din limba engleză de Smaranda Nistor
Traducere
Editori: Ana LOTTS-NICOLAU, Cătălina NICOLAU
Coordonator: Anamaria MANOLESCU
Copertă: Adnan VASILE
Redactor: Oana IONAȘCU
Corector: Andreea IANCU
Tehnoredactare: Alexandru CSUKOR
Lector: Claudia UNGUREANU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
SOUTHON, EMMA
21 de femei din Roma Antică / Emma Southon; trad. din lb. engleză: Smaranda Nistor. -
București: Editura Nemira, 2026
ISBN 978-606-43-2044-5
I. Nistor, Smaranda (trad.)
94 Emma Southon
A HISTORY OF THE ROMAN EMPIRE IN 21 WOMEN
Copyright © Emma Southon 2023
The moral right of Emma Southon to be identified as the Author of this work has been asserted by her in accordance with the Copyright, Designs, and Patents Act 1988
All rights reserved
Copyright © Nemira, 2026, pentru prezenta ediție în limba română
RAFTUL ROZ este o colecție a Editurii NEMIRA
Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978-606-43-2044-5
„Citesc câte puțin [istorie], din datorie, dar tot ce aflu ori mă înfurie, ori mă plictisește. Certuri de‑ale papilor sau de‑ale regilor, cu războaie și molime pe fiecare pagină. Bărbații, cu toții buni de nimic și aproape nicio femeie – e atât de obositor. Și totuși adesea îmi pare ciudat că poate fi așa de plicticoasă, pentru că o mare parte din ea trebuie să fie numai născociri.“
Jane Austen, Mănăstirea Northanger*
„În toate aceste secole femeile au servit drept oglinzi cu puterea ma gică și savuroasă de a reflecta figura unui bărbat, dublu față de mărimea‑i naturală.“
Virginia Woolf
„Nu te mulțumi cu un refuz. Luptă‑te cu tăcerea.“
Amy Richlin
* Mănăstirea Northanger, Editura Univers, București, 1976, trad. Costache Popa (n. tr.).
Pentru doamna profesoară Mary Harlow și pentru mama mea –femeile care m‑au format
Introducere
Specialiștii în istoria de gen a Romei spun deseori o poveste de prin anii 1970 care sună cam așa: studentele de la un colegiu american l‑au abordat pe profesorul lor bărbat, un foarte respectat istoric al Romei Antice, cerându‑i un curs despre femeile din istoria romană. Fiind prin tre primele femei care să studieze vreodată istoria antică la acea univer sitate, voiau să se vadă pe ele însele în programa de studiu. Profesorul le‑a respins solicitarea. Spre consternarea studentelor, profesorul a re plicat că la fel de bine ar putea ține un curs despre câinii romani.1 Era clar ce voia să spună: femeile nu‑și au locul în istorie! Istoria nu este despre femei sau despre copii sau despre persoane non‑binare – sau, chiar așa, despre câini. Istoria, pentru el și pentru îngrozitor de mulți oameni, înseamnă Să Faci Lucruri Importante. Înseamnă să câștigi bă tălii și să ai Păreri Importante în Public. Istoria înseamnă politică și treburi publice. Femeile nu fac istorie.
Istoria Romei se vede spusă de obicei în această matriță. Începe cu Romulus, trece prin răsturnarea lui Tarquinius de către Brutus, se mișcă săltăreț printr‑o înfiorător de plicticoasă listă de bătălii expansi oniste, de generali și consuli, după care pătrunde în festivalul de înjun ghieri politice ale Republicii Târzii. De acolo, galopează prin toți împărații, pomenind ocazional de câte o soție sau o mamă, ca să arate cât de prost pot merge lucrurile când femeile preiau controlul, până când
Constantin inventează creștinismul, iar apoi Attila al hunilor vine ca un tăvălug și‑l dărâmă. Dar istoria Romei și a imperiului ei înseamnă mult mai mult decât niște împărați și politicieni și generali. Istoria în seamnă mult mai mult decât Lucruri Importante. Voi și cu mine, în chiar acest moment, trăim prin istorie. Cândva în viitor se vor scrie cărți de istorie despre vremurile pe care le trăim noi acum, iar noi nu vom fi în ele, pentru că noi (în cea mai mare parte) nu facem Lucruri Importante. Istoria, totuși, ne include și pe noi. Ea include femei care nu sunt prim‑miniștri sau regine sau Importante cu I mare. Istoria li se întâmplă femeilor (și bărbaților) în aceeași măsură în care ele (și ei) o fac să se întâmple.
Cartea aceasta, așadar, este o istorie revizionistă a Imperiului Roman, cu Lucrurile Importante expediate în planul secund. Aceasta este o istorie a lucrurilor despre care istoricii și biografii bărbați ai pe rioadei nu au dorit niciodată să scrie și cu certitudine n‑au dorit ca noi să scriem despre ele. Aceasta este o istorie a lucrurilor pe care autorii cărților de istorie a Romei le‑au desemnat ca fiind casnice, feminine, plicticoase și fără valoare. Este o istorie a ființelor individuale, căci, ca s‑o citez pe Svetlana Alexievici, „această vastă întindere miniaturală: o singură persoană, individul. E unde se întâmplă de fapt totul“.2 Aceasta este o istorie a Romei de la fondarea ei în 753 î.H. și până la căderea ultimului împărat roman apusean în 476 d.H., prin intermediul vieților unor femei de care n‑ați auzit probabil niciodată. Aceste femei sunt fe cioare vestale și lucrătoare sexuale, sunt patroane ale unor afaceri și poete, martire și sfinte. Numai patru dintre ele sunt împărătese sau implicate oficial în Lucruri Importante. Fiecare dintre ele spune o po veste diferită despre Imperiul Roman, așa cum a evoluat dintr‑un oraș‑stat beligerant într‑un imperiu imens, iar apoi s‑a micșorat în state veșnic pornite pe război; dintr‑o republică politeistă într‑o monarhie închinată împăratului, iar apoi superputere creștină. Concentrându‑ne atenția pe femei, descoperim o întreagă nouă istorie a Imperiului Roman, una în care căsătoria este la fel de impor tantă ca războiul și unde se reevaluează permanent ce înseamnă să fii roman. Multe dintre femeile din această carte n‑au pus niciodată
piciorul în Italia, și cu atât mai puțin la Roma. Câteva s‑au considerat dușmane ale romanilor; altele s‑au considerat romane până în măduva oaselor, dar au fost tratate ca dușmane. Includerea femeilor în istorie ne obligă pe noi, ca istorici, să reevaluăm ce era un roman, ce era romani tatea și să ne confruntăm cu sfera enormă de cuprindere a Imperiului Roman. Includerea femeilor ne aprofundează înțelegerea despre istoria Romei și a vieții romane. Când a fondat Roma, Romulus știa că orașul lui nu va fi întreg decât atunci când vor exista și femei în el; istoria Romei este tot atât de incompletă fără ele.
Tarpeia și Hersilia
Anul 750 î.H.
Trădătoarea și patrioata
La început a fost un zid. Ridicat de Romulus pe culmea Colinei Capitoline, nesocotit de fratele lui, Remus, apărat de Romulus și botezat cu sângele lui Remus în ziua de 7 aprilie 753 î.H. Legenda a slujit drept avertisment: zidurile lui Romulus erau sacre și orice incursiune avea să fie pedepsită neîntârziat și brutal. Apoi a fost un oraș‑stat numit Roma, avându‑l pe Romulus drept rege. Romulus susținea că este fiul zeului Marte. El pretindea că zeul o violase pe mama lui, Rhea Silvia, pentru ca spiței regale să nu i se pună capăt din cauza virginității ei pe viață. Din această poveste aflăm că, pentru romani, continuitatea neamului este mai importantă decât o femeie.
Ca să‑și populeze cetatea, Romulus și‑a deschis larg porțile, pri mind fugari din alte cetăți italice, oameni care evadaseră din sclavie, care își căutau norocul sau îndrăgeau aventura și riscul, și pe oricine îndeajuns de curios ca să se înfățișeze acolo. Nou‑veniților, el le‑a oferit cetățenie, sanctuar care‑i ferea de consecințele infracțiunilor comise în alte locuri și libertate celor căzuți în sclavie. Iar ei au venit cu miile. După ce adunase destui, Romulus a instituit o ierarhie (pentru că, o, Doamne, romanilor tare le mai plăcea ierarhia!) și un Senat cu o sută dintre favo riții săi. Pe acești senatori el i‑a numit Părinți (patres), iar îndatorirea lor era să‑l sfătuiască pe Romulus, să‑l călăuzească și să‑i rezolve trebu rile administrative. Descendenții acestor primi o sută de bărbați erau
cunoscuți ca patricieni – cea mai venerată și respectată clasă de familii din Roma.1 Romulus a înglobat încă din start această ierarhizare în societatea lui nou‑nouță. Țineți minte acest lucru, pentru că vom reveni asupra lui peste câteva capitole.
Ca să poată avea urmași, însă, acestor patricieni și tuturor celor lalți proaspăt inventați romani le trebuiau femei. La fel ca toate noile teritorii care par pline de posibilități pentru cei ce n‑au mare lucru de pierdut (Vestul Sălbatic, criptomonedele), Roma din perioada timpurie atrăgea bărbați cu un temperament – hai să zicem – dificil. În cazul Romei, acest lucru s‑a întâmplat pentru că Romulus le‑a oferit cetățenie, libertate și sanctuar numai bărbaților, excluzându‑le explicit pe femei din pachetul lui de ofertă. Toți acești infractori, aventurieri și bărbați care fugiseră din sclavie garantau prin prezența lor un loc incitant și imprevizibil, dar nu și un oraș‑stat stabil sau care să dureze vreme în delungată. Uitându‑se la bărbații tineri și entuziaști care soseau zi de zi, Romulus și‑a dat seama că, dacă Roma nu le putea pune la dispoziție o nevastă și un viitor, toți acești noi cetățeni de sex masculin îl vor părăsi până la urmă, iar orașul lui cel mare și nou se va nărui și va muri, înainte măcar să‑și poată sărbători primul an de existență. Înainte de a merge mai departe, trebuie să avem o mică discuție despre sursele disponibile pentru începuturile legendare ale Orașului Etern. Au supraviețuit și au ajuns până la noi, furnizându‑ne narațiunile principale despre primele secole de existență ale Romei, operele a doi au tori: Titus Livius și Dionysios din Halicarnas. Primul, cunoscut și ca Tit Liviu, este un istoric italian care a trăit între anul 56 î.H. și anul 17 î.H., scriind istoria Romei de la fondare și până în vremea lui, sub ochii atot văzători ai primului împărat Augustus. Titus Livius și‑a alcătuit istoria ca prieten al lui Augustus, pentru a‑l ajuta să modeleze și să definească iden titatea romană într‑o perioadă de mari frământări sociale și culturale.2 Dar a scris și într‑o vreme când Roma părea să fi ajuns la apogeu. Roma în care a trăit Titus Livius era inimaginabil de bogată și controla un im periu întins pe mai multe milioane de kilometri pătrați. Roma pe care a cunoscut‑o Titus Livius se referea la întreaga Mediterană cu termenul mare nostrum – marea noastră. El afirmă că a ales să scrie istoria Romei
pentru că ascensiunea de neoprit a puterii romane lui îi părea cel mai strălucit exemplu de lucru bun care li se întâmplă oamenilor buni. Roma a reușit pentru că romanii meritau succesul. El se temea, însă, că luxul și lăcomia reprezentau o amenințare pentru Roma vremurilor lui și că trăia într‑o perioadă de „prăbușire“ a moralității romane și, ca atare, el și‑a scris istoria ca să le dea cititorilor săi exemple de bună purtare și de rea purtare, îndemnându‑i: „În rostul cunoașterii faptelor omenești, învățătura va fi temeinică și rodnică, dacă afli într‑o faptă strălucită o pildă luminoasă și un îndemn puternic, ca să‑ți zidești o viață nouă, adevărată pentru binele și propășirea ta, dar mai ales a patriei tale, și să te ferești de ceea ce a fost rușinos și urât la începutul ei dintâi, și dăunător și meritând osândă, prin sfârșitul josnic al faptelor.“3 Misiunea aceasta etică a fost motorul selecției și prezentării istorisirilor lui despre cel mai străvechi trecut al Romei. Cea de a doua sursă este lucrarea Antichitățile Romei, scrisă de Dionysios din Halicarnas. Acesta a sosit la Roma de la Halicarnas, oraș aflat pe teritoriul de azi al Turciei, în anul 29 î.H., fiindcă voia să afle cât mai multe cu putință despre romani, pe care îi socotea străini, și să scrie despre ei pentru cititorii din lumea vorbitoare de elină din răsăritul
Mediteranei.4 După propriile‑i spuse, el a petrecut două decenii la Roma, ca proto‑antropolog, iar în final și‑a publicat cartea în anul 7 î.H., de asemenea în timpul domniei lui Augustus. El a ales să scrie o istorie a Romei, de la fondarea ei și până la războaiele cu Cartagina, pentru că, în opinia lui, era „un subiect nobil, înălțător și folositor multora“, din nou prin exemplele de bună purtare. Totodată, își propunea să le explice cititorilor săi greci în ce fel, mai exact, „supremația romanilor a depășit de departe pe a tuturor celor despre care se știe din vremuri de mai demult“.5 La fel ca Titus Livius, voia să înțeleagă rațional puterea Romei. În mare, tot ceea ce știm despre aproximativ prima jumătate de mileniu din istoria Romei ne vine de la tipii ăștia doi, ambii scriind exact în timpul acelorași decenii, la aceeași curte imperială, trăind în exact același mediu cultural și, în general, urmărind același scop. Deși Dionysios își propunea să explice supremația romană celor pe care Roma îi colonizase, în timp ce Titus Livius căuta să explice supremația romană concetățenilor săi decăzuți, amândoi voiau să prezinte o
narațiune liniară a istoriei romane care avea drept argument rațional al reușitei în războaie și în comerț ideea de răsplată pentru buna pur tare. Amândoi voiau să definească buna purtare și s‑o dea drept exem plu de moralitate în fața propriilor cititori. Iată de ce au învins romanii… iată de ce zeii îi îndrăgesc… iată ce vă trebuie și vouă ca să învingeți. În fiecare istorie pe care ne pregătim s‑o citim în următoarele cinci capitole se simte pregnant o nuanță moralizatoare, de „ajută‑te singur“, care nu poate fi ignorată.
Mai există alte câteva surse, printre care poemele epice ale lui Ovidiu, Fastele și Metamorfozele, în care poetul creează și, în același timp, relatează mitul roman, și biografiile scrise de Plutarh unor mari bărbați romani. Metamorfozele și Fastele au fost și ele scrise în deceniile de domnie a lui Augustus, în timp ce Plutarh a trăit în jurul anului 100 d.H. și și‑a petrecut viața de adult călătorind între Atena și Beoția, în Grecia. Toți acești autori își propuneau să explice lumea contempo rană lor, în care trăiau, ca să găsească în trecutul roman semnificație și înțeles pentru experiențelor lor. Deși se serveau de surse mai vechi (iar uneori chiar le și numeau), își alegeau poveștile și le prezentau în așa fel încât să fie semnificative pentru cititorii contemporani lor, așa cum fac toți istoricii – așa cum am făcut și eu când am ales poveștile pe care vi le spun aici. Și, mai important decât orice pentru această carte: atunci când autorii antici alegeau să pună femei în istorisirile lor, făceau o alegere și o declarație explicită.
Este perfect posibil să relatăm întreaga istorie timpurie a Romei până la Republica Târzie doar cu menționarea unei singure femei. Singura pe care realmente nu poți s‑o scoți cu totul din poveste este Lucreția, dar toate celelalte sunt în foarte mare măsură opționale și majoritatea istoricilor din modernitate ai Romei chiar aleg să le extirpe pe femeile despre care sunt eu pe cale să vorbesc, pentru a putea să se concentreze pe soții și pe tații lor. Dar când romanii menționau femei în istoriile lor, nu era niciodată ceva accidental, ci exista întotdeauna un anumit sens, iar noi suntem aici ca să aflăm care era acel sens. Primele femei ale Romei, de exemplu, sabinele, reprezentau o explicație și o descriere a originilor și scopului căsătoriei la romani.6
Ceea ce ne aduce înapoi la Romulus, cu orașul lui de bărbați duri și neciopliți, și la nevoia lui disperată de femei. Prima strategie a lui Romulus, ca să adune femei, a fost una îndrăzneață – căci toate planurile lui se bazau pe îndrăzneală. El a trimis mesageri spre toate orașele‑state aflate în vecinătate, în Peninsula Italică, de plidă Crustumium, Caenina și Antemna, cerând pur și simplu neveste. Romanilor le cam plăcea să‑și zugrăvească vecinii italici ca pe antagoniști unidimensionali, dar aici e vorba de orașe‑state antice și rafinate. Locuitorii peninsulei din perioada pre‑romană, ca sabinii care populau cel puțin șase orașe din Lazio și Umbria, și ca etruscii care dominau peninsula cam de prin secolul al VIII‑lea î.H., alcătuiau societăți complexe, de lungă tradiție, cu litera tură și istorie proprie bogată și cu un sentiment puternic al locului pe care îl ocupau în Univers. Ca urmare, au fost extraordinar de surprinși când acești nime‑n drum și‑au făcut apariția și le‑au cerut mâna fiicelor lor. La schimb, Romulus le oferea acestor popoare venerabile o alianță cu noul oraș‑stat și plăcerea unor căsătorii mixte cu romanii lui.7 Deci, practic, doar căsătoria. Regii sabinilor și ai etruscilor, împreună cu bărbații cei mai de frunte, au răspuns exact cum ați răspunde probabil și voi, dacă ar veni un oarecare, după ce și‑a strănutat în pumn, și ar încerca să vă strângă mâna cu mucii încă atârnându‑i de degete. S‑au cutremurat cu evident dezgust. Statele mai vechi și pe deplin constituite din centrul peninsulei vedeau Roma ca pe o construcție stranie, în mare parte necivilizată – plină de infractori și bărbați care fuseseră înainte sclavi (ceea ce ridica o pro blemă foarte serioasă) și condusă de un om care își ucisese propriul frate. În ruptul capului nu și‑ar fi trimis pe vreuna din drăgălașele lor fiice să‑și piardă timpul cu romanii. Încă de la bun început, felul în care romanii se vedeau pe ei înșiși (urmași ai zeităților, o culme a civilizației, practic per fecți în toate privințele) venea deseori în contradicție flagrantă cu felul în care îi vedeau vecinii lor (înfricoșători la limita genocidului, complet lipsiți de cumpătare și foarte, foarte zănatici). Iar și iar, acești conducători le‑au pus trimișilor întrebarea evidentă: de ce Romulus nu le oferea sanctuar femeilor, ca să le atragă de bunăvoie la Roma? Lasă‑le pe femeile italice să aleagă singure să vină la Roma și să se mărite cu bărbați romani. Dă‑le femeilor aceeași posibilitate să scape de sclavie sau de condamnare sau de
simplă plictiseală și să înceapă o viață nouă. Dacă ai nevoie de femei, frate, lasă femeile să vină în orașul tău!
De tot râsul, dar Romulus a luat această sugestie ca pe o insultă grosolană. Una erau bărbații care fuseseră sclavi sau bandiți sau uci gași – unui bărbat îi era permis un nou început în viață. O criminală sau o fostă sclavă, însă, era distrusă pentru totdeauna, iar Romulus pre fera să nu aibă nicio femeie, decât vreuna care să fi părăsit o situație dificilă în Collatia. Romulus era un nemernic sângeros, evident, dar toți bărbații romani erau la fel, în fond și la urma urmei.
Răspunsul la sugestia ca femeilor să li se îngăduie venirea la Roma singure și din proprie voință evidențiază cât de diferite erau regulile în privința comportamentului femeilor și a celui al bărbaților în regiunea mediteraneeană antică și cât de adânc înrădăcinate au ajuns să fie acele reguli în cultura romană. Ideea de a permite unei femei să aleagă să vină la Roma ca ființă liberă i se părea lui Titus Livius realmente caraghioasă, pentru că femeile, în narațiunile istorice și cultura politică romană, nu existau ca indivizi și nu li se putea permite aceeași libertate și autonomie ca bărbaților. Femeile existau ca fiice, neveste și mame, ca relații ale bărbaților, și nu puteau veni decât dacă bărbații le mutau dintr‑un loc într‑altul, ca pe niște piese de șah. De aceea Romulus și mica lui gașcă de romani au hotărât că o variantă mult mai bună de a atrage femei care să vrea să se mărite cu ei și să trăiască în Roma era să răpească pur și simplu niște fete pe care le doreau și să le forțeze să le devină neveste. Și uite așa, în sfârșit, ajungem la prima femeie romană. Aproape. Până aici, în povestea spusă de Romulus despre propria lui istorie legen dară, nu apar decât vreo câteva femei. Soțiile și iubitele bunicului Romei, Eneas, pe care acesta le‑a părăsit rând pe rând, lăsându‑le să moară fără măcar să se uite o singură dată înapoi, au fost de sorginte troiană (Creusa), cartagineză (Dido) și latină (Lavinia). Mama biologică a lui Romulus și Remus (Rhea Silvia) și mama lor adoptivă (Larentia) erau amândouă din Alba Longa. Romanii le recunoșteau pe aceste femei ca strămoașele lor, dar nu și ca romane ele însele. Prima femeie purtând un nume și trăind în orașul Roma a fost Hersilia, care și‑a început viața ca femeie din tribul sabinilor, născută și crescută în Munții Apenini.8
REPUBLICA
Perpetua / Anul 203 d.H. / Martira creștină .............................................
Iulia Maesa și Iulia Mamaea / Anul 222 d.H. / Mamele întregii
ANTICHITATEA TÂRZIE
Zenobia / Anul 268 d.H. / Augusta uzurpatoare ......................................
Melania Maior (cea Bătrână) / Anul 373 d. Hr. / Sfânta ..........................
Galla Placidia / Anul 414 d.H. / Ultima romană .......................................
