisment şi sunt trimişi în pădure să se roage să le fie iertate păcatele. Iar la al treilea avertisment, la revedere şi salut. Şi dacă, să zicem, vreau să demisionez – beau o juma’ de borcan şi îi dau un pumn peste moacă lu’ ăsta. Arătă spre Meşterilă. Imediat îmi pierd privilegiile şi mă transferă ca vidanjor. Şi-atunci ce fac eu? Mai beau o juma’ de borcan şi îi mai dau un pumn peste mutră, pricepi? Mă dau jos de pe vidanjă şi mă trimit la stația biologică să prind tot felul de microbi. Da’ eu nu mă duc la stația biologică, mai trag o juma’ de borcan şi îi bumbăcesc moaca pentru a treia oară. Şi-atunci deja e gata. Mă vor da afară pentru acțiuni huliganice şi mă vor exila în douăzeci şi patru de ore. Meşterilă îl amenință cu degetul pe Tuzik. — Dezinformați, dezinformați, Tuzik. În primul rând, trebuie să treacă cel puțin o lună între acțiuni, altfel toate aceste abateri vor fi considerate ca fiind una singură şi contravenientul va fi, uite-aşa, băgat de-a dreptul la carceră fără niciun fel de anchete în interiorul Administrației. În al doilea rând, vinovatul este trimis imediat în pădure după a doua abatere, escortat de un paznic, astfel încât cel pedepsit va fi privat de posibilitatea de a comite şi a treia abatere aşa după cum îl taie capul. Nu-l ascultați, Pereț, el nu cunoaşte astfel de probleme. Tuzik sorbi din chefir, se strâmbă şi chicoti. — E-adevărat, recunoscu el. Aici, poate că, într-adevăr… Cum să spun… Mă scuzați, pan Pereț.

ARKAD I ȘI BORIS ST R UGAȚ K I

— Ei, nu, lasă…, spuse întristat Pereț. Oricum nu pot să pocnesc un om, aşa, netam-nesam. — Totuşi nu e chiar obligatoriu pe ăsta… şi nu neapărat în mutră, spuse Tuzik. Se poate, de exemplu, şi în ăsta… în cur. Sau doar să-i rupi costumul. — Nu, nu pot aşa, spuse Pereț. — Atunci e nasol, spuse Tuzik. Atunci ați dat de necaz, pan Pereț. Uitați cum facem. Mâine-dimineață pe la ora şapte, veniți la garaj, vă aşezați în maşina mea şi aşteptați. Vă duc eu. — Serios? se bucură Pereț. — Păi, cum. Mâine merg pe Continent să duc nişte fier vechi. O să mergem împreună. Deodată, cineva urlă asurzitor dintr-un ungher: „Ce faci, băi? Mi-ai vărsat supa!“ — Omul trebuie să fie simplu şi clar, spuse Meşterilă. Nu vă înțeleg, Pereț, de ce vreți să plecați de aici. Nimeni nu vrea să plece de aici, iar dumneavoastră vreți. — La mine întotdeauna e aşa, spuse Pereț. Tot timpul le fac pe dos. Şi-apoi, de ce este obligatoriu ca omul să fie simplu şi clar? — Omul trebuie să fie nebăutor, declamă Tuzik, râgâind. Ce zici, nu-i așa? — Eu nu beau, spuse Meşterilă. Şi nu beau dintr-un motiv simplu şi clar pentru toată lumea: am ficatul bolnav. Aşa că dumneavoastră, Tuzik nu mă prindeți cu d-astea. — Ce mă surprinde pe mine la pădurea asta, spuse Tuzik, sunt mlaştinile. Ele sunt fierbinți, pricepeți? Asta nu pot să suport. Nu pot să mă obişnuiesc deloc. Dai de belea pe undeva, te abați de la drumul din nuiele împletite şi uite că stau în cabină şi nu pot să ies. Ca o ciorbă fierbinte. Se ridică abur şi miroase a ciorbă, ba chiar am încercat să mănânc, numai că nu e gustos, poate că nu e destulă sare, nu ştiu… Nu-nu, pădurea nu este pentru om. Şi ce vor să mai vadă-n plus acolo? Şi îşi conduc maşinile iarăşi şi iarăşi în ea, ca-ntr-o copcă, ele se scufundă, iar ei aduc din nou altele, iar ele iar se scufundă, iar ei din nou…

Melcul

pe povârniș

…Abundență verde parfumată. Abundența culorilor, abundența mirosurilor. Abundența vieții. Şi toate sunt străine. Cumva familiar, asemănător în câte ceva, dar complet străin. Probabil că, de fapt, cel mai greu te împaci cu ideea că ea este şi străină, şi cunoscută în acelaşi timp, că derivă din lumea noastră, carne din carnea noastră, dar care s-a rupt de noi şi nu doreşte să ştie de noi. Probabil că totuși un pitecantrop s-ar gândi în acelaşi fel la noi, urmaşii lui, cu amărăciune şi frică… — Când va sosi ordinul, spuse Meşterilă, vom porni într-acolo cu marfă adevărată, nu cu buldozerele şi jeep-urile voastre prăpădite şi, în două luni, vom transforma totul acolo în… e-e-e… într-o platformă betonată, uscată şi plană. — Tu o să transformi, spuse Tuzik. Ție dacă nu ți se dă la timp una peste bot îl transformi şi pe tac-tu într-o platformă betonată. Pentru claritate. Sirena sună pătrunzător. Geamurile zăngăneau în ferestre şi deasupra uşii bubui imediat o sonerie masivă. Luminile clipiră pe Pereț şi deasupra tejghelei se aprinse o inscripție cu litere mari: „RIDICĂ-TE, IEŞI! “. Meşterilă se ridică în grabă, îşi potrivi ceasul de la mână şi fără să scoată un cuvânt o rupse la fugă. — Ei, eu am plecat, spuse Pereț. E timpul să muncesc. — E timpul, aprobă Tuzik. A venit vremea. Îşi dădu jos pufoaica, o rulă cu grijă, apropie scaunele şi se întinse pe ele, punându-şi pufoaica sub cap. — Deci, rămâne pe mâine la ora şapte? spuse Pereț. — Ce? întrebă Tuzik cu o voce somnoroasă. — Mâine vin la ora şapte. — Unde? întrebă Tuzik, foindu-se pe scaune. Ce se mişcă, blestematele, mormăi el. Şi de câte ori nu le-am spus: puneți şi voi o canapea… — În garaj, spuse Pereț. La maşina dumneavoastră. — A-a… Păi, bine, veniți, apoi să vedem. Treaba asta e destul de grea. Se ghemui, îşi băgă palmele la subsuori şi începu să sforăie. Avea mâinile păroase şi sub păr se putea zări un tatuaj. Acolo scria

ARKAD I ȘI BORIS ST R UGAȚ K I

„Ce ne distruge“ şi de asemenea „Doar înainte“. Pereț se îndreptă spre ieşire. Trecu pe o scândură aruncată peste o baltă mare din curtea din spate, ocoli o movilă din cutii goale de conserve, se strecură printr-o gaură din gardul de lemn şi pătrunse în clădirea Administrației prin intrarea de serviciu. Pe coridoare era frig şi întuneric, duhnea a tutun, praf şi hârtii mucegăite. Nimeni, nicăieri. Nu se auzea nimic dincolo de uşile capitonate cu dermatină. Pereț urcă la primul etaj pe scărița îngustă şi fără balustradă, sprijinindu-se de peretele deteriorat, şi se apropie de uşa deasupra căreia se aprindea intermitent inscripția „spală-ți mâinile înainte de lucru“. Pe uşă se lăfăia în toată splendoarea ei litera „M“, mare şi neagră. Pereț împinse uşa şi simți un oarecare şoc, descoperind că nimerise în propriul birou. Adică, desigur, nu era biroul lui, ci al lui Kim, şeful grupului Securitatea Ştiințifică, însă în acest loc fusese adus biroul lui Pereț, iar acum acesta se afla lângă uşă, alături de un perete placat cu faianță. Jumătate din tăblia sa era ocupată, ca întotdeauna, de aritmometrul1 Mercedes acoperit cu husă, iar lângă fereastra uriaşă şi bine spălată, la biroul lui Kim, lucra deja însuşi Kim: stătea încovoiat şi privea o riglă logaritmică. — Am vrut să mă spăl pe mâini, spuse încurcat Pereț. — Spală-te, spală-te, spuse Kim, dând din cap. Uite-ți acolo lavoarul. Acum va fi foarte comod. Acum toți o să treacă pe la noi. Pereț se apropie de chiuvetă şi începu să se spele pe mâini. Îşi spălă mâinile cu apă rece şi caldă, cu două feluri de săpun şi cu o pastă specială care absorbea grăsimea, le frecă apoi cu buretele din fibre de tei şi cu câteva periuțe cu diferite grade de asprime. Porni apoi uscătorul electric şi îşi ținu un timp mâinile rozalii şi umede în curentul vuitor de aer cald. — La ora patru dimineața toată lumea a fost anunțată că vom fi mutați la etajul unu, spuse Kim. Tu pe unde-ai umblat? La Alevtina? Aritmometrul a fost o mașină de calcul inventată în 1820 de către Charles Thomas de Colmar (n. red.). 1