Dispariția lui Astrid Bricard - Natasha Lester (preview)

Traducere din limba engleză de Adriana Voicu

Editor coordonator: Anamaria MANOLESCU Prelucrare copertă: Adnan VASILE Prepress: Alexandru CSUKOR Redactare: Claudia UNGUREANU Tehnoredactare: Antonela IVAN Corectură: Andreea IANCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LESTER, NATASHA Dispariţia lui Astrid Bricard / Natasha Lester ; trad. din lb. engleză: Adriana Voicu. Bucureşti : Editura Nemira, 2026 ISBN 978-606-43-2234-0 I. Voicu, Adriana (trad.) 821.111 Natasha Lester THE DISAPPEARANCE OF ASTRID BRICARD Copyright © 2024 Natasha Lester The moral right of the author has been asserted. All rights reserved. Toate personajele și evenimentele din această carte, cu excepția celor care aparțin în mod clar domeniului public, sunt fictive, iar orice asemănare cu persoane reale, vii sau decedate, este pur întâmplătoare. Copyright © Nemira, 2026, pentru prezenta ediție în limba română NEMIRA FICTION este o colecție a Editurii NEMIRA. Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-2234-0

Dedicată tuturor femeilor pe care un bărbat le-a făcut vreodată să se simtă mai mici decât sunt. Și familiei Lester, în special lui Dick Lester, care a închiriat un castel pe Valea Loarei ca să-și sărbătorească aniversarea de optzeci de ani împreună cu familia lui extrem de numeroasă. Vă asigur că niciun membru al familiei fictive din această carte nu are la bază vreo persoană cu care mă înrudesc. Voi, din fericire, sunteți prea liniștiți și lipsiți de dramatism ca să apăreți în acest roman – și o spun cu dragoste și recunoștință.

Astrid Bricard nu a fost doar model. N-a fost nici un simplu designer sau o celebritate și atât. E imposibil de spus ce anume a fost, dar un lucru e cert: dacă o persoană ar putea să întruchipeze o epocă, atunci Astrid Bricard a fost anii ’70. A fost o muză și un mit, iar acum este cea mai mare enigmă a modei din toate timpurile. Ce s-a întâmplat cu Astrid Bricard? Este o întrebare aproape la fel de faimoasă precum rochia argintie pe care Hawk Jones a creat-o pentru ea. – Vogue, ediția „Fashion Legends“, 2010

PROLOG

PA L AT U L V ER SA IL L E S, F R A N ȚA , 28 NOIE MBR IE 1973 Dacă clubul Electric Circus din Manhattan îți asaltează simțurile, la fel face și Sala Oglinzilor din Palatul Versailles, își zice Hawk în timp ce pășește hotărât în galerie alături de alți patru bărbați. Clubul te copleșește cu trupe precum Velvet Underground, care cântă atât de tare, încât simți muzica la fel ca pe o altă bătaie a inimii, cu artiști de circ care înghit flăcări de parcă ar fi acadele și cu jocuri de lumini țâșnind pe pereții drapați cu pânză, dându-ți impresia că încăperea se înclină spre interior și, un minut mai târziu, că tu ești cel care stă aplecat. Însă aici extravaganța e altfel; sunt atât de multe oglinzi, încât nu ai unde să te ascunzi. Hawk se vede prins din toate părțile și reflectat de o mie de ori sub plafoanele pictate, ca de catedrală – cele care te fac să te simți vinovat chiar și când nu ai făcut nimic rău. Preț de o secundă, Hawk se întreabă neliniștit dacă la asta se va reduce totul – la convingerea că genul ăsta de istorie excesiv de elaborată determină supremația școlii franceze de modă, în timp ce de cealaltă parte, șase designeri americani încearcă să demonstreze că moda de astăzi înseamnă o rochie menită să se unduiască pe muzica celor de la Rolling Stones. Vrea ca Astrid să defileze alene în fața lor chiar acum și să demonstreze tocmai acest fapt. Dar unde e Astrid? Aruncă o privire spre Bill Blass, îmbrăcat ca întotdeauna în tweed și mirosind a tutun. Alături de el se află Oscar de la Renta, arătând sobru 9

în negru, naivul Stephen Burrows și Halston, cufundat în admirație față de propria persoană. Hawk are destulă minte cât să nu-i întrebe dacă au văzut-o pe Astrid. — Allons-y! îi îndeamnă disprețuitor însoțitorul lor francez, de parcă ar fi preferat să fie alături de Yves Saint Laurent și restul echipei franceze, despre care toată lumea crede că o să-i bată atât de zdravăn pe americani, încât le vor face ferfeniță nu doar hainele, ci și pielea de pe ei. Adevărul e că sunt zile când și Hawk crede la fel. Și, parcă tocmai ca să-i confirme temerile, intră și Hubert de Givenchy, un tip de care Hawk nu auzise în urmă cu șase ani, dar cu care avusese destule ocazii să pălăvrăgească între timp. Arată elegant în costum și cravată, un designer francez atât de autentic, încât până și ridurile de pe fața lui par să fi fost plisate cu precizie de croitoreasă. Lui Hawk îi vine să-și tragă în jos mânecile puloverului său gri preferat, dar își amintește că are doar douăzeci și opt de ani și și-a câștigat dreptul de a fi acolo – ceea ce poate că dovedește doar cât de slabi sunt designerii din America. Se uită din nou în jur după Astrid, înainte ca Sala Oglinzilor să-i trădeze îngrijorarea. Contrar tuturor așteptărilor, americanii trebuie să câștige în seara asta. Altfel, Hawk și Astrid nu vor fi niciodată împreună – iar asta e o idee la care nici măcar nu vrea să se gândească, darămite s-o vadă reflectată în toată blestemata aia de încăpere. Hai, vino-ți în fire. Își trece mâna peste bărbia nerasă și se străduiește să nu uite că este omul pe care revista Life l-a numit cel mai important designer de modă din toată America. — Bonjour, îi întâmpină Givenchy, strângându-le mâinile; același gentleman ca întotdeauna. Mult noroc în seara asta! Halston, căruia eticheta de gentleman i se potrivește cam tot atât cât i s-ar potrivi lui Hawk cea de conservator, mormăie: „Dobitoc îngâmfat“, iar Hawk vede pe fețele lui Blass și a lui de la Renta ușurarea că, măcar de data asta, sudalma lui Halston nu a fost de-a dreptul strigătoare la cer. Și apoi oglinzile îi înfățișează lui Hawk o realitate mai crudă. O echipă de designeri americani alcătuită de fapt dintr-o mână de înfumurați puși pe ceartă, reuniți pentru un spectacol la care asistă toată lumea, 10

de la Prințesa Grace de Monaco până la Ducesa de Windsor, precum și toate ziarele și revistele din America și Europa. Și iată-i acum la Palatul Versailles, pe cale să lupte pentru onoarea ca țara lor să fie încoronată drept capitala mondială a modei, când ei cinci abia dacă schimbă două vorbe și e o adevărată victorie atunci când Halston nu-i spune cuiva în față să se ducă-n mă-sa. Și toată fericirea lui Hawk depinde de ei. Oglinzile se schimbă din nou. Acum reflectă nu doar fața lui îngrozită, ci și o grămăjoară pe podea, lângă una dintre statui. Simte deodată un cuțit în inimă când deslușește în grămăjoara aceea încântătoarea rochie mulată albă la care o văzuse pe Astrid lucrând ieri, o rochie despre care credea că îi va face pe toți să o aplaude și să o aclame în sfârșit, acordându-i recunoașterea pe care o merită. Dar de ce naiba este piesa centrală a colecției lui Astrid pe podeaua Sălii Oglinzilor? Picioarele lui Hawk îl poartă mai departe. Străbate deja jumătate din sala sclipitoare până să mai observe cineva grămăjoara de pe podea. Parcurge trei sferturi din distanță, când vede că o fâșie purpurie, de un roșu sălbatic, pătează acum mătasea rochiei. Picioarele îi încremenesc în loc. Întoarce privirea. Dar, de jur împrejur, oglinzile amplifică de două, de trei, de patru ori violența acelei rochii, iar Hawk înjură cu voce tare, și sunetul vocii reverberează de parcă ar putea face țăndări toate oglinzile alea blestemate înainte să le spargă el cu pumnul. Pentru că, dacă roșul de pe rochia lui Astrid este sânge, își dă bine seama ce înseamnă: că Astrid a murit sau a dispărut – și la fel și el.

PA RT E A Î N TÂ I

ÎNCEPUTUL LEGENDEI

CAPITOLUL 1

A ST R ID BR IC A R D & H AW K JON E S NEW YORK, IANUARIE 1970

Astrid Bricard stă în fața unei vitrine, cu fața aproape lipită de geam, iar gura, obrajii – chiar și pistruii – i se arcuiesc într-un zâmbet care aștepta de-o viață să înflorească. O avea ea douăzeci și patru de ani, dar viața adevărată abia acum începe, iar cel mai bun mod de a sărbători ar fi să îmbrățișeze vitrina amplasată în arhiva facultății de modă de la Parsons School of Design. Se apleacă mai mult, lovindu-se cu nasul de geamul care o desparte de rochie. Majoritatea oamenilor ar vedea o rochie din anii ’50, creată de Claire McCardell. Dar Astrid vede o capodoperă a fibrelor. Fiecare piesă vestimentară ia naștere dintr-o fibră și atât. Nici măcar dintr-un fir de ață – nu încă. Doar fibre – curățate, cardate și pieptănate, apoi răsucite, împletite și țesute. O magie din ale cărei vrăji se revarsă valuri de damasc și de stofă, de crepon și catifea voluptuoasă. — Arăți de parcă vrei să-l trimiți pe dracu’ înapoi în iad cu rochia asta. Astrid scoate un țipăt. De cealaltă parte a vitrinei se află un bărbat; zâmbește în colțul gurii, încredințat că a rostit o replică de agățat bunicică. Are acel gen de frumusețe degajată care o face să presupună că probabil fusese pe vremuri tipul cel mai popular din facultate. — Plănuiesc cel puțin să aduc ceva originalitate în Manhattan cu ea, ceea ce replica aia a ta nu va face în vecii vecilor, ripostează ea. 15

El râde și, în sfârșit, se uită la rochie, nu la ea. Iar Astrid simte o satisfacție ciudată când privirea lui se concentrează asupra unicului element, absolut perfect, al compoziției – panglica aceea care urcă oblic peste un sân, trece pe după gât și apoi coboară oblic peste piept ca să se lege într-o parte. — Mă gândeam cum ar fi s-o porți, spune ea cu ochii ațintiți asupra panglicii înnodate. Dacă tragi de capătul panglicii, pică toată rochia jos. Cred că îți dă un sentiment... Se oprește o clipă. Funda aceea este cingătoarea rochiei – unicul element care o susține – și tot ea o face să alunece jos. — Un sentiment de putere, conchide ea. Acest bărbat n-are cum să-și închipuie cât de bine s-ar simți o femeie să se știe cu adevărat puternică. Dar Astrid asta visează, iar zâmbetul care i se așterne pe chip în timp ce se îndepărtează este și sprijinul, și puterea ei – dar nu și pierzania. — Ce-i chestia aia de pe tine? o ia la întrebări la sfârșitul orelor o lungană pe care ditamai coafura afro o face să pară și mai înaltă. Astrid se uită în jos la ținuta ei. — Un sacou pe care taică-meu voia să-l arunce. Lungana pufnește în râs. — Un sacou bărbătesc. Doar un sacou bărbătesc. Nimic altceva. — Mă rog, port și lenjerie intimă pe dedesubt, dar legat de asta va trebui să mă crezi pe cuvânt. Astrid zâmbește larg și fata chicotește. — Eu sunt Velvet. Hai să mergem să mâncăm. Dar mai întâi... Graham! răcnește ea și un tip dă fuga spre ele. — Am mai găsit o prietenă. Ea este... — Astrid, completează ea în timp ce ies împreună spre strada East 54. — Eu și Velvet ne-am cunoscut la seral în urmă cu câțiva ani, îi explică Graham. Doi oameni care nu terminaseră liceul și ai căror părinți nu voiau să-i lase să urmeze facultatea de modă. Zâmbește amuzat, dar Astrid știe că în spatele acestor cuvinte există multe lucruri care nu sunt deloc vesele. — Nici părinții mei nu vor să mă știe aici, mărturisește ea pe când dau să intre într-un restaurant. 16

— Vezi? Știam eu că e de-a noastră, jubilează Velvet. Proscrișii se unesc. Chelnerița vine la masa lor. Ia comanda lui Astrid și a lui Graham, dar înainte ca Velvet să apuce să spună ceva, se întoarce și dă să plece. — Mai vreau și un burger cu cartofi prăjiți, strigă Graham după ea. Și încă un suc. — Mulțumesc, murmură Velvet către Graham, mai mică și mai puțin exaltată decât fusese cu cinci secunde în urmă, înainte ca chelnerița s-o ignore şi apoi să refuze s-o privească în față în timp ce adăuga mâncarea pe comandă. Velvet aprinde o țigară și dă fumul afară pe nas. — Ai face bine să te obișnuiești cu chestia asta sau, dacă nu, să-ți faci prieteni mai albi. Și Astrid știe bine că, deși uneori se simte ca o proscrisă, fiind o fată albă din Long Island, e integrată în viață, în timp ce Velvet atârnă de firele ei cele mai uzate. Însă, privirea ei îi dă clar de înțeles că, dacă încearcă să-i ceară scuze pentru ceva ce, să recunoaștem, nu va putea niciodată să înțeleagă cu adevărat, Velvet o să se ridice și o să plece. Așa că Astrid îl înghiontește pe Graham. — Păi asta și fac. El e la fel de alb ca rochia mea de la slujba de confirmare. — Vrei să spui că n-ai purtat și atunci tot un sacou? glumește Velvet, iar fața i se destinde iar într-un zâmbet. Sosește mâncarea și Graham o întreabă: — De ce nu vor părinții tăi să urmezi școala de modă? Între două îmbucături de macaroane cu brânză, Astrid le explică: — Tata e avocat și vrea să mă căsătoresc cu unul dintre partenerii tineri din firma lui. Velvet și Graham strâmbă din nas. — Exact. Dar... Arată spre sacou, spre părul blond și lucios care, tuns bob până la bărbie, contrastează cu pletele atât de comune acum, un stil doar al ei, inconfundabil. — Îi bag în sperieți pe avocați. Să fiu designer de modă e tot ce-mi doresc. Cuvintele aproape că i se îngrămădesc pe buze. Nu e obișnuită cu ele – partenerii tineri pe care tatăl ei îi invita la cină erau întotdeauna cei 17

cu discursurile. O scoteau la o plimbare cu mașina după cină și ea le cerea să meargă în centru, deși ei trăgeau spre locuri mai retrase. Sărea mereu jos din mașină la semafor și se îndrepta spre un bar, ceea ce i-a adus o anume notorietate. Nu conta că tinerii parteneri doreau să ducă fata într-un loc retras pentru a oferi limbii un exercițiu alternativ la vorbire – reputația lor rămânea nepătată. Astrid, însă, cu hainele ei ciudate, cu obiceiul de a lua barurile la rând la ore târzii și lipsa ei de interes față de avocați, era cea care stârnea bârfele. — Și eu la fel, spune Velvet, dând din cap cu înfocare, e singurul lucru pe care mi-am dorit vreodată să-l fac. — Ar trebui să vină să locuiască cu noi, îi sugerează Graham lui Velvet. — Probabil că nu-și dorește o saltea pe podeaua unei locuințe minuscule din Chelsea, răspunde ea râzând. — O saltea pe podea e cam tot ce-mi pot permite, spune Astrid aproape implorând. Nu pot să tot fac naveta de la casa alor mei din Long Island. Trebuie să-i conving că dorința de a deveni designer de modă nu e ceva ce trece odată cu vârsta, așa cum s-a întâmplat cu pasiunea din copilărie de a mânca hotdog cu unt de arahide. — Câh! se strâmbă Velvet. Astrid zâmbește larg. I-au trebuit douăzeci și patru de ani de lingușiri, culminând cu o promisiune făcută tatălui ei de a-și lua mai întâi o licență cum se cuvine în arte liberale la Hofstra. Acesta spera că universitatea o va plictisi suficient încât să prefere să se mărite. Ea, însă, a terminat facultatea. Ceea ce însemna că trebuia să-și respecte și el partea de înțelegere, anume că Astrid putea merge la Parsons dacă își plătea singură taxele. Își petrecuse ultimele șase luni lucrând la un portofoliu care i-a adus mult râvnita bursă și i-a permis să frecventeze cursul care începuse de un an și jumătate. Și acum are doi prieteni și un loc unde să stea. Hai că viața e super! Hawk își lasă rucsacul lângă ușa apartamentului din Park Avenue, intră agale în bucătărie și își sărută mama pe obraz. Ea îi ciufulește părul. — Alo! protestează el în glumă, scoțând un suc din frigider, cu gândul încă la fata de la Parsons. Se dusese la arhivă în căutare de 18

inspirație – trebuie să facă ceva nou pentru atelier, dar tot ce desenează e mai nesatisfăcător decât ce își dorește el să iasă. Și o găsise pe ea, purtând doar un sacou strâmt și uitându-se la o rochie, cu pleoapele pe jumătate închise, cu formele trupului conturate într-o manieră care este acum depășită – singura fată din New York care nu și-a aruncat încă sutienul. Brusc, mâna lui își dorise cu disperare deseneze pentru corpul ei o rochie care s-o facă să arate ca și când i-ar fi fost smulsă lenjeria aia din anii ’60. Clipește des, uimit de forța amintirii. — Am întâlnit o fată azi, spune el. — Și ce e nou în asta, HJ? glumește mama lui, apoi ridică o sprânceană. Aha! Te-a pus cu botul pe labe. Sau, zâmbește ea plină de tristețe, tocmai ai avut parte de un coup de foudre. — Și dacă e vorba și de una și de cealaltă? întreabă el, mai serios decât a reacționat până acum la expresiile franțuzești prost pronunțate ale maică-sii și la ideile ei despre dragostea la prima vedere. Meredith Jones se așază pe un taburet și scoate o țigară. — Coup de foudre înseamnă și fulger. O lumină orbitoare și apoi rămâi cu o boltă cenușie și anostă. Poate dacă ai revedea-o s-ar dovedi exact așa și te-ai întreba ce joc de lumini te-a făcut să crezi că e mai mult de-atât. Dar el nu vrea să-și imagineze că o fată care crede că un veșmânt alunecând de pe trupul ei i-ar da un sentiment de putere ar putea deveni anostă la o a doua întâlnire. — Îi duc eu cina tatei, se oferă el. Își găsește tatăl în pat, citind o biografie a lui Babe Ruth, rezemată în fața lui. Hawk îi pune tava dinainte și, luând mingea de baseball de pe noptieră, o lovește scurt de perete; urmele rămase pe acesta arată că face același lucru de luni de zile – prinde mingea, o aruncă înapoi. — E bună? întreabă el, arătând spre carte, pe când zgomotul mingii acoperă sorbitul zgomotos al tatălui său, care îl stânjenește de moarte. De aici și șmecheria cu mingea, care îi venise din întâmplare și care aproape îl făcuse să plângă atunci când tatăl său spusese, la sfârșitul acelei prime mese acompaniate de zgomotul mingii ca de un instrument de percuție: „Mulțumesc, fiule.“ 19