Issuu

S . COLILE DUNEI CARTEA A II - A

Traducere din limba engleză

Cristina Ghidoveanu

Editori: Ana

LOTTS-NICOLAU, Cătălina NICOLAU

Imprint coordonat de Marian COMAN

Copertă: Adnan VASILE

Prepress: Alexandru CSUKOR

Redactor: Andreea IANCU

Corector: Ioana IORDACHE

Tehnoredactor: Antonela IVAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HERBERT, BRIAN

Mentaţii Dunei / Brian Herbert, Kevin J. Anderson ; trad. din lb. engleză: Cristina Ghidoveanu. - Bucureşti : Armada, 2026

ISBN 978-606-43-2246-3

I. Anderson, Kevin J. II. Ghidoveanu, Cristina (trad.)

821.111

Brian Herbert, Kevin J. Anderson MENTATS OF DUNE

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări şi închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise şi se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-2246-3

Pentru Jan, a cărei frumusețe și inteligență continuă să-mi ia ochii. Viața mea a început atunci când te-am întâlnit pe tine.

Brian Herbert

Pentru Rebecca, care explorează mereu, împreună cu mine, locuri și idei noi, exotice și captivante; și mai există încă nenumărate universuri noi de explorat.

Kevin J. Anderson

Dacă acceptăm tehnologia avansată în orice formă, o să începem să găsim scuze și justificări pentru a o folosi. Există atât de multe căi de a o lua pe cărări greșite și de a ne rostogoli pe o pantă alunecoasă până foarte, foarte jos! Butlerieni loiali, trebuie să fim mereu vigilenți și puternici! Comitetul Ortodoxiei al împăratului nu merge destul de departe. Dacă lăsăm mașinile să facă pentru noi chiar și sarcini umile, or să redevină curând stăpânii noștri. Fac apel la toți discipolii mei credincioși din lumile imperiului să ceară ca fiecare conducător planetar să-mi semneze angajamentul antitehnologie. Dacă refuză vreunul, butlerienii mei – și Dumnezeu – vor ști cine sunt. Nimeni nu se poate ascunde.

Manford Torondo, decret cetățenesc

Atâta imbecilitate! Nu sunt sigur dacă să râd de sminteala butleriană sau să plâng pentru viitorul speciei noastre. Ce-or să mai ceară fanaticii ăștia data viitoare? Absența completă a tehnologiei medicale? Or să scoată focul în afara legii și-or să declare prea primejdioasă existența roții? O să fim cu toții trimiși înapoi să ne cuibărim în păduri și pe câmpuri?

Destul! Acesta este decretul dat de Venport Holdings: nicio navă de mărfuri sau de transport de pasageri a VenHold nu va face comerț cu nicio planetă care semnează angajamentul antitehnologie al lui Manford Torondo. N-o să livrăm niciun fel de bunuri sau pasageri, n-o să transmitem nicio comunicare, n-o să ne angajăm în relații comerciale cu nicio lume care-i împărtășește filozofia barbară, periculoasă.

Alegeți: preferați să vă încălziți la flacăra civilizației sau să vă ghemuiți la umbra disperării primitive? Decideți!

Directorul Josef Venport, anunț oficial de afaceri

De fiecare dată când rezolv o criză, răsare alta, ca o buruiană dăunătoare. Ce-ar trebui să fac, Roderick? Problemele se năpustesc spre mine din toate direcțiile!

Am desființat școala Comunității Surorilor de pe Rossak pentru că erau bănuite că dețineau computere interzise, deși n-am putut-o dovedi niciodată și m-au făcut să arăt ca un idiot. Și după ce s-a întâmplat cu draga noastră soră Anna în timp ce s-a aflat printre ele... Îngrozitor de păcat! O să mai fie vreodată ca înainte?

Când a fost dată în vileag trădarea doctorilor Suk, aproape că i-am zdrobit și pe ei. În ciuda presupusei lor condiționări imperiale și, chiar dacă acum îi silesc să lucreze sub supraveghere atentă, n-am încredere în ei. Cu multele mele probleme de sănătate, totuși, n-am de ales decât să-i las să mă îngrijească.

Manford Torondo mă presează să adopt absurditățile lui butleriene și să-i urmez și cel mai mic capriciu, în timp ce Josef Venport cere contrariul. Amândoi sunt nebuni, dar dacă nu-l bag în seamă pe Manford Torondo, poate să convoace gloate sălbatice și distrugătoare. Iar dacă nu-l împac pe Venport, ne ține ostatică toată economia.

Mă simt ca un om legat în lanțuri între doi tauri salusani care trag în direcții opuse! Sunt al treilea Corrino pe tronul imperial de la înfrângerea mașinilor gânditoare – de ce-i atât de greu să-i fac pe proprii mei cetățeni să mă asculte? Ajută-mă să hotărăsc ce să fac, dragă frate. Ca întotdeauna, îți prețuiesc sfatul mai presus decât pe-al tuturor celorlalți.

Corespondența privată a familiei Corrino, împăratul Salvador către prințul Roderick

Ce mai contează toate realizările noastre, dacă nu țin dincolo de durata propriei noastre vieți?

Directorul Gilbertus Albans, Arhivele Școlii de Mentați

Extraordinara Școală de Mentați era a lui – de la conceptul inițial, cu șapte decenii în urmă, până la alegerea acestui amplasament din mlaștinile izolate de pe Lampadas și la mulții absolvenți pe care-i instruise de-a lungul anilor. Cu eficiență tăcută și cu hotărâre, Gilbertus Albans schimba cursul civilizației umane. Și n-avea să-l lase pe împăratul Salvador Corrino sau pe butlerienii fanatici antitehnologie să i-o ia.

În cele aproape două secole din viața prelungită artificial, Gilbertus învățase cum să supraviețuiască. Dându-și seama că personajele controversate și carismatice aveau tendința să nu rămână prea multă vreme în viață, își juca rolul public cu multă grijă – păstra tăcerea, trecea neobservat, accepta chiar alianțe dezgustătoare care, potrivit propriilor proiecții, serveau scopurilor de ansamblu ale Școlii lui de Mentați.

Mentați: ființe umane cu mintea atât de organizată, încât puteau funcționa pe post de computere într-o societate reacționară ce ponegrea cel mai mic indiciu de mașină gânditoare. Nici măcar proprii lui elevi nu știau că Gilbertus se inspira în secret din cunoștințele, înțelepciunea și experiențele unice ale mentorului său, celebrul robot Erasmus. Se temea că până și cei care-l susțineau cel mai mult ar fi dat înapoi. Cu toate acestea, după ani de performanțe consecvente și de încredere, absolvenții lui mentați erau pe cale să devină indispensabili caselor nobile din imperiu.

În asemenea vremuri primejdioase, totuși, orice semn de întrebare sau simplă bănuială ar fi putut doborî școala. Știa ce se întâmplase

cu Comunitatea Surorilor de pe Rossak. Dacă făcea cea mai mică greșeală și-și trăda adevărata identitate...

În biroul lui din clădirea principală a academiei, aruncă o privire la cronometru. Fratele împăratului, Roderick Corrino, trebuia să vină cu un transport militar autorizat, ca să confirme că sora lor era în siguranță în grija Școlii de Mentați. Cu ceva vreme în urmă, Gilbertus promisese familiei Corrino că metodele lui riguroase de educație ar fi putut s-o ajute pe fata cu mintea vătămată măcar să se mai îndrepte, dacă nu să înflorească. Dar mintea umană era complicată, iar daunele pe care otrava de pe Rossak i le produsese creierului ei, nu puteau fi cuantificate. Tânăra nu putea fi vindecată în vreun fel ușor de descoperit. Gilbertus spera ca Roderick Corrino să înțeleagă asta. Înainte să iasă în zona publică a școlii, își puse roba distinsă de director, roșu intens. Se ocupase deja de machiajul pentru acea zi – presărase un cenușiu fals în păr, își asprise pielea – ca să-și ascundă înfățișarea tinerească. Acum se grăbea, știind că naveta militară imperială putea sosi în orice clipă. Trebuia să se asigure că Anna era gata să-i facă impresie bună fratelui ei.

Gilbertus ieși din clădirea academiei și-și umbri ochii cu palma. Văzduhul luminos era îmbibat de umezeală; fiecare picătură suspendată părea agățată în fața ochilor ca o lupă. Podețe de lemn legau între ele structurile școlii, care pluteau la marginea unui lac tulbure de mlaștină. Inițial, școala fusese ancorată mai departe, în largul apei, dar după ce avuseseră probleme cu niște creaturi acvatice agresive, întregul complex fusese mutat într-o poziție mai protejată, la țărm.

Acum, școala includea un amestec de edificii originare și noi care arătau mai elegant, cu cupole și punți înalte de observație. Poduri construite la diferite niveluri legau dormitoarele, sălile de studiu, laboratoarele, clădirile de meditație și bibliotecile. Ziduri înalte de apărare înconjurau întregul complex, întărite de o rețea ascunsă de ecranare, echipamente electronice sofisticate subacvatice și turnuri de pază.

În timp ce unele porțiuni ale Lampadasului erau bucolice și plăcute, acest lac și mlaștinile din jurul lui erau piatra de încercare a planetei, presărate cu pericole și cu animale de pradă. În timp ce directorul străbătea drumul spre observator, sunetele mlaștinii bolboroseau în

aer, iar în jurul lui se învolbura bâzâitul muștelor pișcătoare. Acesta nu era un mediu senin unde elevii să-și dezvolte talentele mentale prin ore de meditație neîntreruptă. Gilbertus alesese această zonă neospitalieră cu un anumit scop în minte. Credea că primejdia și izolarea ajutau la concentrarea minții candidaților lui de elită.

Chiar și cu apărarea școlii împotriva pericolelor naturale, Gilbertus era, de fapt, mai îngrijorat de ce-ar fi putut face butlerienii tot mai imprevizibili. O trupă militară sofisticată putea distruge cu ușurință școala cu un bombardament aerian sau din spațiu, dar fanaticii antitehnologie nu foloseau niciun fel de armament de înaltă tehnologie; cu toate acestea, numărul lor copleșitor putea provoca mari distrugeri, așa cum dovediseră deja în răscoalele mulțimilor pe câteva lumi ale imperiului. Gilbertus trebuia să aibă foarte multă grijă.

În aparență, butlerienii aplaudau fundamentul principal al instruirii mentaților – că oamenii puteau face tot ce făceau mașinile și chiar mai mult de-atât. Conducătorul lor Manford Torondo, cel lipsit de picioare, se folosea deseori de calculele sau strategiile mentaților ca să-și atingă țelurile, dar era și bănuitor în privința oricărui schimb liber de idei în timpul discuțiilor animate dintre elevi. Într-un semestru anterior, Gilbertus pusese școala într-un mare pericol când sugerase, în timpul unei dezbateri intelectuale ipotetice, că s-ar putea ca mașinile gânditoare să nu fie chiar atât de groaznice cum susținea propaganda butleriană. Școala, și Gilbertus însuși, abia supraviețuiseră reacției lor brutale. Își învățase lecția. De atunci, rămăsese liniștit și împăciuitor, ca să evite să mai ațâțe pe cineva.

În timp ce se îndrepta către clădirile anexe, unul dintre administratorii mai mărunți transmise o alertă că naveta imperială începuse coborârea. Gilbertus își atinse radioul auricular.

— Mulțumesc. O s-o aduc pe Anna Corrino pe terenul de aterizare.

Spera să se afle într-una dintre zilele ei bune, ca să poată interacționa cu fratele ei, în loc să rămână pierdută într-un labirint mental.

Edificiul cel mai înalt al școlii servea drept observator cu ochiul liber, unde elevii mentați puteau să studieze universul, să numere stelele noaptea și să memoreze tiparele infinite ca exercițiu de reamintire. În timpul zilei, nu era nimeni pe platforma deschisă aflată la înălțime – în afară de Anna Corrino, care se uita în jur.

Ochii tinerei erau ațintiți asupra peisajului, unde un labirint de arbori de sangrove creau o barieră de netrecut către est, iar smârcuri tulburi, nisipuri mișcătoare și canale încâlcite cu apă stătută făceau dificilă trecerea spre sud; lacul mocirlos larg, cu adâncime mică, mărginea școala la nord și vest.

Gilbertus se apropie de Anna.

— Vine fratele tău. O să se bucure să te vadă.

Fata nu-i dădu atenție directorului, dar un mic spasm în obraz și o tresărire a pleoapelor îi spuneau acestuia că era conștientă de prezența lui. Se întoarse să fixeze cu privirea o zonă secată a mlaștinii, care servea drept teren de aterizare pentru navete și aparate de zbor locale. Animale primejdioase din lac avariaseră pista plutitoare de aterizare precedentă și făcuseră ca repararea ei în continuare să fie lipsită de sens.

Principalul lui asistent, Zendur, și o echipă de recruți mentați foloseau dispozitive cu vârful bont ca să împroaște jeturi de foc peste iarba mlaștinii, pentru a curăța o porțiune pentru naveta lui

Roderick Corrino. Din cauză că vegetația creștea atât de repede aici, terenul de aterizare trebuia pregătit pentru fiecare sosire anunțată; Gilbertus nu punea recruții să întrețină terenul în restul timpului, pentru că nu voia să încurajeze vizitatori neașteptați – în special pe Manford Torondo.

Anna nu-și luă ochii de la echipa de curățare când vorbi:

— Câte muște crezi că omoară?

— Sau cât de multe fire de iarbă? replică Gilbertus, știind că era un joc pentru ea.

Anna cântări problema.

— Dacă aș cunoaște suprafața de mlaștină pentru terenul de aterizare, aș putea calcula o distribuție probabilă a firelor de iarbă. Dată fiind o anumită cantitate de iarbă de mlaștină, aș putea estima câte muște e probabil să o locuiască.

— Și câți păianjeni care să le mănânce, sugeră Gilbertus, în încercarea de a-i menține gândurile agile.

— Pot să fac o proiecție în cascadă, urmărind lanțul trofic.

Umerii înguști ai Annei tresăriră, și fata schiță un mic surâs; se întoarse și se concentră asupra lui pentru prima oară în ziua aceea.

— Dar nu contează, de fapt, nu-i așa? Pentru că iarba o să crească, muștele vor reveni, păianjenii le vor mânca, iar mlaștina o să-și recucerească teritoriul – până data următoare când îl curățăm.

— Acum mă duc să întâmpin naveta fratelui tău. Vii cu mine?

Anna cugetă.

— Prefer să aștept aici și să privesc.

— Prințul Roderick e nerăbdător să te vadă.

— E un frate bun. O să stau de vorbă cu el... dar am nevoie de timp ca să-mi pun mai întâi ordine în gânduri. O să fiu gata când îl aduci aici. Nu vreau să-l dezamăgesc.

Nici eu, gândi Gilbertus.

După ce curățară terenul de aterizare, recruții înăbușiră flăcările din tufișuri, apoi greblară zona ca s-o curețe de vegetația carbonizată. Deși aerul păstra un iz de cenușă umedă, Gilbertus îl găsea mai plăcut decât miasma obișnuită a mlaștinii.

Când ateriză naveta imperială, directorul traversă un șir de podețe provizorii ca să-l întâmpine pe prințul Roderick. Micul vehicul diplomatic purta însemnele leului de aur al Casei Corrino, dar nu era un aparat strident. Fusese transportat pe Lampadas, la bordul unui transspațial militar imperial. Numai doi oameni ieșiră și coborâră rampa, fără niciun fel de suită.

Bărbatul înalt, cu spatele drept, era prințul Roderick, blond și chipeș, cu trăsăturile patriciene ale familiei Corrino. Într-o străfulgerare de amintire mentatică, Gilbertus trecu în revistă dosarul nobilului: fratele mai tânăr al împăratului avea o soție (Haditha), un fiu (Javico) și trei fiice (Tikya, Wissoma, Nantha). Cunoscut pentru firea calmă și pentru mintea ascuțită, Roderick îl sfătuia pe împărat în cele mai multe privințe, iar Salvador îl asculta în general. După toate indiciile, era mulțumit să fie consilier și nu conducător.

Bătrâna care-l însoțea pe prinț era o surpriză: doamna Orenna, numită „Împărăteasa Virgină“ pentru că fusese soția împăratului Jules Corrino, dar nu-i dăruise niciun copil (și se presupunea că nu împărțise niciodată patul cu el). În schimb, copiii împăratului Jules – Salvador, Roderick și Anna – aveau trei mame diferite, toate concubine.

Trecerea în revistă a lui Gilbertus fu atât de rapidă, încât vizitatorii nu observară pauza. El făcu un pas în față.

— Domnule Roderick și doamnă Orenna, bine ați venit la Școala de Mentați. Tocmai am vorbit cu Anna. Se pregătește să vă primească.

Roderick dădu scurt din cap.

— Abia aștept să-i observ progresul.

Părea dezamăgit că sora lui nu venise să-l întâmpine în persoană.

— E în siguranță, stabilă, mulțumită, spuse Gilbertus. Rutina Școlii de Mentați o ajută. Vă previn, totuși, să nu vă așteptați la miracole. Doamna Orenna păstra un zâmbet senin.

— Mi-e dor de biata fată, dar vreau ce e mai bine pentru ea. O să dorm mai bine pe Salusa dacă văd cu ochii mei că e fericită aici.

În timp ce încerca să înțeleagă de ce venise aici bătrâna, datele se așezară la locul lor în mintea lui Gilbertus. Deși Orenna nu era mama Annei, o luase sub aripa ei ocrotitoare pe tânără, iar cele două aveau o relație specială. Anna fusese întotdeauna o fată capricioasă, ușor de distras, cu emoții schimbătoare ca un pendul și o lipsă totală de bunsimț. Dezamăgit de fata neascultătoare, Salvador o exilase la școala Comunității Surorilor de pe Rossak, dar acolo mintea ei fusese vătămată, în loc să se îmbunătățească. Iar acum se afla aici.

— O să descoperiți că e sănătoasă, adăugă Gilbertus. Tehnicile mentatice oferă cea mai bună șansă de recuperare posibilă.

Roderick era eficient, complet pragmatic.

— Vizita noastră o să fie foarte scurtă. Suntem la mila navei de transport – naveta a fost cu dispensă specială, la cererea împăratului Salvador, din moment ce navele VenHold refuză să deservească Lampadas. Transspațialul militar încheie un tur mare de patrulare și trebuie să se întoarcă pe Salusa Secundus.

Vrajba dintre butlerienii antitehnologie și imperiul comercial al Venport Holdings devenise cu timpul tot mai înverșunată, cu antipatia reciprocă evoluând în conflict fățiș. În loc să călătorească la bordul unui transspațial sigur al VenHold, dirijat de misterioșii și infailibilii Navigatori, Roderick fusese silit să vină aici cu un transportor militar mai puțin demn de încredere.

Doamna Orenna era vizibil nemulțumită că erau nevoiți să plece atât de repede.

— Am făcut un drum lung s-o vizităm pe Anna. Nu-mi place să mă zorească nimeni. Suntem familia fetei – Forțele Armate Imperiale ar trebui să-și modifice programul după al nostru. Roderick clătină din cap și coborî vocea.

— Și eu sunt dezamăgit, dar nu vreau să încurc programul armatei, pentru că trebuie să pară ca fiind puternici și demni de încredere. Nu putem să rechiziționăm pur și simplu o navă comercială a VenHold și să-l silim pe directorul Venport să stea la dispoziția noastră.

Bătrâna pufni:

— Și de ce nu? Un cetățean loial ar trebui să facă ce-i cere împăratul, nu invers. Tatăl tău ar fi zdrobit o asemenea nesupunere.

— Da, replică Roderick, probabil că așa ar fi făcut.

Gilbertus interveni:

— Școala mea este un loc unde Anna poate sta la adăpost de povara tensiunilor politice.

Știa că fratele lui Roderick era slab, nehotărât și ușor de intimidat. Împăratul Salvador nu avea puterea să-și impună voința nici asupra magnatului transporturilor, nici asupra conducătorului butlerian lipsit de picioare.

În acele zile de politică primejdioasă, Gilbertus învățase să-și păstreze gândurile pentru el și să păstreze neutralitatea. Întipărise și asupra elevilor această prudență: Mentatul ideal nu trebuia să fie niciodată comentator sau avocat, ci o unealtă, un dispozitiv analitic menit să ofere îndrumare și proiecții.

— Aici nu aveți tensiuni politice? bombăni Roderick. Școala ta e prea aproape de sediul central al butlerienilor pentru gustul meu.

— Manford Torondo e pe partea cealaltă a continentului, alteță, și n-are niciun litigiu cu Școala de Mentați. De fapt, câțiva dintre recruții mei urmează mișcarea. Deși nu cei mai buni elevi.

— Predăm ființelor umane abilități mentale egale cu ale oricărei mașini gânditoare. Fiecare absolvent Mentat care pleacă să servească în imperiu, demonstrează cât de inutile sunt computerele, așa că Manford ne aplaudă. De ce-ar trebui să ne facem griji din cauza butlerienilor?

— Chiar așa, de ce? întrebă Roderick, dar nu-și răspunse la propria întrebare.

Anna îi aștepta pe platforma observatorului, scrutând încă peisajul. Departe, în smârcurile încâlcite de sangrove, un grup de candidați de mentați își croiau drum prin canalele șerpuitoare de apă cafenie și gropile nevăzute, cu ajutorul unor pietre ascunse imediat sub suprafața apei. Orice Mentat care memorase exact unde să calce putea găsi pietrele sigure. Acum, în timp ce candidații care exersau își căutau calea, unii dintre ei alunecară de pe potecă.

Din câte-și dădea seama Gilbertus, Anna nu se mișcase de când plecase de lângă ea, dar purtarea îi era diferită. Avea o expresie mai animată decât privirea fixă, lipsită de orice emoții, care arăta că era complet concentrată asupra vreunui amănunt sau calcul. Se lumină la față când îi văzu pe fratele ei și pe doamna Orenna.

Orenna o îmbrățișă.

— Arăți bine, Anna! Mult mai puternică!

Roderick părea ușurat, chiar mândru. Îi șopti lui Gilbertus:

— Mulțumesc...

Anna rosti:

— Am o zi bună. Am vrut să am o zi bună pentru vizita voastră.

— Și mă bucur că ești nevătămată, continuă Roderick. Școala de Mentați are multe pericole.

Gilbertus spuse:

— Am instalat sisteme defensive suplimentare. O putem apăra pe sora voastră – și pe toți elevii noștri.

Ca pentru a-i pune la încercare afirmația, se auzi zarvă dinspre mlaștină. O reptilă cu țepi pe spinare se năpusti din apa maronie în locul unde elevii mentați își căutau drumul peste pietrele scufundate.

Creatura înșfăcă pe cel mai apropiat dintre elevi în fălcile lungi și-l trase în canalul mai adânc. Atât animalul de pradă, cât și prada dispărură la fel de iute ca licărirea unei raze de soare pe unduirile apei.

Elevii mentați se adunară dintr-un salt, gata să se apere, dar dragonul de mlaștină își luase deja masa și dispăruse.

Cu ochii mari, Orenna strigă:

— Cum poți s-o aperi pe Anna? N-ai fost în stare s-o aperi pe fata aceea!

Gilbertus nu-și îngădui să arate emoție la pierderea elevei.

— Anna nu are voie să iasă în afara zidurilor sau pe lac. Aveți garanția mea personală pentru siguranța ei.

— Și cum rămâne cu un atac din afară? întrebă Roderick. Anna ar fi un ostatic prețios.

Gilbertus răspunse:

— Suntem o școală mică pentru dezvoltarea și perfecționarea minții umane. Mentații nu sunt o amenințare pentru nimeni.

Roderick îi aruncă o privire sceptică.

— Ești modest, directore.

— Afirm un fapt. Am realizat multe proiecții și am creat sisteme defensive împotriva tuturor scenariilor probabile. Asta este un Mentat antrenat să facă, alteță.

Orenna o mângâie pe tânără pe braț.

— Apără școala cu orice preț. Anna e o comoară nemăsurat de prețioasă.

Gilbertus încuviință din cap, dar se gândea în schimb la neprețuitul nucleu de memorie al lui Erasmus, pe care-l păstra ascuns în școală. Protejarea ultimului robot independent era un risc continuu, o primejdie mai mare decât orice discutase cu vizitatorii imperiali.

— Da, avem multe comori.

Mentații Dunei (Seria ȘCOLILE DUNEI, Cartea a II-a, preview) de Brian Herbert, Kevin J. Anderson

imprint coordonat de Marian Coman

S . COLILE DUNEI CARTEA A II - A