PAPAGALUL LUI FLAUBERT
Şase nord-africani jucau boule sub statuia lui Flaubert. Pocnete limpezi răsunau peste vacarmul circulaţiei sugrumate. Cu o ultimă şi ironică mângâiere din buricele degetelor, o mână cafenie a lansat globul argintiu. Acesta a aterizat, a săltat greoi o dată şi a descris o curbă, într-o ploaie lentă de praf cu firul dur. Aruncătorul a încremenit într-o efemeră statuie, cioplită cu gust: nu-şi îndreptase picioarele cu totul, iar braţul drept îi rămăsese întins, extatic. Am observat o cămaşă albă, cu manşeta răsfrântă, un antebraţ gol şi o pată pe încheietură. Nu era vorba de un ceas, cum crezusem la început, nici de un tatuaj, ci de o simplă modificare a culorii: chipul unui politician înţelept, mult admirat în deşert. Permiteţi-mi totuşi să încep cu statuia – cu cea de deasupra, permanentă şi lipsită de har, cu cea care vărsa lacrimi de cupru: imaginea ostenită, nonşalant oferită posterităţii, a omului cu cravata strâmbă, vesta pătrată, pantalonii-burlan şi mustaţa zburlită. Flaubert nu-ţi răspunde cu o privire. Din Place des Carmes, privirea lui aţintită spre sud, spre catedrală, trece mult pe deasupra oraşului pe care l-a dispreţuit şi care, la rându-i, l-a cam neglijat. Îşi ţine capul extrem de sus, ca o măsură de apărare: singuri porumbeii pot admira chelia scriitorului în splendoarea ei totală.
Dar nu este statuia originală. În 1941, nemţii l-au ridicat şi l-au dus cu ei pe primul Flaubert, odată cu balustradele şi ciocănaşele de aramă de la porţi. Probabil că din bronzul lui s-au turnat insigne pentru caschete. Soclul a rămas neocupat cam un deceniu. După care un primar
al oraşului Rouen, pasionat de statui, a descoperit forma originală de ghips – modelată de un rus pe nume Leopold Bernstamm –, iar consiliul municipal a aprobat turnarea unei noi imagini. Oraşul Rouen şi-a oferit o statuie de metal cum scrie la carte, dintr-un aliaj 93% cupru şi 7% cositor: turnătorii, firma Rudier din Châtillou-sous-Bagneux, susţin că un astfel de amalgam are o rezistenţă la coroziune garantată. La realizarea proiectului au mai contribuit şi alte două urbe, Trouville şi Barentin, ambele răsplătite cu copii de piatră ale statuii. Acestea n-au avut viaţă lungă. La Trouville, partea superioară a şoldului lui Flaubert a trebuit peticită, iar din mustaţă i s-au desprins nenumărate firimituri; tijele de fier din structura interioară şi-au scos capetele, ca nişte crenguţe, dintr-o umflătură de beton de pe buza de sus.
Poate că asigurările date de făurari sunt demne de crezare şi ediţia a doua a statuii va dăinui. Eu, însă, nu văd niciun motiv special pentru a fi încrezător. Aproape nimic din ce avea vreo legătură cu Flaubert n-a durat. E mort de peste o sută de ani, iar de la el nu ne-a rămas decât hârtie. Hârtie, idei, sintagme, metafore, structuri de proză ce se transformă în sunet. Întâmplător, tocmai asta şi-a şi dorit: sentimentali, admiratorii lui sunt unicii nemulţumiţi. Casa scriitorului de la Croisset a fost demolată imediat după înmormântarea proprietarului şi în locul ei au înălţat o fabrică pentru extragerea alcoolului din grâne compromise. N-ar fi din cale afară de greu să ne descotorosim nici de această efigie: dacă a ridicat-o un primar iubitor de statui, un alt primar – poate un zelos membru de partid, cu înclinaţii livreşti, care a citit grăbit ce spune Sartre despre Flaubert – ar putea s-o dărâme cu tot atâta ardoare.
Mă leg mai întâi de statuie, deoarece proiectul meu a început să se deruleze de acolo. Oare de ce ne deşteaptă scrierile dorinţa de a-l vâna pe autor? De ce nu ne vedem de treabă? De ce nu ne sunt suficiente cărţile? Flaubert dorea să ne mulţumim numai cu ele: puţini literaţi au fost mai convinşi de autonomia textului scris şi de lipsa de relevanţă a personalităţii autorului. Cu toate acestea, noi, neascultători, îi adulmecăm urma. Imaginea, chipul, semnătura; statuia din cupru 93% şi fotografia lui Nadar; fâşia de îmbrăcăminte şi bucla de păr. De unde atâta lăcomie pentru moaşte? De ce nu ne-am mulţumi cu vorbele aşternute pe hârtie? Credem că rămăşiţele unei vieţi conţin un adevăr ancilar? La moartea lui Robert Louis Stevenson, doica lui scoţiană – minte de
precupeaţă – s-a apucat să vândă, fără prea multă zarvă, şuviţe de păr pe care pretindea că le tăiase din frizura scriitorului cu patruzeci de ani în urmă. Credulii, căutătorii, urmăritorii au cumpărat cantităţi suficiente pentru a tapiţa o sofa.
Am luat hotărârea că de Croisset mă voi ocupa ceva mai târziu. Am petrecut cinci zile la Rouen, iar un instinct pe care îl am din copilărie îmi spune că bucăţica cea mai delicioasă trebuie păstrată pentru la urmă. Acţionează, oare, acelaşi impuls, uneori, şi la scriitori? Stai aşa, nu te grăbi, ce e mai bun abia vine! Dacă da, ce chin sunt cărţile neterminate! Două dintre ele îmi vin în minte chiar acum: Bouvard et Pécuchet, în care Flaubert s-a străduit să îndese şi să supună lumea întreagă, toată strădania şi neîmplinirea omului, şi L’Idiot de la famille, unde Sartre a încercat să-l vâre pe Flaubert cât e el de mare, să-l cuprindă şi să-l domesticească pe scriitorul magistral, pe burghezul magistral, pe terorist, pe inamic, pe înţelept. Primului proiect i-a pus capăt un accident vascular; celui de-al doilea i-a venit de hac orbirea.
M-am gândit şi eu, cândva, să scriu cărţi. Idei aveam; chiar începusem să-mi fac însemnări. Numai că eram medic, om însurat, tată de familie. Bine nu poţi să faci decât un singur lucru; Flaubert a fost perfect conştient de asta. Eu îmi practicam cu succes meseria de doctor. Dar soţia mea… a murit. Copiii mi s-au risipit în cele patru zări – îmi scriu numai când le dă ghes remuşcarea. Fiecare cu viaţa lui, se înţelege. „Viaţă! Viaţă! Să ţi se scoale!“ Abia zilele trecute am dat peste această exclamaţie flaubertiană. M-a făcut să mă simt ca o statuie de piatră cu un şold cârpit.
Cărţile nescrise? Nu sunt un motiv de ciudă. Şi aşa geme lumea de cărţi. Pe lângă asta, îmi amintesc sfârşitul romanului L’Education sentimentale. Frédéric şi camaradul său Deslauriers îşi trec în revistă viaţa. Ultima şi cea mai preţioasă amintire a lor este a unei vizite la bordel, făcute cu ani în urmă, pe când erau şcolari. Plănuiseră escapada în cele mai mici amănunte, îşi cârlionţaseră părul anume pentru a se ridica la înălţimea ocaziei, şterpeliseră chiar flori pentru fete. Odată ajunşi la tractir însă, Frédéric n-a mai avut curaj să continue şi amândoi au spălat putina. A fost cea mai memorabilă zi a vieţii lor. Nu-i aşa că cea mai sigură formă de plăcere, ne întreabă cu subînţeles Flaubert, este plăcerea anticipării?
Doreşte oare cineva cu adevărat să dea buzna în dezolanta mansardă a împlinirii?
Mi-am petrecut ziua plimbându-mă prin Rouen, străduindu-mă să recunosc anumite părţi ale oraşului prin care mai trecusem în 1944. La acea dată, zone întinse fuseseră bombardate din aer sau cu artileria; şi acum, după patruzeci de ani, mai reparau catedrala. N-am găsit, în amintirile mele monocrome, prea multe lucruri de colorat. A doua zi am condus spre vest, spre Caen, iar după aceea spre plajele de la miazănoapte. Te ghidezi după o serie de indicatoare de tablă, decolorate, puse de Ministère des Travaux Publics et des Transports. Pe aici, spre Circuit des Plages de Débarquement, un tur al punctelor de debarcare pentru folosul turiştilor. La răsărit de Arromanches se întind plajele pe care au debarcat britanicii şi canadienii – Gold, Juno, Sword. Cuvinte alese fără prea multă imaginaţie, mult mai neinteresante decât Omaha sau Utah. Bineînţeles, în afară de cazul în care acţiunile fac cuvintele memorabile, şi nu invers.
Graye - sur- Mer, Courseulles - sur- Mer, Ver- sur- Mer, Asnelles, Arromanches. Coborând pe străduţele laterale, dai dintr-odată de Place des Royal Engineers sau de Place Winston Churchill. Tancuri ruginite străjuiesc cazematele de pe plajă; obeliscuri de beton, ca nişte coşuri de pachebot, te informează, în engleză şi franceză: „În acest loc, la 6 iunie 1944, a fost eliberată Europa, prin eroismul Aliaţilor.“ Domneşte o linişte profundă şi nimic nu ţi se pare lugubru. La Arromanches am introdus două monede de un franc într-un Télescope Panoramique („Très Puissant 15/60 Longue Durée“) şi am urmărit linia curbă, în alfabet Morse, a Portului Mullberry, până departe în larg. Punct, liniuţă, liniuţă, liniuţă scriau chesoa nele de beton între care clipocea, leneşă, apa. Cormoranii îşi stabiliseră colonii pe bolovanii aceia pătraţi, deşeuri moştenite din război.
Am prânzit la Hôtel de la Marine, cu vederea spre golf. Nu eram departe de locurile unde muriseră prieteni de-ai mei – oameni cu care mă împrietenisem repede, cum se întâmplă în tinereţe –, dar nu simţeam nicio emoţie. Divizia 50 Blindate a Armatei a II-a britanice. Amintirile îşi iţeau capul din ascunzătoare, dar emoţiile nu. Nu apăreau nici măcar amintirile emoţiilor. După prânz, m-am dus la muzeu şi am urmărit un film despre Debarcare, pe urmă am mers cu maşina zece kilometri, până
la Bayeux, ca să cercetez o altă invazie ce traversase Marea Mânecii, acum vreo nouă secole. Tapiseria Reginei Matilda arăta ca un fel de cinema dispus pe orizontală, cu cadrele înşirate în linie. Ambele evenimente mi se păreau la fel de stranii: unul era prea îndepărtat în timp ca să poată fi adevărat, celălalt prea familiar pentru a fi verosimil. Cum abordăm trecutul? Oare puteam să-l abordăm? Cândva, în studenţie, la o serată dansantă de la sfârşitul semestrului, nişte şugubeţi dăduseră drumul pe ring unui purceluş mânjit tot cu untură. Se strecura printre picioare, nu se lăsa prins, guiţa de mama focului. Încercând să-l înhaţe, dansatorii se împiedicau şi cădeau, acoperindu-se, bineînţeles, de ridicol. Am impresia că trecutul se comportă aidoma godacului de atunci.
În cea de-a treia zi petrecută la Rouen am mers pe jos la Hôtel-Dieu, spitalul unde lucrase, ca şef al chirurgilor, tatăl lui Flaubert şi unde scriitorul îşi petrecuse copilăria. Am străbătut bulevardul Gustave Flaubert, trecând pe lângă o Imprimerie Flaubert şi un snack-bar numit Le Flaubert – n-aveai cum să nu simţi că te afli pe drumul bun. În dreptul spitalului era parcat un uriaş Peugeot alb, decapotabil, pe a cărui caroserie erau pictate stele albastre, un număr de telefon şi cuvintele AMBULANCE FLAUBERT. Scriitorul ca tămăduitor? Improbabil. Mi-am amintit de dojana sfătoasă a lui George Sand adresată confratelui său mai tânăr: „Dumneata transmiţi dezolare, pe când eu aduc alinare.“ Ar fi fost mai potrivit ca pe automobil să scrie AMBULANCE GEORGE SAND.
La Hôtel-Dieu mi-a ieşit în întâmpinare un gardien pricăjit şi nervos, al cărui halat alb m-a derutat. Doar nu era nici doctor, nici pharmacien, nici arbitru de cricket! Halatele albe îţi sugerează un mediu aseptic şi un raţionament riguros. Atunci, de ce să fi purtat un ghid de muzeu halat alb – ca să nu-l contamineze pe Flaubert cu bacili? Omul mi-a desluşit că muzeul îi era închinat parţial lui Flaubert şi parţial istoriei medicinei; pe urmă m-a trecut, valvârtej, prin toate încăperile, încuind uşile în urma noastră cu o eficienţă zgomotoasă. Mi-a arătat odaia în care văzuse Gustave Flaubert lumina zilei, flaconul său de eau-de-Cologne, cutiuţa pentru tutun şi primul articol publicat la ziar. Câteva fotografii au confirmat cumplit de timpuria transformare a romancierului dintr-un flăcău chipeş într-un burghez burtos, cu început de calviţie. Sifilis, trag unii concluzia. Proces de îmbătrânire într-un ritm normal pentru
secolul al XIX-lea, le dau replica alţii. Nu e exclus ca trupul său să fi avut, pur şi simplu, un simţ al armonizării: de îndată ce mintea pe care o adăpostea se declarase prematur decrepită, carnea a făcut tot posibilul să se conformeze. Mi-am repetat întruna că Flaubert fusese blond. E greu să ţii minte un asemenea detaliu, fiindcă în fotografii toţi oamenii par oacheşi.
Celelalte săliţe conţineau instrumentar medical din secolele XVIII–XIX: relicve grele de metal, cu vârfuri ascuţite, şi pompe pentru clismă de un calibru care m-a surprins chiar şi pe mine. Pe atunci medicina trebuie să fi fost o îndeletnicire plină de emoţii, de disperare şi violenţă; în ziua de azi n-au mai rămas din ea decât hapurile şi birocraţia. Sau să fie doar impresia că trecutul are mai multă culoare locală decât prezentul? Am examinat atent teza de doctorat a lui Achille, fratele lui Gustave, intitulată Consideraţii despre momentul oportun al operării herniei strangulate. O paralelă fraternă: teza lui Achille a devenit mai târziu metafora lui Gustave: „Faţă de prostia din epoca mea simt valuri de ură înăbuşitoare. Mi se ridică în gât căcatul, ca la un suferind de hernie strangulată. Dar vreau să-l reţin, să-l fixez, să-l îngroş; vreu să fac din el o pastă cu care să vopsesc tot secolul al XIX-lea, aşa cum în India pagodele sunt zugrăvite cu balegă de vacă.“
La început conjuncţia celor două muzee mi s-a părut stranie. Dar i-am găsit sens de îndată ce am înviat în minte celebra caricatură a lui Lemot, în care Flaubert o disecă pe Emma Bovary. Romancierul este înfăţişat agitând, triumfător, în colţii unei furci uriaşe, inima mustind de sânge smulsă din pieptul eroinei. Flaubert flutură organul sus de tot, ca pe un exponat medical de zile mari, iar în partea stângă a desenului se pot distinge, nu fără efort, picioarele victimei întinse pe masa de operaţie. Scriitorul ca măcelar, scriitorul ca brută sensibilă.
Pe urmă am zărit papagalul. Stătea într-un mic alcov, era verde-strălucitor şi, cu o căutătură insolentă, îşi ţinea capul înclinat într-un unghi ce sugera curiozitatea. Psittacus, spunea inscripţia de la capătul stinghiei. „Papagal împrumutat de G. Flaubert de la Muzeul din Rouen şi ţinut pe masa de lucru în perioada redactării povestirii Un coeur simple, în care figurează cu numele Loulou şi aparţine personajului principal, Félicité.“ Copia xerox a unei scrisori a autorului servea drept confirmare:
papagalul, scria el, petrecuse trei săptămâni pe biroul său, iar prezenţa lui începea să-l calce pe nervi.
Loulou se afla într-o condiţie bună, cu penele la fel de lucioase şi ochii tot atât de obraznici cum fuseseră, probabil, şi acum un veac. Am contemplat mult pasărea şi, spre marea mea surpriză, am avut senzaţia că stabilisem un contact fierbinte cu acest scriitor care, cu nemăsurat orgoliu, interzisese posterităţii să se intereseze de viaţa sa particulară. Statuia lui nu era decât o reproducere; casa îi fusese dărâmată; cărţile scrise de el îşi aveau, natural, viaţa proprie şi reacţiile oamenilor faţă de ele nu erau reacţii faţă de autorul lor. Aici însă, în banalul papagal verde, păstrat intact printr-o metodă de rutină, dar misterioasă, exista ceva ce-mi dădea senzaţia că aproape îl cunoscusem personal pe scriitor. Mă simţeam mişcat şi totodată înveselit.
Înapoindu-mă la hotel, am cumpărat un exemplar din Un coeur simple, într- o ediţie pentru studenţi. Cred că vă amintiţi povestea. Este vorba de o servitoare săracă, analfabetă, numită Félicité, care o slujeşte pe aceeaşi stăpână vreme de o jumătate de secol, sacrificându-şi fără regret viaţa pentru binele altora. Se ataşează, pe rând, de un logodnic violent, de copiii stăpânei, de un nepoţel şi de o bătrână cu cancer la braţ. Toţi oamenii ăştia sunt îndepărtaţi de lângă ea fără prea multe fasoane: mor, pleacă sau pur şi simplu o dau uitării. Nu ne surprinde că, într- o astfel de existenţă, consolările credinţei vin să compenseze neîmplinirile vieţii.
Ultimul din seria tot mai restrânsă de lucruri de care Félicité se leagă sentimental este papagalul Loulou. Când vine momentul să moară şi el, Félicité îl împăiază. Nu se mai desparte de relicva adorată, ba chiar ajunge să se aşeze în genunchi în faţa ei când îşi spune rugăciunile. În mintea ei simplă se creează o confuzie doctrinală: se întreabă dacă Duhul Sfânt al cărui simbol este, de obicei, o porumbiţă n-ar fi mai bine simbolizat printr-un papagal. Logica este de partea ei: duhurile sfinte şi papagalii ştiu să vorbească, pe când porumbiţele nu. La sfârşit, Félicité moare şi ea: „Buzele ei schiţau un zâmbet, inima îşi încetinea ritmul cu fiecare bătaie, din ce în ce mai rară; ca o fântână ce seacă sau ca un ecou care se aude tot mai slab; iar când şi-a dat ultima suflare a crezut că vede, în cerurile deschise ca s-o primească, un papagal uriaş plutind în aer, deasupra capului său.“
