PĂMÂNTUL SE STRÂNGE
ASUPRA NOASTRĂ
BALAD AL‑SHEIKH
În dimineața aceasta, cerul este de un albastru atât de pur, încât pare ireal. Dar puritatea este întotdeauna înșelătoare. De îndată ce urcă, soarele luminează Gaza cu o violență care strivește formele. Mergi pe străzi. La un moment dat, te pomenești în mijlocul unei manifestații a Hamasului. Toate storurile sunt coborâte, și cortegiul înaintează în strigătele cadențate ale soldaților. Cu fețele acoperite de cagule. Sunt imaginile pe care le așteaptă redacția; prin urmare, postat la un colț de stradă, faci poze în rafală, pe care le vei trimite
în scurt timp la Paris. Vor ilustra un articol despre situația din Orientul Mijlociu, departe, foarte departe de viața de zi cu zi. Nu există decât cei care urlă, cei care amenință, cei care ucid. O imagine liniștitoare pentru conștiința curată a Occidentului.
La trei ulicioare mai încolo e o cu totul altă lume. Pe ușa librăriei e o tăbliță pe care scrie cu cretă: Vin imediat, prietene. În timp ce citești mesajul, auzi din spate:
– Bună ziua, domnule fotograf francez.
Este aici, îmbrăcat la fel ca ieri, un zâmbet îi luminează chipul. Îți întinde mâna dreaptă.
În cealaltă ține o sacoșă imensă, plină cu cărți.
Scoate o cheie din buzunar și ridică grilajul cu un scrâșnet asurzitor.
– Ei, oare cine o să vină astăzi? Un puști, un bătrân, un profesor, un îndrăgostit, un idiot, nimeni? Pentru că în Gaza se vorbește mult despre cărți, dar cine le mai citește? Exagerez.
Ca să cumpăr cărțile astea a trebuit să mă duc până la Rafah. Am ajuns să recurg la contrabandă ca să pot avea acces la aceste minunății. Înainte făceam rost de la preoți, de la călugări,
dar au fost alungați aproape toți din oraș. Și ca să intri ori să ieși din Gaza… Dar eu, eu îi aștept. Îmi aștept toți cititorii. Imaginari sau reali, nu contează. Nu sunt singur. Cuvintele din cărți sfâșie toate tăcerile. Cuvintele ne supun. Cititorul este un prizonier benevol, fidel iluziei că fiecare pagină întoarsă îl va elibera. Cu toate acestea, se pierde tot mai mult, absorbit, până când este incapabil să scape din acest labirint de cuvinte. Și totuși acest supliciu ales este cel care‑mi amintește de ce sunt aici, în prăvălioara aceasta, și aștept. Oricum, în Gaza așteptăm mereu câte ceva. Toată lumea așteaptă ceva. Ieri nu v‑am întrebat, cum vă numiți…?
– Julien. Julien Desmanges.
– Îmi face plăcere să vă cunosc. Nabil Al Jaber, în slujba dumneavoastră.
– Vă rog să mă scuzați că vă întreb, dar… cum ați făcut ca să vorbiți atât de bine franceza?
– Cursuri, o pasiune pentru scriitorii din țara dumneavoastră, lecturi din abundență și ani de pușcărie.
– Pușcărie?
– Nu fiți atât de grăbit. Mai întâi, cafeaua. Are proprietăți extraordinare pentru corp și minte.
Intră în librărie. Te roagă să‑l aștepți. În mijlocul cărților, totul este ca în depărtare. În fundal. Un murmur, mai curând. Un sunet abia perceptibil.
Nabil Al Jaber își face apariția cu cești, cafea și curmale pe o tavă frumoasă pe care o așază la picioarele tale. Te servește fără o vorbă, se așază lângă tine și începe să bea încet, fără zor. O cafea neagră, tare, cu o notă amară, pe care o savurează cu înghițituri mici. Un tabiet, un mod de a‑și începe ziua, de a aduce puțină căldură în singurătatea librăriei sale. Îți oferă o curmală. Zahărul fructului îndulcește asprimea cafelei. La acest librar fără pereche, fiecare sorbitură, fiecare îmbucătură este marcată de un fel de calm, de moderație, de solemnitate, ca și cum totul ar trebui făcut cu cea mai mare atenție.
RACHID BENZINE
– Este o poezie de Mahmoud Darwish pe care mi‑o spun adesea, e un reper în viața mea. De acolo îmi extrag originea, așa cum scoți apa din adâncul unei fântâni. Este simplă, luminoasă, teribilă, îmi merge direct la suflet.
Voi, care stați în fața casei, intrați Și beți cu noi o cafea arăbească.
Ați putea să vă simțiți oameni, Ca noi.
Voi, care stați în fața casei, Ieșiți din diminețile noastre, Și‑atunci vom fi liniștiți că suntem ca voi, Oameni!
M‑am născut în 1948. Mama era musulmană, iar tata, creștin. Ea se numea Safa Zahalka, iar el, Elias Al Jaber. Muncea pe atunci ca zilier la rafinăria de petrol britanică de la Haifa. Mama m‑a adus pe lume fix pe 1 ianuarie 1948. Avea nouăsprezece ani, iar tata, douăzeci și șapte. Și aveam deja un frate, Moussa, născut cu patru ani înainte. Părinții mei se
