Într- o toamnă, pe măsură ce frunzele au început să cadă din copaci, am simțit cum și starea mea de spirit scade în același ritm. Era anul 2008 și, teoretic, trebuia să fie o perioadă de sărbătoare. Eu și soțul meu tocmai terminaserăm de scris o carte, un ghid bogat ilustrat despre creaturi din folclorul japonez, la care muncisem ani buni. Dar, la câteva luni după ce a fost publi‑ cată cartea, mama mea s-a stins. Am pus primul exemplar pe care l-am primit de la editură lângă ea, în sicriu. Fusese tare fericită când îl văzuse pentru prima dată, chiar dacă nu știa să citească în engleză. Îmi spusese chiar că este mândră de mine. Când a fost incinerată, cartea a mers împreună cu ea la cele veșnice.
La scurt timp după aceea, o prietenă dragă din copilărie a murit pe neașteptate. Apoi a murit și Luke, câinele familiei noastre, pe care îl iubeam nespus de mult. În doar câteva luni, șirul de despărțiri a devenit aproape prea greu de suportat.
Desigur, știam în adâncul meu că tot ce trăiește este sortit să moară. Dar asta era, sau fusese, doar o idee abstractă. Nu m-am gândit niciodată la moartea părinților mei, pentru că subiectul era de neconceput. Spune‑i negare, spune‑i cum vrei: era ceva atât de dureros de imaginat încât nu am putut niciodată să mă gândesc serios la asta.
„Dacă vrei să faci ceva frumos pentru cineva, trebuie s - o faci cât timp este încă printre noi“, mi- a spus mama cândva, în timp ce ne certam. „Nu are niciun rost să așterni o pătură peste un mormânt“. Schimbam cu ea cuvinte aspre atât de des încât nici măcar nu mai știu care a fost motivul pentru care ne - am certat atunci, dar amintirea acelei discuții a ieșit la suprafață după moartea ei. Cred că încerca, în felul ei, să-mi spună că noi două aveam un timp limitat împreună și că ar trebui să profit de el cât pot. Știam că își pierduse propria mamă în tinerețe și că îi simțea foarte mult lipsa. Dar atunci nu eram pregătită
să aud asta și i- am ignorat vorbele, sau mai bine zis, le- am în gropat adânc în mine. La bine și la rău, cu furie și cu fericire, cu sănătate și cu boală, ea și tata erau pur și simplu acolo, așa cum e cerul de sus sau pământul de jos și nu-mi puteam ima gina că lucrurile ar putea sta vreodată altfel. Iar dacă asta (me‑ reu zic asta , e refuzul meu de a-i spune acelui lucru pe nume, ca o formă de a-l îmblânzi) avea să se întâmple într- o zi, ei bine, aveam impresia că urma să fie cândva, într-un viitor îndepărtat. Până când n- a mai fost așa.
Mama a fost o femeie în vârstă, pe care o măcinase boala mulți ani, dar chiar și așa, decesul ei m-a zdruncinat cum nimic altceva nu o făcuse vreodată. Zi după zi mă simțeam de parcă flăcările sufletului îmi fuseseră stinse, de parcă lumea își pierduse culoa‑ rea. Am început să mă întreb cine sunt, de fapt. Am realizat, pentru prima dată, cât de mult îmi definisem identitatea prin relația cu mama. Pe când trăia, uneori aveam impresia că mă cu‑ nosc pe mine însămi prin grija și afecțiunea pe care i le purtam.
Iar alteori, poate mai des decât mi-ar fi plăcut să recunosc, fier‑ beam în mine pentru că simțeam din partea ei nedreptate, mâ‑ nie și împotrivire. Dar întotdeauna mă vedeam ca parte a unui sistem mai mare, un satelit prins în câmpul gravitațional al unei stele, ținut acolo de forța ei irezistibilă de atracție. Și odată cu decesul mamei, acea stea dispăruse. În locul ei a rămas un spațiu gol, cu o gravitație și mai puternică, mai primejdioasă.
Morțile care au urmat, cea a prietenei mele din copilărie și apoi cea a câinelui nostru, nu au făcut decât să -mi amplifice sentimentul de dezorientare. Am ajuns să văd lumea doar din perspectiva suferinței cauzate de pierderea cuiva drag. Știam că trebuia să-mi găsesc o nouă cale de a mă defini, dar nu aveam nicio idee cum. Am devenit extrem de sensibilă. Cuvintele de consolare ale prietenilor, spuse cu intenția de a mă alina, îmi ???
aduceau doar durere; nimeni nu putea umple acele goluri noi care apăruseră în inima mea. Cumva, simțeam că doar eu pu‑ team să-mi vindec rănile sufletești și să redevin eu însămi.
La un moment dat, m- am hotărât să fac o plimbare lungă prin parc. Descoperisem recent o pasiune pentru fotografie, așa că am luat cu mine aparatul fotografic reflex, un model sofisti cat, pe care îl cumpărasem ca să-mi perfecționez tehnica. Dar, cu sufletul plin de mâhnire, nu aveam energie nici măcar să pri‑ vesc lumea prin obiectiv. Plimbarea a fost scurtă. Am ieșit din clădire, cu capul plecat, mi- am târât puțin picioarele, m- am în‑ tors acasă și am plâns.
Acest ciclu s - a repetat zile și săptămâni la rând. Încetul cu încetul, am început să fac plimbări puțin mai lungi. Apoi m- am convins să țin capul sus; să privesc înainte și să nu mai merg cu privirea plecată. Sau, cel puțin, asta am încercat. Într- o zi, nu știu după cât timp, am reușit. Am ridicat privirea. Și am văzut ceva uimitor.
Pe - o ramură se odihnea un corb tânăr, privind spre cer. Mi s - a părut că are ochii triști, dar își ținea ciocul ridicat, de parcă privea hipnotizat la ceva nemaipomenit. Și chiar asta făcea: privea cerul, care era în acele momente atât de întins și de liber cum nu-l mai văzusem niciodată. Am avut impresia că lumea s - a oprit pentru o clipă. Instinctiv, am îndreptat în‑ tr- acolo aparatul de fotografiat și am apăsat butonul care des ‑ chide obturatorul. Cadrul era perfect, cel puțin pentru mine: în același timp dulce și amar, trist și frumos.
Ramura pe care se aciuase corbul se afla deasupra unui sanc‑ tuar mic, dar foarte vechi. Era un sanctuar șintoist, cu câteva porți tori’i care străjuiau cărarea ce ducea înăuntru. Cândva fu‑ seseră vopsite într-un roșu aprins, dar vântul și ploaia le deco loraseră într-un tern roșu cărămiziu. Un șir de dale din piatră,
cărora nenumărați pași le neteziseră partea centrală, ducea spre locul de rugăciune: o construcție micuță în care abia putea intra o singură persoană, cu acoperiș, dar fără pereți care să protejeze interiorul de intemperii, și cu stâlpii vopsiți în aceeași nuanță roșu- castanie ca porțile.
Mult mai târziu am descoperit, consultând niște hărți vechi, că acel mic sanctuar se afla acolo de mai bine de 350 de ani. Probabil că a fost reconstruit de- a lungul secolelor, așa cum era obiceiul, dar cu siguranță nu recent, judecând după condiția în care erau pietrele, vopseaua și lemnul. Era un locșor modest de rugăciune, ca nenumărate altele de pe toată întinderea Japoniei. Trecusem pe lângă el de foarte multe ori până atunci fără să -i dau prea multă atenție, dar în acea zi l- am privit cu fascinație. Deasupra sanctuarului se legănau ramurile unui arțar japonez, ale cărui frunze delicate erau luminate din spate de soarele de toamnă, presărând astfel raze jucăușe peste dalele din piatră. Dintr- odată am simțit o adiere blândă în spate, care parcă m- a îndemnat să intru.
Mi- am pus din nou aparatul la ochi și am făcut o fotografie. Ca fotografă (sau, mai bine zis, ca fotografă aspirantă) știam că acest moment frumos era un artefact de lumină. Lumina e su‑ fletul fotografiei; este ceea ce îi conferă unei imagini bidimen sionale dramatism și vitalitate. Fotografii care lucrează în aer liber sunt la mila soarelui, a Pământului care se rotește pe axa sa și schimbă unghiul luminii, grad cu grad, de- a lungul anotim purilor, făcând- o să nu se repete niciodată în același fel.
De la o clipă la alta, aceste schimbări de lumină sunt aproape imperceptibile. Dar cu cât petreci mai mult timp privind prin obiectivul aparatului de fotografiat, cu atât mai mult realizezi cât de repede se mișcă pământul aparent solid de sub picioarele noastre. Ne rotim prin univers pe o traiectorie care a fost trasată
cu mult înainte ca vreunul dintre noi să se fi născut, înainte chiar ca oamenii să fi pășit pe Pământ. Așa că atunci când am apăsat butonul care deschide obturatorul, stând în fața porților tori'i , am fost copleșită de frumusețea de acolo; nu doar a imaginii din fața mea, ci a tuturor aspectelor sale: momentul, subiectul, încadrarea, compoziția, lumina. O combinație de nenumărați factori, dintre care câțiva erau sub controlul meu, dar mulți alții nu. Ora din zi și anotimpul, felul în care mângâia vântul frun zele, degradarea subtilă a stâlpilor și modelul în carouri pe care îl făceau razele care se jucau pe ei. Toate acestea s-au sincronizat pentru o fracțiune de secundă. Apoi s- a terminat. Ca fotograf, m-am simțit norocoasă că am imortalizat o imagine atât de gro ‑ zavă. Dar în adâncul meu am realizat că era vorba de mult mai mult decât atât. Momentul acela nu era ceva ce am surprins eu, nu întru totul. Era mai degrabă un dar al naturii înseși.
Arțarii se ridicau dintr-un crâng de cireși ale căror ramuri se împleteau, formând un coronament elaborat. Acea „împletitură“
încâlcită cobora de la coroane până la trunchiurile noduroase, care erau răsucite în diferite feluri minunate, ce au inspirat ne‑ numărate suluri împodobite cu laviuri1 și xilogravuri 2 . Aveau scoarța striată și acoperită cu „noduri“ de rășină de culoarea chi‑ hlimbarului, care străluceau ca niște bijuterii atunci când soa rele le atingea din unghiul potrivit. Am observat că, din loc în loc, crescuseră grupuri de ciupercuțe pe scoarță, un semn incon fundabil că cireșii încep să putrezească. De parcă ar fi vrut să le amintească bătrânilor copaci că sunt la amurgul vieții, peste tot
1 Desen monocrom, colorat cu pensulă și tuș diluat, sepia sau o culoare de apă, pentru a se obține diferite nuanțe, efecte de lumină și umbră etc. (n. trad.)
2 Imagine obținută prin gravură în lemn: procedeu prin care o placă de lemn, pe a cărei suprafață a fost trasat un desen în relief, este presată în cerneală și apoi pe hârtie sau mătase pentru a reproduce desenul. (n. trad.)
prin crâng erau buturugi acoperite de mușchi, vestigii ale copa cilor doborâți după ce ajunseseră la sfârșitul inevitabil al vieții, ca niște pietre funerare pentru sakura1. Și totuși, când am privit mai atent, am văzut mlădițe răsărind chiar din acele locuri pre supus moarte, niște vieți firave care pătrundeau prin covoarele de mușchi în căutarea luminii hrănitoare. Corbul îmi atrăsese atenția asupra acestui sanctuar, iar sanctuarul asupra copacilor, copacii asupra buturugilor, iar buturugile asupra lăstarilor ce se înălțau din solul argilos – o amintire subtilă a ciclului vieții, dar și a faptului că moartea nu este cu adevărat sfârșitul. Este un început pentru alte vieți. Așa cum era și viața mea cea nouă, pe care încercam să mi- o creez după moartea mamei.
O senzație caldă de recunoștință mi- a cuprins trupul, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. În acel moment, am știut că nu eram cu adevărat singură, și că nu voi mai fi niciodată.
În sistemul de credințe tradițional al țării mele, totul are un spirit: cerul de sus, pământul de jos, copacii, pietrele, râurile, mările, chiar și cuvintele pe care le rostim. Asta este esența fun damentală a șintoismului, sistemul de credințe indigen insulelor Japoniei. Divinitățile pe care le numim kami sunt personificările fiecărui aspect al lumii naturale, iar șintoismul reprezintă o mo dalitate de a interacționa cu ei, adică o cale de a înțelege nesfârși tele cicluri ale vieții, nașterii și morții, de-a înțelege tot ce-a fost și tot ce va fi.
Atunci a fost prima dată când am simțit prezența kamilor, acea miriadă de zeități, cu nenumărate chipuri, care odinioară i-au călăuzit prin viață pe japonezi. Dar oare nu erau acum aceste idei depășite? Ca mulți alții, ocupată cu școala și apoi cu munca,
1 Termen japonez ce denumește atât cireșul japonez (Prunus serrulata), cât și florile acestuia. (n. trad.)
nu le dădusem niciodată prea multă atenție. Însă acum începeam să înțeleg: kamii sunt pretutindeni, dacă știi unde să îi cauți.
LEGENDA SPUNE CĂ INSULELE JAPONIEI SUNT LOCUITE de yaoyorozu‑no‑kami , adică „opt milioane de kami“. Această expresie, care reprezintă mai degrabă o licență poetică decât un număr concret, este folosită pe scară largă chiar și astăzi, pentru a descrie cu uimire admirativă o mulțime de necuprins. Kamii sunt reprezentări invizibile ale unor forțe copleșitoare, dincolo de controlul omenesc. Ei sunt chipurile unei complexități mul‑ tifațetate, care sub oricare altă formă ar depăși capacitatea de imaginație a oamenilor. Iar „opt milioane“ este o simplificare elegantă ce sugerează că întotdeauna este loc pentru mai mulți.
Și în titlul acestei cărți apare o mică licență poetică: un sin gur nume pentru o lume a spiritualității care oferă nenumărate căi potențiale. Kamii sunt doar începutul.
Discuția despre opt milioane de căi spre fericire pare o sarcină greu de îndeplinit. Devine și mai dificilă atunci când conside‑ răm că „opt milioane“ este un număr neimaginat de mare. Dar „fericirea și nefericirea nu pot fi avute în vedere în mod obiec tiv“, a spus celebra creatoare de sumi‑e 1, pictorița Toko Shinoda, atunci când a fost întrebată despre acest subiect în anul 2020, la vârsta de 107 ani. „Cineva care detestă pensula nu ar fi simțit decât chin în viața pe care am dus - o eu. O mie de oameni vor avea o mie de convingeri diferite în privința acestei chestiuni.“
Pentru Shinoda, fericirea ținea de perspectivă. Iar perspectivele
1 Din japoneză: sumi = cerneală neagră, e = pictură. O tehnică de pictură cu tuș negru pe hârtie albă, în care se obțin nuanțe diferite prin diluarea tușului cu apă. Aceste picturi reflectă simplitate și spontaneitate, căutând să surprindă esența realității prin forme pure și minimale, în spiritul practicii zen. (n. trad.)
sunt tot atâtea câți oameni trăiesc și au trăit vreodată. Un nu măr, într-adevăr, neimaginat de mare.
Ce este fericirea? Unele dintre cele mai luminate minți japo ‑ neze din secolul trecut au încercat să-i găsească răspuns acestei întrebări. Regizorul de filme de animație Hayao Miyazaki a de‑ clarat: „Ideea că scopul vieții este să fii fericit, că propria fericire este scopul suprem? Pur și simplu nu cred asta“. Scriitorul Yukio Mishima a fost și mai ambivalent, numind contemplarea fericirii o „chestiune riscantă“. Alții au adoptat o perspectivă mai pragma tică. În Afternoon in the Islets of Langerhans, romancierul Haruki Murakami sugerează că fericirea poate fi găsită în lucruri mă‑ runte: atunci când rupi un colț de pâine proaspăt scoasă din cup tor, când te îmbraci cu o cămașă nouă și curată, sau chiar atunci când te uiți la un sertar plin cu lenjerie frumos împăturită. Ceea ce, întâmplător, seamănă destul de mult cu o altă presupusă cale spre fericire: magia ordinii, propovăduită de Marie Kondo. Pe măsură ce mă afundam în suferință, copleșită de durerea atâtor pierderi într-un timp atât de scurt, și eu m- am întrebat ce este fericirea. Îmi amintesc de un prânz pe care l- am avut cu o prietenă comună, a mea și a colegei de clasă care murise. Ea mi- a spus atunci: „Ești atât de norocoasă că poți simți tristețea pier‑ derii mamei tale. Cred că ați avut o viață foarte fericită împre ună“. Poate că rostise acele cuvinte cu intenția de a mă consola, dar m- au străpuns ca un cuțit. „Te invidiez atât de mult“, a con‑ tinuat, apoi a început o tiradă despre propria ei mamă care se voia a fi, presupun, în contrast cu fericirea pe care își imagina că o avusesem eu cu a mea.
Doar că ea nu știa nimic despre relația mea cu mama. Nimic despre cât de greu mi- a fost cu ea, despre cât de mult tânjeam după aprecierea ei, chiar și atunci când mă înfuria la culme felul în care mă compara constant, și inevitabil defavorabil,
cu sora mea mai mică. Sau despre certurile îngrozitoare dintre noi, despre cuvintele grele pe care ni le spuseserăm, cuvinte care mă bântuiau și atunci. Poate că și prietena mea avea „probleme cu mama“. Dar era o diferență uriașă între noi.
Mama ei era încă în viață . Eu tocmai o îngropasem pe a mea și nu mai puteam avea nicio conversație cu ea.
În starea mea fragilă, cuvintele mă puteau răni la fel de adânc ca lama unui cuțit. Proiecția stângace a unei fericiri pe care pri etena mea a făcut- o asupra durerii mele, oricât de bine intenți onată ar fi fost, nu a făcut decât să -mi dea sentimentul că mă îndepărtez și mai mult de momentul în care îmi voi găsi alinare.
Am continuat să mă plimb prin parc în fiecare zi. Treptat, odată cu trecerea zilelor și a săptămânilor, am început să simt cum îmi revin simțurile. Am început să simt din nou căldura soarelui. Am început să observ lucruri mărunte. Razele de lu mină ce dansau pe suprafața lacului pe care îl înconjuram în timpul plimbărilor mele. Peștii koi1 pestriți ce scormoneau după hrană pe sub insulițele plutitoare formate din frunzele căzute din arțari. Ciripitul vrăbiilor și pescărușilor de prin copaci și, din când în când, cârâitul unui stârc cenușiu, care plana dea supra tuturor ca un pterodactil. Copacii, care de ceva vreme nu mai fluturau culorile toamnei și care începeau acum să înmugu rească din nou. Toate astea îmi aminteau, subtil, dar cu fermi tate, că parcul era plin de viață.
Înainte să pășesc în acel sanctuar, considerasem că moartea este punctul final al oricărei povești, inclusiv al relației mele cu mama. Dar crângul de cireși japonezi mi- a arătat cât de greșită era perspectiva asta. Când e în plină floare, frumusețea unui
1 Nume generic dat mai multor specii de crap ornamental, originare din Japonia. (n. trad.)
sakura îți taie respirația: ramurile răsucite dispar într- o îmbră țișare delicată a multitudinii de flori roz, moi ca niște norișori. Totuși, chiar în momentul cel mai spectaculos din perioada de înflorire, încep să cadă primele petale din cireș. Doar câteva la început, iar în zilele următoare, o ploaie care acoperă pământul cu un covor moale și roz. Așa că, pe durata unei singure săptă‑ mâni, copacul se umple de splendoare și apoi rămâne fără ea. Sakura este un copac, dar este și o metaforă pentru efemerita tea dulce- amăruie a lucrurilor. Prețuim floarea de cireș tocmai pentru că frumusețea ei este pe atât de minunată pe cât este de trecătoare. Este un poem viu care ne amintește de noi înșine. Momentul meu cu cireșii japonezi de lângă sanctuar, chiar dacă aceștia erau în repausul autumnal, mi- a amintit ceva exact atunci când aveam mai mare nevoie de acel lucru. Mama nu mai era, dar eu continuam să trăiesc. Trăiam datorită ei. Moartea ei nu era un sfârșit; era o ștafetă predată mai departe. Aveam res ponsabilitatea de a continua drumul, de a prețui darul pe care mi-l oferise: pe mine însămi. Nu pot spune că această revelație mi- a adus bucurie, rănile erau încă prea proaspete pentru asta. Dar întâlnirea cu kamii a aprins în mine jarul recunoștinței, și acela a fost începutul.
MAI SUS, AM SCRIS DESPRE KAMI CĂ SUNT ZEI, dar acest termen este doar un fel de simplificare. Cuvântul „kami“ nu este ușor de definit, nici de către japonezi, nici de oricine altcineva. Conceptul de „zeu“, mai ales atunci când este „Dumnezeu“, poartă în Occident atâta încărcătură religioasă, politică și emo ‑ țională încât devine aproape inutil ca traducere. Kami sunt kami, produse ale unei viziuni asupra lumii care este diferită în totalitate de cea iudeo - creștină.
